Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1935 (Anul 16, nr. 748-751)

1935-04-07 / nr. 748

ANUL XIV - SERIA II-A NR 748 DUMINICA 7 APRILIE 1935 It FONDATOR Literen* si Artistic Alt. V BELDIMAN 1688—1897 CONST MILLE 11897—1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXMPL­ARUL IN TARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE S. S. R. Duminică, Societatea Scriito­rilor Români are de ales un pre­zident. Prezidenția Societății nu este o dregătorie și comitetul ei și mai puțin un cabinet; cu toate acestea unii membri ai organi­zației au ținut ani de zile la rând să compenseze absența u­­nei calificări notorii cu o titu­latură electorală. Lucrul nu s’a cunoscut și prezența ca și dispariția din comitet s’au echi­valat. De astădată, în vederea ale­gerii de Duminică, li se dă pre­zidenției și comitetului o în­semnătate nouă. De mai multe săptămâni ziarele publică su­gestii și articole. Intre nu­mele citate pentru locul de președinte a fost pomenit și cel cu care este semnat comentari­ul de față. Autorul mulțumește camarazilor cunoscuți și necu­noscuți ai acestei intenții, dar soluția prezidenției dacă ar fi adevărat că ea constitue o pro­blemă se găsește în candidatu­rile puse. Se vorbește că scrisul profe­sional ar indica mai bine decât orice alt criteriu persoanele pentru comitet. Ar fi un punct de vedere, dacă S. S. R. ar fi o întocmire profesională. Când Emil Gârleanu, creatorul organizației, dimpreună cu po­etul Anghel, Șt. O. Iosif, Cin­­cinat Pavelescu și alții, printre care d-nii Goga și Sadoveanu, au înființat societatea, ei au că­utat să realizeze o grupare aris­tocratică a generației lor și un fel de Academie de prieteni. Pe atunci, scriitorii trăiau din­tr-un salariu, plătit unui șef sau de subșef de birou la ministerul instrucțiunii publice, o copie li­terară,­­ fără nicio rentabilitate nici la ziare nici la editură, nu putea să fie obiectul unei bucăți de pâine, a unui angajament, a unui contract sau a unui litigiu. Astăzi, scriitorii sunt și zia­riști și procuratori de manus­crise caselor de editură. Ideea onestă din industrie, a muncii fără gratuitate, a trecut în lite­ratură. Dar raporturile dintre autor și editor sunt la bunul plac al editorului, care desigur nu supără dacă dispune de un plac plăcut; e nevoie încă, prin urmare, de sensibilitate și de încredere, condiții anti-indus­­triale. Controlul automat e ine­xistent și neprimit ca necesar. Subsemnatul a scos la un editor o carte cu condiția pro­pusă de autor nu de editor, și acceptată de către editor a inocentului control de tiraj. Ca să întărească autoritatea condi­ției, editorul a semnat și o scri­soare. In ziua tirajului, prezin­­tându-se la tipografie i s’a re­fuzat autorului intrarea în ate­liere, pe temeiul „secretului profesional”... Atare litigiu nu putea să fie tranșat, S. S. R. nefiind organiza­ție profesională. Dacă mai e ne­voie, rezultatul: cartea, trasă teo­retic într’un tiraj limitat, deși cumpărată în toată țara, pretu­tindeni, de anume categorie pro­fesională, foarte numeroasă, in­teresată să ia o atitudine pentru sau contra ei, nu s’a mai isprăvit aproape în 10 ani de zile. Oricine ar fi prezidentul și oricum s’ar compune comitetul, acest gen de comerț nu poate să intre în competința societății. Acum un an, doi, un grup de tineri ,dintre care cel mai repre­zentativ a fost d. Romulus Dianu, s’a războit cu societatea. In ultimă analiză acest confrate, care și-a creat în presă o situație rezimată pe merite concrete a înțeles că dacă oamenii pot să fie atacați și tăgăduiți, viciul u­­nei organizații vine de la princi­pii nu de la oameni. La aceleași concluzii a putut ajunge și sub­semnatul, care a dat întâiul atac societății, acum 25 de ani, când morții de azi și autorii societății se găseau în scaunele comitetu­lui. Emoția admirabilului ca­marad mai vârstnic Angliei a­tinsese un diametru nemaicu­noscut sentimentelor actuale în luptă. Poetul a sunat într’o sea­ră la ușa apartamentului meu cu revolverul întins. Disputa pentru reorganizarea unei societăți, organizată și cri­stalizată, nu cred să mai fie cu sens. Comitetul se va alege Du­minică, odată cu prezidentul. Am făcut parte din comitet cu un prezident de care îmi aduc aminte totdeauna ca de un mare personaj, Georges Diamandy. Am lucrat în tovărășia tuturor hotărîrilor lui de a realiza plat­forma unei situații camara­zilor mai tineri și mai bătrâni. Nu s’a putut face nimic. Și aco­lo unde nu au isbutit oameni inteligenți este de bănuit că nu vor putea să izbutească alți oameni inteligenți. S’au comuni­cat însă numele câtorva mem­bri de o ambiguitate profesio­nală întortochiată și cu însușiri cerebrale reduse, care și-au fă­cut un ideal să ocupe comite­tul. Ar fi funest. Pentru prezidenție, circulă un nume cu prestigiu în barou și cu delicate arpegii de poet. I s’a propus succesiunea. Putea să nu accepte, iluzoria demnitate neputând să adaoge ceva, nici la culorile marierei literare, nici la blazonul de jurist. E vorba de d. I. Gr. Periețeanu. Personal m’aș fi putut teme că refuză: câțiva confrați îl insul­tă pentru că a primit. Alegere mai bună ar fi greu de făcut. Societatea, așa cum e societatea scriitorilor o întoc­mire de salon are trebuință de un prezident ca d. Periețeanu. Prezidentul trebuie să fie un o­­rator și un domn, să poată pri­mi un oaspete­ străin ca un boer. Prezidentul trebuie să vorbească o franțuzească fran­ceză. El trebuie să aibă o gos­podărie aleasă, o sufragerie și tacâmuri fine. Și mai trebuie obligator, ca prezidentul să aibă o figură, un portret și să știe să poarte costumul ceremo­­niei. Președinte n’aș putea să fiu de pildă eu care umblu toată ziua pe câmp cu casmaua la spinare și care seamăn la fi­zic cu măcelarul meu­ e inde­cent. Apoi, camarazii care vorbesc de profesie au mai uitat un a­­mănunt : dreptul e o subtilitate a intelectului literar și elocința o artă creatoare în acelaș do­meniu străbătut de două pâraie scăpate dintr-un singur izvor. Părerea subsemnatului — fiindcă i-a fost numele pomenit cu oarecare repetire — este să se aleagă Duminică un comitet compus în întregime din scrii­tori clar reprezentativi, fără po­sibilitate de tăgăduit cifra ex­ponentului personal, cu d. I. Gr. Periețeanu la prezidenție, un comitet de fizionomie, o ga­lerie. Pe de altă parte și cu totul in­dependent de societatea acade­­mizantă, care nu ne stingherește, să se înființeze sindicatul strict profesional. Insă într’un singur caz bine stabilit, al unei solida­rități puternice și vehemente, al unei camaraderii frățești vigu­roase, care să se poată învoi cu o disciplină. T. ARGHEZI P. S.. — O foaie ismenit bise­ricească și scoasă de o caricatu­ră de călugăr și popă, pentru escrocherie profetică, exercitată prin tramvaie și localuri, de­nunță cartea mea de curând a­­părută Ochii Maicii Domnului, după titlu și cu o perversiune fi­rească la un doment ca o pro­fanare... Beat sau treaz, orice dobitoc și la orice grad de inconștiență sau de stupiditate, își poate da seama, dacă citește cartea, că ea povestește un sentiment religios adânc și pur și o convertire — și că este o apologie a vieții că­lugărești, trăită în regula mănă­stirii și nu pe trotuarele și în cârciumile din București. ’ X. A. Aurel Kessler Portret Din viață... și din cărți Două lumi . A fost prins banditul Coroiu — grație unei aventuri de dragos­te. Așa cad toți bandiții. Amorul e doar mai tare decât moartea. Chiar când era înconjurat de jandarmi cu arma la ochi, Co­­roiu stătea în casă cu ibovnica lipită de dânsul. Prins, banditul a fost arătat mulțimii în două rânduri: țăra­nilor strânși la târg în Noua Su­liță, și orășenilor din Botoșani. Reportagiile ziarelor spun că țăranii din Noua Suliță au pri­vit pe bandit în tăcere. Nici un murmur. Femeile numai își fă­ceau cruce. Apoi oamenii s’au risipit, pe gânduri, pe la casele lor. Era o atitudine, vădit, favo­rabilă. In oraș, lucrurile s’au petrecut cu totul altfel: mulțimea l-a suerat pe bandit. Cele două lumi, satul și ora­șul își manifestă deosebirea la orice prilej. Cazul de la Botoșani ridică și altă problemă: componența ju­raților. Curtea cu juri, instanța care traduce în fapt justiția populară, trebue să exprime voința maselor. La noi jurații sunt recrutați din mediul oră­șenesc. De­ aceia Coroiu riscă con­damnarea, altfel , ar fi mers la o achitare sigură. Iată deci una din contradic­țiile societății noastre : cineva poate fi privit ca vinovat la o­­raș și nevinovat la țară. Realitate. Idealul meu este o fermă în mijlocul câmpului. Eri m’am întâlnit cu un fer­mier de lângă un oraș din Mun­tenia. Convorbirea m’a depri­mat. 11 știam pe fermier — vână­tor. — Ei, acum ai unde ținea că un­i — îi zisei, — Da’ de unde? Am încercat, dar oamenii de serviciu nu-i su­praveghează. Cânii alergau toa­tă ziua pe câmp și se stricau De-aceia îi țin în oraș. Câte pătimesc cu servitorii! Îmi era bolnav un copil la Bu­curești. Chem de la țară un ser­vitor și-i spun: „Trenul pleacă peste jumătate de ceas, la re­pede ceva rece dintr un restau­rant... Vezi niște ardei umpluți.. Prinde trenul, și telegraf­iază-mi din București, cum îi merge băiatului?” Peste vre-un ceas mă cheamă servitorul la tele­fon, și-mi spune — că n’a ple­cat... deoarece de un ceas caută ardei umpluți prin restaurante, și nu găsește”. Altă dată, — urmă prietenul meu, — voiam să iau autobuzul, fiindcă scăpasem trenul. „Du-te de vezi când pleacă autobuzul la București?”, zisei unei servi­toare. Peste jumătate de ceas femeia vine în fugă: „Am stat în stație până l-am văzut ple­când, pleacă la 3 și jumătate”. Dar serele? Astă iarnă, grădi­narul s’a îmbătat, n’a făcut foc la seră. Și mi-au înghețat toate florile. Ce-am pățit însă cu suprema instituție de agronomie! Noi n’a­­vem decât „înalte” academii... „înalte” institute. Am cerut sfatul: cum să gră­besc creșterea legumelor? Mi s’a recomandat o anumită sub­stanță. Am stropit legumele din sera de multiplicare. S’au ars toate. Am avut o pagubă de 200 d0 lei. Dar ce mi­ s’a întâmplat cu li­vada­ . Deși am un paznic al curții, poarta fermei a rămas de­schisă într’o noapte. A intrat de pe șosea în curtea mea un ță­ran beat cu o căruță plină de țevi lungi. Țevile se târau, strâmb, pe pământ. Căruța s’a primblat câteva ceasuri pe alee­­le livezii mele, doborându-mi toți pomii de pe laturi. A intrat și’n grădină. Mi-a rupt gutuii ja­ponezi și alți arbuști și pomi rari... Parcă mi-a devastat în­­tr’adins munca mea de două­zeci de ani. Fermierul și-ar fi continuat povestirea. Dar sosise tram­vaiul. M’am dus acasă. M’am uitat la zidurile goale din față, și mi s’au părut încărcate de struguri mauve de glicine... Soluție Un ofițer vizita deunăzi casa din care vreau să mă mut. — De ce vă mutați? mă în­trebă el. — Din pricină că vecinii s’au coalizat împotriva cânilor mei. — Și eu am câni. Dar rezolv problema ușor. Dacă vecinilor nu le place, eu îmi părăsesc că­nii acolo unde stau... Parcă vedeam cânii, părăsiți pe ascuns, cum își căutau stă­pânii — pe care-i iubeau cu fi­delitate... crezând că numai o nenorocire l-a făcut să dispară. M. SEVASTOS Renunțarea „Sunt vreo câțiva ani de a­­c, m­ei — își începu prietenul a neu­m... povestirea. Termina­ a ;em tocmai cartea de care îmi p pomeneai adineaori, rod al u­­n­n­or îndelungi cercetări, migă­­ui­oase și trudnice. Mă simțeam g­rbosit. Spiritul meu avea nevoe s,­­le schimbare, nervii de o peri­­p­­adă de destindere. De aceea pri­n mai bucuros propunerea unui­­ fost camarad de front, redactor a al unui mare cotidian politic, ^­ile a-l înlocui în postul său pen­­­­tru câteva luni, timp în care el­­ era nevoit să facă o călătorie d­in străinătate. Căci gazetăria a fost totdeauna pentru mine o­­ ocupație reconfortantă, o înde­­­­letnicire care în loc să mă con­­­­sume, mi-a servit de generator­i de energie și de surescitare ner­­i­voasă. Poate pentru că nu­­ m’am consacrat ei decât pentru­­ puțină vreme, și la rare răs- j timpuri.­­ „In seara când s’au întâmplat ] cele ce vreau să-ți povestesc, ] întârziaseem la Redacție mai ] mult ca de obicei. Așteptam is­­­­prăvirea unui reportaj pentru­­ ediția de dimineață pe care u­­­­nul din secretarii de redacție­i îl bătea la mașină în biroul de­­ alături. Trebue să fi fost destul­­ de târziu căci în marea clădire [ de obicei atât de animată nu se ] mai auzea, la rare răstimpuri,­­ decât sforăitul regulat al ascen­­­­sorului scoborînd pe ultimii în­ 5 târziați. De aceea nu lipsii să­­ mă mir când ușa biroului meu [ se deschise, lăsând să treacă ] pe­­ o persoană străină de Re­­­­dacție, o doamnă necunoscută îmbrăcată în negru. Foarte tâ­­­­nără, de o frumuseșe neîmpli­ î­­ită, copilărească încă, străina , avea o înfășișare de o rară dis­tincție pe care haina de doliu i și tristețea figurii o sporeau parcă. — D-ta ești domnul T...? în­­­­trebă ea fără să mă privească: — Da, doamnă ! Cărei îm­prejurări îi datoresc cinstea vi­zitei Domniei­ Voastre? — Vei vedea îndată. Să-ți spun mai întâi numele meu. „Numele ei, unul dintre ace­lea din care găsești cu sutele, nu-mi spunea însă nimic. Desa­­măgit, încercamu să ghicesc în o­­chii care se fereau de ai mei și pe figura jumătate ascunsă în umbră, o lucire sau o trăsătură care să-mi trezească o amintire. Nu izbutit însă. Hotărît lucru. Femeia aceasta îmi era cu to­tul necunoscută. Se vede că lă­sasem să mi se citească pe fi­gură încheierea aceasta min­tală, căci pe buzele subțiri ale femeii flutură un zâmbet iro­nic. O clipă în urmă zâmbetul dispăruse și în schimb, pe ne­așteptate, privirile ei care se feriseră de ale mele până a­­tunci tot timpul, se țintuiră a­­supra mea dintr’odată. Erau priviri fără de nici o expresie precisă aruncate din ochi sar­­bezi, indiferenți dar de o indi­ferență falsă, voită parcă. A­­veam impresia limpede că fe­meia aceea mă disprețuește dacă nu cumva mă ura, că ne­păsarea aceea din priviri o câș­tigase cu preț de uriaș efort de voință, că ea era o crispare a întregii sale ființe izvorîtă din dorința de a nu mă lăsa să-i ghicesc dintru început taina. Căci fără îndoială o taină apă­sa din greu asupra ființei ace­lea, încordate acolo, în fața mea, ca pentru un salt uriaș. — Văd că trebue să-ți ajut eu, domnule, întrerupse ea din nou tăcerea cu o voce pe care o sim­ții voit înfrânată. Sunt soția bancherului ce s’a sinucis a­­cum două zile și căruia d-ta ai binevoit să-i consacri un articol în numărul de azi dimineață al ziarului. Soția escrocului și a canaliei veroase cum l-ai nu­mit d-ta. D-le — reluă ea cu pu­tere, dar cu o voce perfect stă­pânită —­ ai mințit în articolul d-tale de la un capăt până la al­tul. Soțul meu n’a fost un el­ de Emil Coiiu­ roc. Altfel nu s’ar fi omorât, a fost un om de afaceri care a­vut inimă, lucru pe care un ancher nu trebue să și-l prigă­­ne. Dacă ar fi fost un escroc, ;-ar fi plătit și d-ta l-ai fi ru­­scat în slavă în loc să-i târăști­i noroi numele. — Soția cana- Lei veroase — iată cum voi fi urnită de aci înainte, iar copf­ul meu — fiul escrocului. Și sta numai mulțumită d-tale, lemnule, care nu te-ai dat în­­ituri de la a batjocori un mort,­­ mișelie ca asta se plătește- nsă. Ține...” „Nimic, afară de ultimul cu­­ânt, subțire și terminat în asc­uțit de stilet, nu lăsase să se ntrevadă gestul care, fulgeră­­or, avea să-i urmeze îndată,­­orbise în liniște tot timpul,­­dar cu vocea din ce în ce mai crescândă și mai disprețuitoa­­re. Și mișcarea asasină fusese atât de neașteptată și de fulge­­rătoare încât nimic nu ar fi putut să-i ia înainte. De aceea, nu mi-am putut explica nici­­odată cum am putut avea ges­­tul acela de apărare care mi-a scăpat viața. De altfel poate că nici nu va fi fost un gest conști­ent ci numai o tresărire instinct­­ivă care mi-a zguduit tot tra­­pul, împingându-i spre dreapta - loc să-mi străbată piep­­tul,glonțul a trecut între trup și braț, găurindu-mi haina și s’a înfipt îndărătul meu în perete. Câteva clipe am rămas amân­­doi nemișcați, ea așteptând să nă vadă prăbușindu-mă, eu pândind îngrozit o nouă detună­tură. Apoi, tensiunea nervoasa c are ne ținuse pe amândoi așa. Încleștați față în față într’un spasm de ură și în acelaș timp de spaimă, ne părăsi deodată. Cu fața suptă de sânge, ea căzu pe canapeaua din spatele ei, fără de simțire, cu trupul moa­le, destins, ca o imensă aripă ruptă. Stors de puteri, eu mă prăbușii la rându-mi într’un fotoliu. „Sunt clipe când, în suresci­tarea unei puternice emoții, sub împunsătura adâncă a cu­țitului spaimei, șprițul ome­nesc lucrează cu o luciditate uimitoare și cu o febrilitate prodigioasă. Un amănunt fără de însemnătate, o idee fugară sunt încununate atunci de au­reolă și devin simbol sau obse­sie. In seara aceea, când moar­tea trecuse atât de aproape pe lângă mine, spiritul meu cu­­noscu o astfel de frământare. Prăbușit în fotoliu, cu brațele atârnând pe de lături, ca brațe de înecat, nu mă gândeam nici la ura din ochhi femeii, nici la baza revolverului ei care cu câteva clipe mai în­ainte, îmi căutase, lacomă, pieptul. Nu avui nici o clipă i­­deia — cum ar fi fost firesc — să întind mâna, să ridic recep­torul telefonului de alături și să chem ajutor. Dar nu mă gândit nici să mă aplec deasu­pra femeii leșinate spre a în­cerca a o aduce la viață. Spai­ma îmi trecuse mai repede de­cât ar fi fost firesc. Eram per­fect lucid, perfect stăpân pe mine. Și în spiritul meu gol de gânduri, nu mai era loc decât pentru unul singur: acela de a încerca cu orice preț să scap pe femeia acela de urmările fap­tei sale, de urmările unei fapte a cărei f cauză — reflectând bi­ne — eram numai eu. Mi se pă­rea că întâmplarea grozavă pe care o trăisem cu câteva clipe­ mai înainte, trebuia să rămână taină îngropată în noi și în care nimeni n’avea cădere nici drept să se amestece. Adâncul conștiinței mele o înțelegea și îi dădea dreptate. Era vinovată tot atât de puțin sau de mult cât eram și eu. Eu lovisem fără să vreau în durerea ei, mai adânc îndurerând-o. Ea se ridicase îm­potriva mea, căutând să se răz­bune și să mă doboare. Era drept așa. Judecătorii lumești nu Urmare in pag. H­a l

Next