Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1935 (Anul 16, nr. 782-786)
1935-12-01 / nr. 782
Adevărul Anul XIV — Seria II — Nr. 782 Duminică 1 Decembrie 1935 Literar si Artistic 5 Lei Exemplarul in țară 10 lei Exemplarul în străinătate FONDATORI AL V. BELDINI 1888—1897 FONDAT IN 1899 I CONST. MIL 11897—1920 ; Slavici și stilul ardelean Puțin, probabil ca astăzi Slsviei sa mai fie citit în altă part decât în manualele și antologii ?“Jie’ unde are locul de mult. Opera lui zace în cript ° furabilă a panteonuluip în luterar’ -111 care’ dealtfel se înfrățesc scriitori atât de deosebiți și mai ales atât de inegali Pentru ca intr’adevăr acest panteon pe care ni l-am înjgheba pentru conservarea moaștelor preliterare oferă un aspect ciudat și neașteptat. E o galerie simandicoasă care totuși conaduce pe alocurea cu o hală de vechituri unde strălucesc, însă ■.1 prețioase odoare. Pasiunea desmormântărilor literare face câteodată, ca vechiturile fără valoare sa fie expuse în vitrine ÎS!,aricii literari m căuneniru își agită ragid explorarea subteranelor mucede ale panteonului clasic , o pasiune admirabilă si primejdioasa. Ea ne poate da lucrări considerabile și importana dinr r "r primul rând acela a a lui O. Calinescu despre Opera lui Mihai Eminescu”, unde citarea 5 ° Sidil este însumit de Vara Pătrundere și o ntuttac adanca. Istoria noastra literara are încă în fața ei Prime rere Uri de exploatat. Primejdia sta m reaua alegere a acestor terenuri. Să nu cumva sa ne trezim cu o monografie despre Deparățianu înainte de-a avea una despre Grigore Aleși să nu ne pomenim a cu sute de pagini despre Bolinî. inainte de-a avea ceva Hade Rădulescu, Kogălniceanu, Hașdeu, t„ loan Slavici, mort acum zece ani, în 1925, la 77 de ani, aparținea unei epoci literare care se încheiase încă de pe când era el in viață. Contemporan cu Eminescu și Caragiale, colaborator al „Convorbirilor literare”, membru al Junimii, Slavici și-a scris primele nuvele înainte de 1880. Aceste nuvele, dealtfel, sunt acelea care l-au consacrat. Era o vreme, acum vre-o treizeci de ani, când bucăți ca „Popa Tanda” și „Budulea Taichii” constituiau, alături de „Făclia de Paști” și „Alexandru Lăpușneanul”, monumentele invariabile și unanim lăudate ale nuvelei românești. Ceia ce lovește pe oricine recitește? astăzi pe Slavici este în primul rând o completă lipsă de preocupare stilistica. Este o desinteresare de frumusețea formală care nu frapează atât prin comparare cu literatura de azi cât prin raportarea la preocupările contemporanilor lui Slavici, in special ale celor din cercul „Convorbirilor” și al Junimii. Slavici e departe de a avea ceiace se numește nu numai stil frumos, dar chiar stil îngrijit. Ii lipsește cadența frazei, armonia perioadelor, rotunjimea vorbelor; n’are nici imagini, nici culoare; nu știe să descrie un peisagiu, lipsit de orice pitoresc în zugrăvirea fizică a personagiilor; are lungimi și insistențe inutile și câteodată nu respectă nici regulele elementare ale narațiunii, întrebuințând greșit timpurile. Lui Slavici ii sunt străine teoriile despre fond și formă ale contemporanului său Maiorescu. Nuvelele lui sunt departe de cursivitatea dulce a lui Creangă și de horbota îngrijită a frazei lui Caragiale. Totuși, ce-l făcea să fie apreciat de tovarășii lui de la „Convorbiri” și în special de Maiorescu (care, dealtfel, „Criticile” lui nu-i amintește decât un treacăt și prin aluzii elogioase dar sobre) ? In primul rând puritatea vocabularului. Pentru că, cu toate stângăciile lui și stilul lui neîndemânatic, Slavici are o curate și aspră limbă românească. O limbă, poate, cam necioplită, colțuroasă și dură, dar lipsită de neologisme și perfect armonizată cu personagiile lui Slavici , cu lumea pe care el o descrie Această lume e aceea a satelo din Ardeal. Că Slavici numai pe această lume s’a priceput s’o descrie o dovedesc tocmai nuvelei lui cu subiect orășenesc, bucureștean, cum e „Norocul”, unde tonul e melodramatic, situațiile cam false, limba forțată. Intr’o vreme când poporanismul nu exista ca școală literară, Slavici și-a pus țăranii să vorbească simplu, a descris mediul satelor fără prea multă idealizare, a observat just și a redat fără mulți artă dar și fără înconjur acest mediu. Fără îndoială, de atunci încoace literatura noastră s’a îmbogățit cu nenumărate opere de inspirație rurală. Am avut țăranii idealizați ai sămănătorismului, țăranii lui Sadoveanu, pe Ion al lui Rebreanu. Dar ar fi nedrept să uităm că lumea satelor a găsit în Slavici unul dintre cei dintâi cronicari fideli și realiști. Intr’una măcar din nuvelele lui, Slavici a isbutit, în ciuda compunerii cam desfânate, să creeze o atmosferă. Această nuvelă e „Moara cu noroc”. Sunt aici tipuri expresive și tari, caractere bine închegate și o zugrăvire atentă și evocatoare a dorinței de câștig din sufletul țărănesc, care anunță și egalează în multe locuri pasagiile cele mai caracteristice din „Ion”. Hangiul Ghiță din „Moara cu noroc”, frământat între dragostea de soție și pasiunea barună dominat de puterea diabolcă a tâlharului Lică Sămădăul, pe aceiaș linie cu celălalt hanjiu al literaturii române, cu „eiba Zibal de la Podeni. Despre o influență oarecare aui Slavici cu greu poate fi vora. Opera lui n’a lăsat nicio înrâurire. Totuși, exemplul lui n’a ost fără folos, desigur, pentru iteratura cu subiect rural de la ,Semănătorul”. Poporaniștii, fără îndoială, au avut in el un înaintaș. Dar deosebirea între ei i Slavici e apreciabilă. Spre deosebire de poporaniști, Slavici î’a făcut literatură țărănească :u program. Om al satului, el a rescris satul, cu simplitate, dragoste, voie bună și râvnă. Aș recunoaște la Slavici un ansamblu de însușiri care ar putea constitui în literatura noastră din ultimii șasezeci de ani o manieră literară ardeleană. O anumită tonalitate, un accent caracteristic al stilului, o înclinare pentru anumite subiecte și chiar un anumit fel de-a privi și de-a interpreta viața, deosebesc, în chip general, pe nuveliștii și romancierii ardeleni. La toți se observă o pătrundere realistă și o înțelegere aproape exclusivă a mediului rural și mic burghez, o lipsă de idealizare și o oarecare vulgaritate sănătoasă și dârză care, pe de o parte, îi ferește de manierism și dulcegărie, dar, pe de altă parte, îi face să comită greșeli de gust și să se împotmolească în detalii de un naturalism obositor; la toți se bănuește un solid fond sufletesc și nevoia de a ilustra o temă de morală practică, ceea ce dă unora din operele lor un aspect arid și didactic; asprimea limbii, lipsa de înflorituri zadarnice și un fel direct și dur de a expune și exprima/ dau stilului lor o minunată vigoare, care te face să uiți oarecare neglijență în compunerea ansamblului și oarecare monotonie câteodată, isvorîtă dintr’o sărăcie a invenției. In nuvelele lui Slavici aceste însușiri apar pentru prima oară in toată puritatea lor primitivă, nestingherite de nici-o adaptare, nedeviate de nici-o influență, cu toată vigoarea dar și cu toate slăbiciunile. AL. PHILIPPIDE C. Bacalu f ZIARUL IDEAL E greu de găsit un cititor cât de puțin intelectualizat, care să ii injure măcar odată pe zi ua ,iar și totuș să nu cijească zilele toate. Nu-1 mulțumește, drept vorbind, nicio foaie, fie Ic 4, 8, 16 sau de 32 de pagini pentru că o cochetărie sportivă spune să nu-ți joaeg nimic, tunătorului tutunul", flămânduluielul de bucate și cititorului tipăritura pe care o plătește. St eatru, aplaudă toata sala și după spectacol nu se mai găsește nici un cap de acord cu paltlee atârnate de el. Am divorțat sau l-am împușat pentru că l-am iubit prea mult, povestește văduva sa Ju ’an, înecată de lacrimi —sar dimpotrivă, trăiesc cu ea de zecimi și nu pot s’o sufăr, poate săufirme un soț onorabil care îș bare nevasta și o sărută calendaristic, odată pe zi. Cititorul e tot atât de vicios cât și bărbatul romantic sau conjugal. Trebuie să-i fie silă de lucrul de care simte trebuință oriunde, pentru un cilindri de tutun, nărăvitul iese pe ploae intră în noroiu până la urechii ghetelor și merge un kilometru ca să-l cumpere, să-l bage în gură și să-i dea foc în vârf. Și toată viața și toată activitatea fac la urma urmelor numai o țuici și un chibrit. O gazetă e acuzată de stânga alta că aparține dreptei, a trei; că e liberală sau țărănistă sau că a rămas la mijloc. Toate orientările spontane și gratuite sau avantajos chibzuite sunt deopotrivă de înjurare și adeseori d către acelaș cititor, care într două ediții își schimbă mâna > criteriile de câteva ori — și fiecare ziar este „plătit” decât cineva: nu se concede prinîi fără subvenții și ideile negomandate par cu neputință. Cititorii crede în general că omul trebuie să trăiască, și refuză să accepți totul că ziaristul e un profesionist și că poate presta un serviciu retribuit și neclandestin. [" Această sensibilitate se întâlnește dusă la extrem la oraul politic și mai ales la șeful de partid, care dorește să scoată lui cotidian pentru apărarea unui program, de multe ori identi> cu încă 20 de programe ,de principii în circulație. Fondatorul care va fi și directorul ziarului , a făcut toate preparativele, cu bani gata sau pe credit, după orar a știut să se descurce într’o guvernare precedentă. Evident că pe bărbatul politic, mai mare sau mai mărunt, mai bine înzestrat sau de obicei medic Subt crengile cu flori de tei. Pășesc încet cu anii mei. Și florile se cern abea, Pe dragostea și viața mea. Și toate-mi spun cu glasuri !. Și voi vă scuturați, și voi... Ne scuturăm: bunici, nepoți, Ne ducem de pe lume toți, Să îngropăm in lut și ’n cel Deșarte netrăite vieți. Și pe pământul trist si blânc Să nu mai revenim nicicând GEORGE LESNE, D figura arașului De ești în Iași și de-a i eșit la o oră potrivită pe strada Carol, « ici te-ai urcat până pe altele melancolice ale Copoului, se j poate să întâlnești pe „maestrul ] Codreanu” — cum ii spune toată lumea în cetatea veche moldovenească. Pe drum, coboară încet, puțin adus de spate — capul îngreuiat de gânduri multe — silueta subțiratecă și distinsă a poetului. Ca întotdeauna, e cu multă îngrjire și eleganță sobră înveșmântat, dela pălăria-i deschisă, de un nisipiu gingaș, până la ghetele-i înguste și fine care parcă nu pot fi deformate de materialitatea piciorului, totul e căutat și bine înrudit. Privindu-i cum vine, mișcându-se lin, fără să privească nicăeri cu ochii lui încețoșați — ai fără voe o mișcare de respect în laturi și un salut omagios — chiar dacă e riscat să rămâie neobservat. Fața poetului e palidă și fină, cu un ușor trandafiriu — ca o părere — care parcă se schimbă acum în umerii obrajilor acum pe buze. Și trece, „Maestrul” pășind ușor, fără zgomot, ca și toamna care se destramă nesimțit, în jur. Casa de pe str. Eminescu de I. Arghezi cru, alegătorul nu-l întreabă din ce trăiește nemuncind nimic, în opulență, bărbatul politic „găsește”, el e indiscutabil,ca un câine, irlandez și ca floarea de lotus. Alegătorul cere de la el program, lucru de opoziție, urmat de o slujbă. Când și-a asigurat hârtia, tipografia și localul, șeful râmâng uimit că are nevoie și de redactori plătiți. Auzi Dumneata, să plătești! Câtă degradare, să nu te încalți cu aripile mistice ale unei autorități salvatoare care și-a rezervat internele, finanțele sau industria. Cel mai caracteristic animal din serie e bărbatul politic abonat. El și-a constituit un drept să primească presa pe degeaba și face parte atât de mult din opinia publică, încât se confundă cu ființa ziarului și a ziaristului , ca și cu nația și cu interesele superioare. Te rog să cauți să încasezi 100 de lei pentru serviciul făcut, de la asemenea creatură sublimă. Ea te găsești adeseori că ai în persoana ei un confrate, un mare coleg, un fost mare publicist, autor a șapte articole fundamentale și necunoscute, semnate de el și scrise de un profesionist. Dacă trăiesc în carne și oase și în apoteoză directori de ziar, care nu știu să scrie, de ce n’ar fi permis ca marele inspirator de atitudini și idei să n’aibă habar de purtarea cu mâna dreaptă a stiloului de-a latul hârtiei? Dar nimic nu împiedică prezența de două ori pe zi, și câteodată de trei ori, a momentului necesității. Dimineața, cititorul politic sau nepolitic, se scoală gol și din pat și din conștiința lui. I s’a dat cafeaua, și-a fumat țigara și n’a venit încă „jumna Pontanazs din paau»a — Am fost odată la el, — spune un prieten avocat. — Are o casă proprie pe strada Emine- Urci sprervirane, ue pe spitalului Sf. Spiridon ! Acolo, unde pe vremuri, a fost Bolta race, unde Mihail Eminescu era des oaspete... Știi doar, nu-i așa? — Și-a clădit-o acum câțiva ani. Casa e mare, înaltă, în stil vag românesc, cu balcon cu stâlpi și cu un început de turn. Jigla roșie a acoperișului privește dela înălțime o priveliște bogată, în vale, spre Mitropolie și spre Cetățuia și Galata. Mi-a deschis chiar el. Am intrat într’o odae mare, căptușită toată cu sumedenie de lucruri de artă: covoare, vase, tablouri, bibelouri. Două peisagii sculptate —basoreliefuri în lemn — mărturia din călătoriile în Italia — și multe obiecte vechi și fotografii de familie, țapene și galbene, pe cartoanele lor mumificate. M’a poftit să stau la biurou, pe un scaun confortabil. Dumnealui s’a așezat pe un divan, în lumina albă a ferestrei. A cerut dulceață și cafele. Eu cercetam cărțile și căutam să pătrund taina creației, în urme și în atmosfera odăii. Un câne gălăgios a venit hăinăind, sărind dezordonat și rupând liniștea senină a odăilor. „Maestrul” l-a trimis îndată la locul său, cu severitate. — Sa-ți arăt un dog minunat — mi-a propus — dacă ești amator și-ți sunt dragi câini. Trimit să-l aducă numaidecât. Mi-a prezentat un animal înalt, cât un vițeluș, care venea spre mine, cu pași enormi, gata să mă înghită. Am făcut fără voie un pas îndărăt. — vi’ aici. Doge ! i-a spu stăpânul, punându-i mâna pe cap. Dogele era cenușiu, svelt, ci capul mic. Are numai nouă luni, a spus amfitrionul. Nu-ți fie teamă, e blând ca un miel. Mielul consuma zilnic 1 litri de lapte, șase ouă și nu știu cât carne. Am stat apoi de vorbă vii; despre diferite lucruri. Să nu crezi însă, că am putut afla vreun lucru interesant, de la „Maestru”. Niciodată n’a dat vreun interview și nu poate suferi și se vorbească despre dânsul. Note biografice — Eu totuși voiu vorbi despre umnealui — am spus, hotărit. In toate slabele mele informați, îmi voiu alcătui un mic alum, unde voiu strânge tot ce oiu putea afla de ici și de colo. Deocamdată, vă pot spune că, »ootid s’a născut în Iași, la anul 870. Tatăl său, Mihai, profesor, mama sa Natalia Mârzescu, dintr’o veche familie boerească. de mic copil, era o fire foarte neastâmpărată și vioaie și nu a dovedit decât mai târziu, la liceu, adevăratele sale aptitudini și temperament. Dacă familia lui a vrut să-l întoarcă de pe această cale a „pierzaniei”, a fost prea târziu. Face patru ani de medicină, își ia licența în Drept și Filozofie. Urmează cursurile Academiei de Artă dramatică. In 1907— se căsătorește cu Sofie Bettina Vecker. E profesor la Academia Dramatică, în 1911. In 1919—1923 Director al Teatrului Național din Iași. Face multă ziaristică, fiind pe rana redactor la dileme toi ieșene, ca „Propaganda”, „Evenimentul” și altele; articolele din această activitate nefiind încă strânse în volum. Primul volum de poezii e Diafane, apărut în 1901. In 1907 apare „Din când în când”, apoi urmează Statui, 1914, Cântecul Deșertăciunii, 1919, Turnul de fildeș 1930. A făcut câteva traduceri în versuri, care pot concura cu originalul franțuzesc din care sunt tălmăcite; acestea sunt următoarele piese: Cyrano de Bergerac, Prințesa îndepărtată și Romanțioșii de Edmond Rostand, Martira de Jean Richepin. Sa sperăm că ne va mai da și alte volume de versuri, ori traduceri minunate. O zi pierdute. Prima poezie a publicat-o în „Viața”, revista lui Ureche și Vlăhuță, pe când era într’a patra de liceu. Revista sus pomenită inaugurase o rubrică nouă: „anunciuri de talente”. Poetul tânăr Codreanu trimisese o poezie și a fost publicată aici, la începători, ceia ce nu l-a încântat de loc, ba din contra, l-a supărat, că e tratat ca un simplu învățăcel, și pus la un loc cu bobocii. — Iți mai aduci aminte, ce poezie a fost acela?; îl întreb pe cel ce-mi dă această informație. — Cum nu. Se intitula „O zi pierdută” și a fost pe urmă publicată, fără refuse, în volumul Diafane, îmi aduc chiar aminte de ea, avea trei strofe: Sunt zile când nu fac nimic, pe altele le trec citind... și ’n fiecare seară-mi zic, „O zi pierdută” — adormind. De ce să strig un contra sorții, nemulțămit, de ce să plâng, când toate în uitarea morții. [Continuare în pag. îl a] Poetul Mihai Codreanu — Fei de album — Portret MIHAI CODREANU I