Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1933 (Anul 14, nr. 648-651)

1933-05-07 / nr. 648

ANUL XII — SERIA II-A NR. 648 DUMINICA 7 MAI 19y& Romancieri, poliți... Odinioară, critica româneas­că suspina că literatura noastră este săracă și inferioară, după ce i se sfâșiase inima de o să­răcie mai gravă, a limbii. Se povestea de pe catedră și de la tribuna de hârtie a publicații­lor epocii, că nu se poate feri în românește afară de locurile comune ale cântecelor de dor, cuprinse în trei patru situații, mai nimic. Cartea științifică și filosofică era interzisă, cartea teh­nică depășea putința noa­stră de expresie, nuanța, fili­granul, transparența, aproxi­mația, fracția de idee și senti­ment, de asemenea conținuturi măsurate și eterice cuvântul românesc era declarat definitiv incapabil. Sunt vre-o 30 de ani de a­­tunci. In atât de puțin timp in­strumentul de lucru și noțiu­nile au fost complectamente re­maniate. Când Racine și-a scris cum se zice, opera numai cu 2­000 de cuvinte, atât cât tre­buiesc unei dactilografe ca să umple câteva ore de lucru de birou, era artificial să se de­creteze incapacitatea de expre­sie a unei limbi vii, suculentă de muzică și de culoare, vor­­bită în pilde, în judecăți și în povești de toată frumusețea. Cu certitudinea și conștiința că nu se poate mai mult, autorii semănătoriști, însărcinați de erorile lor să facă literatură cu­minte pentru proștii de Ro­mâni, s’au organizat cu mese de brad, cu condeie și călimări, dejun împrejurul cotețului cu găini și al mormanelor de co­coni, reținând pentru sine că­ciula, vaca și cojocul, cu va­riantele de zile mari, lumină lunii, floarea soarelui și la­cul. O epocă întreagă în poezie a cântat singure fluierul și broasca. Cărturarii care și-au luat drept punct de plecare și de sosire țăranul au desonorat întodeauna valoarea acestui meșter de lucruri frumoase și inteligente, particular de sim­țitor mai ales la semi­ton și nuanță. Ei l-au târât odată la dreapta și odată la stânga, con­­sacrându-l când naționalist fe­roce când comunist, în vreme ce săteanul nostru își vedea li­niștit de drumul lui istoric, neinfluențat dar impunând cul­turii și sensibilității românești culte stilul lui de învățat de la viață, scepticism, prietenos, tolerant și adversar al excesu­lui sufletesc și fizic. Literatura noastră suferea, după critică de lipsa romanu­lui. De vreme ce Francezii, En­glezii și Germanii și înșiși Rușii aveau roman, adică vo­lume compacte consacrate unui subiect epuizat și de cele mai multe ori tras de păr. Dan al lui Alexandru Vlăhuță, de pil­dă, nu constituia măcar o schi­ță a unui gen. Duiliu Zamfi­­rescu, Ion Adam, etc., nu erau romancieri și toate romanele cititorului aparțineau fabricilor de fascicule, nevasta editorului, o nemțoaică traducând un ro­man străin pe tijghea și soțul tipărindu-l în atelierul din spa­tele prăvăliei. Câtă simțire, hârtie și limbă stricată au pro­vocat campaniile de editură ale paraziților cititului, din fe­ricire nu se mai cunoaște azi, când romanele originale româ­nești se înmulțesc în fiece zi. D-nii Ionel Teodoreanu și Li­­viu Rebreanu, singurii primi romancieri recunoscuți ai lite­raturii noastre au dat naștere în vre-o doi, trei ani unei tri­ple duzini de autori, din care câțiva au parvenit la fertilitatea normală. Unul di­n acești ro­mancieri s’a legat cu un editor să livreze un roman în 7 zile și s’a ținut de cuvânt. Oricât ar deprecia povestirea aceste repetate rezultate, ele re­prezintă un câștig serios față de literatura tradusă, chiar când ar fi pur și simplu furată unei limbi străine. Munca lucrăto­rului todeauna mai valoroasă decât a transportorului; auto­rul lucrează, se împiedică, se scoală și netezește, activează direct. In orice caz romanul ro­mânesc cinstește cât de cât limba în care este scris, oricum ar putea să fie scris. Dar cel mai bun roman al unui romancier, ca să între­buințăm limbajul tecnic, e din zece sau din 20 unul, cel mai apropiat de el, trăit întrucâtva și cât mai trăit pe lungimile lui. Sunt poeți care au rămas cu un singur cântec, cu o sin­gură poezie, poezia trăită, e încă mult să poți da o floare nouă, o singură floare nouă. Schema în care a viețuit un in­divid e mai trainică și mai tare decât orice urzeală inte­lectuală. Jor de face o propunere cititori­romane, o propunere strict personală, menită, poate, să provoace ieșirea la lumină a câtorva povestiri mai bune decât romanele compuse în ve­derea bibliografiei și librăriei. Le-ași propune să-și scrie fie­care romanul lui personal, cu simplicitate, cinstit și indiferent de impresia ce ar trebui să facă. Unii cititori, natural, și le-au și scris; alții le vor scrie de-aci înainte — intimidați, poate și unii și alții de cruzi­mea nejustificată a cenzorilor fanatici sau imbecili de pe la foile literare. Lese­ și sfiala de o parte. Subsemnatul primește, adre­sate pe numele lui, la portar, toate manuscrisele dactilogra­fiate, ale tuturor scriitorilor necunoscuți și persoanelor care cred că au de povestit ceva nou — cu intenția de­ a înlesni ti­părirea celor mai bune... T. ARGHEZ1 Literar . = și Artistic FONDATORI AL. V. BEL.D1MAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Cântec de ploaie Ploaia din amurg, Freamătul și-l scapă. De pe streșini curg, Sforile de apă. Printre norii goi, Ea din sita-i plină, Cerne peste noi, Putreda-i făină. Pe ferestre seci, Barba ei albastră, Bate cuie reci, In nădejdea noastră. Palmele-s pe frunți, Coatele-s pe scânduri, Mâini, vom fi cărunți... Gândurilor, gânduri. Pentru ce-am venit? Pentru care glume, Pierd necontenit Sufletul prin lume? Mi s’a dat să cânt, Clipa unui ornic, Când eu simt că sunt De milenii dornic, Trebuie în lut Să te scap lumină, Să privesc, tăcut, Propria-mi ruină, Dela triști trimiși, Negură să capăt, Să-mi­­ in larg deschiși Ochii pân’ la capăt. Ochi! Priviți mereu! Poate veți pricepe, Tot ce nu pot eu Niciodată ’ncepe. Adunați din drum, Mlaștinele oarbe Și din melci de fum, Golul ce vă soarbe. Adunați senin: Ca din el să-mi bee Potolit și lin, Visul curcubee — Domnului Sandu Teleajen Cum cu blând răgaz, Cerbii beau din botul Cerbilor din iaz — Să mă schimb cu totul. Să mă afle nou, Ziua care vine, Ca un vechi ecou Să răsune ’n mine Zbuciumul pustiu, Crâncena otravă, Și să fiu, să fiu Ca un nor prin slavă. Pân’ atunci ascult Cum se stinge cântul, Cu mai viu tumult, Răbufnește vântul, Și pe bălți, din zbor, Cu pripite sfârle, Ploaia tuturor, Titirezi azvârle. GEORGE LESNEA C. Baraschi Portret Din viată —nu din cărți Hitleriștii lui Heine In Germania bântuie nebunia hitlerista. Tineretul — în aceste zile de primăvară, și de început al dragostei — se uită crunt, cu ură, și dă lovituri... arătând colții. . Populația evreiască sufere în primul rând prigoana — ea ca­re a dat Germaniei pe poetul iubirii și al naturii. In primăvara aceasta tristă — de nesiguranță și mizerie ob­ștească — nu ne putem uita cu nădejde cel puțin la generații­le nouă. Ele vor făuri ziua de mâine. Dar cum? Prin prigoana cărturarilor? împărțind oame­­nii — nu după suflet, ci după origină? Și unde? Tocmai în Germania socialismului, a filo­zofiei, a poeziei, a științei — de la gază și până la grandioasele monumente din zorii istoriei? Citim informațiile, și nu ne vine să credem că t­­ara care a iubit și a cântat, câteva genera­ții, după „Buch die T Tünder” al lui Heinrich Heine — era săl­băticit ca o hoardă de Boșimani din sudul Africei. Natura care se desface în soare, nu spune nimic tineretu­lui. Frunzele ușor zimțate care se răsfrâng.... florile — minuni de delicateță.... copacii împodo­biți în găteli de mireasă... pri­vighetorile lui Mai.... buclele de aur pe tâmple de porțelan.... o­­chii albaștri, ca lobelia, ai Gret­­chenelor... surâsul mai mult al cerului decât al pământului... cântecul limpede al fetelor, in­conștiente ca păsările — tot ce primăvara și tinerețe oferă unui suflet sensibil, nu au glas pentru junii hitleriști? Dar limba germană care a ex­primat sentimente atât de fine și cugetări atât de subtile — cum poate îmbrăca vulgarita­tea de simțire și de gândire a aghiotanților lui Hitler? Sau poate viața modernă a schimbat, radical, lucrurile. Poate orașele de beton armat au alungat natura... Poate tânăru­lui nazi — nici femeia nu-i spune nimic. ...Și atunci divinul „intermez­zo liric” pare absurd și ridicol. Gardiștii de fier La noi — cel puțin nu ni-i ciudă. Suntem o țară primitivă, cu instincte primare. Totul se ma­nifestă brutal — chiar un act de binefacere, proclamat în gu­ra mare. Prin unele părți ale țării, par­că întâlnim așezări­le Sciți. Oa­menii — cu sarica în spate — parcă iese din peșterile trecu­­tului. Am trăit în condiții istorice neprielnice, iar clasa dirigentă — de-o lăcomie feroce — s’a mărginit să exploateze poporul. Nimeni nu s’a gândit să-i pună in valoare tezaurul sufletesc. Aparițiile întâmplătoare — ca prezența lui Creangă în fruntea literelor românești —■ ne arată doar posiblitățile nea­mului nostru, nepuse încă în funcțiune. Dacă ravagii de sălbătăcie s’au putut produce în Germa­nia (credem că faimosul argu­ment „kultur” a intrat în hala de vechituri), dar încă aici — unde joacă doar fugitive reflexe de cultură străină pe un teren fecund, neîngrijit încă... Generația socialiștilor români a adus un dor de carte. Generația Gărzilor de fier a pornit războiu împotriva cărții. Și un astfel de războiu — în­­tro țară de analfabeți —nu se poate prezenta decât într’un a­­numit fel. Bănuie și pe meleagurile noastre un vânt de nebunie! Și în ochii tineri din juru-ne nu ib­ăresc versurile lui Emi­­nescu — pline de dragoste și de natură. Pretutindeni — ură și brutalitate. Și totuși ca și în timpul lui Heine și al lui Eminescu — flo­rile deschise în soare împrăș­tie același parfum... privigheto­rile își încearcă glasul pe ace­leași note de pe portativul Sus­pendat în aer de divinitate — iar fetele surând cu aceeași gra­ție și torturează, cu­ aceeași cru­zime. Dar gardistul de fier, cu buz­duganul ghintuit în fața ochi­lor, nu vede nimic... M. SEVASTOS Th. Pallady Nud Heine Hitler „ V•I#****­'-i’ipBț- Un roman american de 1300 pagini!... Colecțiunea „Univers” a dat­­ publicului cititor un șir de tra­­­­duceri excelente în limba fran­­­­ceză a operelor celor mai de va­­­­loare din literatura germană și­­ engleză. După „La Montagne magique” de Thomas Mann, „El­mer Gantry” de Sinclair Lewis,­­ vitrinele librăriilor noastre ne o ispitesc cu volumul frumos ti­­­­părțt, traducerea în limba fran­­­­ceză de excelentă calitate a ro­manului ,/Tragedie Américaine" , de Theodore Dreiser. Să nu se sperie cititorul de î­n cele 1300 de pagini în care se­­ prezintă cartea, odată ce ai cu­­­­rajul să o începi, se citește cu­­ mult interes, mai ales în clipe­­­­le de acum, de­oarece în ea gă­­­­sim aventura cea mai caracte­­­­ristică „a tânărului american j tip” și care, ori ce s’ar zice,­­ este „o eroare tragică” a civili­­­­zației de pretutindeni nu nu­­­­mai a ceea ce numim noi ame­­­­ricanism. < Eroul, tânărul Clyde Griffiths , se crede prea superior pentru a întreprinde vre­un meșteșug manual. E din categoria foarte­­ numeroasă a celor ce se cred­­ ființe de excepție, nu se solida­­­­rizează nici­odată cu familia­­ din care face parte, nu se sim­­­­te câtuși de puțin obligat față­­ de autorii zilelor sale și îi jude­că cu sânge rece, destul de just, de altfel cu defectele și­­ virtuțile lor. ’­­ Dar nu are nici o pregătire pentru viață, e sărac lipit pă­­­­mântului și își alege profesiu­­­­nea care trebuia să-l deformeze­­ mai bine și să-i disolve mai bi­­­­ne personalitatea. Intră „groom”­­ la un­­ iutei luxos.­­ Trecerea din mediul, nu nu­mai sărac, dar și auster, din casa părintească, în acest me­diu de lux și dezmăț, în tovără­șia tuturor celorlalți „groomi”. ; tineri vițioși, îmbătrâniți fără vreme în vițio și stricăciune, el pierde orice simț moral și orice control de sine, în goana după plăcerile grosolane și costisitoa­re din acest caravanserai mo­dern. Natura lui „fluidă și nestabi­lă ca apa” cum o caracterizea­ză Dreiser, senzualismul său neînfrânat, însoțit de sentimen­talism, îl aruncă în mrejele u­­nei femei lacome și ușuratece, care se servește de el în toate planurile și combinațiile sale. Partea întâi se termină în clipa când vine poliția să-l aresteze pentru că automobilul, în care era cu alți tovarăși, a călcat o fetiță. Mediul reprezentat de Drei­ser în această parte a romanu­lui este de o grosolănie și o urâ­ciune morală fără margini. Nici o figură simpatică: adolescenți , egoiști și josnici, femei neruși­nate și nesățioase de bani și plă­cere, o atmosferă nerespirabilă de animalitate și inconștiență. Nici o rază de lumină sau de omeniie, nici măcar o încercare de a gândi, de a reflecta. A doua parte a romanului se petrece în lumea bogată din­­tr-un mic centru industrial. Cí­mul cel mai de vază este un un­­chiu al lui Clyde, Samuel Gri­­fiths, îmbogățit în scurt timp, mândru de sine și intolerant, disprețuitor pentru alții. Clyde, întâlnit din înt'm­plare și fiind simpatic prin înfățișare, a fost angajat în manufactura boga­tului său unchiu, bine­înțeles"în unul din posturile cele mai dis­prețuite ale întreprinderii. Dar nu l’au invitat la masă decât odată și nu l’au pus la un birou mai însemnat, decât după­­ ce s’au convins că este ofen­sator pentru familie ca un om ce poartă numele de Griffiths , să fie la un serviciu degradant. Dar tocmai când începe să­­ fie luat în seamă de cea mai se­ducătoare și una dintre cele mai bogate fete din oraș, Sondra Finchley, are o legătură cu o lu­­crătoare Roberte, singura per­­soană din roman care e simpa­tică prin ținuta ei morala, prin , candoarea și nobleță ei sufle­tească. Ea se dă lui Clyde cu toată încrederea, pe când el e hotărît dela început să nu se însoare nici­odată. Mese, banchete, baluri care-l târăsc pe Clyde într’un vârtej amețitor și mai ales întâmpla­rea minunată că a fost luat în seamă de o ființă atât de sedu­cătoare ca Sondra îl fac să-și piardă cu totul capul. Și ca să scape din încurcătura legăturii sale cu Roberte, care acum este în perspectivă de a deveni ma­mă, acest senzual nehotărit, sub­ sugesta unui fapt divers asasi­nează pe Roberto, aruncând-o în apă în timpul unei primblări pe lac. Paginile în care Clyde este îndrumat spre crimă sunt de o analiză foarte pătrunzătoare și justă: întâi ideia crimei i se pre­zintă destul de superficial, ca o posibilitate la care el nu con­simte. Apoi îi cuprinde dorința din ce în ce mai ispititoare pen­tru realizarea acestei posibili­tăți. Ajunge în cele din urmă la punerea în scenă în gând a peripețiilor „faptului”. In cele din urmă acest nehotărât nu are curajul să meargă până la fapt. Din nenorocire Roberte ea în­săși îl ajută, făcând să se plece barca și căzând printr-o mișca­re greșită în apă. Clyde fuge fără să facă cea mai mică sforțare de a-i veni în ajutor. In jurul procesului foarte a­­mănunțit redat, în pagini de o lungime nesfârșită, se desfășură toată josnicia și urâțenia mora­lă a societății și civilizației noa­stre și a americanismului, care este expresiunea cea mai auten­tică a ei. Iar pentru încheiere trăsătura cea mai oribilă. Ma­ma lui Clyde nu are bani să vi­nă lângă el în aceste clipe gro­zave. Se adresează pentru aju­tor la ziarele, în care, de când au început dezbaterile, se publi­că numai reportagii și inter­­viewuri luate de la ea. I se dă a­­jutorul, însă cu o condiție în­grozitoare și special americană, să scrie ea singură dările de seamă de la ședințele procesului fiului său! Senzaționalul și-a ajuns culmea. Acest roman este rechizitorul cel mai aspru ce s’a făcut vre-o dată civilizației actuale, al că­rei reprezentant este america­nismul. Nimic omenos, ba chiar nimic omenesc. Numai egoism. In locul moralei arivismul cel mai cinic și mai dezmățat. Dreiser nu face nici satiră, nici ironie, ci numai evocă într-un reportagiu conștiincios și amă­nunțit, urmărind un singur lu­cru: mărturia exactă a faptelor. El e convins că reportajul său nu va schimba nimica și aceas­ta se vede din ultimul capitol intitulat „Souvenir”. Mărturia sa nu poate să fie decât blestemul ce trebuie să cadă asupra Sodomei noastre moderne, în care uscăciunea su­fletească și materialismul brut stăpânesc, fără nici un fel de rușine, în locul legilor morale și spirituale și creiază ființe ce nu știu nici trăi, nici reacționa cum trebuie în situațiile vieții. M. Onofrei Portret

Next