Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1937 (Anul 18, nr. 878-882)

1937-10-31 / nr. 882

Pag. 1$ £<umS»ică Si Oct. 1937 Adevĕrul Literar­ și Artistic Cronica literară Sașa Pana, Iarba fiarelor. Spre fața închisa în dr­am. Domnul Sașa Pană este un foarte interesant publicist care pilotează de luni de zile la noi o mișcare dadaistă­­suprarealistă, cu o tenacitate, cu o vi­gilență pentru păstrarea purității doc­trinare nemai­întâlnite la noi.O ast­fel de intransigență dovedește carac­ter, dovedește mai ales o mare arden­­ță. La noi scriitorul este de obicei apa­tic, indiferent la idei, egoist. A ironiza străduința d-lui Sașa Pană, care e fără îndoială un sincer, e un semn de su­perficialitate. Orice mișcare de revoltă împotriva tradiției e un prilej de re­examinare a valorilor și a uneltelor din care nu poate să iasă decât folos. Ceea ce ne miră la d. Sașa Pană este însă altceva, acel altceva ce ni s-a pă­rut că nu există la suprarealiștii occi­dentali: o încredere mistică în formu­la sa, privită ca un absolut. Și e de ob­servat că d. Sașa Pană, spre deosebire de alți ami­ști români e un om cult, doctor în medicină, scriitor cu capaci­tate de speculație. Să încercăm să di­scutăm sumar câteva puncte. O revoluție este un eveniment prin definiție trecător, o stricare de echili­bru pentru a putea organiza apoi un echilibru mai desăvârșit. E adevărat că d. Sașa Pană a închis revista Unu, dar continuă să aplice formula revolu­ției. In chipul acesta cade într’un fel de clasicism al supra­realismului, în punctul mort al unui parti-pris estetic. A doua chestiune este dacă o astfel de mișcare violent disociativă își are rostul la noi. Insuccesul ei trebue să dea de gândit. Că un cutare doctorand face o teză în care vorbește de anarhia literaturii, asta are puțină importanță. Lumea românească nu e scandalizată de dadaism, fiindcă nu-1 cunoaște. Suntem încă indiferenți la poezie, iar puținii, vorbim de simpli cititori, care o mai cultivă, ridică din umăr la ceea­ce nu înțeleg, iar la ceea ce înțeleg, cum e cazul cu d. Tudor Arghezi, re­­probează libertatea verbală. Acesta-i a­­devărul, oricum am voi să-l luăm. Lu­crul este foarte explicabil. Supra­rea­­lismul irită și interesează în Franța (a cum vorbele ar trebui puse la im­perfect) fiindcă acolo există un exces de cultură și de artă. Acest exces pre­făcut în drojdie a luat forma locului comun, a clișeului, a abuzului de căr­­turărism. Aici o trecătoare anarhie, o­­ricât de violentă, este salutară. Dar poezia română nu se desfășură în cu­rente decât foarte de curând și foarte aparent. Ea a evoluat prin personali­tăți. Alecsandri înfățișa nu o formulă ci o etapă culturală, Eminescu nu se deosebea de el decât prin talent, Vla­­huță vine cu formula lui Eminescu, Io­sif cu aceea a epigonilor lui Eminescu, Goga la fel, Crainic la fel, Cotruș la fel și toți mai mult sau mai puțin la fel, cu mici pelerine cumpărate după gustul fiecăruia în Occident. Poezia romană n’a mâncat pe săturate din mierea lirismului, nu a desfășurat ari­pele Pegasului pe toată întinderea în­cât a veni acum și a țipa împotriva formelor închistate, la noi, este aproa­pe fără sens. Tudor Arghezi, în care jură d. Sașa Pană, este, ca formulă, românesc adică vechiu. Dadaismo-supra­realismul are în program următoarele două puncte e­­sențiale: ruperea cu orice formă ve­che și cufundarea prin automatismul psihic în adâncimile Spiritului, refu­zul oricărei convenții, oricărei cruste. A te rupe provizoriu de orice certitu­dine, cartezian, în scopul de a căpăta o alta mai temeinică, asta merge. Dar a te închista în revoltă, iată începutul celei mai triste retorici. Fuga sistema­tică de toate formulele este chiar o formulă și nici o tiranie mai grozavă nu există de­cât propunerea de a fi ingenuu, sustras oricărei retorice, când este natural ca în poezie omul să caute o retorică. Iluzia doctrinarilor anti-re­­toriști provine din lipsa unui examen estetic mai aprofundat al poeziei. E a­­devărat că esența poeziei este Spiritul și se capătă prin fuga de realitate, în­să această fugă de realitate se obține printr’un ceremonial care este tocmai blestemata Retorică. Retorica este uni­forma irealului. Eroii unei drame care vorbesc în versuri, gândirea unei poe­zii care se traduce în metafore, ce sânt acestea decât artificii, moduri ceremo­nioase, festive, spre a ne deosebi de spontaneitatea limbajului practic? Sânt unii români care luându-se după unii francezi, după Lalou de pildă (i­­storic foarte mediocru) se rușinează a mărturisi că le place Rostand. Nu­mai un critic de finețea lui Thibaudet putea avea curajul de a lua apărarea acestuia. Și într’adevăr, Rostand are toate defectele inerente perfecțiunii lui: redundanța, sforăitura, spiritul prost și lirismul facil, versul previzi­bil și truculent. Dar e jovial, învioră­tor și cu desăvârșire în câmpul irealu­lui. Și de aceea ca și Victor Hugo este, rai, poetic. Lumea lui uită de realita­te, chiamă pentru câteva ceasuri în pa­radisul ceremoniilor pe spectator. Și Victor Hugo ca și Rostand, valabili ei înșiși cu o parte a operei lor, ca poeți s’au perimat în formula lor, în aspec­tul lor exemplar. Asta este altceva. S’a perimat și Valéry, s’a perimat de mult și Breton. Ceremoniile prin care un artist fuge din real în ireal încep să fie înțelese și folosite de public, deve­nind bunuri comune în viața practică, clișee, întocmai ca niște modele ori­ginale căzute pe mâna colportorilor. Declamația romantică era sublimă fa­ță de uscăciunea clasică, azi ea a de­venit banală. Am înlocuit-o cu mijloa­ce mai simple, a căror „simplitate” în­cepe să-și desvălue formula și să de­vină altă Retorică. Nu Retorica așadar este reprobabi­lă, orice poezie bizuindu-se în chip ne­cesar pe o retorică ci retorica unei ge­nerații care s’a uzat. Acum putem fi siguri că lumea s’a plictisit de „simpli­tatea” concertată, de obscuritatea cla­ră, de formula tiranică de a nu avea nicio formulă. Va veni vremea când vom sorbi versul larg începând cu 0­0­0, declamația furtunoasă și viziu­nea organizată și vom cădea iar în „sentiment”. O epocă neoromantică ne paște inevitabil și această epocă va ști să-și găsească și ea precursorii. Insă fără îndoială că noul romantic va ține seamă de experiențele trecute și-și va îmbogăți inspirația cu toate tulbură­­rile acestei epoci de tranziție. In sfârșit mai avem de spus d-lui Sașa Pană încă un lucru. A însufleți un curent este una, a fi poet este alta. Poetul este un egoist care se folosește de orice recoltă, rumegă, se îngrașă pe sine și distruge pe alții. Valoarea unei mișcări stă în urmările ei creatoare. Un poet care este și șef nu trebue să fie absurd, nu trebue să-și facă din teoria lui un jug permanent, în loc s-o folosească în chip de experiență. Poe­ții francezi au cam priceput acest a­­devăr și fug toți în chipul cel mai di­scret de propria lor constituție. De altfel nici d. Sașa Pană nu e așa­­ de fidel. Sub o aparentă înfățișare de dicteu automatic se recunoaște ușor o idee dominantă, un sentiment, un câmp de observație delimitat. Poate tocmai asta indispune puțin. Poemele nu sunt destul de tulburătoare, destul de sibiline. Materia lor nu e scoasă din străfundul din care se nasc problemele metafizice, ci din sentimentalitatea o­­bișnuită. Totuși față de d. Darie Vo­­ronca, d. Sașa Pană e mai interior, mai grav. Imaginile sale, adică mai bi­ne zis asociațiile, vibrează mai pre­lung, cu un ecou de pianoforte. Omul D. Nisipeanu a făcut o evoluție din cele mai interesante și se revelă acum ca cel mai tulburător dintre unișii prin purismul său și prin efectele de Femeea mea cu obrajii plăsmuiți din­tre trupul un voal de spumă din care Mâinile flori ce mi se întinde să miros Părul ca o pădure Toamna și-a răsturnat peste el furnale Sub degete coastele îi devin clape de Aud sufletul cum se desprinde din Trecând prin mine cu o sanie trasă de Și fug în inima ei lângă pasărea ce-și iată și această voită demență, atât de neliniștită, ascunzând o sensibilitate care stă să pleznească asemeni unei coarde de vioară. O voce cu sandale de pâslă Calcă pe lumini Mi-am smuls pulsul dela tâmplă Să mă orientez cât­e ora Imediat s’a aprins un fluviu în mine Timpul a derapat Poșta redacției Manuscrisele de mai jos — notate prin inițialele autorilor, — neîndeplinind condi­țiile, nu pot fi publicate. București: P. R.; F. C.; I. Gh. B.; Ch. C.; M. O. L.; L. T.; E. M.; P. B. B.; A.; N.; D. M.; N. R.; L.; M. T.; P. C. P. Brăila: A L. Târgoviște: F. B.; F. R. Pârlita-Bălți: D. C. Iași: A. S. Aricești-Prahova: O. L. Rădăcinești: I. A. Huși: L. P. Predeal: A. M.; Ruseni-Satu Mare: V. N.; Cluj: L. D. Focșani: D. B. Vaslui: S. C. M. trăește mai adânc și în acelaș timp se exprimă mai sobru. Iată un gest de ve­­nerație față de femee: Conturul trupului în teacă alb-albastră E o melodie întemnițată Darul meu e o pereche de aripi Acum ești libelulă —i iată niște impulsiuni la aventură în care se amestecă o voluptate geologică și un sentiment apocaliptic al naturii, adâncime pe care știe să le scoată din el. Fondul poeziei sale, ca a celor mai autentici supra­realiști, este absurdul, un absurd însă plin de semnificații a­­cunse și tulburătoare. Este ceea ce s’ai numit o alienare voluntară. Prin ver­surile sale trec uneori imagini de delir fastuoase, terori neprevăzute, numai puțin aranjate în forma poemului. A­­mintire caldă este de o rară suavitate fân­cosit se desprind păsări cu aramă prin melodii patru cai face cuib sub o strașină. Nouă cai și-au înfipt aripile în sângele meu. Eu sunt absent Am fugit să mă regăsesc în altă sevă. E absurd, dacă voiți, dar e un delir care a luat forma unei viziuni sub­stanțiale. Delirant este și poemul Fum de oțel însă exprimând plastic impul­­siunea sinuciderii și toată acea psiho­logie enigmatică a sinucigașilor, trece Spania prin­ urechi­­matică. Antropomorfism obișnuit, mai ales oniric. Toate acestea sunt însă pregătite în chip lucid de d. Nisipeanu care e un om cuminte și inofensiv și încearcă la noi experiențe din Occident, cu mare merit dar și cu o motorie care în cele din urmă sfârșește prin a plictisi. , Cărți primite care vor fi recenzate: Lucian Blaga, Geneza metaforei; An­gh­ei Demetriescu, Opere; Ion Negoiu, Simfonia vieții mele; Gh. Oprescu, Pictura românească în secolul al XIX.­­lea; D. Petrașincu,Monstrul: Gr. Tran­­cu-Iași, Oameni și năzuințe; Constantin Nisipeanu, mi Poemul se răsucește în proză In proza și bolovanii luptei cea de toate zilele Trec prin pâclă spre pământul făgăduinței Unde mirosul alb al salcâmilor e dra­pel Dorințele tropăie în sânge Cu țârâți de greier pământul soarbe ploaia Apoi liniștea de catifea samănă umbre amorfe Din constelații nevăzute pornesc unde sălbatice Clipele bat grele și rare în gongul lacului Acum lacul e o stepă de smoală. Prin însăși metoda adoptată, mo­mentele de organizare adică singurele semnificative sunt fragmentare. Un scaun s-a sinucis Zidurile și­ au pus cătușe la mâini Și au strigat: iată-ne, iată-ne Suntem lângă tine frâu Manlicher La ora zece îți voi Luați, dacă vă sperie, această poe­zie ca o simplă notație a stării de spi­rit a unui dement și veți vedea că are totuș un humor macabru. Scaunul a­­vând picioare ca animalele se poate, în imaginație, sinucide. Spania este acum locul împușcărilor deci Spania trece prin urechi odată cu glontele. Pușca scoate un zgomot, vorbește, deci e o ființă, o ființă feminină prin gra­­ d. CĂLINESCU 1

Next