Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1935 (Anul 16, nr. 782-786)

1935-12-01 / nr. 782

Adevărul Anul XIV — Seria II — Nr. 7­82 Duminică 1 Decembrie 1935 Literar si Artistic 5 Lei Exemplarul in țară 10 l­ei Exemplarul în străinătate FONDATOR­I AL­ V. BELDINI 1888—1897­­ FONDAT IN 1899 I CONST. MIL 11897—1920­­ ; Slavici și stilul ardelean Puțin, probabil ca astăzi Sls­viei sa mai fie citit în altă part decât în manualele și antologii­ ?“J­ie’ unde­­ are locul de mult. Opera lui zace în cript­­ ° furabil­ă a panteonulu­ip în l­u­terar’ -111 care’ dealtfel se înfrățesc scriitori atât de deo­sebiți și mai ales atât de inegali Pentru ca intr’adevăr acest pan­teon pe care ni l-am înjgheba pentru conservarea moaștelo­r pr­e­literare oferă un aspect ciudat și neașteptat. E o galerie simandicoasă care totuși con­aduce pe alocurea cu o hală de vechituri unde strălucesc, însă ■.1 prețioase odoare. Pasiunea desmormântărilor literare face câteodată­, ca vechiturile fără valoare sa fie expuse în vitrine ÎS!,aricii literari m cău­neniru își agită ragid explorarea subteranelor mucede ale panteonului clasic , o pasiune admirabilă si pri­mejdioasa. Ea ne poate da lu­crări considerabile și importan­a d­in­­r r "r primul rând acela a a lui O. Calinescu despre O­­pera lui Mihai Eminescu”, unde citarea 5 ° Sidil este însu­m­it de V­ara Pătrundere și o ntuttac adanca. Istoria noas­­tra literara are încă în fața ei Prime­ rere­­ U­ri de exploatat. Primejdia sta m reaua alegere a acestor terenuri. Să nu cumva sa ne trezim cu o monografie despre Deparățianu înainte de-a avea una despre Grigore Ale­­și să­ nu ne pomenim a cu sute de pagini despre Bolin­­î. inainte de-a avea ceva Hade Rădulescu, K­ogălniceanu, Hașdeu, t„ loan Slavici, mort acum zece ani, în 1925, la 77 de ani, apar­ținea unei epoci literare care se încheiase încă de pe când era el in viață. Contemporan cu Eminescu și Caragiale, co­laborator al „Convorbirilor li­terare”, membru al Junimii, Sla­vici și-a scris primele nuvele îna­inte de 1880. Aceste nuvele, de­altfel, sunt acelea care l-au con­sacrat. Era o vreme, acum vre-o treizeci de ani, când bucăți ca „Popa Tanda” și „Budulea Tai­­chii” constituiau, alături de „Fă­clia de Paști” și „Alexandru Lă­­pușneanul”, monumentele inva­riabile și unanim lăudate ale nu­velei românești. Ceia ce lovește pe oricine reci­tește? astăzi pe Slavici este în pri­mul rând o completă lipsă de preocupare stilistica. Este o des­­interesare de frumusețea for­mală care nu frapează atât prin comparare cu literatura de azi cât prin raportarea la preocupă­rile contemporanilor lui Slavici, in special ale celor din cercul „Convorbirilor” și al Junimii. Slavici e departe de­ a avea ceia­ce se numește nu numai stil fru­mos, dar chiar stil îngrijit. Ii lip­sește cadența frazei, armonia pe­rioadelor, rotunjimea vorbelor; n’are nici imagini, nici culoare; nu știe să descrie un peisagiu,­­ lipsit de orice pitoresc în zugră­virea fizică a personagiilor; are lungimi și insistențe inutile și câteodată nu respectă nici regu­­lele elementare ale narațiunii, întrebuințând greșit timpurile. Lui Slavici ii sunt străine teo­riile despre fond și formă ale contemporanului său Maiorescu. Nuvelele lui sunt departe de cursivitatea dulce a lui Creangă și de horbota îngrijită a frazei lui Caragiale. Totuși, ce-l făcea să fie apreciat de tovarășii lui de la „Convorbiri” și în special de Maiorescu (care, dealtfel,­­­ „Criticile” lui nu-i amintește de­cât un treacăt și prin aluzii elo­gioase dar sobre) ? In primul rând puritatea vo­cabularului. Pentru că, cu toate stângăciile lui și stilul lui neîn­demânatic, Slavici are o curate și aspră limbă românească. O limbă, poate, cam necioplită, col­țuroasă și dură, dar lipsită de neologisme și perfect armoniza­tă cu personagiile lui Slavici , cu lumea pe care el o descrie Această lume e aceea a satelo din Ardeal. Că Slavici numai pe această lume s’a priceput s’o de­scrie o dovedesc tocmai nuvelei lui cu subiect orășenesc, bucu­reștean, cum e „Norocul”, unde tonul e melodramatic, situațiile cam false, limba forțată. Intr’o vreme când poporanismul nu exista ca școală literară, Slavici și-a pus țăranii să vorbească sim­plu, a descris mediul satelor fără prea multă idealizare, a ob­servat just și a redat fără mulți artă dar și fără înconjur acest mediu. Fără îndoială, de­ atunci încoace literatura noastră s’a îm­bogățit cu nenumărate opere de inspirație rurală. Am avut țăra­nii idealizați ai sămănătorismu­lui, țăranii lui Sadoveanu, pe Ion al lui Rebreanu. Dar ar fi ne­drept să uităm că lumea satelor a găsit în Slavici unul dintre cei dintâi cronicari fideli și realiști. Intr’una măcar din nuvelele lui, Slavici a isbutit, în ciuda compunerii cam desfânate, să creeze o atmosferă. Această nu­velă e „Moara cu noroc”. Sunt aici tipuri expresive și tari, ca­ractere bine închegate și o zu­grăvire atentă și evocatoare a dorinței de câștig din sufletul ță­rănesc, care anunță și egalează în multe locuri pasagiile cele mai caracteristice din „Ion”. Hangiul Ghiță din „Moara cu noroc”, frământat între drago­stea de soție și pasiunea baru­nă dominat de puterea diabo­­lcă a tâlharului Lică Sămădăul, pe aceiaș linie cu celălalt han­­jiu al literaturii române, cu „eiba Zibal de la Podeni. Despre o influență oarecare a­ui Slavici cu greu poate fi vor­­­a. Opera lui n’a lăsat nicio în­­râurire. Totuși, exemplul lui n’a ost fără folos, desigur, pentru iteratura cu subiect rural de la ,Semănătorul”. Poporaniștii, fă­ră îndoială, au avut in el un înaintaș. Dar deosebirea între ei i Slavici e apreciabilă. Spre de­­osebire de poporaniști, Slavici î’a făcut literatură țărănească :u program. Om al satului, el a rescris satul, cu simplitate, dra­goste, voie bună și râvnă. Aș­ recunoaște la Slavici un an­samblu de însușiri care ar putea constitui în literatura noastră din ultimii șasezeci de ani o ma­nieră literară ardeleană. O anu­mită tonalitate, un accent ca­racteristic al stilului, o înclinare pentru anumite subiecte și chiar un anumit fel de-a privi și de-a interpreta viața, deosebesc, în chip general, pe nuveliștii și ro­mancierii ardeleni. La toți se observă o pătrundere realistă și o înțelegere aproape exclusivă a mediului rural și mic burghez, o lipsă de idealizare și o oarecare vulgaritate sănătoasă și dârză care, pe de o parte, îi ferește de manierism și dulcegărie, dar, pe de altă parte, îi face să comită greșeli de gust și să se împotmo­lească în detalii de un natura­lism obositor; la toți se bănuește un solid fond sufletesc și nevoia de a ilustra o temă de morală practică, ceea ce dă unora din operele lor un aspect arid și di­dactic; asprimea limbii, lipsa de înflorituri zadarnice și un fel direct și dur de­ a expune și ex­prima/ dau stilului lor o minu­nată vigoare, care te face să uiți oarecare neglijență în compune­rea ansamblului și oarecare mo­notonie câteodată, isvorîtă din­­tr’o sărăcie a invenției. In nuvelele lui Slavici aceste însușiri apar pentru prima oară in toată puritatea lor primitivă, nestingherite de nici-o adaptare, nedeviate de nici-o influență, cu toată vigoarea dar și cu toate slă­biciunile. AL. PHILIPPIDE C. Bacalu f ZIARUL IDEAL E greu de găsit un cititor cât de puțin intelectualizat, care să ii injure măcar odată­­ pe zi ua ,iar­ și totuș să nu­­ cijească zil­­ele toate. Nu-1­­ mulțumește, drept vorbind, nicio foaie, fie Ic 4, 8, 16 sau de 32 de pagini pentru că o cochetărie sportivă spune să nu-ți joaeg nimic, tu­nătorului tutunul", flămândului­elul de bucate­­ și­­ cititorului ti­păritura pe care o plătește. St eatru, aplaudă toata sala și du­pă spectacol nu se mai găsește nici un cap de acord cu palt­le­­e atârnate de el. Am divorțat sau­ l-am împuș­­­at pentru că l-am iubit prea mult, povestește văduva sa Ju ’an­, înecată de lacrimi —­sar dimpotrivă, trăiesc cu ea de zeci­m­i și nu pot s’o sufăr, poate să­ufirme un soț onorabil care îș bare nevasta și o sărută calenda­ristic, odată pe zi. Cititorul e tot atât de vicios cât și bărbatul romantic sau conjugal. Trebuie să-i fie silă de lucrul de care simte trebuință oriunde, pentru un cilindri de tutun, nărăvitul iese pe ploae intră în noroiu până la urechii ghetelor și merge un kilometru ca să-l cumpere, să-l bage în gu­ră și să-i dea foc în vârf. Și toa­tă viața și toată activitatea fac la urma urmelor numai o țuici și un chibrit. O gazetă e acuzată de stânga alta că aparține dreptei, a trei; că e liberală sau țărănistă sau că a rămas la mijloc. Toate orien­­tările spontane și gratuite sau a­vantajos chibzuite sun­t deopo­trivă de înjurare și adeseori d către acelaș cititor, care într două ediții își schimbă mâna > criteriile de câteva ori — și fie­care ziar este „plătit” de­cât cineva: nu se concede prinîi fă­ră subvenții și ideile negoman­­­date par cu neputință. Cititorii­­ crede în general că omul trebui­e să­ trăiască, și refuză să accepți totul că ziaristul e un profesio­­­nist și că poate presta un servi­ciu retribuit și neclandestin. [" Această sensibilitate se întâl­­­nește dusă la­­ extrem la orau­l politic și mai ales la șeful de­­ partid, care dorește să scoată lu­i cotidian pentru apărarea unu­i p­rogram, de multe ori identi­­> cu încă 20 de programe ,de prin­­­cipii în circulație. Fondatorul care va fi și directorul ziarului , a făcut toate preparativele, cu­­ bani gata sau pe credit, după­­ orar a știut să­ se descurce în­­­tr’o guvernare precedentă. Evi­­­dent că pe bărbatul politic, ma­i mare sau mai mărunt, mai bin­e­ înzestrat sau de obicei medic Subt crengile cu flori de tei. Pășesc încet cu anii mei. Și florile se cern abea, Pe dragostea și viața mea. Și toate-mi­ spun cu glasuri !. Și voi vă scuturați, și voi... Ne scuturăm: bunici, nepoți,­­ Ne ducem de pe lume toți, Să îngropăm in lut și ’n cel Deșarte netrăite vieți. Și pe pământul trist si blânc Să nu mai revenim nicicând GEORGE LESNE, D figura a­rașului De ești în Iași și de-a i eșit la o oră potrivită pe strada Carol, « ici te-ai urcat până pe altele­­ melancolice ale Copoului, se­ j poate să întâlnești pe „maestrul ] Codre­anu” — cum ii spune toa­­­­tă lumea în cetatea veche mol­­dovenească. Pe drum, coboară încet, puțin adus de spate — capul îngreu­iat de gânduri multe — silueta subțiratecă și distinsă a poetu­lui. Ca întotdeauna, e cu multă îngrjire și eleganță sobră înveș­mântat, dela pălăria-i deschisă, de un nisipiu gingaș, până la ghetele-i înguste și fine care parcă nu pot fi deformate de materialitatea piciorului, totul e căutat și bine înrudit. Pri­­vindu-i cum vine, mișcându-se lin, fără să privească nicăeri cu ochii lui încețoșați — ai fără voe o mișcare de respect în la­turi și un salut omagios — chiar dacă e riscat să rămâie neob­servat. Fața poetului e palidă și fină, cu un ușor trandafiriu — ca o părere — care parcă se schimbă acum în umerii obrajilor acum pe buze. Și trece, „Maestrul” pășind ușor, fără zgomot, ca și toamna care se destramă nesimțit, în jur. Casa de pe str. Eminescu de I. Arghezi cru, alegătorul nu-l întreabă din ce trăiește nemuncind nimic, în opulență, bărbatul politic „gă­­sește”, el e­­ indiscutabil,ca un câine, irlandez și ca floarea de lotus. Alegătorul cere de la el program, lucru de opoziție, ur­mat de o slujbă. Când și-a asi­gurat hârtia, tipografia și loca­­­­lul,­ șeful r­âmâng uimit că are nevoie și de redactori plătiți. Auzi Dumneata, să plătești! Câ­tă degradare, să nu te încalți cu aripile m­­istice ale unei autorită­ți salvatoare care și-a rezervat internele, finanțele sau indus­tria. Cel mai caracteristic animal din serie e bărbatul politic abo­nat. El și-a constituit un drept să primească presa pe degeaba și face parte atât de mult din o­­­­pinia publică, încât se confundă cu ființa ziarului și a ziaristului , ca și cu nația și cu interesele superioare. Te rog să cauți să încasezi 100 de lei pentru servi­ciul făcut, de la asemenea crea­tură sublimă. Ea te găsești ade­seori că ai în persoana ei un confrate, un mare coleg, un fost mare publicist, autor a șapte ar­ticole fundamentale și necunos­cute, semnate de el și scrise de un profesionist. Dacă trăiesc în carne și oase și în apoteoză di­rectori de ziar, care nu știu să scrie, de ce n’ar fi permis ca marele inspirator de atitudini și idei să n’aibă habar de purtarea­­ cu mâna dreaptă a stiloului de-a latul hârtiei? Dar nimic nu împiedică pre­zența de două ori pe zi, și câte­odată de trei ori, a momentului necesității. Dimineața, cititorul politic sau nepolitic, se scoală gol și din pat și din conștiința lui. I s’a dat cafeaua, și-a fumat țigara și n’a venit încă „jumna­ Pontanazs din paa­­u»a — Am fost odată la el, — spu­ne un prieten avocat. — Are o casă proprie pe strada Em­ine- Urci sprer­­virane­, ue pe spitalului Sf. Spiridon ! Acolo, unde pe vremuri, a fost Bolta race, unde Mihail Eminescu era des oaspete... Știi doar, nu-i așa? — Și-a clădit-o acum câțiva ani. Casa e mare, înaltă, în stil vag românesc, cu balcon cu stâlpi și cu un început de turn. J­igla roșie a acoperișului pri­vește dela înălțime o priveliște bogată, în vale, spre Mitropolie și spre Cetățuia și Galata. Mi-a deschis chiar el. Am in­trat într’o odae mare, căptușită toată cu sumedenie de lucruri de artă: covoare, vase, tablouri, bi­belouri. Două peisagii sculptate —basoreliefuri în lemn — măr­­turia din călătoriile în Italia — și multe obiecte vechi și foto­grafii de familie, țapene și gal­bene, pe cartoanele lor mumi­ficate. M’a poftit să stau la biurou, pe­ un scaun confortabil. Dumnealui s’a așezat pe un divan, în lumina albă a feres­trei. A cerut dulceață și cafele. Eu cercetam cărțile și căutam să pătrund taina creației, în urme și în atmosfera odăii. Un câne gălăgios a venit hă­inăind, sărind dezordonat și ru­pând liniștea senină a odăilor. „Maestrul” l-a trimis îndată la locul său, cu­ severitate. — Sa-ți arăt un dog minunat —­ mi-a propus — dacă ești a­­mator și-ți sunt dragi câini. Tri­mit să-l aducă numaidecât. Mi-a prezentat un animal înalt, cât un vițeluș, care venea spre mine, cu pași enormi, gata să mă înghită. Am făcut fără voie un pas îndărăt. —­­ vi’ aici. Doge ! i-a spu­ stăpânul, punându-i mâna pe cap. Dogele era cenușiu, svelt, ci capul mic.­­ Are numai nouă luni, a spus amfitrionul. Nu-ți fie tea­mă, e blând ca un miel. Mielul consuma zilnic 1 litri de lapte, șase ouă și nu știu cât­ carne. Am stat apoi de vorbă vii; despre diferite lucruri. Să nu crezi însă, că am putut afla vre­un lucru interesant, de la „Ma­estru”. Niciodată n’a dat vreun interview și nu poate suferi și se vorbească despre dânsul. Note biografice — Eu totuși voiu vorbi despre umnealui — am spus, hotărit. In toate slabele mele informa­­ți, îmi voiu alcătui un mic al­um, unde voiu strânge tot ce oiu putea afla de ici și de colo. Deocamdată, vă pot spune că, »ootid s’a născut în Iași, la anul 870. Tatăl său, Mihai, profesor, mama sa Natalia Mârzescu, dintr’o veche familie boerească. de mic copil, era o fire foarte neastâmpărată și vioaie și nu a dovedit decât mai târziu, la li­ceu, adevăratele sale aptitudini și temperament. Dacă familia lui a vrut să-l întoarcă de pe această cale a „pierzaniei”, a fost prea târziu. Face patru ani de medicină, își ia licența în Drept și Filozo­fie. Urmează cursurile Acade­miei de Artă dramatică. In 1907— se căsătorește cu Sofie Bettina Vecker. E profe­sor la Academia Dramatică, în 1911. In 1919—1923 Director al Teatrului Național din Iași. Face multă ziaristică, fiind pe rana redactor la dileme toi ie­șene, ca „Propaganda”, „Eveni­mentul” și altele; articolele din această activitate nefiind încă strânse în volum. Primul volum de poezii e Diafane, apărut în 1901. In 1907 apare „Din când în când”, apoi urmează Statui, 1914, Cântecul Deșertăciunii, 1919, Turnul de fildeș 1930. A făcut câteva traduceri în versuri, care pot concura cu originalul franțuzesc din care sunt tălmăcite; acestea sunt ur­mătoarele piese: Cyrano de Ber­gerac, Prințesa îndepărtată și Romanțioșii de Edmond Ros­tand, Martira de Jean Richepin. Sa sperăm că ne va mai da și alte volume de versuri, ori tra­duceri minunate. O zi pierdute. Prima poezie a publicat-o în „Viața”, revista lui Ureche și Vlăhuță, pe când era într’a pa­tra de liceu. Revista sus pomenită inaugu­rase o rubrică nouă: „anunciuri de talente”. Poetul tânăr Co­dreanu trimisese o poezie și a fost publicată aici, la începă­tori, ceia ce nu l-a încântat de loc, ba din contra, l-a supărat, că e tratat ca un simplu învă­țăcel, și pus la un loc cu bobo­cii. — Iți mai aduci aminte, ce poezie a fost acela?; îl întreb pe cel ce-mi dă această infor­mație. — Cum nu. Se intitula „O zi pierdută” și a fost pe urmă pu­blicată, fără refuse, în volumul Diafane, îmi aduc chiar aminte de ea, avea trei strofe: Sunt zile când nu fac nimic, pe altele le trec citind... și ’n fiecare seară-mi zic, „O zi pierdută” — adormind. De ce să strig un contra sorții, nemulțămit, de ce să plâng, când toate în uitarea morții. [Continuare în pag. îl­ a] Poetul Mihai Codreanu — Fei de album — Portret MIHAI CODREANU I

Next