Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1938 (Anul 19, nr. 913-916)

1938-06-05 / nr. 913

ANUL XV *11 SERIA LUI NO 913 Lei 5 Exemplarul Duminică - Iunie 1938 ADEVERBUL LITERAR \­ ARTISTK Director: M. SEVASTOS Adevăratul portret al lui Eminescu Portretul cel mai popular al lui Em­­­­nescu, acela care este luat ca model de sculptori când se pune la cale vre­un bust, este cel din epoca vieneză, care înfățișează pe poet tânăr, imberb, cu privirile pierdute în depărtări, cu o mare coamă de păr. La acest portret a alcătuit Veronica Micle poezia ei despre Eminescu. Când s’a ivit nece­sitatea de a reproduce acest portret, am băgat de seamă că originalul (de­­ va fi pe undeva) nu se găsește. Toți care au avut nevoe de un clișeu, s’au folosit de o copie care circulă prin vo­lume despre Eminescu. Reproducăto­rul s-a slujit de o fotografie ștearsă, retușând-o, cum este obiceiul, în chip exagerat. De curând, d. G. Enach­e, fost elev al meu, mi-a adus o copie a fotogra­fiei în chestiune. Este făcută de foto­graful Bernhard Brand din Iași, pro­babil nu mult după moartea lui Emi­nescu, judecând după factură. Este o fotografie comercială, căci numele poetului a fost tipărit în josul carto­nului. Cineva însă l-a tăiat. Deci foto­grafia a circulat în public într-un nu­măr de exemplare, desigur nu prea multe de vreme ce nu se întâlnește la tot pasul. Ceea ce este interesant, e că această copie de format vizit, cum probabil a fost și originalul, a fost făcută după chiar fotografia originală și este așa de clară, de netedă și frumoasă, încât putem să o considerăm ca un prototip. Fără îndoială că fotograful care va fi cunoscut pe Eminescu și pe intelectu­alii din Iași, a avut la îndemână origi­nalul fie prin mijlocirea poetului, fie prin a Veronicăi Micle sau a cuiva din familia acesteia. Comparând copia descoperită de d. Enache cu aceea care circulă, ne vom da seama că imaginea de până eri re­prezenta o falsificare grosolană, pro­babil din acelaș izvor din care în pri­vința lui Eminescu au eșit atâtea fal­sificări. Clișeul cunoscut până acum, este îngustat. In realitate poetul era in fr­u­os mirtând o haină cu mâneci bufante. In clișeul cel curent, foarte retușat, cravata a fost înodată într’un mod fantezist. Ea are în original for­ma unui fluture, cu aripi simetrice. Vesta poetului fusese de culoare în­chisă, cu nasturi la mijloc. In copia retușată, vesta a devenit albă și se în­chide pe dreapta. Bineînțeles, fața este și ea retușată în clișeul până mai era cunoscut într’un chip grosolan, iar pă­rul e încondeiat cu tuș deși în origi­nal coama se caracterizează printr’un luciu de păr tânăr și printr’o dezordi­ne naturală. Intr’un cuvânt, fotografia descope­rită, ne dă o imagine perfectă a lui E­­minescu tânăr, o imagine autentică, încât de aci încolo clișeul cel retușat urmează să fie cu totul înlăturat. Pose­dăm deci acum patru bune fotografii eminesciene: la 16 ani, la 19 ani, în e­­poca Junimii și o lupă boală în 1884. Alte fotografii sunt mai rele și mai contestabile. G. CĂLINESCU De când aștepți Vârtej de frunze ruginite ’n ploi.... Pe flacăra mușcatelor, cad foi. Cad ruginite foi de iarba încă nouă Iar nine toamna și e vânt și plouă Ploi obosite, fără de furtună... Stai — și nu vine nici o veste bună.... Aștepți și nici o veste... Ore pline Și lungi și monotone și haine Alunecă greoiu atâtea ore Bat turle depărtate și sonore Ciocane peste sufletu-ți răsună.... Stai — și nu vine nici o veste bună... De când aștepți, îți mai aduci aminte? Erai un biet copil mirat, cuminte Și mai târziu, pribeag adolescent Trecând printre străini cu pasul lent Cu brațele întinse ca o strună Zadarnic așteptai o veste bună... Acuma cad și brațele întinse S’au istovit de vise necuprinse, De implorări armonizate ’n van De neasemănatul lor elan, De tot ce-a fost întraripare ’n ele... Cad renunțând sărmane brațe grele Ochi luminoși orbiți în c­ar de lună, Se ’nchid căzând în tine vestea bună... M. Zoșcenco Umoristul autodidact Eri, am trecut pe la Hala centrală. Vroiam să cumpăr o gâscă, de săr­bători, înghesuială mare. Rândul măcelăriilor avea o înfăți­șare onomastică. Pe toată lungimea meselor — mormane de măruntaie : ficat de vacă, splină și cozi. Pentru tot gunoiul ăsta, până și pentru cozile de vițel, se găsea câte­ un cumpărător festiv. Clientul scormonea prin grămezile de măruntaie, mirosea carnea, strâm­ba din nas și bârfea înfocat, ca să re­ducă valoarea și calitatea mărfei. Precupeții și precupețele făceau cu ochiul către cumpărători, țipau săl­batec și dădeau din mâni, poftind toată lumea să se uite la marfa lor „aleasă”. O femeie se certa ca o precupeață. — Ficatul ăsta pute? — se supără vănzătoarea. Ți-e nasul astupat, dră­­fileă. Suflă-ți nasul mai întâi... Și apoi miroasă marfa. E ficat de vacă, prima de prima... larmă tâmpită ce ești. Nu-i de nasul tău așa ficat. Femeia așezase coșul lângă ea și se pregătea să răspundă cum se cuvine precupeței buclucașe; dar, în clipa asta, se ivi un flăcău înalt și creț, cu șapca pe ceafă, urmat respectuos de doi filfisoni ce chicoteau și își frecau m­ânile. Flăcăul se opri lângă masă, aruncă o privire serioasă și plictisită asupra măruntaielor și zise tare: — Lasă, nu mai cumpăra de la ea. Nu vezi? Și-a ucis bărbatul... A tăiat moșneagul în bucăți și acum vinde ră­mășițele, de sărbători... Cineva chicoti. Altul scuipă pieziș. Cumpărătoarea, buimăcită, privi flăcăul și se îndepărtă, bolborosind. Precupeței i se urcă sângele în obraz, măsură flăcăul cu o privire sălbătăcită de uimire și, deodată, descărcă niște înjurături fioroase. Flăcăul dădu din umeri și, preocu­pat de planul său, trecu mai departe. Cei doi filfisoni, grohăind din pricina râsului înăbușit, porniră după el. Flăcăul făcu câțiva pași și se opri înaintea unei lăzi cu pulpi, picioare și bucăți de capete de porc. Cumpărătorii scotoceau și în acea­stă ladă. Negustorul, flatat de atențiunea consumatorilor, striga spiritual: — Cui îi trebue și cui nu-i trebue... Cine vrea și cine nu vrea... Flăcăul se uită în ladă și zise: — Nu mai cumpărați de la el, oa­meni buni! Nu vedeți? Și-a omorît ne­vasta bătrână, a tăiat-o în bucăți și vinde resturile. Iar chicoți cineva. Și iar măcăr ci­neva, desgustat. Negustorul plesni din palme, se uită la cumpărători, căutând parcă apă­rare, dar nu scos un cuvânt. Și flăcăul iar se îndepărtă. Am mers după el și uitai de gâscă. Flăcăul făcu înconjurul pielii cu gluma lui și, grav, fără să surâdă, își căută de drum. Filfișonii îl urmară, sufocați de a­­tâta râs. Trad. de F. DIMA ig ©r Severescin Poez­ia zilelor de Mai Ce zile sunt, ce zile! Ah, ce frumoase zile! Grădina e parfum și cânt, Păzeasc’o Domnul Sfânt! Și greezași sunt mii și mii, Sburând spre răsărit. S’a întrecut în cele vii Al Primăverii înflorit. La mare ’n teilor umbrar, Pe mal, se văd cirezi... Nu poți lucra azi. In zadar, Azi nu poți să lucrezi. Ah, ce să fac, ce să mă fac? E­lene peste tot. Azi flori sunt, flori de liliac! Azi par a fi netot. Tăcută-i marea-albăstrue... Și cerul — cerul, cum e! Nu poți dori, și nici visa... Nu ți s’a dat ceva... Aștept ceva, pe cineva... Aștept o zi — un veac... Azi flori sunt în grădina mea! Sunt flori de liliac! Să crești, grădina mea, în cânt! Păzeasc-o Domnul Sfânt! Ce zile sunt, ce zile! Ah, ce frumoase zile! trad, de VICTOR SPANU V

Next