Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1935 (Anul 16, nr. 748-751)
1935-04-07 / nr. 748
ANUL XIV - SERIA II-A NR 748 DUMINICA 7 APRILIE 1935 It FONDATOR Literen* si Artistic Alt. V BELDIMAN 1688—1897 CONST MILLE 11897—1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXMPLARUL IN TARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE S. S. R. Duminică, Societatea Scriitorilor Români are de ales un prezident. Prezidenția Societății nu este o dregătorie și comitetul ei și mai puțin un cabinet; cu toate acestea unii membri ai organizației au ținut ani de zile la rând să compenseze absența unei calificări notorii cu o titulatură electorală. Lucrul nu s’a cunoscut și prezența ca și dispariția din comitet s’au echivalat. De astădată, în vederea alegerii de Duminică, li se dă prezidenției și comitetului o însemnătate nouă. De mai multe săptămâni ziarele publică sugestii și articole. Intre numele citate pentru locul de președinte a fost pomenit și cel cu care este semnat comentariul de față. Autorul mulțumește camarazilor cunoscuți și necunoscuți ai acestei intenții, dar soluția prezidenției dacă ar fi adevărat că ea constitue o problemă se găsește în candidaturile puse. Se vorbește că scrisul profesional ar indica mai bine decât orice alt criteriu persoanele pentru comitet. Ar fi un punct de vedere, dacă S. S. R. ar fi o întocmire profesională. Când Emil Gârleanu, creatorul organizației, dimpreună cu poetul Anghel, Șt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu și alții, printre care d-nii Goga și Sadoveanu, au înființat societatea, ei au căutat să realizeze o grupare aristocratică a generației lor și un fel de Academie de prieteni. Pe atunci, scriitorii trăiau dintr-un salariu, plătit unui șef sau de subșef de birou la ministerul instrucțiunii publice, o copie literară, fără nicio rentabilitate nici la ziare nici la editură, nu putea să fie obiectul unei bucăți de pâine, a unui angajament, a unui contract sau a unui litigiu. Astăzi, scriitorii sunt și ziariști și procuratori de manuscrise caselor de editură. Ideea onestă din industrie, a muncii fără gratuitate, a trecut în literatură. Dar raporturile dintre autor și editor sunt la bunul plac al editorului, care desigur nu supără dacă dispune de un plac plăcut; e nevoie încă, prin urmare, de sensibilitate și de încredere, condiții anti-industriale. Controlul automat e inexistent și neprimit ca necesar. Subsemnatul a scos la un editor o carte cu condiția propusă de autor nu de editor, și acceptată de către editor a inocentului control de tiraj. Ca să întărească autoritatea condiției, editorul a semnat și o scrisoare. In ziua tirajului, prezintându-se la tipografie i s’a refuzat autorului intrarea în ateliere, pe temeiul „secretului profesional”... Atare litigiu nu putea să fie tranșat, S. S. R. nefiind organizație profesională. Dacă mai e nevoie, rezultatul: cartea, trasă teoretic într’un tiraj limitat, deși cumpărată în toată țara, pretutindeni, de anume categorie profesională, foarte numeroasă, interesată să ia o atitudine pentru sau contra ei, nu s’a mai isprăvit aproape în 10 ani de zile. Oricine ar fi prezidentul și oricum s’ar compune comitetul, acest gen de comerț nu poate să intre în competința societății. Acum un an, doi, un grup de tineri ,dintre care cel mai reprezentativ a fost d. Romulus Dianu, s’a războit cu societatea. In ultimă analiză acest confrate, care și-a creat în presă o situație rezimată pe merite concrete a înțeles că dacă oamenii pot să fie atacați și tăgăduiți, viciul unei organizații vine de la principii nu de la oameni. La aceleași concluzii a putut ajunge și subsemnatul, care a dat întâiul atac societății, acum 25 de ani, când morții de azi și autorii societății se găseau în scaunele comitetului. Emoția admirabilului camarad mai vârstnic Angliei atinsese un diametru nemaicunoscut sentimentelor actuale în luptă. Poetul a sunat într’o seară la ușa apartamentului meu cu revolverul întins. Disputa pentru reorganizarea unei societăți, organizată și cristalizată, nu cred să mai fie cu sens. Comitetul se va alege Duminică, odată cu prezidentul. Am făcut parte din comitet cu un prezident de care îmi aduc aminte totdeauna ca de un mare personaj, Georges Diamandy. Am lucrat în tovărășia tuturor hotărîrilor lui de a realiza platforma unei situații camarazilor mai tineri și mai bătrâni. Nu s’a putut face nimic. Și acolo unde nu au isbutit oameni inteligenți este de bănuit că nu vor putea să izbutească alți oameni inteligenți. S’au comunicat însă numele câtorva membri de o ambiguitate profesională întortochiată și cu însușiri cerebrale reduse, care și-au făcut un ideal să ocupe comitetul. Ar fi funest. Pentru prezidenție, circulă un nume cu prestigiu în barou și cu delicate arpegii de poet. I s’a propus succesiunea. Putea să nu accepte, iluzoria demnitate neputând să adaoge ceva, nici la culorile marierei literare, nici la blazonul de jurist. E vorba de d. I. Gr. Periețeanu. Personal m’aș fi putut teme că refuză: câțiva confrați îl insultă pentru că a primit. Alegere mai bună ar fi greu de făcut. Societatea, așa cum e societatea scriitorilor o întocmire de salon are trebuință de un prezident ca d. Periețeanu. Prezidentul trebuie să fie un orator și un domn, să poată primi un oaspete străin ca un boer. Prezidentul trebuie să vorbească o franțuzească franceză. El trebuie să aibă o gospodărie aleasă, o sufragerie și tacâmuri fine. Și mai trebuie obligator, ca prezidentul să aibă o figură, un portret și să știe să poarte costumul ceremoniei. Președinte n’aș putea să fiu de pildă eu care umblu toată ziua pe câmp cu casmaua la spinare și care seamăn la fizic cu măcelarul meu e indecent. Apoi, camarazii care vorbesc de profesie au mai uitat un amănunt : dreptul e o subtilitate a intelectului literar și elocința o artă creatoare în acelaș domeniu străbătut de două pâraie scăpate dintr-un singur izvor. Părerea subsemnatului — fiindcă i-a fost numele pomenit cu oarecare repetire — este să se aleagă Duminică un comitet compus în întregime din scriitori clar reprezentativi, fără posibilitate de tăgăduit cifra exponentului personal, cu d. I. Gr. Periețeanu la prezidenție, un comitet de fizionomie, o galerie. Pe de altă parte și cu totul independent de societatea academizantă, care nu ne stingherește, să se înființeze sindicatul strict profesional. Insă într’un singur caz bine stabilit, al unei solidarități puternice și vehemente, al unei camaraderii frățești viguroase, care să se poată învoi cu o disciplină. T. ARGHEZI P. S.. — O foaie ismenit bisericească și scoasă de o caricatură de călugăr și popă, pentru escrocherie profetică, exercitată prin tramvaie și localuri, denunță cartea mea de curând apărută Ochii Maicii Domnului, după titlu și cu o perversiune firească la un doment ca o profanare... Beat sau treaz, orice dobitoc și la orice grad de inconștiență sau de stupiditate, își poate da seama, dacă citește cartea, că ea povestește un sentiment religios adânc și pur și o convertire — și că este o apologie a vieții călugărești, trăită în regula mănăstirii și nu pe trotuarele și în cârciumile din București. ’ X. A. Aurel Kessler Portret Din viață... și din cărți Două lumi . A fost prins banditul Coroiu — grație unei aventuri de dragoste. Așa cad toți bandiții. Amorul e doar mai tare decât moartea. Chiar când era înconjurat de jandarmi cu arma la ochi, Coroiu stătea în casă cu ibovnica lipită de dânsul. Prins, banditul a fost arătat mulțimii în două rânduri: țăranilor strânși la târg în Noua Suliță, și orășenilor din Botoșani. Reportagiile ziarelor spun că țăranii din Noua Suliță au privit pe bandit în tăcere. Nici un murmur. Femeile numai își făceau cruce. Apoi oamenii s’au risipit, pe gânduri, pe la casele lor. Era o atitudine, vădit, favorabilă. In oraș, lucrurile s’au petrecut cu totul altfel: mulțimea l-a suerat pe bandit. Cele două lumi, satul și orașul își manifestă deosebirea la orice prilej. Cazul de la Botoșani ridică și altă problemă: componența juraților. Curtea cu juri, instanța care traduce în fapt justiția populară, trebue să exprime voința maselor. La noi jurații sunt recrutați din mediul orășenesc. De aceia Coroiu riscă condamnarea, altfel , ar fi mers la o achitare sigură. Iată deci una din contradicțiile societății noastre : cineva poate fi privit ca vinovat la oraș și nevinovat la țară. Realitate. Idealul meu este o fermă în mijlocul câmpului. Eri m’am întâlnit cu un fermier de lângă un oraș din Muntenia. Convorbirea m’a deprimat. 11 știam pe fermier — vânător. — Ei, acum ai unde ținea că uni — îi zisei, — Da’ de unde? Am încercat, dar oamenii de serviciu nu-i supraveghează. Cânii alergau toată ziua pe câmp și se stricau De-aceia îi țin în oraș. Câte pătimesc cu servitorii! Îmi era bolnav un copil la București. Chem de la țară un servitor și-i spun: „Trenul pleacă peste jumătate de ceas, la repede ceva rece dintr un restaurant... Vezi niște ardei umpluți.. Prinde trenul, și telegrafiază-mi din București, cum îi merge băiatului?” Peste vre-un ceas mă cheamă servitorul la telefon, și-mi spune — că n’a plecat... deoarece de un ceas caută ardei umpluți prin restaurante, și nu găsește”. Altă dată, — urmă prietenul meu, — voiam să iau autobuzul, fiindcă scăpasem trenul. „Du-te de vezi când pleacă autobuzul la București?”, zisei unei servitoare. Peste jumătate de ceas femeia vine în fugă: „Am stat în stație până l-am văzut plecând, pleacă la 3 și jumătate”. Dar serele? Astă iarnă, grădinarul s’a îmbătat, n’a făcut foc la seră. Și mi-au înghețat toate florile. Ce-am pățit însă cu suprema instituție de agronomie! Noi n’avem decât „înalte” academii... „înalte” institute. Am cerut sfatul: cum să grăbesc creșterea legumelor? Mi s’a recomandat o anumită substanță. Am stropit legumele din sera de multiplicare. S’au ars toate. Am avut o pagubă de 200 d0 lei. Dar ce mi s’a întâmplat cu livada . Deși am un paznic al curții, poarta fermei a rămas deschisă într’o noapte. A intrat de pe șosea în curtea mea un țăran beat cu o căruță plină de țevi lungi. Țevile se târau, strâmb, pe pământ. Căruța s’a primblat câteva ceasuri pe aleele livezii mele, doborându-mi toți pomii de pe laturi. A intrat și’n grădină. Mi-a rupt gutuii japonezi și alți arbuști și pomi rari... Parcă mi-a devastat într’adins munca mea de douăzeci de ani. Fermierul și-ar fi continuat povestirea. Dar sosise tramvaiul. M’am dus acasă. M’am uitat la zidurile goale din față, și mi s’au părut încărcate de struguri mauve de glicine... Soluție Un ofițer vizita deunăzi casa din care vreau să mă mut. — De ce vă mutați? mă întrebă el. — Din pricină că vecinii s’au coalizat împotriva cânilor mei. — Și eu am câni. Dar rezolv problema ușor. Dacă vecinilor nu le place, eu îmi părăsesc cănii acolo unde stau... Parcă vedeam cânii, părăsiți pe ascuns, cum își căutau stăpânii — pe care-i iubeau cu fidelitate... crezând că numai o nenorocire l-a făcut să dispară. M. SEVASTOS Renunțarea „Sunt vreo câțiva ani de ac, mei — își începu prietenul a neum... povestirea. Termina a ;em tocmai cartea de care îmi p pomeneai adineaori, rod al unnor îndelungi cercetări, migăuioase și trudnice. Mă simțeam grbosit. Spiritul meu avea nevoe s,le schimbare, nervii de o peripadă de destindere. De aceea prin mai bucuros propunerea unui fost camarad de front, redactor a al unui mare cotidian politic, ^ile a-l înlocui în postul său pentru câteva luni, timp în care el era nevoit să facă o călătorie din străinătate. Căci gazetăria a fost totdeauna pentru mine o ocupație reconfortantă, o îndeletnicire care în loc să mă consume, mi-a servit de generatori de energie și de surescitare nerivoasă. Poate pentru că nu m’am consacrat ei decât pentru puțină vreme, și la rare răs- j timpuri. „In seara când s’au întâmplat ] cele ce vreau să-ți povestesc, ] întârziaseem la Redacție mai ] mult ca de obicei. Așteptam isprăvirea unui reportaj pentru ediția de dimineață pe care unul din secretarii de redacției îl bătea la mașină în biroul de alături. Trebue să fi fost destul de târziu căci în marea clădire [ de obicei atât de animată nu se ] mai auzea, la rare răstimpuri, decât sforăitul regulat al ascensorului scoborînd pe ultimii în 5 târziați. De aceea nu lipsii să mă mir când ușa biroului meu [ se deschise, lăsând să treacă ] pe o persoană străină de Redacție, o doamnă necunoscută îmbrăcată în negru. Foarte tânără, de o frumuseșe neîmpli îită, copilărească încă, străina , avea o înfășișare de o rară distincție pe care haina de doliu i și tristețea figurii o sporeau parcă. — D-ta ești domnul T...? întrebă ea fără să mă privească: — Da, doamnă ! Cărei împrejurări îi datoresc cinstea vizitei Domniei Voastre? — Vei vedea îndată. Să-ți spun mai întâi numele meu. „Numele ei, unul dintre acelea din care găsești cu sutele, nu-mi spunea însă nimic. Desamăgit, încercamu să ghicesc în ochii care se fereau de ai mei și pe figura jumătate ascunsă în umbră, o lucire sau o trăsătură care să-mi trezească o amintire. Nu izbutit însă. Hotărît lucru. Femeia aceasta îmi era cu totul necunoscută. Se vede că lăsasem să mi se citească pe figură încheierea aceasta mintală, căci pe buzele subțiri ale femeii flutură un zâmbet ironic. O clipă în urmă zâmbetul dispăruse și în schimb, pe neașteptate, privirile ei care se feriseră de ale mele până atunci tot timpul, se țintuiră asupra mea dintr’odată. Erau priviri fără de nici o expresie precisă aruncate din ochi sarbezi, indiferenți dar de o indiferență falsă, voită parcă. Aveam impresia limpede că femeia aceea mă disprețuește dacă nu cumva mă ura, că nepăsarea aceea din priviri o câștigase cu preț de uriaș efort de voință, că ea era o crispare a întregii sale ființe izvorîtă din dorința de a nu mă lăsa să-i ghicesc dintru început taina. Căci fără îndoială o taină apăsa din greu asupra ființei acelea, încordate acolo, în fața mea, ca pentru un salt uriaș. — Văd că trebue să-ți ajut eu, domnule, întrerupse ea din nou tăcerea cu o voce pe care o simții voit înfrânată. Sunt soția bancherului ce s’a sinucis acum două zile și căruia d-ta ai binevoit să-i consacri un articol în numărul de azi dimineață al ziarului. Soția escrocului și a canaliei veroase cum l-ai numit d-ta. D-le — reluă ea cu putere, dar cu o voce perfect stăpânită — ai mințit în articolul d-tale de la un capăt până la altul. Soțul meu n’a fost un el de Emil Coiiu roc. Altfel nu s’ar fi omorât, a fost un om de afaceri care avut inimă, lucru pe care un ancher nu trebue să și-l prigăne. Dacă ar fi fost un escroc, ;-ar fi plătit și d-ta l-ai fi ruscat în slavă în loc să-i târăștii noroi numele. — Soția cana- Lei veroase — iată cum voi fi urnită de aci înainte, iar copful meu — fiul escrocului. Și sta numai mulțumită d-tale, lemnule, care nu te-ai dat înituri de la a batjocori un mort, mișelie ca asta se plătește- nsă. Ține...” „Nimic, afară de ultimul cuânt, subțire și terminat în ascuțit de stilet, nu lăsase să se ntrevadă gestul care, fulgerăor, avea să-i urmeze îndată,orbise în liniște tot timpul,dar cu vocea din ce în ce mai crescândă și mai disprețuitoare. Și mișcarea asasină fusese atât de neașteptată și de fulgerătoare încât nimic nu ar fi putut să-i ia înainte. De aceea, nu mi-am putut explica niciodată cum am putut avea gestul acela de apărare care mi-a scăpat viața. De altfel poate că nici nu va fi fost un gest conștient ci numai o tresărire instinctivă care mi-a zguduit tot trapul, împingându-i spre dreapta - loc să-mi străbată pieptul,glonțul a trecut între trup și braț, găurindu-mi haina și s’a înfipt îndărătul meu în perete. Câteva clipe am rămas amândoi nemișcați, ea așteptând să nă vadă prăbușindu-mă, eu pândind îngrozit o nouă detunătură. Apoi, tensiunea nervoasa c are ne ținuse pe amândoi așa. Încleștați față în față într’un spasm de ură și în acelaș timp de spaimă, ne părăsi deodată. Cu fața suptă de sânge, ea căzu pe canapeaua din spatele ei, fără de simțire, cu trupul moale, destins, ca o imensă aripă ruptă. Stors de puteri, eu mă prăbușii la rându-mi într’un fotoliu. „Sunt clipe când, în surescitarea unei puternice emoții, sub împunsătura adâncă a cuțitului spaimei, șprițul omenesc lucrează cu o luciditate uimitoare și cu o febrilitate prodigioasă. Un amănunt fără de însemnătate, o idee fugară sunt încununate atunci de aureolă și devin simbol sau obsesie. In seara aceea, când moartea trecuse atât de aproape pe lângă mine, spiritul meu cunoscu o astfel de frământare. Prăbușit în fotoliu, cu brațele atârnând pe de lături, ca brațe de înecat, nu mă gândeam nici la ura din ochhi femeii, nici la baza revolverului ei care cu câteva clipe mai înainte, îmi căutase, lacomă, pieptul. Nu avui nici o clipă ideia — cum ar fi fost firesc — să întind mâna, să ridic receptorul telefonului de alături și să chem ajutor. Dar nu mă gândit nici să mă aplec deasupra femeii leșinate spre a încerca a o aduce la viață. Spaima îmi trecuse mai repede decât ar fi fost firesc. Eram perfect lucid, perfect stăpân pe mine. Și în spiritul meu gol de gânduri, nu mai era loc decât pentru unul singur: acela de a încerca cu orice preț să scap pe femeia acela de urmările faptei sale, de urmările unei fapte a cărei f cauză — reflectând bine — eram numai eu. Mi se părea că întâmplarea grozavă pe care o trăisem cu câteva clipe mai înainte, trebuia să rămână taină îngropată în noi și în care nimeni n’avea cădere nici drept să se amestece. Adâncul conștiinței mele o înțelegea și îi dădea dreptate. Era vinovată tot atât de puțin sau de mult cât eram și eu. Eu lovisem fără să vreau în durerea ei, mai adânc îndurerând-o. Ea se ridicase împotriva mea, căutând să se răzbune și să mă doboare. Era drept așa. Judecătorii lumești nu Urmare in pag. Ha l