Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1938 (Anul 19, nr. 913-916)
1938-06-05 / nr. 913
ANUL XV *11 SERIA LUI NO 913 Lei 5 Exemplarul Duminică - Iunie 1938 ADEVERBUL LITERAR \ ARTISTK Director: M. SEVASTOS Adevăratul portret al lui Eminescu Portretul cel mai popular al lui Emnescu, acela care este luat ca model de sculptori când se pune la cale vreun bust, este cel din epoca vieneză, care înfățișează pe poet tânăr, imberb, cu privirile pierdute în depărtări, cu o mare coamă de păr. La acest portret a alcătuit Veronica Micle poezia ei despre Eminescu. Când s’a ivit necesitatea de a reproduce acest portret, am băgat de seamă că originalul (de va fi pe undeva) nu se găsește. Toți care au avut nevoe de un clișeu, s’au folosit de o copie care circulă prin volume despre Eminescu. Reproducătorul s-a slujit de o fotografie ștearsă, retușând-o, cum este obiceiul, în chip exagerat. De curând, d. G. Enache, fost elev al meu, mi-a adus o copie a fotografiei în chestiune. Este făcută de fotograful Bernhard Brand din Iași, probabil nu mult după moartea lui Eminescu, judecând după factură. Este o fotografie comercială, căci numele poetului a fost tipărit în josul cartonului. Cineva însă l-a tăiat. Deci fotografia a circulat în public într-un număr de exemplare, desigur nu prea multe de vreme ce nu se întâlnește la tot pasul. Ceea ce este interesant, e că această copie de format vizit, cum probabil a fost și originalul, a fost făcută după chiar fotografia originală și este așa de clară, de netedă și frumoasă, încât putem să o considerăm ca un prototip. Fără îndoială că fotograful care va fi cunoscut pe Eminescu și pe intelectualii din Iași, a avut la îndemână originalul fie prin mijlocirea poetului, fie prin a Veronicăi Micle sau a cuiva din familia acesteia. Comparând copia descoperită de d. Enache cu aceea care circulă, ne vom da seama că imaginea de până eri reprezenta o falsificare grosolană, probabil din acelaș izvor din care în privința lui Eminescu au eșit atâtea falsificări. Clișeul cunoscut până acum, este îngustat. In realitate poetul era in fruos mirtând o haină cu mâneci bufante. In clișeul cel curent, foarte retușat, cravata a fost înodată într’un mod fantezist. Ea are în original forma unui fluture, cu aripi simetrice. Vesta poetului fusese de culoare închisă, cu nasturi la mijloc. In copia retușată, vesta a devenit albă și se închide pe dreapta. Bineînțeles, fața este și ea retușată în clișeul până mai era cunoscut într’un chip grosolan, iar părul e încondeiat cu tuș deși în original coama se caracterizează printr’un luciu de păr tânăr și printr’o dezordine naturală. Intr’un cuvânt, fotografia descoperită, ne dă o imagine perfectă a lui Eminescu tânăr, o imagine autentică, încât de aci încolo clișeul cel retușat urmează să fie cu totul înlăturat. Posedăm deci acum patru bune fotografii eminesciene: la 16 ani, la 19 ani, în epoca Junimii și o lupă boală în 1884. Alte fotografii sunt mai rele și mai contestabile. G. CĂLINESCU De când aștepți Vârtej de frunze ruginite ’n ploi.... Pe flacăra mușcatelor, cad foi. Cad ruginite foi de iarba încă nouă Iar nine toamna și e vânt și plouă Ploi obosite, fără de furtună... Stai — și nu vine nici o veste bună.... Aștepți și nici o veste... Ore pline Și lungi și monotone și haine Alunecă greoiu atâtea ore Bat turle depărtate și sonore Ciocane peste sufletu-ți răsună.... Stai — și nu vine nici o veste bună... De când aștepți, îți mai aduci aminte? Erai un biet copil mirat, cuminte Și mai târziu, pribeag adolescent Trecând printre străini cu pasul lent Cu brațele întinse ca o strună Zadarnic așteptai o veste bună... Acuma cad și brațele întinse S’au istovit de vise necuprinse, De implorări armonizate ’n van De neasemănatul lor elan, De tot ce-a fost întraripare ’n ele... Cad renunțând sărmane brațe grele Ochi luminoși orbiți în car de lună, Se ’nchid căzând în tine vestea bună... M. Zoșcenco Umoristul autodidact Eri, am trecut pe la Hala centrală. Vroiam să cumpăr o gâscă, de sărbători, înghesuială mare. Rândul măcelăriilor avea o înfățișare onomastică. Pe toată lungimea meselor — mormane de măruntaie : ficat de vacă, splină și cozi. Pentru tot gunoiul ăsta, până și pentru cozile de vițel, se găsea câte un cumpărător festiv. Clientul scormonea prin grămezile de măruntaie, mirosea carnea, strâmba din nas și bârfea înfocat, ca să reducă valoarea și calitatea mărfei. Precupeții și precupețele făceau cu ochiul către cumpărători, țipau sălbatec și dădeau din mâni, poftind toată lumea să se uite la marfa lor „aleasă”. O femeie se certa ca o precupeață. — Ficatul ăsta pute? — se supără vănzătoarea. Ți-e nasul astupat, drăfileă. Suflă-ți nasul mai întâi... Și apoi miroasă marfa. E ficat de vacă, prima de prima... larmă tâmpită ce ești. Nu-i de nasul tău așa ficat. Femeia așezase coșul lângă ea și se pregătea să răspundă cum se cuvine precupeței buclucașe; dar, în clipa asta, se ivi un flăcău înalt și creț, cu șapca pe ceafă, urmat respectuos de doi filfisoni ce chicoteau și își frecau mânile. Flăcăul se opri lângă masă, aruncă o privire serioasă și plictisită asupra măruntaielor și zise tare: — Lasă, nu mai cumpăra de la ea. Nu vezi? Și-a ucis bărbatul... A tăiat moșneagul în bucăți și acum vinde rămășițele, de sărbători... Cineva chicoti. Altul scuipă pieziș. Cumpărătoarea, buimăcită, privi flăcăul și se îndepărtă, bolborosind. Precupeței i se urcă sângele în obraz, măsură flăcăul cu o privire sălbătăcită de uimire și, deodată, descărcă niște înjurături fioroase. Flăcăul dădu din umeri și, preocupat de planul său, trecu mai departe. Cei doi filfisoni, grohăind din pricina râsului înăbușit, porniră după el. Flăcăul făcu câțiva pași și se opri înaintea unei lăzi cu pulpi, picioare și bucăți de capete de porc. Cumpărătorii scotoceau și în această ladă. Negustorul, flatat de atențiunea consumatorilor, striga spiritual: — Cui îi trebue și cui nu-i trebue... Cine vrea și cine nu vrea... Flăcăul se uită în ladă și zise: — Nu mai cumpărați de la el, oameni buni! Nu vedeți? Și-a omorît nevasta bătrână, a tăiat-o în bucăți și vinde resturile. Iar chicoți cineva. Și iar măcăr cineva, desgustat. Negustorul plesni din palme, se uită la cumpărători, căutând parcă apărare, dar nu scos un cuvânt. Și flăcăul iar se îndepărtă. Am mers după el și uitai de gâscă. Flăcăul făcu înconjurul pielii cu gluma lui și, grav, fără să surâdă, își căută de drum. Filfișonii îl urmară, sufocați de atâta râs. Trad. de F. DIMA ig ©r Severescin Poezia zilelor de Mai Ce zile sunt, ce zile! Ah, ce frumoase zile! Grădina e parfum și cânt, Păzeasc’o Domnul Sfânt! Și greezași sunt mii și mii, Sburând spre răsărit. S’a întrecut în cele vii Al Primăverii înflorit. La mare ’n teilor umbrar, Pe mal, se văd cirezi... Nu poți lucra azi. In zadar, Azi nu poți să lucrezi. Ah, ce să fac, ce să mă fac? Elene peste tot. Azi flori sunt, flori de liliac! Azi par a fi netot. Tăcută-i marea-albăstrue... Și cerul — cerul, cum e! Nu poți dori, și nici visa... Nu ți s’a dat ceva... Aștept ceva, pe cineva... Aștept o zi — un veac... Azi flori sunt în grădina mea! Sunt flori de liliac! Să crești, grădina mea, în cânt! Păzeasc-o Domnul Sfânt! Ce zile sunt, ce zile! Ah, ce frumoase zile! trad, de VICTOR SPANU V