Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1936 (Anul 17, nr. 830-834)

1936-11-01 / nr. 830

A fl fl winill 1 Literar ____r AttBYCrm și Artisti Anul XV — Seria II — No. 830 ._____S AL v beldiman 1888­ 1897 I 5 Lei exemplarul în țară FONDATOR­­­Ul~ V­II«­UIMAN 1888 1897 I FONDAX­AN 18gg ...... Duminică 1 Noembrie 1936 const­auite 1897-1920 J 10 Lei exemplarul in streinicifcsie împrietenirea cu clasicii Admirația pentru clasici poate fi întotdeauna bănuită de oare­care ipocrizie. Atitudinea res­­pectoasă și laudativă în fața o­­perelor consacrate este comodă și odihnitoare. Marile opere cla­sice ne întâmpină șlefuite de adorația a zeci de generații, co­pleșite de toate admirațiile tre­cutului și purtând cu ele o în­treagă tradiție de cinstire și res­pect. Cetitorul lor de astăzi le primește de obicei fără să le mai controleze, grăbit să țuiască înainte de­ a le le pre­­judeca și să le admire fără a le cântări. Graba aceasta implică oareca­re teamă și oarecare lașitate. E teama de-a contrazice părerea unanim admisă și frica de-a nu părea destul de cultivat. Există un snobism al literaturii clasice, după cum există snobismul ulti­mei cărți apărute. Intre admira­ția pentru tot ce este vechiu și admirația pentru tot ce este nou există o înrudire strânsă. Amân­două au la bază lenea de-a ju­deca și neîncrederea în gustul și discernământul propriu. Confor­mismul celei dintâi și temerita­tea celei de-a doua pot fi rezul­tatul aceleiași lipse. Cred că între aceste două ad­mirații, una îndreptată exclusiv către trecut și cealaltă numai cătră ziua de azi, există o poto­lită cale de mijloc. Pentru a a­­junge să guști în chip cinstit o operă clasică este nevoie în pri­mul rând să uiți o bună parte din ceiace ai învățat vreodată despre ea. Te repezi astfel de multe lanțuri și de multe obli­gații. Trebue să privești cu ochi noi frumusețile vechi (sau, mai­­ exact, ceiace îți este oferit cu titlul de frumuseți vechi). Iată de ce cred că întotdeauna e mai bine să citești mai întâi opera și după aceia critica ei. Pentru si­tuarea operei în timp și înlăn­țuirea ei în evoluția literaturii, un simplu manual cu date pre­cise și judecăți sumare îți este, la început, destul. Abia după ce­tirea operei începe controlul, comparația părerii proprii cu părerile criticei și verdictele isto­riei literare. Nesocotința acestui principiu aduce multe decepții, multe neînțelegeri și confuzii și, mai ales, răpește curajul gustu­lui propriu și tocește curiozi­tatea. Mi se pare cu totul greșit fe­lul în care, de obicei în școală, tineretul face cunoștință cu lite­ratura clasică. Se atribue clasi­cilor din oficiu o mare putere e­­ducativă și morală. Ora clasici­lor devine astfel o oră de mo­rală literaturizată, pe acelaș plan cu ora de morală religioasă. Procedeul e arbitrar și nu e jus­tificat de nimic. De obicei ma­rile opere clasice, acelea care au resistat la toate talazurile uitării, înfățișează piscuri aspre și greu de urcat. Pentru a le ajunge nu e destul numai avântul cuceritor al tinereții. Urcușul lor cere ex­periență, răbdare, pricepere. In­tr’una din ale sale „Causeries du lundi”, și care e un adevărat poem critic prin adâncimea lim­pede a gândului și prin măsu­rata frumusețe a frazei, Sainte- Beuve vorbește astfel despre îm­prietenirea cu clasicii: „Fericiți acei care citesc, care recitesc, acei care pot să asculte în lecturile lor de libera lor înclinare! Vine o vreme în viață, când, după ce-ai făcut toate că­lătoriile, după ce-ai isprăvit toate experiențele, n’ai altă plă­cere mai mare decât să studiezi și să adâncești lucrurile pe care le știi, să guști ceia ce simți, pre­cum și să vezi și să revezi pe oamenii pe care îi iubești: lim­pezi delicii ale inimii și ale gus­tului în vârsta maturității. De­­abia atunci cuvântul acesta de clasic capătă sensul lui cel ade­vărat, definindu-se pentru orice om de gust printr’o alegere fă­cută cu o dragoste fără împotri­vire. Atunci gustul e copt, for­mat și definitiv; bunul simț, dacă e să vie, s’a desăvârșit. Nu mai ai nici timp să încerci nici poftă să pornești în căutare. Te mulțumești cu prietenii pe care îi ai, cu cei pe care i-ai încercat viețuind multă vreme cu ei îm­preună. Vin vechi, cărți vechi și vechi prieteni... „Și atunci ne îndreptăm spre vreun autor din cei vechi și buni, sfătuindu-ne cu el mereu, ce­­rându-i o prietenie care nu în­șeală și de care nu ne-am pu­tea lipsi, precum și impresia a­­ceia obișnuită de seninătate și de voe bună care ne împacă cu oa­menii și cu noi-înșine”. Vârsta matură are mai multă nevoie de această împrietenire cu clasicii decât are adolescența. Totuși câți oameni nu rămân în viață decât cu impresia despre clasici pe care au căpătat-o în anii de școală! Și de câte ori a­­mintirea acestei cunoștințe for­țate este întunecată de pedan­tismul profesorului sau de falsa lumină în care sânt înfățișate marile opere clasice! înțelepciu­nea senină a acestor opere este de multe ori preschimbată în ari­dă învățătură morală, umanita­tea lor largă e exploatată peda­gogic, iar frumusețea lor, sub pretext de analiză literară, e di­secată cu toporul. împrietenirea cu clasicii a­­parține întotdeauna inițiativei proprii. Este o experiență pe care un om cu gustul culturii trebue s’o facă, fără prejudecăți și cu spiritul critic intact. Este unul din rarele prilejuri de­ a ne apropia în viață de ceia ce este într’adevăr durabil. Asta ne a­­jută să considerăm actualitatea cu priviri mai potolite poate, dar în acelaș timp mai statornice și mai adânci, obișnuindu-ne să descoperim și în puhoaiele tre­cătoare ale prezentului ceia ce este menit să dureze. AL. PHILIPPIDE. Dem. Berea Peisaj Din viață... și din cărți Casa cu calorifer Am trăit, o viață, în case cu sobă. Am cunoscut toată poezia fo­cului din sobă — de la buduitul care mă trezea dimineața până la figurile fantastice de pe pă­reți, când ședeam noaptea în în­tuneric... cu portița deschisă... Am trecut și prin vremuri cu mici solzișori de ghiață pe stâl­pii sobei, ca mărunte pietre scumpe... Dar proprietara m’a vestit în­tr’o zi, că voiu avea calorifer. Mi-a înșirat și avantajele: ace­iași căldură pretutindeni, apă fierbinte pentru bac la orice oră din zi și din noapte... Am consimțit să se pună calo­riser­­ia, câteva tuburi care trec prin părete! Ce s’a întâmplat însă? Toată casa s’a transformat în tranșee — ceia ce m’a silit să sus­pend gospodăria, m’am mutat la hotel și am luat masa la restau­rant. Devastarea casei a ținut trei luni — în care timp am plătit două chirii, am avut deranja­ment, am renunțat la tabieturile de mâncare și băutură... Dar — îmi ziceam — voiu a­­vea cel puțin, oricând, căldură egală și apă caldă de îmbăiat oamenii și cânii. In sfârșit, s’a dat drumul calo­riferului. Proprietara stătea la etaj, unde erau aparatele calo­riferului automat — iar eu la parter... Trec­­ peste mizeriile­ punerii în funcțiune a caloriferului: pu­toare, țevi sparte, inundații... Dar după ce lucrurile au intrat în normal, ce-am constatat? La mine în apartament nu era niciodată căldură potrivită. Sau prea multă, sau deloc. Mi s’a dat explicația că aparatul funcțio­nează singur. Se stabilește tem­peratura, să zicem — 20 grade. Când odaia are temperatura de 20 grade, caloriferul se oprește — și nu pornește din nou decât atunci când scade temperatura. Dar o primă dificultate: pro­prietara, grăsuță, se simte bine la 20 grade. Eu — mai slab — la 25 grade. Nu ne împăcăm deci chiar dela punctul de plecare al temperaturii. O a doua dificultate: termo­metrul după care se conduce ca­loriferul se află în odaia pro­prietarei, nu în apartamentul meu. Astfel, dacă proprietara a stat cu geamurile închise, iar eu cu ferestrele deschise, — sânt silit să rămân ceasuri întregi în frig... deoarece termometrul calorife­rului, înregistrând 20 de grade, nu se mișcă din loc. Apoi proprietara, socotind că automatul n’o satisface, închide și deschide aparatul după ne­voile și capriciile ei. Eu sânt matinal. Fac baia zil­nic la șapte. Proprietara nu se scoală decât la opt. Și de-abea a­­tunci dă drumul căldurii la bac... Uneori, reîntors dela vânat, vreau să fac bac și seara. Apa — rece. Iar proprietara e dusă în vizită. Cum funcționează alternativ apa calda și radiatorul, baia are sau aer rece, sau apă clocotită... Amândouă nu se pot combina. De­ aceia baia o fac în cameră rece. Din când în când casa e înghe­țată, s’a „defectat” caloriferul, s’a isprăvit păcura, „a plecat cuconița la Sinaia”. Intr’adevăr, proprietara a ple­cat pentru Crăciun la munte, și a uitat acasă aparatul închis — și ușa zăvorită... A trebuit să fac sărbătorile la niște rude. In schimb, vara — nu știu de ce — toate radiatoarele sânt fier­binți, făcând în casă o căldură insuportabilă... afară de calori­ferul din lac, unde (prin con­trast) atmosfera pare rece. Cât privește apa de la bac, ea se po­trivește după necesitățile in­time ale proprietarei. In aceste condiții, n’am mai putut trăi în casă cu calorifer. M’am mutat­­ într’o casă cu sobe, în care fac foc când vreau și cât vreau. Baia mi-o încăl­zesc după plăcere. Pielea și termometrul sânt a­­cum în aceiași încăpere — nu despărțite... Focul bâzâe în sobă — ca mai demult, ca’n copilărie, înodând un cântec molcom, întrerupt pentru câtva timp de mâna de ghiață a proprietarei, pusă im­placabil pe manivela caloriferu­lui automat... M. SEVASTOS RASUL TOAMHA ■ Oricine a putut să observe, de multe ori, asemănarea evidentă pe care unele fizionomii o au cu diverse animale. Un mic amănunt sau o anu­mită atitudine, un fel de a mer­ge sau de a se ținea, produc evo­cări care nu scapă nimănui. Aș putea să spun, creind un fel de știință nouă că toate aceste su­gestii mărturisesc poate metem­­psihoze mistice pe care fiecare om le poartă. Dacă semnele din palmă sau caracterele scrisului pot da in­­dicațiuni asupra firii și calități­lor sau defectelor cuiva, apoi desigur că fizionomia poate fi cea mai elocventă pecete în care să stea întipărite tainele unei vieți sau ale unui destin. De această obsesie nu scapă nici unele orașe. Oricâtă asemă­nare de compoziție generală ar avea orașele între ele, pronunța­tă mai ales de obligațiile și ste­­reotipele localuri publice, există totuși o configurație specifică fiecărui oraș. Fiecare dintre ele e capabil de o anumită evocare, de un fel de definiție imaginati­vă pe care o impune aproape totalității oamenilor care-l cu­nosc. Aceasta este poate mai a­­devărat pentru orașele mari,cu un trecut istoric, în care se ve­de și amprenta națiunii respec­tive, și specificul ei artistic și temperamental. Cum este la oameni, așa-i la orașe, personalitățile, mai pro­nunțate au un caracter specific mai pronunțat care distinge și individualizează mai riguros și mai marcat. Ați observat desi­gur că oamenii comuni, oamenii de serie, au asemănări nivela­toare din care e greu să distingi și să-l identifici pe unul singur. Omul standard e greu de scos din mulțime și de definit. Totuși, și orașele mai mici, a­­cele prin care nu au rămas pașii istoriei pentru a le putea ghici trecut și strămoși, și-au creiat o individualitate proprie. De mul­te ori aceasta este greu de sesi­zat și încă mai greu de definit și de exprimat. Oricine însă păs­trează despre toate orașele care i-au rămas în memorie, o imagi­ne proprie, în care intră siluete de realități, fragmente de senza­ții, și ceia ce umple propria noa­stră închipuire brodând pe ace­le contururi reale. Iașul are din acest punct de vedere o situație privilegiată. El este un „personaj” urbanistic. El e ceia ce s’ar chema între oa­meni, un tip distins cu un fel de nobleță înăscută și cu apucătu­ri artistice și intelectuale vizibi­le în chiar trăsăturile lui exteri­oare. A avut numai norocul să poar­te cu monotonie etichete lipsite de imaginație, colorate social și național, care l-au compromis puțin și l-au banalizat. Așa de pildă expresiunile: „lașul inte­lectual”, „lașul Unirii”, „lașul tuturor ideilor mari”, „lașul tu­turor sacrificiilor”, ețetera... i-au fixat pe loc specificul lui pitoresc, social și istoric, mumi­­fiind o realitate vie, și prefăcân­­d-o în piesă de muzeu sau în tit­lu de conferință plicticoasă. Iașul merită formule mai feri­cite și mai adecuate spiritului a­­devărat pe care-l reprezintă. Pu­țini sunt acei care l-au privit în sine, pentru el, desprinzându-i reliefurile și pipăindu-le cu un sentiment de dragoste vie. A fost tratat ca un oraș des­pre care se vorbește într’o carte și care azi n’ar mai exista decât prin semnificația lui de altă dată. Acesta poate fi un punct de vedere istoric și didactic, pentru o educație model care se face artificial cu noțiuni și caracte­rizări convențional și mai dina­inte etern și invariabil stabilite. Poate num­ai acei care trăesc de Demostene Botez sau au trăit în Iași, au putut să-i descopere pitorescul lui de via­ță, cu pulsul lent ca’n plantele mature și’n constituțiile de lun­gă durată care nu se consumă repede. Un oraș care-i nu numai zidu­ri, și case și străzi cu lumină e­­lectrică, — adică un oraș care nu-i prea mare și prea modern, — un oraș din mijlocul căruia se văd dealurile roată împrejur ca o cetate, nu poate fi mai bi­ne definit decât printr’un ano­timp. In marile metropole, subdivi­ziunile timpului sânt conven­ționale și oarecum comerciali­zate. Ele au un caracter de or­ganizare a vieții. Și sezoanele, și lunile, și zilele, au numai o valoare de aranjare a vieții so­ciale prea complexă și prea a­­glomerată. Nimeni n’are când să se gândească și să vadă alt­ceva. Dar mai ales anotimpurile sânt absente din marile metro­pole. Sânt absente chiar în Bu­­cureștiul nostru în care cel pu­țin cele intermediare, adică a­­notimpurile de nuanțe care sânt primăvara și toamna, lipsesc a­­proape cu desăvârșire. Nici nu-i posibil să ai decât cerebral sau prin observarea termometrului prezența cutărui sau cutărui anotimp într’un o­­raș în care, aproape în nici o zi, nu ai ocazia să vezi un copac, sau nu ai răgaz să iei act de e­­xistența lui. Ceia ce poți zări din când în când, e o vegetație afumată, pră­fuită, pesimistă și mereu îmbă­trânită, care-i la fel în toate a­­notimpurile. E un fel de vegeta­ție de laborator și de experiență, pretext higienic de ozon, chinui­tă între clădiri și trotu­ar. In o­­rașele mari copacii sânt ca niște copii care îmbătrânesc la nouă ani, și-i vezi cu sbârcituri și chi­puri devastate înainte de vreme. Iașul este orașul toamnei. In cadrul de toamnă se pun cel mai bine în valoare toate carac­teristicile lui naturale, și toată viața pe care o pulsează, lașul toamna, este lașul în as­pectul lui cel mai potrivit. E la­șul flatat, armonios, veritabil. Tot ce altă dată distonează ca vechime sau dărăpănare, capătă un accent de pitoresc și de omo­genitate în cadrul toamnei. In Iași sânt grădini, sânt stră­zi cu copaci, sânt dealuri pe ca­re le vezi mereu la fiecare colț de stradă și din fiecare piață; e dominat de înălțimea înălțimii de la Repedea, ca de umbra u­­nui destin al naturii care-1 su­praveghează. In Iași, sezoanele nu pot fi ignorate. Primăvara își întind peste gard, cireși, vișini și meri, crengi înflorite ca niște spirite care te întâmpină și te blagoslo­vesc. Dacă ești distrat și treci pe stradă cu ochii în pământ, fără să vezi zarzării înfloriți, chiar în mijlocul orașului, chiar la „Corso”, o creangă îți ia pălă­ria din cap, cu un gest elastic și glumeț. Vara nu poți urca dealul la Copou, fără să n’ai impresia că ești îmbălsămat cu parfumul, florilor de tei, care-i aerul însuși pe care-l respiri. Știi fără îndoială când înflo­resc salcâmii, și liliacul. Nu e chip să nu știi. Orice ai face și oricât de grăbit ai fi, simți par­fumul lor dulce în nări, în gură, de parcă ai mușca între dinți florile lor cu gust veșted și bol­năvicios. Și nici toamna, — mai ales toamna, nu scapi de mirosul a­­mar al frunzelor veștede și ne­gre, de nuc, căzute pe trotuare din nuci seculari care domină Urmare in pag. 2-a •‹o

Next