Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1938 (Anul 19, nr. 904-907)
1938-04-03 / nr. 904
Adevărul literali si artistul Duminică 3 Aprilie 1938 No 904 ANUL XVIII * SERIA IM Lei 5 Exemplarul in țară Lei 10 Exemplarul in străinătate Prețul abonamentelor Lei 200 pe an Lei 100 pe 6 luni Lei 50 pe 3 luni in străinătate dublu Un portret inedit al lui Eminescu . Acum câtăva vreme d. G. Kapri, moșier în județul Roman, a avut deosebita amabilitate de a ne aduce să vedem fotografia pe care o reproducem în mărime naturală pe coperta revistei. Mai înainte o înfățișase d-lui Octavian Goga, care l-a consiliat să ne-o arate nouă. Fotografia aparține d-lui Sternati, comerciant din Roman și admirator al lui Eminescu care la rândul său și-a procurat-o printr-un subaltern de la un fotograf din Botoșani. Rugat de noi, d. Sternati ne-a dat cu multă bunăvoință, și prin mijlocirea amabilă a d-lui Kapri, autorizațiunea de a o publica. Când am avut întâia dată sub ochi fotografia și ni s’a spus că ea înfățișează pe Eminescu am rămas sceptici. Ni s’a părut că nu seamănă. Am arătat-o unui prieten și acesta s’a arătat tot așa de îndoit. Totuș așezând fotografia în anume chip și privind-o din anume unghiuri de vedere ne-a izbit apoi tocmai marea asemănare. Hotărît era Eminescu. Ca să înlăturăm orice subiectivitate și orice impresionism în virtutea cărora putem afirma și tăgădui tot ce dorim, să explicăm puțin condițiile portretului. Desigur că originalul a fost în format vizit și cineva l-a mărit. Copia mărită este, judecând după hârtie, de dinainte de războiu sau numaidecât după. Reproducătorul a făcut, cum este obiceiul (detestabil obiceiul), oarecari retușări. A înconjurat ochii, în deosebi ochiul drept, cu niște cearcăne, a subliniat coama nasului, făcându-l să pară cam mare, aproape încovoiat, deși nu este în realitate așa, și a îngroșat ori poate chiar a inventat mustățile, încât tânărul pare mai buzat decât este cu adevărat. Cu toate aceste ușoare rectificări, fizionomia fundamentală a lui Eminescu rămâne intactă. De ce totul nu seamănă la întâia vedere? Iată pentru ce, întâi suntem tiranizați de portretul făcut la Viena, acela cu privirea în depărtări. Trebue să adăugăm că reproducerile care circulă sunt foarte șterse și nu accentuiază o particularitate a lui Eminescu: grosimea buzelor. Eminescu este la acea vârstă ajuns la ultima limită a creșterii și e slab, osos, scoțând în evidență alte aspecte ale feței. In definitiv, fără autoritatea altora, cine ar stabili la întâia vedere vreo legătură între portretul lui Eminescu de la Viena și celelalte făcute în cursul vieții? A doua cauză de neasemănare cu chipul convențional este că Eminescu se află în portretul cel inedit la vârsta când fizionomia este în schimbare ca și glasul. Proprietarul fotografiei, probabil, a însemnat pe ea „Botoșani 1869”. Insă fotografia nu este din 1869, fiindcă atunci Eminescu e așa cum e în fotografia de la Viena. Ni s’a sugerat c’ar fi din vremea când Eminescu era funcționar la Botoșani. Însă nu poate fi nici din 1864, când era poetul funcționar la Botoșani, fiindcă portretul e al unui tânăr mai mare de 14 ani. Poetul pare a avea aci 16—17 ani. Ca să se fotografieze singur, așa solemn, înseamnă că avea un motiv de mândrie. Deci ar fi după publicarea primelor poezii în Familia, pe la 1866—67. La vârsta aceasta, cum am zis, chipul suferă o stare de tranziție și are formele cele mai urîte cu putință. Așa se explică cum ies în evidență unele note și rămân încă nerealizate altele. Dar și așa ochiul atent va observa caracteristicele eminesciene: buzele groase (să se vadă buzele Henrietei și ale fraților), fruntea lată, umerii obrajilor lătăreți. Tânărul e ciolănos, cu picioarele late așa cum le avea poetul. E îmbrăcat în redingotă, așa cum se purta Eminescu pe atunci, are părul dat popește pe spate și cravata la fel cu cea din fotografia de la Viena. Apoi fotografia este nici vorbă de prin anii 1865—67. O fotografie descoperită de d. Leca Morariu (Mihai Eminescu, VIII, 1937) a unui prieten al lui Eminescu din această epocă ne oferă un interior de atelier fotografic asemănător. Ca să controlăm impresiunea ochilor noștri am făcut și un examen obiectiv. Am executat două fotografii ale lui Eminescu, aceea de la Viena și aceea din vremea boalei, reprodusă în Omagiu lui M. Eminescu, 1909, aceasta din urmă întoarsă și le-am suprapus fotografiei inedite, expunându-le în fața unui focar de lumină. Aceea de la Viena are o profilare a feței puțin deosebită. Dimensiunile totuși coincid. Cît despre fotografia făcută la Heck, în 1884—85, întoarsă, ea coincide întocmai cu aceea inedită. Conturul feței, umerii obrajilor, bărbia, nasul, distanțele între frunte, nas, gură, bărbie, lățimea gurii, însfârșit totul este identic. Și înclinarea ochilor, a sprincenelor e aceeași, însfârșit avem de a face cu acelaș cap. In felul acesta impresiile negative ale celor care văd deosebiri de structură ale feței sânt spulberate. Singura posibilitate pentru îndoială ar fi să avem de a face cu un individ uimitor de asemănător care să aibă aceleași elemente fundamentale ale feței. Cu toate acestea suntem datori totuș a face o oarecare rezervă provizorie. Trebue să mărturisim că am mai avea nevoie de unele preciziuni. D. Sternati o are deja un subaltern, acesta de la un fotograf. Cine este fotograful? De unde știa fotograful și apoi subalternul d-lui Sternati și apoi d. Sternati că acesta este Eminescu și nu altcineva? Cum se face că fotograful n’a comunicat celor care umblau după documente această fotografie? Se zice în materie de document testis unus, testis nullus. Ar fi absurd în cazul de față să cerem un alt document, adică o a doua fotografie. Totuș dacă pe fotografie ar fi fost semnătura poetului sau atestarea vreunuia din familie am fi avut încrederea sporită. In orice caz motivele de tăgăduire nu sânt prea multe. D-nii G. Kapri și Steriati sunt de o bună credință mai presus de orice îndoială. Fotografia nu este procurată acuma sub imperiul vâlvei eminesciene ci mai de mult. Acum vreo 12 ani proprietarul scria pe dosul fotografiei cu pietate că recomandă fiilor săi să lase fotografia unei instituții culturale locale. Nici cel care a găsit fotografia n’a urmărit să mistifice pe nimeni. Data scrisă cu cerneală în margine arată o anume tradițiune în legătură cu documentul. Ne rămâne să rugăm pe d. Steriati să ne lămurească (scrisoarea i-o vom publica aici) felul cum a ajuns în stăpânirea interesantei fotografii și temeiurile pe care se bizuie identificarea. Cei care o vor examina, mai ales dacă sânt din Botoșani, ne pot procura și alte preciziuni. Se știe că un fotograf își are interiorul lui tipic. Covorul, scaunul, masa, statueta, astea trebue să mai fie și în alte fotografii din epoca aceea existente. Cine ar avea o astfel de fotografie ar aduce o contribuție trimițându-ne-o spre reproducere. Am descoperi astfel fotograful. Orice lămurire menită să dea ultima tărie a unui document așa de rar va fi bine venită și publicată. G. CĂLINESCU, i n amintirea... Când înserarea îți abate ’n ușă. O pasăre cu aripi de cenușă, Ascultă-i cântecele moarte, E amintirea noastră — și vine de departe. E amintirea... Ochii-i mari și triști Privesc în urmă, speriat, Dealungul drumului necunoscut, Pe care am trecut Și l-am uitat. Nu căuta s’o prinzi și s’o oprești, Prizonieră pasăre de scrum, Ce mâni sărace, omenești, Pot prinde ’n ele fumuriile-i povești Când trece ’n foșnet liniștit pe drum? Cu moale sbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei Și ’n fiecare seară moare ’n ei, Cu cel din urmă zâmbet, Cu cea din urmă stea. N’o speria... Mirajul ei plăpând S’alege ’ncet din noapte, din tăceri, Intr’un uitat ungher de gând... — Pe unde-o fi, când nu e nicăeri? N’o speria, că va veni o vreme Când nici un glas nu va mai ști s’o cheme, — Când, căutându-ne pe noi, S’o rătăci pe drumuri înapoi, Și-o scutura pe nesimțite Din aripile-i tot mai grele, tot mai rare, Pe ochii tineri umbre ’ncremenite, Și peste gândul cald, uitare. OTILIA CAZIMIR