Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1937 (Anul 18, nr. 878-882)
1937-10-31 / nr. 882
Pag. 1$ £<umS»ică Si Oct. 1937 Adevĕrul Literar și Artistic Cronica literară Sașa Pana, Iarba fiarelor. Spre fața închisa în dram. Domnul Sașa Pană este un foarte interesant publicist care pilotează de luni de zile la noi o mișcare dadaistăsuprarealistă, cu o tenacitate, cu o vigilență pentru păstrarea purității doctrinare nemaiîntâlnite la noi.O astfel de intransigență dovedește caracter, dovedește mai ales o mare ardență. La noi scriitorul este de obicei apatic, indiferent la idei, egoist. A ironiza străduința d-lui Sașa Pană, care e fără îndoială un sincer, e un semn de superficialitate. Orice mișcare de revoltă împotriva tradiției e un prilej de reexaminare a valorilor și a uneltelor din care nu poate să iasă decât folos. Ceea ce ne miră la d. Sașa Pană este însă altceva, acel altceva ce ni s-a părut că nu există la suprarealiștii occidentali: o încredere mistică în formula sa, privită ca un absolut. Și e de observat că d. Sașa Pană, spre deosebire de alți amiști români e un om cult, doctor în medicină, scriitor cu capacitate de speculație. Să încercăm să discutăm sumar câteva puncte. O revoluție este un eveniment prin definiție trecător, o stricare de echilibru pentru a putea organiza apoi un echilibru mai desăvârșit. E adevărat că d. Sașa Pană a închis revista Unu, dar continuă să aplice formula revoluției. In chipul acesta cade într’un fel de clasicism al suprarealismului, în punctul mort al unui parti-pris estetic. A doua chestiune este dacă o astfel de mișcare violent disociativă își are rostul la noi. Insuccesul ei trebue să dea de gândit. Că un cutare doctorand face o teză în care vorbește de anarhia literaturii, asta are puțină importanță. Lumea românească nu e scandalizată de dadaism, fiindcă nu-1 cunoaște. Suntem încă indiferenți la poezie, iar puținii, vorbim de simpli cititori, care o mai cultivă, ridică din umăr la ceeace nu înțeleg, iar la ceea ce înțeleg, cum e cazul cu d. Tudor Arghezi, reprobează libertatea verbală. Acesta-i adevărul, oricum am voi să-l luăm. Lucrul este foarte explicabil. Suprarealismul irită și interesează în Franța (a cum vorbele ar trebui puse la imperfect) fiindcă acolo există un exces de cultură și de artă. Acest exces prefăcut în drojdie a luat forma locului comun, a clișeului, a abuzului de cărturărism. Aici o trecătoare anarhie, oricât de violentă, este salutară. Dar poezia română nu se desfășură în curente decât foarte de curând și foarte aparent. Ea a evoluat prin personalități. Alecsandri înfățișa nu o formulă ci o etapă culturală, Eminescu nu se deosebea de el decât prin talent, Vlahuță vine cu formula lui Eminescu, Iosif cu aceea a epigonilor lui Eminescu, Goga la fel, Crainic la fel, Cotruș la fel și toți mai mult sau mai puțin la fel, cu mici pelerine cumpărate după gustul fiecăruia în Occident. Poezia romană n’a mâncat pe săturate din mierea lirismului, nu a desfășurat aripele Pegasului pe toată întinderea încât a veni acum și a țipa împotriva formelor închistate, la noi, este aproape fără sens. Tudor Arghezi, în care jură d. Sașa Pană, este, ca formulă, românesc adică vechiu. Dadaismo-suprarealismul are în program următoarele două puncte esențiale: ruperea cu orice formă veche și cufundarea prin automatismul psihic în adâncimile Spiritului, refuzul oricărei convenții, oricărei cruste. A te rupe provizoriu de orice certitudine, cartezian, în scopul de a căpăta o alta mai temeinică, asta merge. Dar a te închista în revoltă, iată începutul celei mai triste retorici. Fuga sistematică de toate formulele este chiar o formulă și nici o tiranie mai grozavă nu există decât propunerea de a fi ingenuu, sustras oricărei retorice, când este natural ca în poezie omul să caute o retorică. Iluzia doctrinarilor anti-retoriști provine din lipsa unui examen estetic mai aprofundat al poeziei. E adevărat că esența poeziei este Spiritul și se capătă prin fuga de realitate, însă această fugă de realitate se obține printr’un ceremonial care este tocmai blestemata Retorică. Retorica este uniforma irealului. Eroii unei drame care vorbesc în versuri, gândirea unei poezii care se traduce în metafore, ce sânt acestea decât artificii, moduri ceremonioase, festive, spre a ne deosebi de spontaneitatea limbajului practic? Sânt unii români care luându-se după unii francezi, după Lalou de pildă (istoric foarte mediocru) se rușinează a mărturisi că le place Rostand. Numai un critic de finețea lui Thibaudet putea avea curajul de a lua apărarea acestuia. Și într’adevăr, Rostand are toate defectele inerente perfecțiunii lui: redundanța, sforăitura, spiritul prost și lirismul facil, versul previzibil și truculent. Dar e jovial, înviorător și cu desăvârșire în câmpul irealului. Și de aceea ca și Victor Hugo este, rai, poetic. Lumea lui uită de realitate, chiamă pentru câteva ceasuri în paradisul ceremoniilor pe spectator. Și Victor Hugo ca și Rostand, valabili ei înșiși cu o parte a operei lor, ca poeți s’au perimat în formula lor, în aspectul lor exemplar. Asta este altceva. S’a perimat și Valéry, s’a perimat de mult și Breton. Ceremoniile prin care un artist fuge din real în ireal încep să fie înțelese și folosite de public, devenind bunuri comune în viața practică, clișee, întocmai ca niște modele originale căzute pe mâna colportorilor. Declamația romantică era sublimă față de uscăciunea clasică, azi ea a devenit banală. Am înlocuit-o cu mijloace mai simple, a căror „simplitate” începe să-și desvălue formula și să devină altă Retorică. Nu Retorica așadar este reprobabilă, orice poezie bizuindu-se în chip necesar pe o retorică ci retorica unei generații care s’a uzat. Acum putem fi siguri că lumea s’a plictisit de „simplitatea” concertată, de obscuritatea clară, de formula tiranică de a nu avea nicio formulă. Va veni vremea când vom sorbi versul larg începând cu 000, declamația furtunoasă și viziunea organizată și vom cădea iar în „sentiment”. O epocă neoromantică ne paște inevitabil și această epocă va ști să-și găsească și ea precursorii. Insă fără îndoială că noul romantic va ține seamă de experiențele trecute și-și va îmbogăți inspirația cu toate tulburările acestei epoci de tranziție. In sfârșit mai avem de spus d-lui Sașa Pană încă un lucru. A însufleți un curent este una, a fi poet este alta. Poetul este un egoist care se folosește de orice recoltă, rumegă, se îngrașă pe sine și distruge pe alții. Valoarea unei mișcări stă în urmările ei creatoare. Un poet care este și șef nu trebue să fie absurd, nu trebue să-și facă din teoria lui un jug permanent, în loc s-o folosească în chip de experiență. Poeții francezi au cam priceput acest adevăr și fug toți în chipul cel mai discret de propria lor constituție. De altfel nici d. Sașa Pană nu e așa de fidel. Sub o aparentă înfățișare de dicteu automatic se recunoaște ușor o idee dominantă, un sentiment, un câmp de observație delimitat. Poate tocmai asta indispune puțin. Poemele nu sunt destul de tulburătoare, destul de sibiline. Materia lor nu e scoasă din străfundul din care se nasc problemele metafizice, ci din sentimentalitatea obișnuită. Totuși față de d. Darie Voronca, d. Sașa Pană e mai interior, mai grav. Imaginile sale, adică mai bine zis asociațiile, vibrează mai prelung, cu un ecou de pianoforte. Omul D. Nisipeanu a făcut o evoluție din cele mai interesante și se revelă acum ca cel mai tulburător dintre unișii prin purismul său și prin efectele de Femeea mea cu obrajii plăsmuiți dintre trupul un voal de spumă din care Mâinile flori ce mi se întinde să miros Părul ca o pădure Toamna și-a răsturnat peste el furnale Sub degete coastele îi devin clape de Aud sufletul cum se desprinde din Trecând prin mine cu o sanie trasă de Și fug în inima ei lângă pasărea ce-și iată și această voită demență, atât de neliniștită, ascunzând o sensibilitate care stă să pleznească asemeni unei coarde de vioară. O voce cu sandale de pâslă Calcă pe lumini Mi-am smuls pulsul dela tâmplă Să mă orientez câte ora Imediat s’a aprins un fluviu în mine Timpul a derapat Poșta redacției Manuscrisele de mai jos — notate prin inițialele autorilor, — neîndeplinind condițiile, nu pot fi publicate. București: P. R.; F. C.; I. Gh. B.; Ch. C.; M. O. L.; L. T.; E. M.; P. B. B.; A.; N.; D. M.; N. R.; L.; M. T.; P. C. P. Brăila: A L. Târgoviște: F. B.; F. R. Pârlita-Bălți: D. C. Iași: A. S. Aricești-Prahova: O. L. Rădăcinești: I. A. Huși: L. P. Predeal: A. M.; Ruseni-Satu Mare: V. N.; Cluj: L. D. Focșani: D. B. Vaslui: S. C. M. trăește mai adânc și în acelaș timp se exprimă mai sobru. Iată un gest de venerație față de femee: Conturul trupului în teacă alb-albastră E o melodie întemnițată Darul meu e o pereche de aripi Acum ești libelulă —i iată niște impulsiuni la aventură în care se amestecă o voluptate geologică și un sentiment apocaliptic al naturii, adâncime pe care știe să le scoată din el. Fondul poeziei sale, ca a celor mai autentici suprarealiști, este absurdul, un absurd însă plin de semnificații acunse și tulburătoare. Este ceea ce s’ai numit o alienare voluntară. Prin versurile sale trec uneori imagini de delir fastuoase, terori neprevăzute, numai puțin aranjate în forma poemului. Amintire caldă este de o rară suavitate fâncosit se desprind păsări cu aramă prin melodii patru cai face cuib sub o strașină. Nouă cai și-au înfipt aripile în sângele meu. Eu sunt absent Am fugit să mă regăsesc în altă sevă. E absurd, dacă voiți, dar e un delir care a luat forma unei viziuni substanțiale. Delirant este și poemul Fum de oțel însă exprimând plastic impulsiunea sinuciderii și toată acea psihologie enigmatică a sinucigașilor, trece Spania prin urechimatică. Antropomorfism obișnuit, mai ales oniric. Toate acestea sunt însă pregătite în chip lucid de d. Nisipeanu care e un om cuminte și inofensiv și încearcă la noi experiențe din Occident, cu mare merit dar și cu o motorie care în cele din urmă sfârșește prin a plictisi. , Cărți primite care vor fi recenzate: Lucian Blaga, Geneza metaforei; Anghei Demetriescu, Opere; Ion Negoiu, Simfonia vieții mele; Gh. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX.lea; D. Petrașincu,Monstrul: Gr. Trancu-Iași, Oameni și năzuințe; Constantin Nisipeanu, mi Poemul se răsucește în proză In proza și bolovanii luptei cea de toate zilele Trec prin pâclă spre pământul făgăduinței Unde mirosul alb al salcâmilor e drapel Dorințele tropăie în sânge Cu țârâți de greier pământul soarbe ploaia Apoi liniștea de catifea samănă umbre amorfe Din constelații nevăzute pornesc unde sălbatice Clipele bat grele și rare în gongul lacului Acum lacul e o stepă de smoală. Prin însăși metoda adoptată, momentele de organizare adică singurele semnificative sunt fragmentare. Un scaun s-a sinucis Zidurile și au pus cătușe la mâini Și au strigat: iată-ne, iată-ne Suntem lângă tine frâu Manlicher La ora zece îți voi Luați, dacă vă sperie, această poezie ca o simplă notație a stării de spirit a unui dement și veți vedea că are totuș un humor macabru. Scaunul având picioare ca animalele se poate, în imaginație, sinucide. Spania este acum locul împușcărilor deci Spania trece prin urechi odată cu glontele. Pușca scoate un zgomot, vorbește, deci e o ființă, o ființă feminină prin gra d. CĂLINESCU 1