Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1933 (Anul 14, nr. 656-660)
1933-07-02 / nr. 656
ANUL XII — SERIA II-A NR 656 DUMINICA 2 IULIE 1933 G. Ibrăileanu D. G. Ibrăileanu a fost propus pentru marele Premiu național de literatură. Acest premiu are drept scop „încoronarea unei cariere literare”. De aceia pesemne el a și întârziat atâta — pentru ca d. Ibrăileanu să-și complecteze diversa activitate scritoricească cu încă o lăture: beletristica. A publicat de curând romanul „Adela” — o capod’operă de fineță spirituală și de delicateță a inimii. D. Ibrăileanu are, — cum a spus d. Sanielevici, — o figură de rege asirian... Ochii vii și mobili merg cu mult înaintea cuvintelor. Un rar talent de causeur — care are la dispoziție o cultură imensă și variată, ca și o inteligență ascuțită și rapidă. O ironie fină... Vorbele-i de spirit au trecut în domeniul citatelor. Analist până la despicarea în patru a firelor de păr împărțite în patru: spirit polemic, temperamment de om politic, om de știință care ascultă În opera de artă pulsul, maselor,— d. Ibrăileanu, dotat cu atâtea calități contradictorii, s’a izolat de oameni care-1 jignesc cu trivialitatea lor, alege din operele poetice tot ce sufletul omenesc produce mai delicat, se luptă pentru bunul gust și vizează din tinereții și până acum — o altă viață pentru omenirea chinuită de boli, mizerii și de spaima morții. Unii îl consideră pe d. Ibrăileanu ca un literaturist, un fel de șef de cenaclu cu ore fixe, patronul unei societăți de laudă mutuală, care are grija să caute de talent scriitorii — ca gospodinele... găinele, de ouă... Aceștia nu-l cunosc deloc. D. Ibrăileanu este un om întreg, profund serios — un om al vieții, nu al cărții... deși d-sa parcă mai mult și-a petrecut timpul printre volume decât printre oameni și în mijlocul vastelor spectacole ale naturii. In carte el caută nu literatura, ci viața. Nu-1 interesează de pildă finețele de expresie ale lui Eminescu — decât ca să prindă, îndărătul lor, ușorul j fiu al sufletului de-abia crispat în fața suferinței. De-aceia d-sa nici nu vorbește atâta de opere și autori, — cât de eroinele și de eroii operelor de artă... ca de niște cunoscuți sau prieteni. Ca „secretar de redacție” al „Vieții Romînești”, — cum îi plăcea să se intituleze, — d. Ibrăileanu a știut, în afară de preocupările universitare (și ele în acelaș domeniu), să fie cu totul al revistei. Fiecare gând al său era pentru îmbunătățirea „Vieții Romînești” prin colaborări diverse și de preț. Multe din volumele lui se datoresc aceleiași iubiri pasionate pentru revistă. De la articole de fond, cronici (literare, interne, feminine, etc.), miscellanei — și până la recenzii și revista revistelor — d. Ibrăileanu scria tot ce lipsea unui număr. Fiecare lucru tipărit în „Viața Romînească” apărea din colaborarea autorului cu d. Ibrăileanu. Colaborarea începea chiar înainte de scrierea bucății. Apoi venea citirea și răscetirea manuscriselor, corectarea și răscorectarea corecturilor. Dacă totuși scăpa vre-un cuvânt nepotrivit — nu odată tipografia era nevoită să tipărească o pagină, un sfert de coală sau o coală... pentru a le înlocui în numărul aproape gata. Intr’o noapte d. Ibrăileanu a înarmat pe toți amicii „Vieții Romînești” cu bricege speciale și i-a pus să roadă până în ziuă o literă, care (cu un punct după dânsa) reda un cuvânt de rușine dintr’un vers popular. Om de o excepțională conștiinciozitate, care nu se lasă până ce nu duce lucrul la bun sfârșit, autor a mulți profesori universitari, prieten de un devotament feroce, un îndrăgostit de natură— d. Ibrăileanu numai în fața priveliștilor și a concertelor de paseri devine egoist. Rămâne mut, uitând de toate. Nu voiu uita niciodată ziua aceia când d. Ibrăileanu îmi dicta un articol urgent pentru „Viața Romînească” și când, pe o ramură din dreptul ferestrei deschise spre livadă, a început să fluere un gangur. D. Ibrăileanu s’a oprit din dictat. A ascultat mult mult flueralul acela armonios. Nu și-a continuat dicteul decât într’un târziu când a zburat pasărea. „Nu puteam ofensa natura” — mi-a explicat el întreruperea. Această nemărginită dragoste pentru natură se vede și din analiza operelor scriitorilor îndrăgostiți de natură (ca Turghenev), dar și din romanul „Adela”. Acolo, defilează spectacolele grandioase ale munților, printre scene mici și delicate în care părțile componente sânt un ram sau un șipot subțire dintr’o stâncă. Marele premiu național de literatură!? D- Ibrăileanu va zâmbi, desigur. Se va însenina însă îndată. Corespondentul financiar al premiului îi va permite, poate, o călătorie în Elveția... Dar va reveni, grăbit, în munții noștri care țin mai mult de cer decât de pământ (după expresia sa) și unde va repeta cu vechea încântare, minunatele versuri ale lui Gh. din Moldova: Rașca, Sihla și Cetate... Am venit întreg aice Și mă’ntorc pe jumătate. “ M. SEVASTOS G. Ibrăileanu Din tren ...Din tren, cu ochi de jale grei, zăresc acum orașul Ei.. Și sufletul-mi tremurător, ce-i numai dragoste și dor, mi-l simt subțire tramă ce ’n tremur se destramă și ’n fire lungi de funigei, plutește-acum să-și care drum spre casa Ei... ...Și bate inima, nebuna, de pare că pieptul vrea să-mi .. . . ...... . ... spargă ...Și prin câmpia largă, ’ntr’una întunecatul tren aleargă... GEORGE VOEVIDCA Din volumul-manuscris: „Cântece pentru Lu”. Literar FONDATORI(ALV BEI-D.MAN 1888-1897 ) CONSTAILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 Lângă ape In genunchi, alături de izvoare, Tremurând, așa precum o ciută, Fă să-ți vindeci dragostea ce doare, Cu un pumn de apă neî ncepută. Leagă-te cu valurile frate, Lasă-te în voia lor și du-te Pe sub crengi cu frunze fluturate Peste visul dăruit de plute. W. ■ Și'n trezirea care o să vină, , Când talazuri vor de țărm să scape, Stând în fața mării, te închină Pentru cei ce sânt plecați pe ape. D. N. TEODORESCU 1933 Din poezia africană Unei fete negre după Gwendolin Bennet Mi-ești dragă pentru că ești neagră toată Și-ai sâni rotunzi și tari de abanos, Și ți-e privirea vecinie speriată De umbra genelor lăsate’n jos, Când treci pe drumul auzit de soare. Ți-e mersul trist și-ai umerii plecați, Și’n glas porți sunete tânguitoare De sclavi în lanțuri grele ferecați. O, fața mea, durerilor sortită — De ce iți chinui gândul în zadar? Râzi, gură dulce, râzi nestingherită,• In ciuda nesfârșitului calvar. AD. BYCK. » n si ArTistic i .... ... . "• 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE Cișmigiul !Anul trecut, d. T. Arghezi a scris — cu vorbe colorate — despre feeria Cișmigiului în floare. A avut deasemeni cuvinte entuziaste pentru d. Rebhuhn, autorul acestei grădini, care ar putea figura cu cinste pe harta oricărei capitale din Apus. Dar în curs de un an Cișmigiul s’a transformat mult. Au apărut alți copaci — flori nouă și construcții nebănuite. Dar chiar de la începutul primăverii până astăzi, Cișmigiul nu e acelaș. Și-a schimbat de câteva ori aspectul — după fiecare năvală de flori. D. Rebhuhn a alcătuit un film colorat al Cișmigiului, altul în fiecare an, pe care îl rulează cu încetul. Dacă totuși d-sa întoarce manivela — faptul se datorește împrejurării, că curiozitatea noului aspect al grădinii îi învinge regretul după aspectul trecut. Artistul și-a desăvârșit opera. Păcat că această grădină nu e împodobită de statui. Cum avem destui artiști, în șomaj astăzi, — Cișmigiul ar putea fi ornat cu o mică cheltuială. Atunci am putea spune că am reușit să creăm o operă neîntrecută. Romanul italian de azi Se poate spune că literatura narativă italiană abia acum se înfiripează. Tendințele romanului italian, care cunoaște astăzi o serie de nume tinere și promițătoare, se îndreaptă spre un nivel ridicat, plasându-se în rândul onorabil al romanelor franceze, engleze și ruse. Până acuma, atmosfera d’annunziană era principala cauză a stagnării forțelor de creație. Arta d’annunziană, prin lipsa ei de umanitate și ferocele egocentrism sufoca orice încercări și elanuri noui. Reacțiunea s’a produs prin condeele critice ale unor Croce, Borghese și Papini. Azi Gabriele d’Annunzio este mort pentru literatura italiană. Romanul italian contimporan cunoaște vlăstare noui, îmbibate de seva generațiilor proaspete. Alt suflu, alte sentimente și idealuri decât cele exprimate de d’Annunzio, își cer intrarea în olimpul literar. O întreagă pleiadă de tineri romancieri de școală nouă are posibilitatea de a concretiza nouile frământări sufletești și sociale. O adevărată renaștere! Tinerele generații se emancipează cel mai simțitor de tendințele regionaliste și mentalitatea provincială, orientându-se înspre regiunea mai cuprinzătoare a romanului universal. E un progres remarcabil care dovedește o literatură cu totul nouă. n. t. Marinărui pântece Iar în loc de pântece cu cap. Caută pe sub pământ descântece Și picioare sprintene de țăp. Nimfele pe câte-un bob de HELADA Dincolo oceanul de coloanele De furtună roșie’n apus, Lui Heracles e necunoscut, Și de pretutindeni numai toanele Și maimuțele prin pomi cu poamele focurilor lui au străbătut, își asvârle glumele de sus. Risipește la tot pasul insule Pline cu ciudate născociri, Și izbânda lui cu dinadinsul e împotriva omeneștei firi. Șerpi cu bărbi la bot ca frunzele izbucnesc din fiecare loc, Și se joacă’n crengi de-ai,v’ați ascunsele” Cu văzduhul rumenit în foc. Omenirea’n loc de cap cu Buruenile privesc cu capete Potrivite lor de animal Și, ca soarele când stă să scapete, izbucnesc în flăcări de pe deal. Elefanții umblă cu spinările Prefăcute’n roșii piei de leu, Și șopârlele’nverzesc cărările Cu reflexul lor de curcubeu Nu mai spun de melci cât piramidele De ciclopi, pigmei sau uriași. Sunt mai numeroși decât •. ’ • ‘ * stafidele Și de cât măslinele mai grași Am văzut atunci pe’tofi^Jeu roatele Buimăcit ~ ca Un inițiat.’ • Și-am privit cu ochii* mci cât roatele Unui car cu daimoni încărcat. N. PALIDES.CIJ, mazăre Treeză ca’n iarbă un copil, Și zburdălnicia lor de pasăre Strălucește’n solzi de crocodil. Tigrii rătăcesc în vânt cu normeli Dela socialism la poporanism O. Octav Botez despre vechea „Mișcare Socialistă“ Lucrarea d-lui I. C. Athanasiu despre ,Mișcarea Socialistă” din anii 1880—1900 interesează lumea politică și culturală din întreaga țară și în deosebi lașul. „In deosebi lașul” fiindcă de aici a pornit, cu mare elan, prea nobila și romantica umanitate care a intrat în istoria culturii naționale, și fiindcă Iașul a fost reședința principală a socialiștilor cărturari grupați în jurul fraților Nădejde și a lui Gherea. Dintre acești visători care au făcut parte din „mișcarea socialistă” mai sunt în viață: profesorul pensionar Gh. Gh. Nădejde cunoscut în literatură sub pseudonimul L. Gârbea (tatăl talentatei scriitoare Lucia Maniu). Apoi, d. G. Ibrăileanu (C. Vraja) profesor universitar, profesorul M. Carp, profesorul universitar dr. A. Slătineanu și d-l C. Chilimoglu, care au făcut parte din grupul studenților români socialiști, la studii în capitala Franței, prof. secundar I. Raian precum și profesorul universitar S. Sanielevici, care a activat în anii tineri la București și care domiciliază de câțiva ani la Iași. Mișcarea socialistă a lăsat brazde adânci, încât după trecerea „generoșilor” la liberali a mai urmat o generație care s’a cultivat sufletește la școala acestor romantice ideologii. Acestei generații mai noui aparține și criticul literar al „Vieții Românești” prof. universitar Octav Botez care ne-a dat câteva impresii fugitive despre valoroasa operă d-lui G. C. Athanasiu. Sunt interesanate aceste impresiuni, fiindcă din ele se constată că socialismul de atunci a fost un suport sufletesc pentru acea generație căreia aparține și d-l Octav Botez, spre a-și însuși doctrina poporanistă a d-lui C. Stere. # După un schimb de întrebări și răspunsuri, d-l Octav Botez ne vorbește fără întrerupere, cu sinceritatea unei mărturisiri. Am citit cartea d-lui I. C. Athanasiu asupra „Mișcării Socialiste” cu un deosebit interes și cu o vie emoțiune. Deși, pe când l’am întâlnit în ultimii ani ai liceului, mișcarea era în declin și noul curente începeau să agite spiritele, prin câteva din amintirile copilăriei mă simt totuși trainic legat de dânsa. Fratele meu Jean Bart, elev acum patruzeci de ani în școala militară, era împreună cu cei mai buni din generația lui, un fanatic adept al crezului nou care stăpânea tinerimea, în atmosfera de pe atunci, idealistă și romantică a Iașului. Mă revăd copil de nouă ani, însoțindu-i Duminicile pe străzile orașului, unde aștepta cu înfrigurare sosirea „Muncei” a „Lumea Nouă” sau a „Adevărului literar”. Naud discutând, pasionat și interminabil, cu amicii tinereții lui despre polemicele „Evenimentului Literar” cu „Viața” lui Vlahuță și pronunțând numele lui Sărcăleanu", Vraja", Spiridon Popescu, Raicu Ionescu- Rion. Mintea mea crudă nu înțelegea prea mult din toate acestea, dar ce-mi povestea despre Ion Nădejde și mai ales Gherea, despre viața lor de martiraj și de privațiuni, îmi impersionau puternic imaginația. Figurile acestor oameni căpătau pentru mine dimensiuni epice. Era firesc, ca mai târziu, ca elev în cursul superior de liceu, să mă adâncesc în lectura „Contimporanului” cu coperta de un roș închis și a „Revistei Sociale” descoperite în biblioteca fratelui meu. Și de aceia când am intrat în universitate deși vântul naționalismului xenofob și antisemit bătea cu furie, am rămas totdeauna imun, față de obșteasca lui contagiune. Mi-aduc aminte că unul din colegii și prietenii mei de atunci, regretatul V. Bogrea, entuziast și până la moarte credincios adept al d-lui Iorga, iritat că nu mă poate converti la crezul său, mi-a spus cu ciudă: — Mă tem că vei rămânea totdeauna un satirist incorigibil! Deși nu participasem niciodată, la întrunirile din faimoasa sală, mi-am dat seamă că era ceva adevărat în spusele lui. Și de aceia, ceva mai târziu, m'am simțit irezistibilul ras de poporanismul „Vieții Romînești” căci în spiritul care anima pe conducătorii acestei reviste, vedeam o reluare parțială a ideilor de odinioară, mai bine adaptate realităților noastre istorice. Plantă exotică transplantată în solul românesc, mișcarea socialistă nu a fost, desigur, lipsită de exagerări și naivități utopice, dar sămânța aruncată în tinerime de Nădejde și Gherea nu a fost în întregime risipită de vânturi. Valorile spirituale sfințite prin eroism și prin jertfă nu se pierd niciodată fără de urmă. Rătăciți, prin alte partide, unii din ei renegându-și chiar trecutul, vechii socialiști au păstrat totdeauna alături de amintirile scumpe ale tinereții, o pecete profund imprimată în sufletul lor. In lumea noastră orientală, stăpânită de ușurință, arbitrar, compromisuri, cei care au trecut prin școala de cultură și disciplină sufletească a lui Nădejde și Gherea, s’au distins totdeauna prin seriozitate în fața vieții printr’o deosebită atenție pentru problemele sociale, prin sentimentul lor de revoltă împotriva nedreptății de orice fel ca și prin respectul lor adânc pentru persoana omenească. O icoană vie a idealismului vechii mișcări socialiste a fost pentru mine Mihai Pastia. Cunoșteam din spusele fratelui meu, trecutul de luptă și jertfă al acestui propagandist neobosit, persecutat adesea dar neclintit în credința lui, rolul pe care la avut în întemeierea primei școli de adulți ca și influența imensă pe care o avusese odinioară în muncitorimea Galaților și în flacăra pură din ochii acestui blând visător, rătăcit par’că din alte sfere, într’o lume meschină, mi s’a părut totdeauna că trăește ceva din spiritul primilor apostoli ai creștinismului”. Și d-l Octav Botez încheie interesanta-i confesiune relevând înc’odată marele serviciu pe care d. I. C. Athanasiu l’a adus culture românești prin valoroasa-i lucrare despre vechea „Mișcare Socialistă”. Nu este mai puțin interesant a adăugi la aceste sincere mărturisiri ale criticului ieșan, că influența socialistă de altă dată, care a captivat tinerimea studioasă, a pjstrus până și în casă colonelului P. Botez, tatăl lui Jean Bart și al d-lui Octav Botez, eare deși militar distins și disciplinat, și-a lăsat copiii să se desvolte în atari năzuinți romantice și umanitariste.. C. SATEANU. •* C. Stere; ** G. Ibrăileanu. Octav Botez