Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1939 (Anul 20, nr. 943-947)

1939-01-22 / nr. 946

DIRECTOR: M. SEVASTOS Prețul abonamentelor Lei 200 pe an „ „ 100 pe 6 luni 50 pe 3 luni in străinătate dublu Editura „ZIARUL" s.a.r. BUCUREȘTI înscrisa sub No. 232, Tribunalul Ilfov Plata taxelor ■poștale în numerar conform aprobării Direcției Generale P. T. T.. No. 137.2821926 (filmare în pag. M) Literatură f­em­i­n­ină de M. SEVASTOS Romanul d-nei Sandra Cotovu „Jocuri de apă“ *) are drept prefață un fragment dintr’o scrisoare a lui Q. Topârceanu. E o recomandație a cuiva de din­colo de viață, care a cetit manus­crisul și a comunicat autoarei im­presiile — autorizând-o să le folo­sească când el va fi trecut în altă lume. Iată acest mesagiu literar : 2 Februarie 1937, lași o viziune delicată și originală a realității: împletituri de gânduri, de viată interioară, cu gesturile obiș­nuite și simple ale vieții externe (asta e o „trouvaille’’ a D-tale), lumini și estompări realizate cu un simt artistic sigur — și un cadru în armonie cu stările sufletești. Perso­­nagiile sunt foarte bine conturate. Unele lucruri despre Arca lor le suggerezi foarte fin — prea fin pen­tru cititorul obișnuit, pentru publi­cul mare.­­Dar acestuia n’ai să-i placi, pentru că el vrea în literatură, acțiune, fapte importante, întâm­plări mai zguduitoare — nu pictură de caractere, făcută numai din nu­anțe și gradație discretă, nu întâm­plări minuscule și destinări aproape normale). Iată, dacă nu ai mai fi în curând. Și dacă scoți vreo carte, cum nu am apucat să-ți scriu nici o prefață, fo­losește vre­un pasagiu din scrisoa­rea aceasta în loc de prefață — căci după moarte voi avea mai multă tăcere. Cu cât mai târziu, cu atâta mai multă. G. TOPÎRCEA­NU (G. Topîrceanu întrebuințează mai degrabă cuvântul francez „trou­vaille”, decât monstruosul „găsel­niță”’^— de care el avea oroare, a­­rătată de atâtea ori în Miscellane­­ele „Vieții Românești”). Numele d-nei Sandra Cotovu nu-i necunoscut cetitorilor .,Adevărului Literar”. In această revistă i-am publicat multe manuscrise, sosite — discret și modest — de la Iași sau de la Constanța. Fără s-o cunoaștem personal, pli­curile ei — când soseau, rar, la re­dacție — ne aduceau o bucurie pro­fesională. Erau niște manuscrise îngrijite, cu ortografie bună, cu punctuație corectă. Se cunoștea că autoarea are res­pect și dragoste pentru scris, și considerație pentru cetitori. Aceiași ordine externă a manus­criselor, se găsește — în adâncime — în arta d-nei Sacra Cotovu, de la limba pură,la stilul de­ o elegantă sobrietate clasică, până la construc­ția interioară a operei de minuscul ceas de brățară sau de complicată și fină piesă anatomică — mic frag­ment din sistemul nervos, desgolit de piele și de mușchi, și prezentat ca o savantă rețea de păianjen, prin care a trecut — ca un mărunt curent electric — fiorul vieții. Faptele din acest roman nu-i sen­zaționale. Ele au însă în sufletul autoarei și’n sufletul nostru rezo­nanța marilor acțiuni palpitante. In romanul d-nei Cotovu găsim următoarea scenă : ..Iar după ce isprăvește de scris, Magda stă un timp neclintită, cu coatele pe birou și cu bărbia spri­jinită în palmă, adâncită în visuri. O clipă încremenesc toate. Nu se mai aude niciun zgomot, nu se mai mișcă nimic. O clipă numai, căci cotul îi alunecă curând, puțin îndu­rerat, pe suprafața lucie a mesei de scris și clintește din imobilitatea ei neînsuflețită o peniță murdară, o peniță pe care a scos-o chiar ea din toc, înlocuind-o cu una nouă, a­­dineauri când s’a apucat să scrie. Penița cade pe parchet și umple deodată, cam ca o lovitură de tun, odaia de zgomot. Ce liniște­­ se tre­zește ea un moment și se miră în timp ce-și freacă cotul amorțit. Șucrul unei locomotive străbătând înserarea și, pătrunzând prin atâtea *) Roman, edit. „Cartea Românească” / 12 PAGINI. ILUSTRATE " ,t I­l­u „ Anul XIX, Serialii, No.1^ ■ [UNK] [UNK] PREȚUL LEI 5 ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] Duminică 22 Ianuarie 1939 Adeverit­ LITERAR ȘI ARTISTIC Aurel Bauh­: LAUTAR Aurel Bauh: COPIL O AMENI si fAPYI Limpezire... Peste o lună de zile noua Constituție care stă la baza renașterii naționale, împli­nește un an. Expresie a noilor directive constitu­ționale. Frontul în jurul căruia se strânge națiunea toată, e destinat să facă le­gătura dintre cârmuire și massele populare. După expunerea amplă a d-lui Armand Călinescu, minis­trul de Interne, iată că d. prof. Mihail Ralea, ministrul reformelor mun­citorești, precizează țelurile Frontului Renaș­terii Naționale, într’o cuvântare substanțială rostită la Galați. Vorbind despre regimul auto­ritar al României de astăzi, d. Ralea a ținut să afirme cu tărie că „un regim autoritar nu în­seamnă nici regim reacționar, nici regim de exploatare. Un regim autoritar nu poate trăi dacă nu este un regim de dreptate”. El trebue să fie mai înainte de toate un regim autoritar de democrație autoritară. El trebue să se gân­dească la massele obidite și să nu instaureze în locurile de conducere o oligarhie hrăpăreată și lacomă. El trebue să fie un Stat de reparti­­țiune justă”. Cuvintele hotărîte ale d-lui prof. Ralea au darul de­ a risipi unele confuzii voite, situând într’o lumină clară rosturile noului regim po­litic al țării.­­ Veste bună După o luptă crâncenă cu moartea care-l în­colțise pe­ un pat de spital, d. prof. Ștefănescu- Goangă, rectorul Universității din Cluj, a ieșit victorios. Medicii anunță că vindecarea sa de­plină nu mai poate fi pusă la îndoială. Victimă nobilă a datoriei împlinite, purtând în trupul său urmele gloanțelor ucigașe, profesorul se va putea întoarce în curând la străduințele sale științifice. Dar fapta infamă rămâne, cu uriașa ei pată dezonorantă, fiindcă atentatul săvârșit de niște studenți împotriva unui profesor are caracterul odios al unui paricid. După Roma... Campania violentă a pre­sei italiene împotriva Fran­ței a suferit un scurt ar­mistițiu in timpul șederii miniștrilor britanici la Roma. Dar nici nu a apucat de Chamberlain să pună piciorul la Dover — și iată că atacurile au reîn­ceput parcă cu o furie în­doită. Ar fi greu să se facă de pe-acum afirmații cate­gorice asupra rezultatului adevărat al vizitei la Ro­ma, dar din câte s’a aflat până astăzi optimis­mul nu e la locul lui în judecarea situației eu­ropene. După indicațiile cele mai sigure, atât la Roma cât și la Londra, vizita a reușit doar să lămurească intr-o măsură mai mare pozi­țiile celor două guverne, fără a se găsi calea unei apropieri. Din însuși textul apărut în „Informazione Diplomatica” și atribuit d-lui Mussolini, reiese limpede că în convorbirile ce­ au avut­ loc oa­­menii de stat britaien­ii italieni ai-au expri­mat dorința de-a lucra pentru menținerea pă­cii fără însă a ajunge la o înțelegere asupra conflictelor ce stau in calea ei. Oficiosul ita­lian recunoaște că d. Chamberlain a precizat de la început legăturile puternice dintre Paris și Londra, iar d. Mussolini a afirmat că axa Berlin—Roma rămâne baza politicei externe italiene. Dincolo de curtoazia firească a inter­locutorilor, opinia publică europeană simte că norii amenințători ai războiului nu s’au îm­prăștiat.­ ­Anul 896 Un deputat maghiar s’a declarat nemulțumit de măsurile naționaliste ale guvernului din Bu­dapesta, măsuri pe care le socotește prea blân­de. Deputatul ungur a întocmit un proect de lege destinat să dea toate posturile de condu­cere ale Statului numai ungurilor adevărați. Aceștia n’ar fi, după socotelile științifice ale deputatului, decât „turanienii” ai căror stră­moși locuiau în Ungaria înainte de anul 896. Rămâne doar de văzut câți dintre conducă­torii actuali ai Ungariei vor putea dovedi cu acte că strămoșii lor trăiau pe pământ ungu­resc înainte de anul 896 adică cu peste o mie de ani în urmă. O asemenea dovadă n’ar putea fi făcută de mulți — și ce e mai ciudat, nici primul-ministru actual n’ar putea dovedi că strămoșii săi „turanieni” se aflau în Ungaria înainte de 896, pentru motivul simplu că d. Imredy nu este turanian, ci șvab... Dificultăți franceze S’ar părea că d. Musso­lini n’a formulat, în con­vorbirile cu miniștrii bri­tanici, pretenții teritoriale asupra Franței, mulțumin­­du-se să afirme că Italia nu va renunța la revendi­cările sale în Mediterana. Adevărul este că atunci când a fost fixată vizita oamenilor de Stat englezi la Roma, d. Mussolini era încredințat că victoria de­finitivă a diviziilor italie­ne în Spania va coiincide cu această vizită. Re­vendicările italiene urmau să fie prezentate ca o compensație pentru retragerea trupelor italiene din Spania. Victoria lui Franco insă, deși importantă, nu a izbutit să înfrângă rezi­stența guvernului spaniol iar sfârșitul ostilită­ților nu pare încă apropiat. Ducele a amânat deci formularea pretențiilor italiene până la victoria definitivă în Spania, victorie care va pune Franța în fața unei situații grave zdrun­cinând adânc actualul echilibru mediteranian. Dealtminteri, oamenii politici francezi — nu numai cei de stânga — au început să citească limpede ce rezervă victoria lui Franco, țării lor. Grupul de deputați francezi care a vizitat zilele trecute Spania, a revenit îngrijorat. Prezența diviziilor italiene, a escadrilelor italiene și germane în Spania și pozițiile ocu­pate de trupele italiene în valeare se profilează amenințător. După unele știri, guvernul fran­cez ar examina din nou politica de „neinter­venție” spre a o pune de acord cu interesele securității franceze. Omagii lui Pius al XI Cercurile politice euro­pene atribue o mare în­semnătate audienței d-lui Chamberlain și Halifax la Suveranul Pontif. Faptul că primul-ministru protes­tant a ținut să prezinte o­­magiile sale șefului bise­­ricii catolice, apostolice , romane capătă într’adeva o deosebită semnificație cunoscând atitudinea hotă­­râtă a lui Pius XI față de excesele din unele țări și în general față de politica rasistă. Este deasemeni semnificativă coincidența dintre audiența omagială a miniștrilor brita­nici și alt omagiu la adresa Șefului bisericei catolice. In discursul rostit cu prilejul reale­gerii sale la președinția Camerei Franceze, d. Edouard Herriot a ținut să exprime respectul ce-l inspiră tuturor francezilor atitudinea no­bilă a Papei Pius al XI-lea. Interesele vorbesc... Contele Csak­y, ministrul de externe al Un­gariei, s-a dus la Berlin. Rezultatul vizitei, afir­mă presa germană, este cel așteptat: întărirea prieteniei germano—maghiare, prin înlătura­rea neînțelegerilor iscate de conflictul ungaro­­ceh în chestiunea Rusiei subcarpatice. Prin a­­deziunea Ungariei la pactul Anti-Komintern, poziția guvernului maghiar se clarifică. Axa are un nou satelit al cărui devotament e gata de orice încercare. De pildă, conducătorii Ger­maniei au cerut contelui Csaky să desființeze o mare parte a industriei ungare și contele a acceptat această condiție. E vorba de acele in­dustrii care produc mărfurile ce urmează a fi importate din Germania, spre a așeza definitiv Ungaria în circuitul economic al Reichului. Țara vecină s-a străduit decenii dea rândul să-și înjghebeze o industrie națională care să-i asi­gure independența economică și astăzi e hotă­­rîtă să jertfească această industrie pe altarul prieteniei cu Reichul. înțelegerea Balcanică La Belgrad se întrunesc guvernatorii bănci­lor de emisiune ai statelor ce formează înțele­gerea balcanică. Problemele economice ale pe­ninsulei balcanice strâns legate de acele ale basm­ului dunărean cer — în împrejurările de azi — o cât mai atentă studiere și căutarea so­luțiilor celor mai potrivite in raport cu diver­sele influențe ce se exercită de unele din ma­rile puteri. In curând, la București, se vor întruni mi­niștrii de externe ai statelor înțelegerii balca­nice pentru a discuta problemele politice inte­resând Grecia, România, Iugoslavia și Turcia. Importanța acestei reuniuni — ca și impor­tanța reuniunii de la Belgard — nu mai trebue subliniată. Element pacific prin excelență, în­țelegerea Balcanică, își va manifesta încă odată hotărîrea de a rămâne un factor al păcii în sud-estul Europei frământată de atâtea curente prime),distan £ t î IN ACEST NUMĂR Semnează d-nii: M. Sevastos, Iz. Sa­do­­veanu, Sandra Cotovu, Julia Bazăr, Alexandru Bilciurescu, Horia­­ Ar­­geșeanu, St. Tita, Ioan Massof, Tache Sorocea­­nu, II u c i a O p r e s c u, Const. Coj an, Ross, etc. (Continuare în pag. 2-a). Civilizația.» de N­. SADOVEANU In colecția lui Armand Colin­, a apărut un mic volum „La Ci­vilisation”, de Félix Sartiaux, volum plin de idei și de fapte interesante. O definiție satisfăcătoare a a­­cestei noțiuni nu a fost încă dată. In tot cazul, ea trebue privită ca o stare de afirmare a moravuri­lor, ca și a ideilor, sub influența reciprocă a technicei, a artelor, a religiilor și a științelor, ne spu­ne Littré. Civilizația are deci ca efect o viață mai largă și mai înaltă, realizată treptat în decursul vre­murilor. Omul colectiv de azi, ne spune Sartiaux, este ca un sep­tuagenar care nu știe, însă, de­cât de câteva luni că pământul nu e centrul universului”. Istoria civilizațiilor nu este a­­celaș lucru ca Istoria Civiliza­ției. Ea aduce contribuția ei, dar nu constituie însăși esența a ceia ce numim „Civilizație”. Sunt unele civilizații, ca aceia antică de pildă, care, sprijinin­­du-se pe sclavie, nu reprezintă o viață plăcută și chiar o noble­ță sufletească, decât pentru o restrânsă minoritate, massa po­porului fiind condamnată la jert­fă, ignoranță și suferință pentru realizarea lor. Ele nu pot fi deci luate ca adevărate imagini a e­­pocii, nu sunt durabile, nici nu marchează o adevărată înainta­re a omenirii pe calea spre mai bine și nu fac grea în cinste „Civilizației”. Civilizația antică deci, deși aduce în câmpul său restrâns binefaceri reale, nu pre­zintă multe garanții de durabili­tate, numărul celor chemați a se bucura de ea este restrâns, iar egoismul ce o caracterizează nu este o condiție favorabilă pentru eroismul care ar putea să o apere și de primejdiile externe și de cele interne și să o facă durabilă. Ne întrebăm însă dacă o largă bază populară ar fi o garanție mai solidă împotriva barbariei și ar asigura mai bine perenita­tea cucerirei lor, făcute de mun­ca și inteligența omului, asupra naturii dușmănoase. Privind dealungul istoriei, ne putem convinge de faptul că, a­­desea, civilizațiile trecute sunt ca niște varietăți de fructe sau flori create în seră, ce se întorc la sălbătăcie îndată ce sunt lip­site de îngrijirea unei culturi per­fecționate. Filosofii din secolul al XVIII- lea au făcut greșala, care se re­petă mereu de atunci, de a con­funda două aspecte cu totul deo­sebite unul de altul, aspectul ma­terial și cel spiritual al civiliza­ției. Ei vedeau în progresul „lu­minilor’’ o condiție deopotrivă de necesară și suficientă pentru progresul civilizației. „A instrui o națiune”, zicea Diderot, „în­seamnă a civiliza” și în acelaș timp, după o concepție destul de simplistă, ori­ce descoperire științifică este urcarea pe treaptă mai sus în­spre fericirea­­ universală. Se așteaptă, astfel, de la pro­gresul civilizației, desvoltarea imediată a individului, materiali­­zându-se cu totul procesul ei progresiv, fiind din ce în ce mai mult considerată din punct de vedere utilitar, încărcându-i-se conținutul fără a i se asigura so­liditatea bazei. Dacă Sartiaux nu consideră încă edificiul social actual ca dă­râmat, nu tăgăduește, însă, că el

Next