Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1933 (Anul 14, nr. 656-660)

1933-07-02 / nr. 656

ANUL XII — SERIA II-A NR 656 DUMINICA 2 IULIE 1933 G. Ibrăileanu D. G. Ibrăileanu a fost propus pentru marele Premiu național de literatură. Acest premiu are drept scop „încoronarea unei cariere lite­rare”. De­ aceia pesemne el a și întârziat atâta — pentru ca d. Ibrăileanu să-și complecteze di­versa activitate scritoricească cu încă o lăture: beletristica. A publicat de curând romanul „Adela” — o capo­d’operă de fineță spirituală și de delicate­ță a inimii. D. Ibrăileanu are, — cum a spus d. Sanielevici, — o figură de rege asirian... Ochii vii și mo­bili merg cu mult înaintea cu­vintelor. Un rar talent de cau­­seur — care are la dispoziție o cultură imensă și variată, ca și o inteligență ascuțită și rapidă. O ironie fină... Vorbele-i de spirit au trecut în domeniul citatelor. Analist până la despicarea în patru a firelor de păr îm­­părțite în patru: spirit polemic, tempe­­ramm­ent de om politic, om de știință care ascultă În opera de artă pulsul, maselor,­— d. Ibrăi­leanu, dotat cu atâtea calități contradictorii, s’a izolat de oa­meni care-1 jignesc cu triviali­tatea lor, alege din operele po­etice tot ce sufletul omenesc produce mai delicat, se luptă pentru bunul gust și vizează din tinereții și până acum — o altă viață pentru omenirea chi­nuită de boli, mizerii și de spai­ma morții. Unii îl consideră pe d. Ibrăi­leanu ca un literaturist, un fel de șef de cenaclu cu ore fixe, patronul unei societăți de lau­dă mutuală, care are grija să caute de talent scriitorii — ca gospodinele... găinele, de ouă... Aceștia nu-l cunosc deloc. D. Ibrăileanu este un om în­treg, profund serios — un om al vieții, nu al cărții... deși d-sa parcă mai mult și-a petrecut timpul printre volume decât printre oameni și în mijlocul vastelor spectacole ale na­turii. In carte el caută nu lite­ratura, ci viața. Nu-1 interesea­ză de pildă finețele de expresie ale lui Eminescu — decât ca să prindă, îndărătul lor, ușorul j­ fiu al sufletului de-abia cris­pat în fața suferinței. De-aceia d-sa nici nu vorbe­ște atâta de opere și autori, — cât de eroinele și de eroii ope­relor de artă... ca de niște cu­noscuți sau prieteni. Ca „secretar de redacție” al „Vieții Romînești”, — cum îi plăcea să se intituleze, — d. I­­brăileanu a știut, în afară de preocupările universitare (și ele în acelaș domeniu), să fie cu totul al revistei. Fiecare gând al său era pen­tru îmbunătățirea „Vieții Ro­mînești” prin colaborări diverse și de preț. Multe din volumele lui se da­­toresc aceleiași iubiri pasiona­te pentru revistă. De la articole de fond, cronici (literare, interne, feminine, etc.), miscellanei — și până la recenzii și revista revistelor — d. Ibrăileanu scria tot ce lipsea unui număr. Fiecare lucru tipărit în „Via­ța Romînească” apărea din co­laborarea autorului cu d. Ibrăi­leanu. Colaborarea începea chiar înainte de scrierea bucă­ții. Apoi venea citirea și răsce­­tirea manuscriselor, corectarea și răscorectarea corecturilor. Dacă totuși scăpa vre-un cu­vânt nepotrivit — nu odată ti­pografia era nevoită să tipă­rească o pagină, un sfert de coală sau o coală... pentru a le înlocui în numărul aproape gata. Intr’o noapte d. Ibrăileanu a înarmat pe toți amicii „Vieții Romînești” cu bricege speciale și i-a pus să roadă până în ziuă o literă, care (cu un punct du­pă dânsa) reda un cuvânt de rușine dintr’un vers popular. Om de­ o excepțională con­știinciozitate, care nu se lasă până ce nu duce lucrul la bun sfârșit, autor a mulți profesori universitari, prieten de­ un de­votament feroce, un îndrăgos­tit de natură— d. Ibrăileanu numai în fața priveliștilor și a concertelor de paseri devine e­­goist. Rămâne mut, uitând de toate. Nu voiu uita niciodată ziua aceia când d. Ibrăileanu îmi dicta un articol urgent pentru „Viața Romînească” și când, pe­ o ramură din dreptul feres­trei deschise spre livadă, a în­ceput să fluere un gangur. D. Ibrăileanu s’a oprit din dictat. A ascultat mult mult flueralul acela armonios. Nu și-a conti­nuat dicteul decât într’un târziu când a zburat pasărea. „Nu pu­team ofensa natura” — mi-a ex­plicat el întreruperea. Această nemărginită dragoste pentru natură se vede și din a­­naliza operelor scriitorilor în­drăgostiți de natură (ca Tur­­ghenev), dar și din romanul „Adela”.­­ Acolo, defilează spectacolele grandioase ale munților, printre scene mici și delicate în care părțile compo­nente sânt un ram sau un șipot subțire dintr’o stâncă. Marele premiu național de literatură!? D- Ibrăileanu va zâmbi, desigur. Se va însenina însă îndată. Corespondentul fi­nanciar al premiului îi va per­mite, poate, o călătorie în El­veția... Dar va reveni, grăbit, în munții noștri care țin mai mult de cer de­cât de pământ (după expresia sa) și unde va repeta cu vechea încântare, minuna­tele versuri ale lui Gh. din Mol­dova: Rașca, Sihla și Cetate... Am venit întreg aice Și mă’ntorc pe jumătate. “ M. SEVASTOS G. Ibrăileanu Din tren ...Din tren, cu ochi de jale grei, zăresc acum orașul Ei­.. Și sufletul-mi tremurător, ce-i numai dragoste și dor, mi-l simt subțire tramă ce ’n tremur se destramă și ’n fire lungi de funigei, plutește-acum să-și care drum spre casa Ei... ...Și bate inima, nebuna, de pare că pieptul vrea să-mi .. . . ...... . ... spargă ...Și prin câmpia largă, ’ntr’una întunecatul tren aleargă... GEORGE VOEVIDCA Din volumul-manuscris: „Cântece pentru Lu”. Literar FONDATORI(ALV BEI-D.MAN 1888-1897 ) CONST­AILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 Lângă ape In genunchi, alături de izvoare, Tremurând, așa precum o ciută, Fă să-ți vindeci dragostea ce doare, Cu un pumn de apă neî ncepută. Leagă-te cu valurile frate, Lasă-te în voia lor și du-te Pe sub crengi cu frunze fluturate Peste visul dăruit de plute. W­­. ■ Și'n trezirea care o să vină, , Când talazuri vor de țărm să scape, Stând în fața mării, te închină Pentru cei ce sânt plecați pe ape. D. N. TEODORESCU 1933 Din poezia africană Unei fete negre după Gwendolin Bennet Mi-ești dragă pentru că ești neagră toată Și-ai sâni rotunzi și tari de abanos, Și ți-e privirea vecinie speriată De umbra genelor lăsate’n jos, Când treci pe drumul auzit de soare. Ți-e mersul trist și-ai umerii plecați, Și’n glas porți sunete tânguitoare De sclavi în lanțuri grele ferecați. O, fața mea, durerilor sortită — De ce iți chinui gândul în zadar? Râzi, gură dulce, râzi nestingherită,­­• In ciuda nesfârșitului calvar. AD. BYCK. » n si ArTistic i­ .... ... . "• 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE Cișmigiul !Anul trecut, d. T. Arghezi a scris — cu vorbe colorate — despre feeria Cișmigiului în floare. A avut deasemeni cu­vinte entuziaste pentru d. Reb­huhn, autorul acestei grădini, care ar putea figura cu cinste pe harta oricărei capitale din Apus. Dar în curs de un an Cișmi­giul s’a transformat mult. Au apărut alți copaci — flori nouă și construcții nebănuite. Dar chiar de la începutul pri­măverii până astăzi, Cișmigiul nu e acelaș. Și-a schimbat de câteva ori aspectul — după fie­care năvală de flori. D. Rebhuhn a alcătuit un film colorat al Cișmigiului, altul în fiecare an, pe care îl rulează cu încetul. Dacă totuși d-sa întoar­ce manivela — faptul se dato­­rește împrejurării, că curiozi­tatea noului aspect al grădinii îi învinge regretul după aspec­tul trecut. Artistul și-a desăvârșit opera. Păcat că această grădină nu e împodobită de statui. Cum avem destui artiști, în șomaj astăzi, — Cișmigiul ar putea fi ornat cu o mică chel­tuială. Atunci am putea spune că am reușit să creăm o operă ne­întrecută. Romanul italian de azi Se poate spune că literatura nara­tivă italiană abia acum se înfiri­pează. Tendințele romanului italian, care cunoaște astăzi o serie de nume ti­nere și promițătoare, se îndreaptă spre un nivel ridicat, plasându-se în rândul onorabil al romanelor franceze, engleze și ruse. Până acuma, atmosfera d’annun­­ziană era principala cauză a stag­nării forțelor de creație.­­ Arta d’an­­nunziană, prin lipsa ei de umanitate și ferocele egocentrism sufoca orice încercări și elanuri noui. Reacțiunea s’a produs prin con­­deele critice ale unor Croce, Bor­ghese și Papini. Azi Gabriele d’An­­nunzio este mort pentru literatura italiană. Romanul italian contimpo­ran cunoaște vlăstare noui, îmbiba­te de seva generațiilor proaspete. Alt suflu, alte sentimente și idealuri decât cele exprimate de d’Annunzio, își cer intrarea în olimpul literar. O întreagă pleiadă de tineri roman­cieri de școală nouă are posibilitatea de a concretiza nouile frământări sufletești și sociale. O adevărată re­naștere! Tinerele generații se emancipează cel mai simțitor de tendințele regio­naliste și mentalitatea provincială, orientându-se înspre regiunea mai cuprinzătoare a romanului univer­sal. E un progres remarcabil care dovedește o literatură cu totul nouă. n. t. Mari­nărui pântece Iar în loc de pântece cu cap. Caută pe sub pământ descântece Și picioare sprintene de țăp. Nimfele pe câte-un bob de H­E­L­A­D­A Dincolo oceanul de coloanele De furtună roșie’n apus, Lui Heracles e necunoscut, Și de pretutindeni numai toanele Și maimuțele prin pomi cu poamele focurilor lui au străbătut, își asvârle glumele de sus. Risipește la tot pasul insule Pline cu ciudate născociri, Și izbânda lui cu dinadinsul e împotriva omeneștei firi. Șerpi cu bărbi la bot ca frunzele izbucnesc din fie­care loc, Și se joacă’n crengi de-a­i,v’ați ascunsele” Cu văzduhul rumenit în foc. Omenirea’n loc de cap cu Buruenile privesc cu capete Potrivite lor de animal Și, ca soarele când stă să scapete, izbucnesc în flăcări de pe deal. Elefanții umblă cu spinările Prefăcute’n roșii piei de leu, Și șopârlele’nverzesc cărările Cu reflexul lor de curcubeu Nu mai spun de melci cât piramidele De ciclopi, pigmei sau uriași. Sunt mai numeroși de­­cât •. ’ • ‘­­ * stafidele Și de cât măslinele mai grași Am văzu­t atunci­ pe’­tofi^Jeu roatele Buimăcit ~ ca Un inițiat.’ • Și-am privit cu ochii* mci cât roatele Unui car cu daimoni încărcat. N. PALIDES.CIJ, mazăre Treeză ca’n iarbă un copil, Și zburdălnicia lor de pasăre Strălucește’n solzi de crocodil. Tigrii rătăcesc în vânt cu normeli Dela socialism la poporanism O. Octav Botez despre vechea „Mișcare Socialistă“ Lucrarea d-lui I. C. Athanasiu des­pre ,Mișcarea Socialistă” din anii 1880—1900 interesează lumea politi­că și culturală din întreaga țară și în deosebi lașul. „In deosebi lașul” fiindcă de aici a pornit, cu mare elan, prea nobila și romantica uma­nitate care a intrat în istoria cultu­rii naționale, și fiindcă Iașul a fost reședința principală a socialiștilor cărturari grupați în jurul fraților Nădejde și a lui Gherea. Dintre acești visători care au fă­cut parte din „mișcarea socialistă” mai sunt în viață: profesorul pen­sionar Gh. Gh. Nădejde cunoscut în literatură sub pseudonimul L. Gâr­­bea (tatăl talentatei scriitoare Lucia Maniu). Apoi, d. G. Ibrăileanu (C. Vraja) profesor universitar, profesorul M. Carp, profesorul universitar dr. A. Slătineanu și d-l C. Chilimoglu, care au făcut parte din grupul stu­denților români socialiști, la studii în capitala Franței, prof. secundar I. Raian precum și profesorul uni­versitar S. Sanielevici, care a acti­vat în anii tineri la București și care domiciliază de câțiva ani la Iași. Mișcarea socialistă a lăsat brazde adânci, încât după trecerea „genero­șilor” la liberali a mai urmat o ge­nerație care s’a cultivat sufletește la școala acestor romantice ideolo­gii. Acestei generații mai noui apar­ține și criticul literar al „Vieții Ro­mânești” prof. universitar Octav Botez care ne-a dat câteva impresii fugitive despre valoroasa operă d-lui G. C. Athanasiu. Sunt interesan­a­te aceste impresiuni, fiindcă din ele se constată că socialismul de a­­tunci a fost un suport sufletesc pen­tru acea generație căreia aparține și d-l Octav Botez, spre a-și însuși doctrina poporanistă a d-lui C. Stere. # După un schimb de întrebări și răspunsuri, d-l Octav Botez ne vor­bește fără întrerupere, cu sinceri­tatea unei mărturisiri. Am citit cartea d-lui I. C. Athana­siu asupra „Mișcării Socialiste” cu un deosebit­ interes și cu o vie emo­­țiune. Deși, pe când l’am întâlnit în ul­timii ani ai liceului, mișcarea era în declin și noul curente începeau să agite spiritele, prin câteva din a­­mintirile copilăriei mă simt totuși trainic legat de dânsa. Fratele meu Jean Bart, elev acum patruzeci de ani în școala militară, era împreună cu cei mai buni din generația lui, un fanatic adept al crezului nou care stăpânea tineri­mea, în atmosfera de pe atunci, idealistă și romantică a Iașului. Mă revăd copil de nouă ani, înso­­țindu-i Duminicile pe străzile ora­șului, unde aștepta cu înfrigurare sosirea „Muncei” a „Lumea Nouă” sau a „Adevărului literar”. N­­aud discutând, pasionat și interminabil, cu amicii tinereții lui despre pole­micele „Evenimentului Literar” cu „Viața” lui Vlahuță și pronunțând numele lui Sărcăleanu", Vraja", Spiridon Popescu, Raicu Ionescu- Rion. Mintea mea crudă nu înțelegea prea mult din toate acestea, dar ce-mi povestea despre Ion Nădejde și mai ales Gherea, despre viața lor de martiraj și de privațiuni, îmi im­­persionau puternic imaginația. Fi­gurile acestor oameni căpătau pen­tru mine dimensiuni epice. Era firesc, ca mai târziu, ca elev în cursul superior de liceu, să mă adâncesc în lectura „Contimpora­nului” cu coperta de un roș închis și a „Revistei Sociale” descoperite în biblioteca fratelui meu. Și de a­­ceia când am intrat în universitate deși vântul naționalismului xenofob și antisemit bătea cu furie, am ră­mas totdeauna imun, față de obștea­sca lui contagiune. Mi-aduc aminte că unul din cole­gii și prietenii mei de atunci, regre­tatul V. Bogrea, entuziast și până la moarte credincios adept al d-lui Iorga, iritat că nu mă poate conver­ti la crezul său, mi-a spus cu ciudă: — Mă tem c­ă vei rămânea tot­deauna un satirist incorigibil! Deși nu participasem niciodată, la întrunirile din faimoasa sală, mi-am dat seamă că era ceva ade­vărat în spusele lui. Și de aceia, ceva mai târziu, m'am simțit irezis­tibil­ul ras de poporanismul „Vieții Romînești” căci în spiritul care a­­nima pe conducătorii acestei revis­te, vedeam o reluare parțială a idei­lor de odinioară, mai bine adaptate realităților noastre istorice. Plantă exotică transplantată în solul românesc, mișcarea socialistă nu a fost, desigur, lipsită de exage­rări și naivități utopice­, dar sămân­ța aruncată în tinerime de Nădejde și Gherea nu a fost în întregime ri­sipită de vânturi. Valorile spirituale sfințite prin e­­roism și prin jertfă nu se pierd niciodată fără de urmă. Rătăciți, prin alte partide, unii din ei renegându-și chiar trecutul, vechii socialiști au păstrat totdea­una alături de amintirile scumpe ale tinereții, o pecete profund im­primată în sufletul lor. In lumea noastră orientală, stă­pânită de ușurință, arbitrar, com­promisuri, cei care au trecut prin școala de cultură și disciplină sufle­tească a lui Nădejde și Gherea, s’au distins totdeauna prin seriozitate în fața vieții printr’o deosebită a­­tenție pentru problemele sociale, prin sentimentul lor de revoltă îm­potriva nedreptății de orice fel ca și prin respectul lor adânc pentru persoana omenească. O icoană vie a idealismului ve­chii mișcări socialiste a fost pentru mine Mihai Pastia. Cunoșteam din spusele fratelui meu, trecutul de luptă și jertfă al acestui propagandist neobosit, per­secutat adesea dar neclintit în cre­dința lui, rolul pe care la avut în întemeierea primei școli de adulți ca și influența imensă pe care o a­­vusese odinioară în muncitorimea Galaților și în flacăra pură din o­­chii acestui blând visător, rătăcit par’că din alte sfere, într’o lume meschină, mi s’a părut totdeauna că trăește ceva din spiritul primilor a­­postoli ai creștinismului”. Și d-l Octav Botez încheie inte­­resanta-i confesiune relevând înc’o­­dată marele serviciu pe care d. I. C. Athanasiu l’a adus culture­ românești prin valoroasa-i lucrare despre ve­chea „Mișcare Socialistă”. Nu este mai puțin interesant a a­­dăugi la aceste sincere mărturisiri ale criticului ieșan, că influența so­cialistă de altă dată, care a captivat tinerimea studioasă, a pjstru­s până­­ și în casă colonelului P. Botez, tatăl lui Jean Bart și al d-lui Octav Bo­tez, eare deși militar distins­­ și dis­ciplinat, și-a lăsat­ copiii să se des­­volte în atari năzuinți romantice și­­ umanitariste.. C. SATEANU. •* C. Stere; ** G. Ibrăileanu. Octav Botez

Next