Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1933 (Anul 14, nr. 648-651)
1933-05-07 / nr. 648
ANUL XII — SERIA II-A NR. 648 DUMINICA 7 MAI 19y& Romancieri, poliți... Odinioară, critica românească suspina că literatura noastră este săracă și inferioară, după ce i se sfâșiase inima de o sărăcie mai gravă, a limbii. Se povestea de pe catedră și de la tribuna de hârtie a publicațiilor epocii, că nu se poate feri în românește afară de locurile comune ale cântecelor de dor, cuprinse în trei patru situații, mai nimic. Cartea științifică și filosofică era interzisă, cartea tehnică depășea putința noastră de expresie, nuanța, filigranul, transparența, aproximația, fracția de idee și sentiment, de asemenea conținuturi măsurate și eterice cuvântul românesc era declarat definitiv incapabil. Sunt vre-o 30 de ani de atunci. In atât de puțin timp instrumentul de lucru și noțiunile au fost complectamente remaniate. Când Racine și-a scris cum se zice, opera numai cu 2000 de cuvinte, atât cât trebuiesc unei dactilografe ca să umple câteva ore de lucru de birou, era artificial să se decreteze incapacitatea de expresie a unei limbi vii, suculentă de muzică și de culoare, vorbită în pilde, în judecăți și în povești de toată frumusețea. Cu certitudinea și conștiința că nu se poate mai mult, autorii semănătoriști, însărcinați de erorile lor să facă literatură cuminte pentru proștii de Români, s’au organizat cu mese de brad, cu condeie și călimări, dejun împrejurul cotețului cu găini și al mormanelor de coconi, reținând pentru sine căciula, vaca și cojocul, cu variantele de zile mari, lumină lunii, floarea soarelui și lacul. O epocă întreagă în poezie a cântat singure fluierul și broasca. Cărturarii care și-au luat drept punct de plecare și de sosire țăranul au desonorat întodeauna valoarea acestui meșter de lucruri frumoase și inteligente, particular de simțitor mai ales la semiton și nuanță. Ei l-au târât odată la dreapta și odată la stânga, consacrându-l când naționalist feroce când comunist, în vreme ce săteanul nostru își vedea liniștit de drumul lui istoric, neinfluențat dar impunând culturii și sensibilității românești culte stilul lui de învățat de la viață, scepticism, prietenos, tolerant și adversar al excesului sufletesc și fizic. Literatura noastră suferea, după critică de lipsa romanului. De vreme ce Francezii, Englezii și Germanii și înșiși Rușii aveau roman, adică volume compacte consacrate unui subiect epuizat și de cele mai multe ori tras de păr. Dan al lui Alexandru Vlăhuță, de pildă, nu constituia măcar o schiță a unui gen. Duiliu Zamfirescu, Ion Adam, etc., nu erau romancieri și toate romanele cititorului aparțineau fabricilor de fascicule, nevasta editorului, o nemțoaică traducând un roman străin pe tijghea și soțul tipărindu-l în atelierul din spatele prăvăliei. Câtă simțire, hârtie și limbă stricată au provocat campaniile de editură ale paraziților cititului, din fericire nu se mai cunoaște azi, când romanele originale românești se înmulțesc în fiece zi. D-nii Ionel Teodoreanu și Liviu Rebreanu, singurii primi romancieri recunoscuți ai literaturii noastre au dat naștere în vre-o doi, trei ani unei triple duzini de autori, din care câțiva au parvenit la fertilitatea normală. Unul din acești romancieri s’a legat cu un editor să livreze un roman în 7 zile și s’a ținut de cuvânt. Oricât ar deprecia povestirea aceste repetate rezultate, ele reprezintă un câștig serios față de literatura tradusă, chiar când ar fi pur și simplu furată unei limbi străine. Munca lucrătorului todeauna mai valoroasă decât a transportorului; autorul lucrează, se împiedică, se scoală și netezește, activează direct. In orice caz romanul românesc cinstește cât de cât limba în care este scris, oricum ar putea să fie scris. Dar cel mai bun roman al unui romancier, ca să întrebuințăm limbajul tecnic, e din zece sau din 20 unul, cel mai apropiat de el, trăit întrucâtva și cât mai trăit pe lungimile lui. Sunt poeți care au rămas cu un singur cântec, cu o singură poezie, poezia trăită, e încă mult să poți da o floare nouă, o singură floare nouă. Schema în care a viețuit un individ e mai trainică și mai tare decât orice urzeală intelectuală. Jor de face o propunere cititoriromane, o propunere strict personală, menită, poate, să provoace ieșirea la lumină a câtorva povestiri mai bune decât romanele compuse în vederea bibliografiei și librăriei. Le-ași propune să-și scrie fiecare romanul lui personal, cu simplicitate, cinstit și indiferent de impresia ce ar trebui să facă. Unii cititori, natural, și le-au și scris; alții le vor scrie de-aci înainte — intimidați, poate și unii și alții de cruzimea nejustificată a cenzorilor fanatici sau imbecili de pe la foile literare. Lese și sfiala de o parte. Subsemnatul primește, adresate pe numele lui, la portar, toate manuscrisele dactilografiate, ale tuturor scriitorilor necunoscuți și persoanelor care cred că au de povestit ceva nou — cu intenția de a înlesni tipărirea celor mai bune... T. ARGHEZ1 Literar . = și Artistic FONDATORI AL. V. BEL.D1MAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Cântec de ploaie Ploaia din amurg, Freamătul și-l scapă. De pe streșini curg, Sforile de apă. Printre norii goi, Ea din sita-i plină, Cerne peste noi, Putreda-i făină. Pe ferestre seci, Barba ei albastră, Bate cuie reci, In nădejdea noastră. Palmele-s pe frunți, Coatele-s pe scânduri, Mâini, vom fi cărunți... Gândurilor, gânduri. Pentru ce-am venit? Pentru care glume, Pierd necontenit Sufletul prin lume? Mi s’a dat să cânt, Clipa unui ornic, Când eu simt că sunt De milenii dornic, Trebuie în lut Să te scap lumină, Să privesc, tăcut, Propria-mi ruină, Dela triști trimiși, Negură să capăt, Să-mi in larg deschiși Ochii pân’ la capăt. Ochi! Priviți mereu! Poate veți pricepe, Tot ce nu pot eu Niciodată ’ncepe. Adunați din drum, Mlaștinele oarbe Și din melci de fum, Golul ce vă soarbe. Adunați senin: Ca din el să-mi bee Potolit și lin, Visul curcubee — Domnului Sandu Teleajen Cum cu blând răgaz, Cerbii beau din botul Cerbilor din iaz — Să mă schimb cu totul. Să mă afle nou, Ziua care vine, Ca un vechi ecou Să răsune ’n mine Zbuciumul pustiu, Crâncena otravă, Și să fiu, să fiu Ca un nor prin slavă. Pân’ atunci ascult Cum se stinge cântul, Cu mai viu tumult, Răbufnește vântul, Și pe bălți, din zbor, Cu pripite sfârle, Ploaia tuturor, Titirezi azvârle. GEORGE LESNEA C. Baraschi Portret Din viată —nu din cărți Hitleriștii lui Heine In Germania bântuie nebunia hitlerista. Tineretul — în aceste zile de primăvară, și de început al dragostei — se uită crunt, cu ură, și dă lovituri... arătând colții. . Populația evreiască sufere în primul rând prigoana — ea care a dat Germaniei pe poetul iubirii și al naturii. In primăvara aceasta tristă — de nesiguranță și mizerie obștească — nu ne putem uita cu nădejde cel puțin la generațiile nouă. Ele vor făuri ziua de mâine. Dar cum? Prin prigoana cărturarilor? împărțind oamenii — nu după suflet, ci după origină? Și unde? Tocmai în Germania socialismului, a filozofiei, a poeziei, a științei — de la gază și până la grandioasele monumente din zorii istoriei? Citim informațiile, și nu ne vine să credem că tara care a iubit și a cântat, câteva generații, după „Buch die T Tünder” al lui Heinrich Heine — era sălbăticit ca o hoardă de Boșimani din sudul Africei. Natura care se desface în soare, nu spune nimic tineretului. Frunzele ușor zimțate care se răsfrâng.... florile — minuni de delicateță.... copacii împodobiți în găteli de mireasă... privighetorile lui Mai.... buclele de aur pe tâmple de porțelan.... ochii albaștri, ca lobelia, ai Gretchenelor... surâsul mai mult al cerului decât al pământului... cântecul limpede al fetelor, inconștiente ca păsările — tot ce primăvara și tinerețe oferă unui suflet sensibil, nu au glas pentru junii hitleriști? Dar limba germană care a exprimat sentimente atât de fine și cugetări atât de subtile — cum poate îmbrăca vulgaritatea de simțire și de gândire a aghiotanților lui Hitler? Sau poate viața modernă a schimbat, radical, lucrurile. Poate orașele de beton armat au alungat natura... Poate tânărului nazi — nici femeia nu-i spune nimic. ...Și atunci divinul „intermezzo liric” pare absurd și ridicol. Gardiștii de fier La noi — cel puțin nu ni-i ciudă. Suntem o țară primitivă, cu instincte primare. Totul se manifestă brutal — chiar un act de binefacere, proclamat în gura mare. Prin unele părți ale țării, parcă întâlnim așezările Sciți. Oamenii — cu sarica în spate — parcă iese din peșterile trecutului. Am trăit în condiții istorice neprielnice, iar clasa dirigentă — de-o lăcomie feroce — s’a mărginit să exploateze poporul. Nimeni nu s’a gândit să-i pună in valoare tezaurul sufletesc. Aparițiile întâmplătoare — ca prezența lui Creangă în fruntea literelor românești —■ ne arată doar posiblitățile neamului nostru, nepuse încă în funcțiune. Dacă ravagii de sălbătăcie s’au putut produce în Germania (credem că faimosul argument „kultur” a intrat în hala de vechituri), dar încă aici — unde joacă doar fugitive reflexe de cultură străină pe un teren fecund, neîngrijit încă... Generația socialiștilor români a adus un dor de carte. Generația Gărzilor de fier a pornit războiu împotriva cărții. Și un astfel de războiu — întro țară de analfabeți —nu se poate prezenta decât într’un anumit fel. Bănuie și pe meleagurile noastre un vânt de nebunie! Și în ochii tineri din juru-ne nu ibăresc versurile lui Eminescu — pline de dragoste și de natură. Pretutindeni — ură și brutalitate. Și totuși ca și în timpul lui Heine și al lui Eminescu — florile deschise în soare împrăștie același parfum... privighetorile își încearcă glasul pe aceleași note de pe portativul Suspendat în aer de divinitate — iar fetele surând cu aceeași grație și torturează, cu aceeași cruzime. Dar gardistul de fier, cu buzduganul ghintuit în fața ochilor, nu vede nimic... M. SEVASTOS Th. Pallady Nud Heine Hitler „ V•I#****'-i’ipBț- Un roman american de 1300 pagini!... Colecțiunea „Univers” a dat publicului cititor un șir de traduceri excelente în limba franceză a operelor celor mai de valoare din literatura germană și engleză. După „La Montagne magique” de Thomas Mann, „Elmer Gantry” de Sinclair Lewis, vitrinele librăriilor noastre ne o ispitesc cu volumul frumos tipărțt, traducerea în limba franceză de excelentă calitate a romanului ,/Tragedie Américaine" , de Theodore Dreiser. Să nu se sperie cititorul de în cele 1300 de pagini în care se prezintă cartea, odată ce ai curajul să o începi, se citește cu mult interes, mai ales în clipele de acum, deoarece în ea găsim aventura cea mai caracteristică „a tânărului american j tip” și care, ori ce s’ar zice, este „o eroare tragică” a civilizației de pretutindeni nu numai a ceea ce numim noi americanism. < Eroul, tânărul Clyde Griffiths , se crede prea superior pentru a întreprinde vreun meșteșug manual. E din categoria foarte numeroasă a celor ce se cred ființe de excepție, nu se solidarizează niciodată cu familia din care face parte, nu se simte câtuși de puțin obligat față de autorii zilelor sale și îi judecă cu sânge rece, destul de just, de altfel cu defectele și virtuțile lor. ’ Dar nu are nici o pregătire pentru viață, e sărac lipit pământului și își alege profesiunea care trebuia să-l deformeze mai bine și să-i disolve mai bine personalitatea. Intră „groom” la un iutei luxos. Trecerea din mediul, nu numai sărac, dar și auster, din casa părintească, în acest mediu de lux și dezmăț, în tovărășia tuturor celorlalți „groomi”. ; tineri vițioși, îmbătrâniți fără vreme în vițio și stricăciune, el pierde orice simț moral și orice control de sine, în goana după plăcerile grosolane și costisitoare din acest caravanserai modern. Natura lui „fluidă și nestabilă ca apa” cum o caracterizează Dreiser, senzualismul său neînfrânat, însoțit de sentimentalism, îl aruncă în mrejele unei femei lacome și ușuratece, care se servește de el în toate planurile și combinațiile sale. Partea întâi se termină în clipa când vine poliția să-l aresteze pentru că automobilul, în care era cu alți tovarăși, a călcat o fetiță. Mediul reprezentat de Dreiser în această parte a romanului este de o grosolănie și o urâciune morală fără margini. Nici o figură simpatică: adolescenți , egoiști și josnici, femei nerușinate și nesățioase de bani și plăcere, o atmosferă nerespirabilă de animalitate și inconștiență. Nici o rază de lumină sau de omeniie, nici măcar o încercare de a gândi, de a reflecta. A doua parte a romanului se petrece în lumea bogată dintr-un mic centru industrial. Címul cel mai de vază este un unchiu al lui Clyde, Samuel Grifiths, îmbogățit în scurt timp, mândru de sine și intolerant, disprețuitor pentru alții. Clyde, întâlnit din înt'mplare și fiind simpatic prin înfățișare, a fost angajat în manufactura bogatului său unchiu, bineînțeles"în unul din posturile cele mai disprețuite ale întreprinderii. Dar nu l’au invitat la masă decât odată și nu l’au pus la un birou mai însemnat, decât după ce s’au convins că este ofensator pentru familie ca un om ce poartă numele de Griffiths , să fie la un serviciu degradant. Dar tocmai când începe să fie luat în seamă de cea mai seducătoare și una dintre cele mai bogate fete din oraș, Sondra Finchley, are o legătură cu o lucrătoare Roberte, singura persoană din roman care e simpatică prin ținuta ei morala, prin , candoarea și nobleță ei sufletească. Ea se dă lui Clyde cu toată încrederea, pe când el e hotărît dela început să nu se însoare niciodată. Mese, banchete, baluri care-l târăsc pe Clyde într’un vârtej amețitor și mai ales întâmplarea minunată că a fost luat în seamă de o ființă atât de seducătoare ca Sondra îl fac să-și piardă cu totul capul. Și ca să scape din încurcătura legăturii sale cu Roberte, care acum este în perspectivă de a deveni mamă, acest senzual nehotărit, sub sugesta unui fapt divers asasinează pe Roberto, aruncând-o în apă în timpul unei primblări pe lac. Paginile în care Clyde este îndrumat spre crimă sunt de o analiză foarte pătrunzătoare și justă: întâi ideia crimei i se prezintă destul de superficial, ca o posibilitate la care el nu consimte. Apoi îi cuprinde dorința din ce în ce mai ispititoare pentru realizarea acestei posibilități. Ajunge în cele din urmă la punerea în scenă în gând a peripețiilor „faptului”. In cele din urmă acest nehotărât nu are curajul să meargă până la fapt. Din nenorocire Roberte ea însăși îl ajută, făcând să se plece barca și căzând printr-o mișcare greșită în apă. Clyde fuge fără să facă cea mai mică sforțare de a-i veni în ajutor. In jurul procesului foarte amănunțit redat, în pagini de o lungime nesfârșită, se desfășură toată josnicia și urâțenia morală a societății și civilizației noastre și a americanismului, care este expresiunea cea mai autentică a ei. Iar pentru încheiere trăsătura cea mai oribilă. Mama lui Clyde nu are bani să vină lângă el în aceste clipe grozave. Se adresează pentru ajutor la ziarele, în care, de când au început dezbaterile, se publică numai reportagii și interviewuri luate de la ea. I se dă ajutorul, însă cu o condiție îngrozitoare și special americană, să scrie ea singură dările de seamă de la ședințele procesului fiului său! Senzaționalul și-a ajuns culmea. Acest roman este rechizitorul cel mai aspru ce s’a făcut vre-o dată civilizației actuale, al cărei reprezentant este americanismul. Nimic omenos, ba chiar nimic omenesc. Numai egoism. In locul moralei arivismul cel mai cinic și mai dezmățat. Dreiser nu face nici satiră, nici ironie, ci numai evocă într-un reportagiu conștiincios și amănunțit, urmărind un singur lucru: mărturia exactă a faptelor. El e convins că reportajul său nu va schimba nimica și aceasta se vede din ultimul capitol intitulat „Souvenir”. Mărturia sa nu poate să fie decât blestemul ce trebuie să cadă asupra Sodomei noastre moderne, în care uscăciunea sufletească și materialismul brut stăpânesc, fără nici un fel de rușine, în locul legilor morale și spirituale și creiază ființe ce nu știu nici trăi, nici reacționa cum trebuie în situațiile vieții. M. Onofrei Portret