Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1939 (Anul 20, nr. 943-947)
1939-01-22 / nr. 946
DIRECTOR: M. SEVASTOS Prețul abonamentelor Lei 200 pe an „ „ 100 pe 6 luni 50 pe 3 luni in străinătate dublu Editura „ZIARUL" s.a.r. BUCUREȘTI înscrisa sub No. 232, Tribunalul Ilfov Plata taxelor ■poștale în numerar conform aprobării Direcției Generale P. T. T.. No. 137.2821926 (filmare în pag. M) Literatură feminină de M. SEVASTOS Romanul d-nei Sandra Cotovu „Jocuri de apă“ *) are drept prefață un fragment dintr’o scrisoare a lui Q. Topârceanu. E o recomandație a cuiva de dincolo de viață, care a cetit manuscrisul și a comunicat autoarei impresiile — autorizând-o să le folosească când el va fi trecut în altă lume. Iată acest mesagiu literar : 2 Februarie 1937, lași o viziune delicată și originală a realității: împletituri de gânduri, de viată interioară, cu gesturile obișnuite și simple ale vieții externe (asta e o „trouvaille’’ a D-tale), lumini și estompări realizate cu un simt artistic sigur — și un cadru în armonie cu stările sufletești. Personagiile sunt foarte bine conturate. Unele lucruri despre Arca lor le suggerezi foarte fin — prea fin pentru cititorul obișnuit, pentru publicul mare.Dar acestuia n’ai să-i placi, pentru că el vrea în literatură, acțiune, fapte importante, întâmplări mai zguduitoare — nu pictură de caractere, făcută numai din nuanțe și gradație discretă, nu întâmplări minuscule și destinări aproape normale). Iată, dacă nu ai mai fi în curând. Și dacă scoți vreo carte, cum nu am apucat să-ți scriu nici o prefață, folosește vreun pasagiu din scrisoarea aceasta în loc de prefață — căci după moarte voi avea mai multă tăcere. Cu cât mai târziu, cu atâta mai multă. G. TOPÎRCEANU (G. Topîrceanu întrebuințează mai degrabă cuvântul francez „trouvaille”, decât monstruosul „găselniță”’^— de care el avea oroare, arătată de atâtea ori în Miscellaneele „Vieții Românești”). Numele d-nei Sandra Cotovu nu-i necunoscut cetitorilor .,Adevărului Literar”. In această revistă i-am publicat multe manuscrise, sosite — discret și modest — de la Iași sau de la Constanța. Fără s-o cunoaștem personal, plicurile ei — când soseau, rar, la redacție — ne aduceau o bucurie profesională. Erau niște manuscrise îngrijite, cu ortografie bună, cu punctuație corectă. Se cunoștea că autoarea are respect și dragoste pentru scris, și considerație pentru cetitori. Aceiași ordine externă a manuscriselor, se găsește — în adâncime — în arta d-nei Sacra Cotovu, de la limba pură,la stilul de o elegantă sobrietate clasică, până la construcția interioară a operei de minuscul ceas de brățară sau de complicată și fină piesă anatomică — mic fragment din sistemul nervos, desgolit de piele și de mușchi, și prezentat ca o savantă rețea de păianjen, prin care a trecut — ca un mărunt curent electric — fiorul vieții. Faptele din acest roman nu-i senzaționale. Ele au însă în sufletul autoarei și’n sufletul nostru rezonanța marilor acțiuni palpitante. In romanul d-nei Cotovu găsim următoarea scenă : ..Iar după ce isprăvește de scris, Magda stă un timp neclintită, cu coatele pe birou și cu bărbia sprijinită în palmă, adâncită în visuri. O clipă încremenesc toate. Nu se mai aude niciun zgomot, nu se mai mișcă nimic. O clipă numai, căci cotul îi alunecă curând, puțin îndurerat, pe suprafața lucie a mesei de scris și clintește din imobilitatea ei neînsuflețită o peniță murdară, o peniță pe care a scos-o chiar ea din toc, înlocuind-o cu una nouă, adineauri când s’a apucat să scrie. Penița cade pe parchet și umple deodată, cam ca o lovitură de tun, odaia de zgomot. Ce liniște se trezește ea un moment și se miră în timp ce-și freacă cotul amorțit. Șucrul unei locomotive străbătând înserarea și, pătrunzând prin atâtea *) Roman, edit. „Cartea Românească” / 12 PAGINI. ILUSTRATE " ,t Ilu „ Anul XIX, Serialii, No.1^ ■ [UNK] [UNK] PREȚUL LEI 5 ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] Duminică 22 Ianuarie 1939 Adeverit LITERAR ȘI ARTISTIC Aurel Bauh: LAUTAR Aurel Bauh: COPIL O AMENI si fAPYI Limpezire... Peste o lună de zile noua Constituție care stă la baza renașterii naționale, împlinește un an. Expresie a noilor directive constituționale. Frontul în jurul căruia se strânge națiunea toată, e destinat să facă legătura dintre cârmuire și massele populare. După expunerea amplă a d-lui Armand Călinescu, ministrul de Interne, iată că d. prof. Mihail Ralea, ministrul reformelor muncitorești, precizează țelurile Frontului Renașterii Naționale, într’o cuvântare substanțială rostită la Galați. Vorbind despre regimul autoritar al României de astăzi, d. Ralea a ținut să afirme cu tărie că „un regim autoritar nu înseamnă nici regim reacționar, nici regim de exploatare. Un regim autoritar nu poate trăi dacă nu este un regim de dreptate”. El trebue să fie mai înainte de toate un regim autoritar de democrație autoritară. El trebue să se gândească la massele obidite și să nu instaureze în locurile de conducere o oligarhie hrăpăreată și lacomă. El trebue să fie un Stat de repartițiune justă”. Cuvintele hotărîte ale d-lui prof. Ralea au darul de a risipi unele confuzii voite, situând într’o lumină clară rosturile noului regim politic al țării. Veste bună După o luptă crâncenă cu moartea care-l încolțise pe un pat de spital, d. prof. Ștefănescu- Goangă, rectorul Universității din Cluj, a ieșit victorios. Medicii anunță că vindecarea sa deplină nu mai poate fi pusă la îndoială. Victimă nobilă a datoriei împlinite, purtând în trupul său urmele gloanțelor ucigașe, profesorul se va putea întoarce în curând la străduințele sale științifice. Dar fapta infamă rămâne, cu uriașa ei pată dezonorantă, fiindcă atentatul săvârșit de niște studenți împotriva unui profesor are caracterul odios al unui paricid. După Roma... Campania violentă a presei italiene împotriva Franței a suferit un scurt armistițiu in timpul șederii miniștrilor britanici la Roma. Dar nici nu a apucat de Chamberlain să pună piciorul la Dover — și iată că atacurile au reînceput parcă cu o furie îndoită. Ar fi greu să se facă de pe-acum afirmații categorice asupra rezultatului adevărat al vizitei la Roma, dar din câte s’a aflat până astăzi optimismul nu e la locul lui în judecarea situației europene. După indicațiile cele mai sigure, atât la Roma cât și la Londra, vizita a reușit doar să lămurească intr-o măsură mai mare pozițiile celor două guverne, fără a se găsi calea unei apropieri. Din însuși textul apărut în „Informazione Diplomatica” și atribuit d-lui Mussolini, reiese limpede că în convorbirile ce au avut loc oamenii de stat britaienii italieni ai-au exprimat dorința de-a lucra pentru menținerea păcii fără însă a ajunge la o înțelegere asupra conflictelor ce stau in calea ei. Oficiosul italian recunoaște că d. Chamberlain a precizat de la început legăturile puternice dintre Paris și Londra, iar d. Mussolini a afirmat că axa Berlin—Roma rămâne baza politicei externe italiene. Dincolo de curtoazia firească a interlocutorilor, opinia publică europeană simte că norii amenințători ai războiului nu s’au împrăștiat. Anul 896 Un deputat maghiar s’a declarat nemulțumit de măsurile naționaliste ale guvernului din Budapesta, măsuri pe care le socotește prea blânde. Deputatul ungur a întocmit un proect de lege destinat să dea toate posturile de conducere ale Statului numai ungurilor adevărați. Aceștia n’ar fi, după socotelile științifice ale deputatului, decât „turanienii” ai căror strămoși locuiau în Ungaria înainte de anul 896. Rămâne doar de văzut câți dintre conducătorii actuali ai Ungariei vor putea dovedi cu acte că strămoșii lor trăiau pe pământ unguresc înainte de anul 896 adică cu peste o mie de ani în urmă. O asemenea dovadă n’ar putea fi făcută de mulți — și ce e mai ciudat, nici primul-ministru actual n’ar putea dovedi că strămoșii săi „turanieni” se aflau în Ungaria înainte de 896, pentru motivul simplu că d. Imredy nu este turanian, ci șvab... Dificultăți franceze S’ar părea că d. Mussolini n’a formulat, în convorbirile cu miniștrii britanici, pretenții teritoriale asupra Franței, mulțumindu-se să afirme că Italia nu va renunța la revendicările sale în Mediterana. Adevărul este că atunci când a fost fixată vizita oamenilor de Stat englezi la Roma, d. Mussolini era încredințat că victoria definitivă a diviziilor italiene în Spania va coiincide cu această vizită. Revendicările italiene urmau să fie prezentate ca o compensație pentru retragerea trupelor italiene din Spania. Victoria lui Franco insă, deși importantă, nu a izbutit să înfrângă rezistența guvernului spaniol iar sfârșitul ostilităților nu pare încă apropiat. Ducele a amânat deci formularea pretențiilor italiene până la victoria definitivă în Spania, victorie care va pune Franța în fața unei situații grave zdruncinând adânc actualul echilibru mediteranian. Dealtminteri, oamenii politici francezi — nu numai cei de stânga — au început să citească limpede ce rezervă victoria lui Franco, țării lor. Grupul de deputați francezi care a vizitat zilele trecute Spania, a revenit îngrijorat. Prezența diviziilor italiene, a escadrilelor italiene și germane în Spania și pozițiile ocupate de trupele italiene în valeare se profilează amenințător. După unele știri, guvernul francez ar examina din nou politica de „neintervenție” spre a o pune de acord cu interesele securității franceze. Omagii lui Pius al XI Cercurile politice europene atribue o mare însemnătate audienței d-lui Chamberlain și Halifax la Suveranul Pontif. Faptul că primul-ministru protestant a ținut să prezinte omagiile sale șefului bisericii catolice, apostolice , romane capătă într’adeva o deosebită semnificație cunoscând atitudinea hotărâtă a lui Pius XI față de excesele din unele țări și în general față de politica rasistă. Este deasemeni semnificativă coincidența dintre audiența omagială a miniștrilor britanici și alt omagiu la adresa Șefului bisericei catolice. In discursul rostit cu prilejul realegerii sale la președinția Camerei Franceze, d. Edouard Herriot a ținut să exprime respectul ce-l inspiră tuturor francezilor atitudinea nobilă a Papei Pius al XI-lea. Interesele vorbesc... Contele Csaky, ministrul de externe al Ungariei, s-a dus la Berlin. Rezultatul vizitei, afirmă presa germană, este cel așteptat: întărirea prieteniei germano—maghiare, prin înlăturarea neînțelegerilor iscate de conflictul ungaroceh în chestiunea Rusiei subcarpatice. Prin adeziunea Ungariei la pactul Anti-Komintern, poziția guvernului maghiar se clarifică. Axa are un nou satelit al cărui devotament e gata de orice încercare. De pildă, conducătorii Germaniei au cerut contelui Csaky să desființeze o mare parte a industriei ungare și contele a acceptat această condiție. E vorba de acele industrii care produc mărfurile ce urmează a fi importate din Germania, spre a așeza definitiv Ungaria în circuitul economic al Reichului. Țara vecină s-a străduit decenii dea rândul să-și înjghebeze o industrie națională care să-i asigure independența economică și astăzi e hotărîtă să jertfească această industrie pe altarul prieteniei cu Reichul. înțelegerea Balcanică La Belgrad se întrunesc guvernatorii băncilor de emisiune ai statelor ce formează înțelegerea balcanică. Problemele economice ale peninsulei balcanice strâns legate de acele ale basmului dunărean cer — în împrejurările de azi — o cât mai atentă studiere și căutarea soluțiilor celor mai potrivite in raport cu diversele influențe ce se exercită de unele din marile puteri. In curând, la București, se vor întruni miniștrii de externe ai statelor înțelegerii balcanice pentru a discuta problemele politice interesând Grecia, România, Iugoslavia și Turcia. Importanța acestei reuniuni — ca și importanța reuniunii de la Belgard — nu mai trebue subliniată. Element pacific prin excelență, înțelegerea Balcanică, își va manifesta încă odată hotărîrea de a rămâne un factor al păcii în sud-estul Europei frământată de atâtea curente prime),distan £ t î IN ACEST NUMĂR Semnează d-nii: M. Sevastos, Iz. Sadoveanu, Sandra Cotovu, Julia Bazăr, Alexandru Bilciurescu, Horia Argeșeanu, St. Tita, Ioan Massof, Tache Soroceanu, II u c i a O p r e s c u, Const. Coj an, Ross, etc. (Continuare în pag. 2-a). Civilizația.» de N. SADOVEANU In colecția lui Armand Colin, a apărut un mic volum „La Civilisation”, de Félix Sartiaux, volum plin de idei și de fapte interesante. O definiție satisfăcătoare a acestei noțiuni nu a fost încă dată. In tot cazul, ea trebue privită ca o stare de afirmare a moravurilor, ca și a ideilor, sub influența reciprocă a technicei, a artelor, a religiilor și a științelor, ne spune Littré. Civilizația are deci ca efect o viață mai largă și mai înaltă, realizată treptat în decursul vremurilor. Omul colectiv de azi, ne spune Sartiaux, este ca un septuagenar care nu știe, însă, decât de câteva luni că pământul nu e centrul universului”. Istoria civilizațiilor nu este acelaș lucru ca Istoria Civilizației. Ea aduce contribuția ei, dar nu constituie însăși esența a ceia ce numim „Civilizație”. Sunt unele civilizații, ca aceia antică de pildă, care, sprijinindu-se pe sclavie, nu reprezintă o viață plăcută și chiar o nobleță sufletească, decât pentru o restrânsă minoritate, massa poporului fiind condamnată la jertfă, ignoranță și suferință pentru realizarea lor. Ele nu pot fi deci luate ca adevărate imagini a epocii, nu sunt durabile, nici nu marchează o adevărată înaintare a omenirii pe calea spre mai bine și nu fac grea în cinste „Civilizației”. Civilizația antică deci, deși aduce în câmpul său restrâns binefaceri reale, nu prezintă multe garanții de durabilitate, numărul celor chemați a se bucura de ea este restrâns, iar egoismul ce o caracterizează nu este o condiție favorabilă pentru eroismul care ar putea să o apere și de primejdiile externe și de cele interne și să o facă durabilă. Ne întrebăm însă dacă o largă bază populară ar fi o garanție mai solidă împotriva barbariei și ar asigura mai bine perenitatea cucerirei lor, făcute de munca și inteligența omului, asupra naturii dușmănoase. Privind dealungul istoriei, ne putem convinge de faptul că, adesea, civilizațiile trecute sunt ca niște varietăți de fructe sau flori create în seră, ce se întorc la sălbătăcie îndată ce sunt lipsite de îngrijirea unei culturi perfecționate. Filosofii din secolul al XVIII- lea au făcut greșala, care se repetă mereu de atunci, de a confunda două aspecte cu totul deosebite unul de altul, aspectul material și cel spiritual al civilizației. Ei vedeau în progresul „luminilor’’ o condiție deopotrivă de necesară și suficientă pentru progresul civilizației. „A instrui o națiune”, zicea Diderot, „înseamnă a civiliza” și în acelaș timp, după o concepție destul de simplistă, orice descoperire științifică este urcarea pe treaptă mai sus înspre fericirea universală. Se așteaptă, astfel, de la progresul civilizației, desvoltarea imediată a individului, materializându-se cu totul procesul ei progresiv, fiind din ce în ce mai mult considerată din punct de vedere utilitar, încărcându-i-se conținutul fără a i se asigura soliditatea bazei. Dacă Sartiaux nu consideră încă edificiul social actual ca dărâmat, nu tăgăduește, însă, că el