Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1933 (Anul 14, nr. 630-634)

1933-01-08 / nr. 631

„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC” R­e­p­e­t­iții începură repetițiile. — Nu, nu-i bine — îmi spuse protagonista arătân­­du-mi rolul. Scrii aici „Era primăvară, când te-am în­tâlnit. Ploua...’1 — Ei? — E mai impresionant să spui „Era iarnă. Nin­gea”... — Se poate, dar atunci nu mai există cronologia. — Las-o încolo de cronologie. Nu vrei? Nici dacă te rog eu mult?... Mi se uită în ochi. Zombi. Apoi, văzând că șovăiam, bătu din picior autoritară și răsfățată. — Bine. Schimb! — Și primul act să se petreacă iarna. — Asta-i chiar cu neputință! — Mofturi! Am un jerseu de lână alb... o splen­doare... o intrare cu patinele pe braț... să vezi ce suc­ces eclatant... — îmi pare rău... dar nu pot... primăvara altfel simte omul... clima influențează... — Mai bine zi că nu vrei! Ești imposibil! Am mers mai departe. — Aici e chiar o prostie! Glasul dovedea că nu i-a trecut supărarea. — Cum? — Da! Scrii... „Nu-mi trebue nici titlurile tale, nici moșiile, nici bogățiile tale. Iubesc pe Adrian, așa sărac cum e, fiindcă tot viitorul este al lui”. Cum am să spun eu asemenea vorbe, fără ca prietenii mei să nu moară de râs? — Pardon — zic — aici nu e vorba de dumneata, ci de eroină. Ea gândește astfel: — N’ai să mă faci pe mine să spun absurdități. Tre­bue să-l faci și pe Adrian, bogat. •— Bine, dar atunci nu mai există conflictul! — Ce are a face? Adrian, trebue să intre în scenă îmbrăcat cu o blană de lucru... N’am vrut să capitulez și repetițiile se opriră aici. De altfel era și târziu. După masă ne întâlnirăm însă din nou. — Treacă de la mine... Dar de atâta încăpățânare fără rost, rău că nu te-aș fi crezut în stare. Ce dă — ca să vină îndată cu altă pretenție. — Nici nu vreau să aud. Cu Marietta în scenă un joc... Mai ales în finale! Nu vreau să-mi fure aplauzele. Am izbucnit în râs. — Bine, dar trebue să vă certați pentru acelaș băr­bat. Amândouă îl iubiți doar! — Nu joc cu ea. Am zece ani de teatru, am premii de creație... și ea o... o... — O debutantă aproape, e drept, dar elogiată de presă și public. * — Ah! Elogiile!... Le știm noi prețul! — Un mare talent! — Ea și talent! Ei, nu! Aici mi-ai plăcut! — Atunci retrag piesa. — Asta n’ai s’o faci... Eu mi-am comandat toalete... Doamne! cât de persecutate sunt femeile... Auzi, eu să fiu învinsă... Pentru că vezi că-mi place rolul... n’ai știut ce să mai inventezi ca s’o ridici pe Marietta... — Așa e rolul. Nici nu mi-a trecut prin gând... Ești învinsă pentru că... — Pentru că piesa e o stupiditate... n’ai simțul tea­trului... altfel n’ar fi scris atâtea enormități. Ne-am­ împăcat. Ea, să joace cu Marietta. Eu: să schimb și să adaug o tiradă în care să renunțe Ea la iubit. Pe la jumătatea actului al doilea fuses tras de o parte — de data asta de a doua protagonistă. — Parcă spuneai că rolurile noastre sunt egale? — Chiar sunt. — Păi Popeasca vorbește de un ceas și n’a mai is­prăvit? J­9­71 — E scena ei cea mare. — Am înțeles, Bine, să știi că eu nu mai joc. — Bine frate, dar în actul al treilea are un rol șters. In schimb ești în scenă dela început până la sfârșit. — Poate că ai fi vrut să fie tot ea? Să mă acopere mereu? O iau de păr fir’ar a dracului să fie de para­­chină... O împăcat. Se serviră ceaiuri. In iatacul elegant și intim care constituia decorul actului al doilea colaboratorii mei ne­prețuiți luară loc în jurul meu, mărturisindu-și fiecare părerea despre piesă. — E piesa cea mai inteligentă din câte am jucat până acuma — declară Marietta. — Nu-i așa? întrebă Popeasca. E o lucrare deli­cioasă... Scena cea mare din actul al doilea este o mi­nune. — Ba mie mai bun mi se pare duelul dintre Adrian și Negulescu — interveni în discuție Brancu. Spune a­­tâtea adevăruri... Popeasca zombi îngăduitoare. — Dar nici nu se compară. Scenele mele au poezie pătrunzătoare și proaspătă, psihologie ascuțită, cugetări subtile... E o adevărată plăcere să joci într’o asemenea piesă. — Un cuvânt n’are de prisos, sau ne la locul lui —­­adăugă Vasileasca. — Trebuiau doar unele accente în scena de iubire. — Ca de unde! E una din cele mai frumoase din tot teatrul contemporan. — Tu, Popeasca, de mult n’ai mai avut o asemenea creație. Vibrezi toată ca o harfă. Orice ar spune unii zgârietori de hârtie, ești singurul nostru temperament dramatic. — Te-am admirat tot timpul — răspunse generoasă Popeasca. Ai o prospețime în joc!... Fără sufleur aș fi uitat să-ți dau replica. Și pe Vasileasca, deși are un rol greu de compoziție. Il joacă, parcă ar fi genul ei. — Marietta este o mare artistă! — Ca și tine, Popeasca ! — Ca și tine, Vasileasca! Sărutări. Beau din acelaș pahar. Ciripesc. Asemenea repetiții sunt o adevărată plăcere. Cercul se strânse și mai mult în jurul meu. — Maestre, în viitoarea piesă să scrii un rol spe­cial pentru mine. — Și pentru mine! — Și pentru mine! — M’am și gândit... Am trei piese... trei răsunătoare și durabile succese. Fiecăreia i-am rezervat rolul prin­cipal... — Nici nu te puteai gândi mai bine! cântară câte și trele. — Serios? mă întrebă Popeasca, după un timp, tră­­gându-mă de o parte. Vrei să strici două piese pentru gâscă de Vasileasca și cocota de Marietta? — Nici nu-mi trece prin gând. O singură piesă am și... o scriu special pentru iubita mea protagonistă, fără care... Și-i sărutai galant mâna. — Victoraș, reîncepem scena de iubire — spuse Po­peasca, mulțumită adresându-se lui Victorian. — Vreau să cred că totul a fost o glumă — îmi spuse Marietta, abia ascunzându-și necazul. N’ai să-ți nenorocești piesele scriindu-le pentru cămila de Po­peasca și tâmpită de Vasileasca! — Nu, nu — piesa o scriu numai pentru tine. Dar, tăcere! — Am să vin să-mi cetești din ea. Chiar mâne! — A doua zi după premiera „Dragostei”. Te aș­tept cu­ Veni Vasileasca. Mă luă de braț ducându-mă în altă parte a scenei. — I-ascultă! Ce-a fost cu gluma?... — O taină care trebue să rămână între noi. Piesa o scriu pentru tine. Numai pentru tine! — Tocmai mă miram. Un scriitor atât de inteli­gent să-și compromită cariera cu mahalagioaica de Po­peasca și idioata de Marietta. Marea scenă de iubire din actul al treilea merge bine. Textul scapă fără modificări. Pe divan, lungită, cu mânile sub cap, Nanina, în ro­chie de seară, ascultă cuvintele de dragoste pe care i le spune Adrian. Accente fericite, gesturi adequate — ilu­zia realității este deplină. Mă gândesc la succes, și-l văd grandios. Eroii se ridică, se pregătesc de fugă. Servitoarea a­­duce capa și în fața oglinzii, eroina, tulburată, caută să se înfășoare, fără să-și strice ceva din atitudinea-i plas­tică. Deodată zâmbetul de beatitudine dispare. Consult textul. In text există. — Acum nu mai poți susține că piesa nu-i o idioție ! — De ce? — Nu vezi? Doamne, ți-am spus dela început că scena trebue schimbată. E o tâmpenie! Uite! Mi s’a mo­totolit rochia!... CONSTANTIN PELMUȘ HEI ADM iscata Țâșni din nori drept înainte, Strălucitoare și fierbinte In peplosul ei negru tivit cu șerpi de aur, Ca mugetul din gura de foc a unui taur. Purta pe frunte drept cunună O fină seceră de lună Și risipea cu gesturi, în iarbă, jucăușe Luceferi stinși în zgură de­ azur și în cenușe. Juca în freamătul de frunze, In umbra văilor ascunse, In creștetul granitic al munților și ’n fundul Isvoarelor cu steaua, cu vântul și cu prundul. Țara sacerdotal în urmă, Intr’o grohăitoare turmă, Pe sub desișuri stranii de ierburi și de plante, Șerpi sunători, pantere ’mblânzite și bacante. Urla Tesalia întreagă Și căuta să se ’nțeleagă In bacanala ’ntinsă pe crini de idealuri De capul dus spr­e Lesbos, al lui Orfeu, pe valuri. N. DAVIDESCU 3 Studiile filosofice ale poeții M. Eminescu Corespondența germană între Eminescu și Maiorescu Propunerea lui Maiorescu. — Răspunsul lui Eminescu.—Poetul și școala filosofică germană.—Problema doctoratului. — intre Kant și Schopenhauer. Confesiunile lui Eminescu. —Funcționar de legație.—Epilog, darea în judecată a lui Maiorescu și Eminescu Sunt mai bine de douăzeci de ani de când a apărut în „Convorbiri Literare” un schimb de scrisori între Maiorescu și Eminescu. Această corespondență, redac­tată în limba germană, datează din anul 1874, pe când Eminescu își continua la Berlin studiile filosofice în­cepute la Viena. Scrisorile acestea, care apar acum pentru prima dată în românește, sunt de o deosebită însemnătate, căci ele arată în ce măsură a fost absorbit poetul de studiul filosofiei— el însuși autentic filosof — și cât de profund a pătruns școala filosofică a lui Kant și Scho­penhauer; iar în ce-l privește pe Maiorescu, se va ob­serva din scrisorile sale cît de mult a dorit și stăruit ca poetul să-și treacă doctoratul în filosofie spre a-l­­ pu­tea numi la catedra de filosofie, vacantă la Universi­tatea din Iași. Nutrind această idee, încă înainte de a fi venit la conducerea Ministerului de Culte și Instrucțiune, Ma­iorescu dorea să-i asigure poetului o carieră bine de­finită și corespunzătoare firii și culturii sale, scoțându-i din mizerie și nevoi. Pontiful Junimii era convins că Eminescu avea suficientă știință pentru o atare cate­dră, dar îi cerea doctoratul ca să aibă formalitatea ne­cesară de a putea face o numire perfect legală de care nimeni să nu se poată atinge — mai ales că Ma­iorescu avea atâția adversari!... Presimțind că se apropie intrarea sa în guvern, cum s’a și întâmplat, Maiorescu îi trimite lui Eminescu, la Berlin, următoarea scrisoare, scrisă în românește: Domnule Eminescu, București, 17/29 I, 1874 Cum­ stai cu doctoratul de filosofie? N­ faci la Berlin? Nu vreai mai bine să-l faci altundeva? Se ’nțelege numai în caz când nu ai avea încă pentru Berlin triem­iul cerut de care la alte Universități mai mici ai fi dispensat. Fă bine, respunde-mi la aceste întrebări, adresând scrisoa­rea la Iassi. In timpul din urmă spai mulți dintre noi încep a avea oare­care influență asupra direcției lucrurilor în Țară, și se poate ca Ministeriul Cultelor în­deosebi să fie încredințat vre­ unuia din noi. In acest caz am dori să-ți propunem Dumitale catedra de filosofie la Universitatea din Iași, căci după cît te cunosc gim­naziul nu este pentru D-ta. Cum știi însă, Doctoratul — în sine o nimica toată! — este folositor pentru regularitatea unei asemenea numiri. Te rog să nu vezi în această întrebare mai mult decit cu­prinde, în privința realizării practice. Sigur nu este încă nimic, deși este foarte cu putință. In orice caz însă te rog să vezi și in această întrebare un semn de atențiunea și considerarea ce o avem toți cei din cercul nostru pentru D-ta; asemenea cuvinte ar fi de prisos pentru alții, căci ei ar simți de la sine ceea ce se cuprinde în ele; dar pesimiști de felul d-tale trebue, poate să fie din când în când deșteptați din visul prea concentrat al micro­cosmului lor interior și îndreptați în atenția lor spre legăturile intime ce-i unește cu nouele încercări de viață în patria comună. Al d-tale ca totdeauna T. Maiorescu * * * Precum se observă, o propunere clară și un în­demn stăruitor, ca poetul să poată fi numit la catedra din Iași. Trebuia însă titlul de „doctor”, pentru ca nu­mirea să se facă în lege. Titlul pentru Eminescu? O ni­mica toată­ pentru poet ca și pentru Maiorescu, întru­cât Eminescu era apreciat de dânsul ca și de ceilalți membri ai Junimii ca un adânc cugetător și un filosof autentic. Scrisoarea aceasta mai cuprinde, pe lângă grija de viitorul poetului și preocuparea de a-i asigura o existență corespunzătoare firii și dispozițiilor sale su­fletești, o deosebită precauțiune față de firea delicată și susceptibilă a poetului, și o vădită încurajare pen­tru „pesimiști de felul său” care trebue treziți din visul „prea concentrat al microcosmului”. Maiorescu îi scrie din București, dar cere ca răs­punsul să-i fie adresat la Iași, ca să fie adus la cunoș­tința membrilor Junimei, cu grijă de soarta și viito­rul poetului pe care îl adorau numai după primele in­­spirațiuni pe care Eminescu le publicase până atunci în „Convorbiri Literare”. Transcriem acum răspunsurile lui Eminescu, du­pă textul scrisorilor germane trimise lui Maiorescu. Chalottenburg 5 Februarie 1874 Mult Stimate Domnule: Vă mulțumesc din inimă pentru perspectiva eventualității unei numiri­ a umilei mele persoane în mult făgăduitoarea dem­nitate de profesor de filosofie, deși o asemenea propunere e atât de măgulitoare pentru mine și poate fi foarte convenabilă pentru toată fireasca mea inclinațiune, totuși cred că pentru conștiința mea poate fi prematura. Formalitatea unui titlu aca­demic ar fi piedica cea mai neînsemnată și care ar fi foarte lesne de înlăturat, dar este ea care unica? Fără un anumit plan de studiu, pe care l’ași aplica complect, n’ași putea oare la vrî­­sta mea, să mă dedau la o astfel de lucrare? O docență privată, deci liberă, în vederea prelegerilor asu­pra unui anumit teren al filosofiei, cum ar fi de pildă unul de­spre filosofia lui Kant sau Schopenhauer, așa cum rezultă din aceste scrieri, ași fi cutezat să înterprind, fiindcă te poți abate mai puțin de la text, și fiindcă constă mai mult într-o vastă per­fecționare a numitelor sisteme. Dar a reda filosofia lui Schopen­hauer în acest sens, ca să însemne un curs complect, cum l-a prevăzut însuși autorul, aceasta reclamă cunoștinți științifice și antropologice pentru care ar trebui să mă pregătesc special. Și mai e ceva. Kant mi-a căzut relativ târziu în mână. Ase­menea și Schopenhauer. Cu toate că-i port în mine, dar renaște­rea intuitivă a cugetărilor lor în interiorul meu cu starea speci­fică a sufletului meu încă nu-i desăvârșită. La Viena am stat subt influența filosofiei lui Herbert, care prin natura ei se dis­pensează de studierea lui Kant. In această prelucrare a noțiunilor, intelectul meu propriu a fost prelucrat și șlefuit ca o noțiune herbart­iană. Iar când după luni de zile de cercetări și studii a venit în cele din urmă Zim­mermann, susținând că există un suflet și că acesta e un atom, am dat dracului caelul meu de cursuri și n’am mai dat pe la curs. Evident, dacă n’ași fi fost un oriental probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut ca un totalizator al tuturor înțelepciunilor posibile. Am fost victima vremelnică a imaginațiunilor mele exagerate despre ceea ce este un profesor universitar. Revin la chestiunea mea. Metafizica lui Schopenhauer în diviziunea ei, în lumea ca voință și reprezentare e justă. Obiec­tul în sine, atâta vreme cît nu poate fi descoperit în interior și exterior, trebue lăsat în pace. însuși Schopenhauer nu găsește pentru aceasta alt termen decât acel Nimic ce nu exprimă ni­mic, ceva relativ, dar totuși nimic. In ce privește principiile unor eventuale prelegeri aș fi dată de acord cu mine insu­rar, dar când mă gîndesc la executare trebue să mărturisesc că tocmai aceea cu care ar trebui să încep, îmi lipsește­ cunoștințele științifice și în special antropologia. Din punctul de vedere personal lucrul e justificat. Niciodată nu m’am gândit la posibilitatea unei eventuale numiri ca profesor al acestei științe și n’am procedat așa cum trebue să procedeze un viitor profesor, ci am luat lucrurile din acel punct de vedere cum mi s’a părut mie, după sistemul meu, că materialul e prea puțin perfecționat. Filosofia Dreptului și a Istoriei sunt numai indicate la Schopenhauer, și totuși cheia unui fundament drept este aceeași pentru metafizica sa. „Omul­­ e din fire o ființă sociabilă” a spus Aristotel și din antichitate fiecare a devenit cel puțin un poli­tician teoretic, căci nu trebue lăsat neterminat ceea ce are mai ales interes practic, cu toate că aceasta nu înseamnă că între­­buintezi această disciplină pentru apoteoza obiectelor amintite Cred dacă a fi găsit soluția acestei probleme după ce gru­pez fiece fază de desvoltare a intuiției conducătoare si a siste­melor doveditoare in antinomii, in jurul timpului liber în Isto­­rie, Drept și Politică, dar nu în sensul desvoltării hegeliane a ideii. Căci la Hegel a cugeta și a fi este identic, aicea însă nu. Interesul practic pentru patria noastră constă dară numai în în­lăturarea teoretică a tuturor privilegiilor pentru importul lip­­sit de critică, a tuturor institutiunilor străine care nu sunt alt­ceva decât niște organizațiuni speciale ale societății omenești, în luptă pentru existență, care in principiile lor generice pot fi un recipient, dar a căror cazuistică trebue să se supună empiric raporturilor dintre țară și popor. Nu mă pot apropia mai mult de această chestiune, dar ea a fost aceea care în cea mai mare parte ra’a absorbit studiului și cugetării, așa că pân’acum nu mi-am putut însuși o serie sco­­lastică suficientă a preocupărilor mele. Trebue dară înainte de toate să studiez Anatomia și Fizio­logia cel puțin un semestru spre a cunoaște atât cât e necesar a cunoaște prolegomena Filosofiei. Acestea sunt considerentele mele. Directiva noastră se di­stinge printr-o conștiințiositate ce nu e suficientă față de con­­dițiunile exterioare ce se pot imagina. Un titlu de doctor rar ar pune în conflict cu lumea și cu așezarea ei legală și chiar cu mine însumi, care deocamdată nu mi-1 îngădui. Tocmai această concretă ocaziune mi-a pus limpede seriozitatea problemei, și motivul avantajului ce mi s’ar oferi in felul acesta nu întrece imaginea datoriei. De aceia voi cere timp. Cît,­­ aceasta de­prinde iarăși de împrejurările mele. Am ajuns astfel la împrejurările mele care nu sunt de loc de invidiat, dar nu sunt de­loc nemulțumit din această cauză, deși ele îmi­ntroduc unele resemnări. De acasă am puțin, actual­mente nu mă pot aștepta la nimic și d-tră știți: primum vivere, deinde philosophare ’). Din acest punct de vedere, ci nu de bunavoe, ar trebui ca, pentru cursul acestui semestru sau la în­ceputul celuilalt, să-mi amân doctoratul ca să obțin vre­un post modest la stat, panemet circenses. Mi s’a oferit prilejul de a-mi amâna studiul cel puțin un an și anume prin aceea ca să obțin indirect din post la Ministerul nostru de Externe. Dacă într-adevăr Ministerul nostru de Instrucție ar fi să treaca sub conducerea unui membru al direcțiunii noastre cri­tice, ași apela deocamdată pentru un alt mijloc de ajutorare, care să­ mai vedee timp și libertate, ceeace n’am avut pân’acum sub titularul 2) de până astăzi, lipsit de suflet și arhi-birocrat. Aceasta e chestiunea principală. Depinde în ce mod ea ar putea fi schimbată. Al d-tră­leal supus II. EMINESCU Charlottenburg 26/2 1874 Mult Stimate Domnule, O paralizie reumatică a m­ânei drepte mi-a impus involun­tara nepoliteță de a nu vă putea respunde mai grabnic. Bazat pe considerațiuni concrete ale împrejurărilor, mi-ați pus o chestiune, intr’o plăcută lumină, așa că nu-mi mai rămâne decât îndeplinirea condițiunilor formale. Pentru examenul de doctorat se cer trei specialități: pentru două, așa­dară, trebue să mă prepar. Nu știu cât timp îmi va tre­bui pentru aceasta, mai cu seamă în situația mea actuală de a­­lergător 3). înainte de plecarea d-lui Rosetti4) mi-am propus în acest scop un concediu de 5—6 luni, dar fiindcă mi-am amânat pro­­ectul am făcut tot ce am putut așa că lecturile mele actuale mi-au dat cea mai bună dovadă cât de îndepărtat poate fi un om de ideia unor condițiuni academice în vederea unui oficiu pro­fesoral, căci întrucât nu mai speram in ceva bun, nu mai eram dorit a intra in prea onorata și filistina corporație botoșăneană și mă gândeam, cu cât mai târziu, cu atât mai bine! Ca un fulger luminător de pe cerul senin mi-a venit prima și stimata dumneavoastră scrisoare, îndrumăndu-mă în altă di­recție. Dar ibi facet lepus în pipere. Cum s’o șterg din Berlin ? De dragul acestui oraș al sfântului drept roman de națiune ger­mană am săvârșit numai greșeli, în primul rând că’am venit încoace, în al douilea că n’am plecat de mult de aicea și ’n al treilea condiționez toate posibilitățile ei caetera — și ele sunt multe, unele ce nu se pot exprima. Mă întrebați cât timp și ce mijloace îmi necesită? Prefer să inversez întrebarea, anume: cât timp și ce mijloace mi s’ar pu­tea acorda binevoitor, ca să mă pot pronunța cu anticipație că voi îndeplini cu cinste totul în vederea titlului meu academic? Căci e mai bine să mă aranjez așa fel și să-mi măsor cu co­tul realității timpul și locul. Acesta e punctul lui Arh­imede ce poate fi înălțat din lumea mea puțin cam împotmolită. Dacă e s’o spun, de obicei nu spun nimic și felul meu natural se spovă­­duește fățiș, devin ticăit. De situațiunea mea actuală nu mai vorbesc. Ea e foarte in­suportabilă și trebue radical schimbată. Zeul­­ meu infim nu e un creator ci o creatură! Vă salut de nenumărate ori și rămân cu toată înalta mea stimă. III. Mult Stimate Domn, EMINESCU Charlottenburg 28/3, 1874. După îndelungată meditare, fiindcă fiece scrisoare a d­tră îmi oferă alte puncte de oprire, m’am putut decide mai de gra­bă pentru cel din urmă prin care mi-ați pus alternativa, și anu­me, pentru următoarele motive: luna Aprilie îmi va servi­­ numai pentru a-mi schița o schemă a prelegerilor complectând-o cel puțin cu cuprinsul general, ceea ce este absolut necesar pentru tratarea și fineța materialului. In afară de aceasta se țin de pe acum prelegeri cari hotăresc capacitatea sau incapacitatea în această privință. Pe când dacă ași­sta la Iași m’aș putea ocupa de cele două specialități ale examenului de doctorat și astfel lucrul de căpe­tenie al împărțirii timpului ar fi nimerit. Suntem în corespondență de șase săptămâni. Gândiți-vă că aceste șase săptămâni aparțin, după mine, timpului pierdut, du­pă cum pierd cel mai bun timp sub actualul titular6). De aceea veți înțelege bine de ce îmi este cu neputință, sub aceste condi­­țiuni, să iau o hotărîre definitivă fără a renunța la actuala mea funcțiune, dacă ea poate fi numită astfel. Dar voi renunța acum la ea, numai pentru a putea începe serios în luna Mai. După aceea voi pune totul in ordine. Ași avea astfel și prilejul de a economisi mijloacele bănești care să acopere călătoria în Oc­tombrie, taxele și celelalte, fără a cădea în sarcina binevoitoare a nimănui. Așa­dară optez pentru alternativa preliminară a unei decen­­țe, ca să pot începe de la 1 Mai. In caz contrar hotărârea mea, tocmai din cauza unui timp prea scurt, nu va putea fi realizată. In ce mă privește m’am pus pe lucru, cu toate că limba îmi (Continuare in pag. VI-a) 4) Mai întâi să trăim și apoi să filosofăm. 2) Titularul a fost agentul nostru diplomatic la Berlin, N. Krețulescu, șeful lui Eminescu. а) „Alergător” — în sensul că aleargă din loc în loc după o situație. 4) Th. Rosetti, predecesorul lui N. Krețulescu la Berlin. 5) Aluzie ironică la N. Krețulescu, agentul diplomatic al Ro­mâniei la Berlin. б) . N. Krețulescu»

Next