Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1937 (Anul 18, nr. 883-887)
1937-11-01 / nr. 883
Adevérul literar I Anul XVIII ■ Sena III-O ^1 ^ Prețul abonamentelor ««.«SS și artistic s^ora Duminica 1 Noem. 1937 m _n străinătate dublu O oră cu Paul Morand ~OMe"fc °. ■ ■ [UNK] De ziua ei... Renumitul scriitor, care cunoaște tine țara noastră, asupra căreia scris o lucrare plină de observații joaste și imparțiale, a binevoit să-mi acorde o lungă întrevedere, în cursul căreia conversația noastră a îmbrățișat multiple și variate subiecte. Vomu încerca în liniile ce urmează să aștern pe hârtie câteva din impresiile culese. D. Morand este un cercetător asiduu, care urmărește să verifice personal faptele, neplăcându-i să utilizeze experiența altora, ci numai pe a sa, o dovadă că este un original, numai astfel eșind în relief ineditul și adevărata operă artistică, conformă cu definițiunea lui Marcel Proust, amicul său intim: „Une oeuvre d’artiste est un univers .perissable et nouveau qu’il eréé jusflfu’â ce qu’une nouvele oeuvre apparaîtra”. Față de marea Expoziție Internațională, d. Morand e de părere: „que pour avaler une si Grande Exposition, il faut un estomac d’autruche”. Rog pe maestru să-mi destăinuiască câteva amănunte imedite din viața sa. D. Morand îmi declară, că în tinerețe primul său contact cu arta a fost în pictură. A pictat un prim tablou întitulat „Arborele roșu”, pe care l-a vândut cu 50 centime aur. Intrând în amintiri, d-sa îmi spune „Cât erau de plicticoase mesele de familie de Duminecă seara, când se adunau toate rudele", de la care absenta de câte ori putea. Încetul cu încetul afla prețioase detalii din biografia sa. Cum visa Coloniile și de a se face ofițer de marină, și că neștiind matematicile nu și-a putut urma această dorință. Cum prima mare bucurie, copil fiind , a avut-o la 12 ani, când i s’a cumpărat o bicicletă. Cum la 11 ani este trimis în Anglia pentru a învăța limba engleză, unde rămâne trei ani. Frumos îmi descrie d-sa prima noapte petrecută în pensionul englez, când a apărut cu o cămașe lungă de noapte în dormitorul comun, cum a fost ridiculizat de colegii săi englezi, care aveau toți pijamale, și cum primul contact s’a transformat într’o bătae franco-engleză. Apoi, la 17 ani, este trimis în Bavaria, unde era o altă Germanie atunci,liberă, cu cărți prin librării, pe care a învățat a o iubi. Atunci devine prieten cu Giraudoux. O reflecție justă intervine în conversație, Morand amintindu-și greutățile întâmpinate în tinerețe de și de unele exemple văzute: „Avoir beaucoup d’argent au debut de la vie est une erreur", cum spunea și Balzac: „un jeune homme qui débutes 21 ans avec 18.000 livres de rentes est un ruine”. După șederea sa în Bavaria își face serviciul militar și la 18 ani pleacă la Universitatea din Oxford. La această vârstă își scrie primul roman, pe care nu l-a publicat, căci prima operă e adesea plină de multe erori și de aceea e mai bine să nu fie publicată. La 23 de ani intră la Ministerul de Externe, la serviciul protocolului, unde află toate platitudinile și intrigile folosite pentru obținerea decorațiilor. Aci învață stilul diplomatic, când suveranii își scriu „eder et grand ami” în preziua declarării războiului. In noua sa calitate, asistă la inaugurări oficiale, mai toate sarbede și plicticoase. Maestrul îmi povestește cum într’o seară prietenul său Giraudoux îl roagă să-i împrumute niște decorații, cum îl încarcă cu multe, pentru a impresiona asistența unei nunți la care participa în Masivul Central. In 1912 e numit atașat la ambasada franceză din Londra și colaborează cu Cambon. Avea 120 fr. lunar. In această epocă face un interesant voiaj de studii în Irlanda. Devine apoi bun prieten cu d. Léger, actual secretar general al ministerului de Externe, care avea un mare talent literar și care este un adevărat model de „mare funcționar”. D. Morand își istorisește câteva amintiri în legătură cu bunul său prieten Proust, cu cei doi Proust, primul care eșua în lume, nefiind încă rău bolnav, și cel de al doilea care simțea din 1919, că avea să moară curând. Cum i-a scris „Ode” pentru el. Întâlnirile lor aveau loc de preferință noaptea, căci atunci Proust era mai bine, uneori transformând noaptea în zi. Cum din cauza bolii, Proust în August chiar purta blană pe la restaurante. Debutul ca scriitor, d. Morand și-l face în timpul armistițiului printr'o serie de poeme, apărând în literatură în momentul când două lumi se ciocneau, cea ce a fost, și cea care venea. Multă curiozitate apare atunci, în marea sete de viață, de un colorit viu, de o violență efemeră. Dar această aviditate, după 3-k ani, a dispărut. Plictisit de agitația generală, el părăsi diplomația și începu a voiaja în lume. Atunci a scris: „Débats de voyageur”, apoi în 1925 „Dévorer la terre dans une soudaine liberte”, epocă când monezile încep să-și piardă convertibilitatea în aur, când simțul moral scade, când viteza domină treptat toate, deviza fiind „vivre le plus possible et s’immobiliser le moins possible”. Începe atunci „yoga” literaturii realiste, înlăturându-se prolixitatea și elocința grandilocventă. Abordând subiecte de ordin politic, d. Morand califică „lupta actuală a Franței pentru a-și păstra aurul, ca o luptă a libertății”. Dctatura, — spune d-sa, — este o formulă bună pentru țări sărace. „Il faut pouvoir sortir de la tempête sans feter à la mer la cargaison actuelle”, ne spune maestrul ca o concluzie politică. Odată cu deviza care-i este scumpă „Une constante confrontation de la beauté avec la vérité est nécessaire”, conversația noastră interesantă se închee. N. N. PETRAȘCU Până ’n satul Gorchi nu erau, cred, decât vreo trei verste. N’am riscat totuși să merg pe jos. Noroiul de primăvară ajungea aproape peste genunchi. Chiar lângă gară, în fața Cooperativei, se găsea o căruță. Un țăran mai în vârstă, cu căciula în cap, își făcea de lucru pe lângă cal. — Ce zici, moșule, mă duci până la Gorchi? — Pot să te duc — răspunse țăranul — numai dacă plătești. Degeaba — n’are niciun rost. Trebue să-ți iau o rublă, drăguțule, prea e drumul rău. Mă urcai în căruță și pornirăm. Drumul era într’adevăr o grozăvie. Se părea că a fost special construit, cu ingenioasă intenție — ca toată apăria din împrejurimi să se scurgă tocmai pe-aici. Noroiul apos trecea până peste roțile căruții. —Ah, ce mocirlă! — E multă apă, firește, — răspunse țăranul, indiferent. Ședea pe crucea dinaintea căruței, cu picioarele atârnate, și plescăia din limbă neîntrerupt, îndemnându-și calul. Tot drumul a plescăit din limbă și când se oprea o clipă, — calul sucea urechile îndărăt și se oprea și el. Făcurăm o sută de pași, când, deodată, de lângă cooperativă, se auziră strigătele desperate ale unei femei. Femeia, în cal cenușiu, gesticula vehement și înjura de prăpădea pământul, iuțind pașii în urma căruței și înaintând anevoios prin noroiu. — Ce-i asta, golane?! — zbiera femeia, sufocată de mânie. — Pe cine ți-ai găsit să-l lași în drum, afuri și tute?! M’ai păcălit, hei! drac împielițat?! Țăranul se uită înapoi și surâse în bărbuță. — A naibei muere, — zise țăranul zâmbind, — cum mai înjură! — Dar de ce? — întrebai. — Dracu’ s’o știe, — răspunse smorcăindu-se. Nu vrea să meargă decât în căruță. Nu-i place să lipăiască în glod. — Las’o să se urce în căruță, — zisei. — Nu pot să car trei, — răspunse țăranul, — prea e drumul greu. Femeia, suflecându-și poalele până ’n brâu, se grăbea din ce în ce mai mult, dar, pe așa noroiu nu putea să ne ajungă. ■— Cum e, — te-ai înțeles cu ea? —< întrebai. — De ce să mă înțeleg? — răspunse țăranul. Mi-e nevastă. De ce să mă înțeleg degeaba? — Ce spui, bre omule? E nevasta ta? Atunci, de ce-ai mai luat-o? — Da, s’a lipit, scaiu, muerea. Afară de asta, trebue să știi, că azi e ziua ei Ne-am dus după cumpărături, la cooperativă. Ca orășean, începuse să-mi fie penibil să stau în căruță, pe când femeia se zbatea în mocirlă, — tocmai de ziua ei,— și mă afurisea, din ce în ce mai vârtos, pe mine și pe tot neamul meu, precum și pe soțul ei nu tocmai onorabil. I-am dat țăranului o rublă, am sărit din căruță și i-am zis: — Las’o să se urce în căruță. Eu merg pe jos. Țăranul luă rubla și, fără să-și scoată căciula, o înfipse undeva în păr. Totuși, n’a oprit ca să-și aștepte nevasta de ziua ei, ci a plescăit iar cu limba și a pornit mai departe. Eu pășeam curajos alături, ținându-mă cu mâna de căruță. Apoi l-am întrebat: — Ce faci, n’o iei în căruță? Țăranul aftă: — Prea e greu drumul. Nu pot s’o iau acum... Las’ că n’o ia dracu! Are șapte vieți, afurisita. Am sărit, din mers, iar în căruță și am ajuns în sat, silindu-mă să nu mă uit nici la birjarul meu, nici la nevastă-sa, de ziua ei. Țăranul tăcea, încruntat. Numai când ne-am oprit în curtea lui a zis: — Pot să spun că drumul a fost tare greu. Pentru așa drum ași trebui să iau trei ruble. Pe când mă socoteam cu el și întrebam unde pot să-l găsesc pe președinte, — sosi și sărbătorita. Șiroaie de sudoare curgeau de pe chipul ei, își scutură fusta și, fără să se uite la bărbatul său, întrebă: — Să descarc lucrurile? — Firește, să le descarci, — zise țăranul. — Dar n’o să le ieși acolo peste vară. . . Femeia se apropie de căruță și a începu să care cumpărăturile în casă. Trad. de F. DIMA ' ms începând din numărul viitor, „Adevĕrul Literar“ va puMaca AMINTIRI DIN COPILĂRIE inullllllllilllllllliilil Pagini inedite de G. IBRĂILEANCJ