Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1938 (Anul 19, nr. 904-907)

1938-04-03 / nr. 904

Adevărul literali si artistul Duminică 3 Aprilie 1938 No 904 ANUL XVIII * SERIA IM Lei 5 Exemplarul in țară Lei 10 Exemplarul in străinătate Prețul abonamentelor Lei 200 pe an Lei 100 pe 6 luni Lei 50 pe 3 luni in străinătate dublu Un portret inedit al lui Eminescu . Acum câtăva vreme d. G. Kapri, mo­șier în județul Roman, a avut deose­bita amabilitate de a ne aduce să ve­dem fotografia pe care o reproducem în mărime naturală pe coperta revis­tei. Mai înainte o înfățișase d-lui Oc­­tavian Goga, care l-a consiliat să ne-o arate nouă. Fotografia aparține d-lui Sternati, comerciant din Roman și ad­mirator al lui Eminescu care la rândul său și-a procurat-o printr-un subaltern de la un fotograf din Botoșani. Rugat de noi, d. Sternati ne-a dat cu multă bunăvoință, și prin mijlocirea amabilă a d-lui Kapri, autorizațiunea de a o publica. Când am avut întâia dată sub ochi fotografia și ni s’a spus că ea înfăți­șează pe Eminescu am rămas sceptici. Ni s’a părut că nu seamănă. Am ară­tat-o unui prieten și acesta s’a arătat tot așa de îndoit. Totuș așezând foto­grafia în anume chip și privind-o din anume unghiuri de vedere ne-a izbit apoi tocmai marea asemănare. Hotă­rî­t era Eminescu. Ca să înlăturăm orice subiectivitate și orice impresionism în virtutea că­rora putem afirma și tăgădui tot ce dorim, să explicăm puțin condițiile portretului. Desigur că originalul a fost în format vizit și cineva l-a mărit. Copia mărită este, judecând după hâr­tie, de dinainte de războiu sau numai­decât după. Reproducătorul a făcut, cum este obiceiul (detestabil obiceiul), oarecari retușări. A înconjurat ochii, în deosebi ochiul drept, cu niște cear­căne, a subliniat coama nasului, fă­­cându-l să pară cam mare, aproape încovoiat, deși nu este în realitate așa, și a îngroșat ori poate chiar a inventat mustățile, încât tânărul pare mai bu­zat de­cât este cu adevărat. Cu toate aceste ușoare rectificări, fizionomia fundamentală a lui Eminescu rămâne intactă. De ce totul nu seamănă la în­tâia vedere? Iată pentru ce, întâi sun­tem tiranizați de portretul făcut la Viena, acela cu privirea în depărtări. Trebue să adăugăm că reproducerile care circulă sunt foarte șterse și nu ac­­centuiază o particularitate a lui Emi­nescu: grosimea buzelor. Eminescu este la acea vârstă ajuns la ultima li­mită a creșterii și e slab, osos, scoțând în evidență alte aspecte ale feței. In de­finitiv, fără autoritatea altora, cine ar stabili la întâia vedere vreo legătură între portretul lui Eminescu de la Vie­­na și celelalte făcute în cursul vieții? A doua cauză de neasemănare cu chi­pul convențional este că Eminescu se află în portretul cel inedit la vârsta când fizionomia este în schimbare ca și glasul. Proprietarul fotografiei, proba­bil, a însemnat pe ea „Botoșani 1869”. Insă fotografia nu este din 1869, fiindcă atunci Eminescu e așa cum e în fotografia de la Viena. Ni s’a sugerat c’ar fi din vremea când Eminescu era funcționar la Botoșani. Însă nu poate fi nici din 1864, când era poetul func­ționar la Botoșani, fiindcă portretul e al unui tânăr mai mare de 14 ani. Poe­tul pare a avea aci 16—17 ani. Ca să se fotografieze singur, așa solemn, în­seamnă că avea un motiv de mândrie. Deci ar fi după publicarea primelor poezii în Familia, pe la 1866—67. La vârsta aceasta, cum am zis, chipul su­feră o stare de tranziție și are formele cele mai urîte cu putință. Așa se ex­plică cum ies în evidență unele note și rămân încă nerealizate altele. Dar și așa ochiul atent va observa caracteris­­ticele eminesciene: buzele groase (să se vadă buzele Henrietei și ale frați­lor), fruntea lată, umerii obrajilor lă­­tăreți. Tânărul e ciolănos, cu picioa­rele late așa cum le avea poetul. E îm­brăcat în redingotă, așa cum se purta Eminescu pe atunci, are părul dat po­pește pe spate și cravata la fel cu cea din fotografia de la Viena. Apoi foto­grafia este nici vorbă de prin anii 1865—67. O fotografie descoperită de d. Leca Morariu (Mihai Eminescu, VIII, 1937) a unui prieten al lui Emi­nescu din această epocă ne oferă un interior de atelier fotografic asemă­nător. Ca să controlăm impresiunea ochi­lor noștri am făcut și un examen o­­biectiv. Am executat două fotografii ale lui Eminescu, aceea de la Viena și aceea din vremea boalei, reprodusă în Omagiu lui M. Eminescu, 1909, acea­sta din urmă întoarsă și le-am supra­pus fotografiei inedite, expunându-le în fața unui focar de lumină. Aceea de la Viena are o profilare a feței puțin deosebită. Dimensiunile totuși coincid. Cît despre fotografia făcută la Heck, în 1884—85, întoarsă, ea coincide în­tocmai cu aceea inedită. Conturul fe­ței, umerii obrajilor, bărbia, nasul, dis­tanțele între frunte, nas, gură, bărbie, lățimea gurii, însfârșit totul este iden­tic. Și înclinarea ochilor, a sprincene­­lor e aceeași, însfârșit avem de a face cu acelaș cap. In felul acesta impre­siile negative ale celor care văd deose­biri de structură ale feței sânt spulbe­rate. Singura posibilitate pentru în­doială ar fi să avem de a face cu un in­divid uimitor de asemănător care să aibă aceleași elemente fundamentale ale feței. Cu toate acestea suntem datori totuș a face o oarecare rezervă provizorie. Trebue să mărturisim că am mai avea nevoie de unele preciziuni. D. Sternati o are deja un subaltern, acesta de la un fotograf. Cine este fotograful? De unde știa fotograful și apoi subalternul d-lui Sternati și apoi d. Sternati că acesta este Eminescu și nu altcineva? Cum se face că fotogr­aful n’a comunicat celor care umblau după documente această fotografie? Se zice în materie de docu­ment testis unus, testis nullus. Ar fi absurd în cazul de față să cerem un alt document, adică o a doua fotogra­fie. Totuș dacă pe fotografie ar fi fost semnătura poetului sau atestarea vre­unuia din familie am fi avut încrede­rea sporită. In orice caz motivele de tăgăduire nu sânt prea multe. D-nii G. Kapri și Steriati sunt de o bună cre­dință mai presus de orice îndoială. Fo­tografia nu este procurată acuma sub imperiul vâlvei eminesciene ci mai de mult. Acum vreo 12 ani proprietarul scria pe dosul fotografiei cu pietate că recomandă fiilor săi să lase fotografia unei instituții culturale locale. Nici cel care a găsit fotografia n’a urmărit să mistifice pe nimeni. Data scrisă cu cer­neală în margine arată o anume tradi­­țiune în legătură cu documentul. Ne rămâne să rugăm pe d. Steriati să ne lămurească (scrisoarea i-o vom pu­blica aici) felul cum a ajuns în stăpâ­nirea interesantei fotografii și temeiu­rile pe care se bizuie identificarea. Cei care o vor examina, mai ales dacă sânt din Botoșani, ne pot procura și al­te preciziuni. Se știe că un fotograf își are interiorul lui tipic. Covorul, scau­nul, masa, statueta, astea trebue să mai fie și în alte fotografii din epoca aceea existente. Cine ar avea o astfel de fo­tografie ar aduce o contribuție trimi­­țându-ne-o spre reproducere. Am des­coperi astfel fotograful. Orice lămuri­re menită să dea ultima tărie a unui document așa de rar va fi bine venită și publicată. G. CĂLINESCU, i­ n amintirea... Când înserarea îți abate ’n ușă. O pasăre cu aripi de cenușă, Ascultă-i cântecele moarte, E amintirea noastră — și vine de departe. E amintirea... Ochii-i mari și triști Privesc în urmă, speriat, Dealungul drumului necunoscut, Pe care am trecut Și l-am uitat. Nu căuta s’o prinzi și s’o oprești, Prizonieră pasăre de scrum, Ce mâni sărace, omenești, Pot prinde ’n ele fumuriile-i povești Când trece ’n foșnet liniștit pe drum? Cu moale sbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei Și ’n fiecare seară moare ’n ei, Cu cel din urmă zâmbet, Cu cea din urmă stea. N’o speria... Mirajul ei plăpând S’alege ’ncet din noapte, din tăceri, Intr’un uitat ungher de gând... — Pe unde-o fi, când nu e nicăeri? N’o speria, că va veni o vreme Când nici un glas nu va mai ști s’o cheme, — Când, căutându-ne pe noi, S’o rătăci pe drumuri înapoi, Și-o scutura pe nesimțite Din aripile-i tot mai grele, tot mai rare, Pe ochii tineri umbre ’ncremenite, Și peste gândul cald, uitare. OTILIA CAZIMIR

Next