Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1937 (Anul 18, nr. 883-887)

1937-11-01 / nr. 883

Adevérul literar I Anul XVIII ■ Sena III-O ^1 ^ Prețul abonamentelor ««.«SS și artistic s^ora Duminica 1 Noem. 1937 m _n străinătate dublu O oră cu Paul Morand ~OMe"fc °. ■ ■ [UNK] D­e ziua ei... Renumitul scriitor, care cunoaște tine țara noastră, asupra căreia scris o lucrare plină de observații jo­a­ste și imparțiale, a binevoit să-mi a­­corde o lungă întrevedere, în cursul căreia conversația noastră a îmbrăți­șat multiple și variate subiecte. Vomu încerca în liniile ce urmează să aștern pe hârtie câteva din impre­siile culese. D. Morand este un cercetător asi­duu, care urmărește să verifice perso­nal faptele, neplăcându-i să utilizeze experiența altora, ci numai pe a sa, o dovadă că este un original, numai ast­­­fel eșind în relief ineditul și adevărata operă artistică, conformă cu definițiu­­nea lui Marcel Proust, amicul său in­tim: „Une oeuvre d’artiste est un univers .perissable et nouveau qu’il eréé jus­­flfu’â ce qu’une nouvele oeuvre appa­­raîtra”. Față de marea Expoziție Internațio­nală, d. Morand e de părere: „que pour avaler une si Grande Exposition, il faut un estomac d’autruche”. Rog pe maestru să-mi destăinuiască câteva amănunte imedite din viața sa. D. Morand îmi declară, că în tinerețe primul său contact cu arta a fost în pictură. A pictat un prim tablou înti­tulat „Arborele ro­șu”, pe care l-a vândut cu 50 centime aur. Intrând în amintiri, d-sa îmi spune „Cât erau de­ plicticoase mesele de fa­milie de Duminecă seara, când se a­­dunau toate rudele", de la care ab­senta de câte ori putea. Încetul cu încetul afla prețioase de­talii din biografia sa. Cum visa Colo­niile și de a se face ofițer de marină, și că neștiind matematicile nu și-a putut urma această dorință. Cum prima mare bucurie, copil fiind , a avut-o la 12 ani, când i s’a cumpărat o bici­cletă. Cum la 11 ani este trimis în An­glia pentru a învăța limba engleză, unde rămâne trei ani. Frumos îmi de­scrie d-sa prima noapte petrecută în pensionul englez, când a apărut cu o cămașe lungă de noapte în dormitorul­­ comun, cum a fost ridiculizat de cole­gii săi englezi, care aveau toți pija­male, și cum primul contact s’a tran­sformat într’o bătae franco-engleză. Apoi, la 17 ani, este trimis în Bava­ria, unde era o altă Germanie atunci,­­liberă, cu cărți prin librării, pe care a învățat a o iubi. Atunci devine prieten cu Giraudoux. O reflecție justă intervine în con­versație, Morand amintindu-și greutățile întâmpinate în tinerețe de și de unele exemple văzute: „Avoir beau­­coup d’argent au debut de la vie est une erreur",­­ cum spunea și Bal­zac: „un jeune homme qui débute­s 21 ans avec 18.000 livres de rentes est un ruine”. După șederea sa în Bavaria își fa­ce serviciul militar și la 18 ani pleacă la Universitatea din Oxford. La acea­stă vârstă își scrie primul roman, pe care nu l-a publicat, căci prima operă e adesea plină de multe erori și de a­­ceea e mai bine să nu fie publicată. La 23 de ani intră la Ministerul de­­­ Externe, la serviciul protocolului, un­de află toate platitudinile și intrigile folosite pentru obținerea decorațiilor. Aci învață stilul diplomatic, când suveranii își scriu „eder et grand ami” în preziua declarării războiului. In noua sa calitate, asistă la inaugu­rări oficiale, mai toate sarbede și plicticoase. Maestrul îmi povestește cum într’o seară prietenul său Girau­doux îl roagă să-i împrumute niște de­corații, cum îl încarcă cu multe, pen­tru a impresiona asistența unei nunți la care participa în Masivul Central. In 1912 e numit atașat la ambasada franceză din Londra și colaborează cu Cambon. Avea 120 fr. lunar. In acea­stă epocă face un interesant voiaj de studii în Irlanda. Devine apoi bun prieten cu d. Léger, actual secretar ge­neral al ministerului de Externe, care avea un mare talent literar și care este un adevărat model de „mare func­ționar”. D. Morand își istorisește câteva a­­mintiri în legătură cu bunul său prie­ten Proust, cu cei doi Proust, primul care eșua în lume, nefiind încă rău bolnav, și cel de al doilea care simțea din 1919, că avea să moară curând. Cum i-a scris „Ode” pentru el. Întâlnirile lor aveau loc de prefe­rință noaptea, căci atunci Proust era mai bine, uneori transformând noap­tea în zi. Cum din cauza bolii, Proust în August chiar purta blană pe la res­taurante. Debutul ca scriitor, d. Morand și-l face în timpul armistițiului printr'o serie de poeme, apărând în literatură în momentul când două lumi se cioc­neau, cea ce a fost, și cea care venea. Multă curiozitate apare atunci, în ma­rea sete de viață, de un colorit viu, de o violență efemeră. Dar această avidi­tate, după 3-k ani, a dispărut. Plictisit de agitația generală, el pă­răsi diplomația și începu a voiaja în lume. Atunci a scris: „Débats de voya­­geur”, apoi în 1925 „Dévorer la terre dans une soudaine liberte”, epocă când monezile încep să-și piardă converti­bilitatea în aur, când simțul moral scade, când viteza domină treptat toate, deviza fiind „vivre le plus possi­ble et s’immobiliser le moins possible”. Începe atunci „yoga” literaturii rea­liste, înlăturându-se prolixitatea și e­­locința grandilocventă. Abordând subiecte de ordin politic, d. Morand califică „lupta actuală a Franței pentru a-și păstra aurul, ca o luptă a libertății”. Dctatura, — spu­ne d-sa, — este o formulă bună pentru țări sărace. „Il faut pouvoir sortir de la tempête sans feter à la mer la car­­gaison actuelle”, ne spune maestrul ca o concluzie politică. Odată cu deviza care-i este scumpă „Une constante confrontation de la beauté avec la vé­­rité est nécessaire”, conversația noas­tră interesantă se închee. N. N. PETRAȘCU Până ’n satul Gorchi nu erau, cred, decât vreo trei verste. N’am riscat to­tuși să merg pe jos. Noroiul de pri­măvară ajungea aproape peste ge­nunchi. Chiar lângă gară, în fața Coopera­tivei, se găsea o căruță. Un țăran mai în vârstă, cu căciula în cap, își făcea de lucru pe lângă cal. — Ce zici, moșule, mă duci până la Gorchi? — Pot să te duc — răspunse țăranul — numai dacă plătești. Degeaba — n’are niciun rost. Trebue să-ți iau o rublă, drăguțule, prea e drumul rău. Mă urcai în căruță și pornirăm. Drumul era într’adevăr o grozăvie. Se părea că a fost special construit, cu ingenioasă intenție — ca toată a­­păria din împrejurimi să se scurgă tocmai pe-aici. Noroiul apos trecea pâ­nă peste roțile căruții. —Ah, ce mocirlă! — E multă apă, firește, — răspunse țăranul, indiferent. Ședea pe crucea dinainte­a căruței, cu picioarele atârnate, și plescăia din limbă neîntrerupt, îndemnându-și ca­lul. Tot drumul a plescăit din limbă și când se oprea o clipă, — calul sucea urechile îndărăt și se oprea și el. Făcurăm o sută de pași, când, deo­dată, de lângă cooperativă, se auziră strigătele desperate ale unei femei. Femeia, în cal cenușiu, gesticula ve­­hement și înjura de prăpădea pă­mântul, iuțind pașii în urma căruței și înaintând anevoios prin noroiu. — Ce-i asta, golane?! — zbiera fe­meia, sufocată de mânie. — Pe cine ți-ai găsit să-l lași în drum, afuri și tu­­te?! M’ai păcălit, hei! drac împieli­­țat?! Țăranul se uită înapoi și surâse în bărbuță. — A naibei muere, — zise țăranul zâmbind, — cum mai înjură! — Dar de ce? — întrebai. — Dracu’ s’o știe, — răspunse smor­­căindu-se. Nu vrea să meargă decât în căruță. Nu-i place să lipăiască în glod. — Las’o să se urce în căruță, — zi­sei. — Nu pot să car trei, — răspunse ță­ranul, — prea e drumul greu. Femeia, suflecându-și poalele pâ­nă ’n brâu, se grăbea din ce în ce mai mult, dar, pe așa noroiu nu putea să ne ajungă. ■— Cum e, — te-ai înțeles cu ea? —< întrebai. — De ce să mă înțeleg? — răspun­se țăranul. Mi-e nevastă. De ce să mă înțeleg degeaba? — Ce spui, bre omule? E nevasta ta? Atunci, de ce-ai mai luat-o? — Da, s’a lipit, scaiu, muerea. A­­fară de asta, trebue să știi, că azi e ziua ei Ne-am dus după cumpărături, la cooperativă. Ca orășean, începuse să-mi fie pe­nibil să stau în căruță, pe când femeia se zbatea în mocirlă, — tocmai de ziua ei,— și mă afurisea, din ce în ce mai vârtos, pe mine și pe tot neamul meu, precum și pe soțul ei nu tocmai onorabil. I-am dat țăranului o rublă, am să­rit din căruță și i-am zis: — Las’o să se urce în căruță. Eu merg pe jos. Țăranul luă rubla și, fără să-și scoa­tă căciula, o înfipse undeva în păr. Totuși, n’a oprit ca să-și aștepte ne­vasta de ziua ei, ci a plescăit iar cu limba și a pornit mai departe. Eu pășeam curajos alături, ținân­­du-mă cu mâna de căruță. Apoi l-am întrebat: — Ce faci, n’o iei în căruță? Țăranul aftă: — Prea e greu drumul. Nu pot s’o iau acum... Las’ că n’o ia dracu! Are șapte vieți, afurisita. Am sărit, din mers, iar în căruță și am ajuns în sat, silindu-mă să nu mă uit nici la birjarul meu, nici la nevas­­tă-sa, de ziua ei. Țăranul tăcea, încruntat. Numai când ne-am oprit în curtea lui a zis: — Pot să spun că drumul a fost ta­re greu. Pentru așa drum ași trebui să iau trei ruble. Pe când mă socoteam cu el și între­bam unde pot să-l găsesc pe președin­te, — sosi și sărbătorita. Șiroaie de sudoare curgeau de pe chipul ei, își scutură fusta și, fără să se uite la bărbatul său, întrebă: — Să descarc lucrurile? — Firește, să le descarci, — zise ță­ranul. — Dar n’o să le ieși acolo peste vară. . . Femeia se apropie de căruță și a în­cepu să care cumpărăturile în casă. Trad. de F. DIMA ' ms începând din numărul viitor, „Adevĕrul Literar“ va puMaca AMINTIRI DIN COPILĂRIE inullllllllilllllllliilil Pagini inedite de G. IBRĂILEANCJ

Next