Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1936 (Anul 17, nr. 830-834)
1936-11-01 / nr. 830
A fl fl winill 1 Literar ____r AttBYCrm și Artisti Anul XV — Seria II — No. 830 ._____S AL v beldiman 1888 1897 I 5 Lei exemplarul în țară FONDATORUl~ VII«UIMAN 1888 1897 I FONDAXAN 18gg ...... Duminică 1 Noembrie 1936 constauite 1897-1920 J 10 Lei exemplarul in streinicifcsie împrietenirea cu clasicii Admirația pentru clasici poate fi întotdeauna bănuită de oarecare ipocrizie. Atitudinea respectoasă și laudativă în fața operelor consacrate este comodă și odihnitoare. Marile opere clasice ne întâmpină șlefuite de adorația a zeci de generații, copleșite de toate admirațiile trecutului și purtând cu ele o întreagă tradiție de cinstire și respect. Cetitorul lor de astăzi le primește de obicei fără să le mai controleze, grăbit să țuiască înainte de a le le prejudeca și să le admire fără a le cântări. Graba aceasta implică oarecare teamă și oarecare lașitate. E teama de-a contrazice părerea unanim admisă și frica de-a nu părea destul de cultivat. Există un snobism al literaturii clasice, după cum există snobismul ultimei cărți apărute. Intre admirația pentru tot ce este vechiu și admirația pentru tot ce este nou există o înrudire strânsă. Amândouă au la bază lenea de-a judeca și neîncrederea în gustul și discernământul propriu. Conformismul celei dintâi și temeritatea celei de-a doua pot fi rezultatul aceleiași lipse. Cred că între aceste două admirații, una îndreptată exclusiv către trecut și cealaltă numai cătră ziua de azi, există o potolită cale de mijloc. Pentru a ajunge să guști în chip cinstit o operă clasică este nevoie în primul rând să uiți o bună parte din ceiace ai învățat vreodată despre ea. Te repezi astfel de multe lanțuri și de multe obligații. Trebue să privești cu ochi noi frumusețile vechi (sau, mai exact, ceiace îți este oferit cu titlul de frumuseți vechi). Iată de ce cred că întotdeauna e mai bine să citești mai întâi opera și după aceia critica ei. Pentru situarea operei în timp și înlănțuirea ei în evoluția literaturii, un simplu manual cu date precise și judecăți sumare îți este, la început, destul. Abia după cetirea operei începe controlul, comparația părerii proprii cu părerile criticei și verdictele istoriei literare. Nesocotința acestui principiu aduce multe decepții, multe neînțelegeri și confuzii și, mai ales, răpește curajul gustului propriu și tocește curiozitatea. Mi se pare cu totul greșit felul în care, de obicei în școală, tineretul face cunoștință cu literatura clasică. Se atribue clasicilor din oficiu o mare putere educativă și morală. Ora clasicilor devine astfel o oră de morală literaturizată, pe acelaș plan cu ora de morală religioasă. Procedeul e arbitrar și nu e justificat de nimic. De obicei marile opere clasice, acelea care au resistat la toate talazurile uitării, înfățișează piscuri aspre și greu de urcat. Pentru a le ajunge nu e destul numai avântul cuceritor al tinereții. Urcușul lor cere experiență, răbdare, pricepere. Intr’una din ale sale „Causeries du lundi”, și care e un adevărat poem critic prin adâncimea limpede a gândului și prin măsurata frumusețe a frazei, Sainte- Beuve vorbește astfel despre împrietenirea cu clasicii: „Fericiți acei care citesc, care recitesc, acei care pot să asculte în lecturile lor de libera lor înclinare! Vine o vreme în viață, când, după ce-ai făcut toate călătoriile, după ce-ai isprăvit toate experiențele, n’ai altă plăcere mai mare decât să studiezi și să adâncești lucrurile pe care le știi, să guști ceia ce simți, precum și să vezi și să revezi pe oamenii pe care îi iubești: limpezi delicii ale inimii și ale gustului în vârsta maturității. Deabia atunci cuvântul acesta de clasic capătă sensul lui cel adevărat, definindu-se pentru orice om de gust printr’o alegere făcută cu o dragoste fără împotrivire. Atunci gustul e copt, format și definitiv; bunul simț, dacă e să vie, s’a desăvârșit. Nu mai ai nici timp să încerci nici poftă să pornești în căutare. Te mulțumești cu prietenii pe care îi ai, cu cei pe care i-ai încercat viețuind multă vreme cu ei împreună. Vin vechi, cărți vechi și vechi prieteni... „Și atunci ne îndreptăm spre vreun autor din cei vechi și buni, sfătuindu-ne cu el mereu, cerându-i o prietenie care nu înșeală și de care nu ne-am putea lipsi, precum și impresia aceia obișnuită de seninătate și de voe bună care ne împacă cu oamenii și cu noi-înșine”. Vârsta matură are mai multă nevoie de această împrietenire cu clasicii decât are adolescența. Totuși câți oameni nu rămân în viață decât cu impresia despre clasici pe care au căpătat-o în anii de școală! Și de câte ori amintirea acestei cunoștințe forțate este întunecată de pedantismul profesorului sau de falsa lumină în care sânt înfățișate marile opere clasice! înțelepciunea senină a acestor opere este de multe ori preschimbată în aridă învățătură morală, umanitatea lor largă e exploatată pedagogic, iar frumusețea lor, sub pretext de analiză literară, e disecată cu toporul. împrietenirea cu clasicii aparține întotdeauna inițiativei proprii. Este o experiență pe care un om cu gustul culturii trebue s’o facă, fără prejudecăți și cu spiritul critic intact. Este unul din rarele prilejuri de a ne apropia în viață de ceia ce este într’adevăr durabil. Asta ne ajută să considerăm actualitatea cu priviri mai potolite poate, dar în acelaș timp mai statornice și mai adânci, obișnuindu-ne să descoperim și în puhoaiele trecătoare ale prezentului ceia ce este menit să dureze. AL. PHILIPPIDE. Dem. Berea Peisaj Din viață... și din cărți Casa cu calorifer Am trăit, o viață, în case cu sobă. Am cunoscut toată poezia focului din sobă — de la buduitul care mă trezea dimineața până la figurile fantastice de pe păreți, când ședeam noaptea în întuneric... cu portița deschisă... Am trecut și prin vremuri cu mici solzișori de ghiață pe stâlpii sobei, ca mărunte pietre scumpe... Dar proprietara m’a vestit într’o zi, că voiu avea calorifer. Mi-a înșirat și avantajele: aceiași căldură pretutindeni, apă fierbinte pentru bac la orice oră din zi și din noapte... Am consimțit să se pună caloriseria, câteva tuburi care trec prin părete! Ce s’a întâmplat însă? Toată casa s’a transformat în tranșee — ceia ce m’a silit să suspend gospodăria, m’am mutat la hotel și am luat masa la restaurant. Devastarea casei a ținut trei luni — în care timp am plătit două chirii, am avut deranjament, am renunțat la tabieturile de mâncare și băutură... Dar — îmi ziceam — voiu avea cel puțin, oricând, căldură egală și apă caldă de îmbăiat oamenii și cânii. In sfârșit, s’a dat drumul caloriferului. Proprietara stătea la etaj, unde erau aparatele caloriferului automat — iar eu la parter... Trec peste mizeriile punerii în funcțiune a caloriferului: putoare, țevi sparte, inundații... Dar după ce lucrurile au intrat în normal, ce-am constatat? La mine în apartament nu era niciodată căldură potrivită. Sau prea multă, sau deloc. Mi s’a dat explicația că aparatul funcționează singur. Se stabilește temperatura, să zicem — 20 grade. Când odaia are temperatura de 20 grade, caloriferul se oprește — și nu pornește din nou decât atunci când scade temperatura. Dar o primă dificultate: proprietara, grăsuță, se simte bine la 20 grade. Eu — mai slab — la 25 grade. Nu ne împăcăm deci chiar dela punctul de plecare al temperaturii. O a doua dificultate: termometrul după care se conduce caloriferul se află în odaia proprietarei, nu în apartamentul meu. Astfel, dacă proprietara a stat cu geamurile închise, iar eu cu ferestrele deschise, — sânt silit să rămân ceasuri întregi în frig... deoarece termometrul caloriferului, înregistrând 20 de grade, nu se mișcă din loc. Apoi proprietara, socotind că automatul n’o satisface, închide și deschide aparatul după nevoile și capriciile ei. Eu sânt matinal. Fac baia zilnic la șapte. Proprietara nu se scoală decât la opt. Și de-abea atunci dă drumul căldurii la bac... Uneori, reîntors dela vânat, vreau să fac bac și seara. Apa — rece. Iar proprietara e dusă în vizită. Cum funcționează alternativ apa calda și radiatorul, baia are sau aer rece, sau apă clocotită... Amândouă nu se pot combina. De aceia baia o fac în cameră rece. Din când în când casa e înghețată, s’a „defectat” caloriferul, s’a isprăvit păcura, „a plecat cuconița la Sinaia”. Intr’adevăr, proprietara a plecat pentru Crăciun la munte, și a uitat acasă aparatul închis — și ușa zăvorită... A trebuit să fac sărbătorile la niște rude. In schimb, vara — nu știu de ce — toate radiatoarele sânt fierbinți, făcând în casă o căldură insuportabilă... afară de caloriferul din lac, unde (prin contrast) atmosfera pare rece. Cât privește apa de la bac, ea se potrivește după necesitățile intime ale proprietarei. In aceste condiții, n’am mai putut trăi în casă cu calorifer. M’am mutat într’o casă cu sobe, în care fac foc când vreau și cât vreau. Baia mi-o încălzesc după plăcere. Pielea și termometrul sânt acum în aceiași încăpere — nu despărțite... Focul bâzâe în sobă — ca mai demult, ca’n copilărie, înodând un cântec molcom, întrerupt pentru câtva timp de mâna de ghiață a proprietarei, pusă implacabil pe manivela caloriferului automat... M. SEVASTOS RASUL TOAMHA ■ Oricine a putut să observe, de multe ori, asemănarea evidentă pe care unele fizionomii o au cu diverse animale. Un mic amănunt sau o anumită atitudine, un fel de a merge sau de a se ținea, produc evocări care nu scapă nimănui. Aș putea să spun, creind un fel de știință nouă că toate aceste sugestii mărturisesc poate metempsihoze mistice pe care fiecare om le poartă. Dacă semnele din palmă sau caracterele scrisului pot da indicațiuni asupra firii și calităților sau defectelor cuiva, apoi desigur că fizionomia poate fi cea mai elocventă pecete în care să stea întipărite tainele unei vieți sau ale unui destin. De această obsesie nu scapă nici unele orașe. Oricâtă asemănare de compoziție generală ar avea orașele între ele, pronunțată mai ales de obligațiile și stereotipele localuri publice, există totuși o configurație specifică fiecărui oraș. Fiecare dintre ele e capabil de o anumită evocare, de un fel de definiție imaginativă pe care o impune aproape totalității oamenilor care-l cunosc. Aceasta este poate mai adevărat pentru orașele mari,cu un trecut istoric, în care se vede și amprenta națiunii respective, și specificul ei artistic și temperamental. Cum este la oameni, așa-i la orașe, personalitățile, mai pronunțate au un caracter specific mai pronunțat care distinge și individualizează mai riguros și mai marcat. Ați observat desigur că oamenii comuni, oamenii de serie, au asemănări nivelatoare din care e greu să distingi și să-l identifici pe unul singur. Omul standard e greu de scos din mulțime și de definit. Totuși, și orașele mai mici, acele prin care nu au rămas pașii istoriei pentru a le putea ghici trecut și strămoși, și-au creiat o individualitate proprie. De multe ori aceasta este greu de sesizat și încă mai greu de definit și de exprimat. Oricine însă păstrează despre toate orașele care i-au rămas în memorie, o imagine proprie, în care intră siluete de realități, fragmente de senzații, și ceia ce umple propria noastră închipuire brodând pe acele contururi reale. Iașul are din acest punct de vedere o situație privilegiată. El este un „personaj” urbanistic. El e ceia ce s’ar chema între oameni, un tip distins cu un fel de nobleță înăscută și cu apucături artistice și intelectuale vizibile în chiar trăsăturile lui exterioare. A avut numai norocul să poarte cu monotonie etichete lipsite de imaginație, colorate social și național, care l-au compromis puțin și l-au banalizat. Așa de pildă expresiunile: „lașul intelectual”, „lașul Unirii”, „lașul tuturor ideilor mari”, „lașul tuturor sacrificiilor”, ețetera... i-au fixat pe loc specificul lui pitoresc, social și istoric, mumifiind o realitate vie, și prefăcând-o în piesă de muzeu sau în titlu de conferință plicticoasă. Iașul merită formule mai fericite și mai adecuate spiritului adevărat pe care-l reprezintă. Puțini sunt acei care l-au privit în sine, pentru el, desprinzându-i reliefurile și pipăindu-le cu un sentiment de dragoste vie. A fost tratat ca un oraș despre care se vorbește într’o carte și care azi n’ar mai exista decât prin semnificația lui de altă dată. Acesta poate fi un punct de vedere istoric și didactic, pentru o educație model care se face artificial cu noțiuni și caracterizări convențional și mai dinainte etern și invariabil stabilite. Poate numai acei care trăesc de Demostene Botez sau au trăit în Iași, au putut să-i descopere pitorescul lui de viață, cu pulsul lent ca’n plantele mature și’n constituțiile de lungă durată care nu se consumă repede. Un oraș care-i nu numai ziduri, și case și străzi cu lumină electrică, — adică un oraș care nu-i prea mare și prea modern, — un oraș din mijlocul căruia se văd dealurile roată împrejur ca o cetate, nu poate fi mai bine definit decât printr’un anotimp. In marile metropole, subdiviziunile timpului sânt convenționale și oarecum comercializate. Ele au un caracter de organizare a vieții. Și sezoanele, și lunile, și zilele, au numai o valoare de aranjare a vieții sociale prea complexă și prea aglomerată. Nimeni n’are când să se gândească și să vadă altceva. Dar mai ales anotimpurile sânt absente din marile metropole. Sânt absente chiar în Bucureștiul nostru în care cel puțin cele intermediare, adică anotimpurile de nuanțe care sânt primăvara și toamna, lipsesc aproape cu desăvârșire. Nici nu-i posibil să ai decât cerebral sau prin observarea termometrului prezența cutărui sau cutărui anotimp într’un oraș în care, aproape în nici o zi, nu ai ocazia să vezi un copac, sau nu ai răgaz să iei act de existența lui. Ceia ce poți zări din când în când, e o vegetație afumată, prăfuită, pesimistă și mereu îmbătrânită, care-i la fel în toate anotimpurile. E un fel de vegetație de laborator și de experiență, pretext higienic de ozon, chinuită între clădiri și trotuar. In orașele mari copacii sânt ca niște copii care îmbătrânesc la nouă ani, și-i vezi cu sbârcituri și chipuri devastate înainte de vreme. Iașul este orașul toamnei. In cadrul de toamnă se pun cel mai bine în valoare toate caracteristicile lui naturale, și toată viața pe care o pulsează, lașul toamna, este lașul în aspectul lui cel mai potrivit. E lașul flatat, armonios, veritabil. Tot ce altă dată distonează ca vechime sau dărăpănare, capătă un accent de pitoresc și de omogenitate în cadrul toamnei. In Iași sânt grădini, sânt străzi cu copaci, sânt dealuri pe care le vezi mereu la fiecare colț de stradă și din fiecare piață; e dominat de înălțimea înălțimii de la Repedea, ca de umbra unui destin al naturii care-1 supraveghează. In Iași, sezoanele nu pot fi ignorate. Primăvara își întind peste gard, cireși, vișini și meri, crengi înflorite ca niște spirite care te întâmpină și te blagoslovesc. Dacă ești distrat și treci pe stradă cu ochii în pământ, fără să vezi zarzării înfloriți, chiar în mijlocul orașului, chiar la „Corso”, o creangă îți ia pălăria din cap, cu un gest elastic și glumeț. Vara nu poți urca dealul la Copou, fără să n’ai impresia că ești îmbălsămat cu parfumul, florilor de tei, care-i aerul însuși pe care-l respiri. Știi fără îndoială când înfloresc salcâmii, și liliacul. Nu e chip să nu știi. Orice ai face și oricât de grăbit ai fi, simți parfumul lor dulce în nări, în gură, de parcă ai mușca între dinți florile lor cu gust veșted și bolnăvicios. Și nici toamna, — mai ales toamna, nu scapi de mirosul amar al frunzelor veștede și negre, de nuc, căzute pe trotuare din nuci seculari care domină Urmare in pag. 2-a •‹o