Adevěrul, iulie 1889 (Anul 1, nr. 262-287)

1889-07-01 / nr. 262

EDITIA ANTEIA AN­UL I.­No 262 Numărul 10 Bani ABONAMENTELE IKODI U1M­­ALI FII­ ClBKI LUKI 81 8* PL1TW5C tOT-DIAtKA ISAIHT* Bucuresel la casa Administrației Judeţe şi Streinetftte prin iran­­poştale. Un an în țară 30 lei, în streinitate 50 ieseluni , 15 , „ „ 25 Trei luni „ 8 „ „ „ 13 LA PARIS ziarul se găsește de vânzare cu numărul la kioşeul Ho. 141, Bou­levard de Capuennes; la kioşeul No. 117, Boulevard St.-Michel; la kioş­eul Ho. 19, Boulevard St.-Germain MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA V. Alexandri. Să te feresc!, Romaie! de cnift strftin în casă, SAMBATA 1 IULIE 1889 SHE Numărul 10 Bani ANUNCIUjKjSfrl^& Z/v m­l­BIN BUCURESCI 8K PRIVESC LAMMtmS­­TRATIE Sl LA „AG^A Din Judeţe direct lav,âEn­nisui-niţie. Anunciuri, pag. IV . . Vas C,30i^VAia TTT \\ - 1'- 1 Inserţiunile şi ReclamelVS ieri r'ânlul Din Paris, la Agenţia Havas, 8 Place de la Bourse, precum şi sucursalele el. Din Streinetate, anunciurile se pri­mesc direct la administrație și la toate oficiile de publicitate. UN NUMĂR VECHI: 30 BANI. ABaiNISTRATIA: Strada r Nouă, 6. Director politic: ALEX. V. BELDIMANU REDACȚIA : Strada, Nouă, 0. \ du\ CO \ «5 j m DIKASTIGISHOL DE BULEVARD -­--------------------JL--------------------­Toţi ca unul —-------------------------uk-rObct-----------------------------­C­ARABARBA BASTILIEI ----------------—^----------------------------------------*----­Delegatiunile austro-ungare - 1 —-------- -----—— -------- ~ SERBIA. ----------------------------4JCQ&3+*—------—----------------­Evenimentele din Francia ----------—-----------------CcO***------------------­CRIMINALĂ, DAR MAMA ----------------—----swd 196­6'—------------------­PRIETENUL COMISARULUI Bucureşti 30 Iunie Dinasticismul de Bulevard ■-------- 'A. Sunt câte­va zile de când s’a respândit în Bucureşti o broşură tipărită la Paris şi întitulată „ Ches­tiunea dinastică in România“. Alegerea pseudonimului sub care a voit să se ascunză autorul aces­tei scrieri este foarte nenorocită. Nu pana unui „Ţăran de pe malul Dunărei“ a scris acea bro­şură care nu este oglinda nici a durerilor nici a aspiraţiunilor unui Român. Se cunoaşte cât colo un condeiu ciocoesc care preferă a trăi pe bulevardurile Parisului de­cât în mlăştinoasa Capitală a Ro­mâniei. Şi pentru ce apărătorul pari­zian al Dinastiei nu a iscălit o­­pera sa ? — Apărarea lui Carol I şi a Dinastiei Sale este ea oare o faptă compromiţătoare ? — Ori poate dinasticul de astăzi a fost şi el, sunt câţi­va ani, conspira­tor ? — Acest caz nu ar fi izolat, şi pe noi nu ne-ar mira nici de cum. Câţi consilieri ai Majestăţei Sale am văzut, o­dată căzuţi de la pu­tere, devenind duşmani neîmpă­caţi a lui Carol I şi conspiratori turbaţi contra Tronului!—Nu tre­cea mult şi conspiratorii se me­tamorfozaţi în dinastici aprinşi, şi dinasticismul lor mergea chiar până la slugărnicie. Dar să părăsim acest desgustâ­­tor spectacol pentru a reveni la noul nostru dinastic, nu de pe malul Dunărei, ci de pe acel al Seinei. Care poate fi cauza care a pro­vocat apariţiunea unei broşuri me­nită a apăra Dinastia Hohenzol­­lern-Sigmaringen ? Până acum dinasticii noştri stri­gau­ sus şi tare că cestiunea di­nastică nu mai există în Româ­nia. Cu toate acestea, se vede că există. Dar în fine, broşura a apărut. Ce zice ea ? Am resfoit’o cu băgare de seamă şi n’am găsit întriinsa nimic nou. Autorul repetă nişte lucruri bine cunoscute de toţi în privinţa uni­­rei Principatelor şi idei Domnului Străin. El voeşte a proba că această idee a fost împărtăşită de toată Ţara şi chiar de unii din Domni­torii cari a ocupat Tronul. Ţeranul de pe Bulevardul Parisu­lui uită că cestiunea dinastică la noi nu constă în faptul dacă ţara a voit sau n’a voit să se lepede de Dom­nia Pământeană şi să recurgă la Domnia Streină. Nimeni nu acuză pe Carol I că s’a impus pe tronul României. El nu are apucăturile unui cuceritor de tronuri. Carol I a fost chemat de o parte a clasei dirigentă care cârmuia ţara la 1866 intr’un moment din cele mai anormale. De popor să nu se mai vor­bească, căci el, sărmanul, nici n’a fost întrebat şi până acum chiar nu se poate de loc împăca cu Neamţul. Dar ceea ce nu scie ţăranul de carnaval care a scris broşura, este că motivele cari au împins Diva­nul ad-hoc de a se rosti pentru Domnul Strein, au fost: 1. Dorinţa obştească de a a­­junge la unirea ţărilor surori. 2. Dorinţa de a scăpa de oligar­chia înstrăinată care copleşise boe­­ria pămănteană. Aşa­dar era vorba de Unirea şi de democratizarea Ţăreî. Ei bine, aceste două lucruri s’au obţinut prin Domnia lui Cuza- Vodă. La 11 Decembrie 1861 Moldova şi Muntenia s’au contopit pentru vecie. La 2 Maiu 1864 s’au sfărîmat pentru tot-d’a­una capul castei pri­vilegiate. De atunci ideia Domnului Străin nu mai are raţiune de a fi. Do­vadă este că la 1857 era aproape unanimitate pentru aceste idei şi la 1866 adversarii ei să înmul­ţiseră şi forma chiar un partid sub denumirea de fracţiune liberă şi independentă. Două­zeci şi trei de ani au tre­cut de atunci. Dacă într’adevăr ideia Dinastiei Străine ar fi fost întemeiată pe simţimăntul Ţărei, ea ar fi trebuit să prinză rădăcini. Cu toate aceste nimeni nu poate contesta că numărul anti-dinasti­­cilor, in loc de a se micşora, creşte la noi mereu. Pentru ce ? Pentru că Domnitorul Străin a câr­muit precum cârmuiau toţi Domnii Străini din veacul trecut, fără milă de Ţară. Mai mult încă. Domnii fana­rioţi erau aproape cosmopoliţi; sin­gura lor ţintă era sporirea averei şi căpătuirea rudelor, pe când astă­zi Domnul Străin este reprezentantul unui neam protivnic . El are mi­siunea de a pregăti, ba chiar a­ realiza, robirea politică şi econo­mică a Ţărei. Precum am zis-o cu o altă o­­caziune. Fanarioţii veneau la noi ca nişte venetici rîvnitori de a­­vere, dar, o dată sătui, eî puteau să oblăduiască cu umanitate şi dibăcie. Regele german, din contră, s’a stabilit ca Agentul unor inte­rese şi aspiraţiuni străine ba chiar duşmane, şi este dator a asculta poruncile pe care le primeşte de la stăpânii Săi. Acesta este adevărul istoric în privinţa Domnitorilor Străini atât în trecut cât şi în prezent. In zadar vor întreprinde clar condeile plătite şi linguşitorii ne­mernici de a convinge lumea că Dinastia nemţească are rădăcini în Ţara noastră. Nu putem răspunde mai bine de­cât repetând aceea ce am scris câte­va zile după ce apărusem pe arena publicităţei : „La noi, anti-dinasticismul este astă­zi regulă obştească, dinasticis­mul nu este de­cât escepţiunea. Acest mare adevăr nu se poate tă­gădui, şi or cât se vor svîrcoli curte­zanii şi doritorii de putere, nu vor isbuti nici­odată a face ca Poporul român să nu urască din fundul su­fletului pe Carol I şi Dinastia Sa“. Alex. V. Beldimanu. TELEGRAME PETERSBURG, 29 Iunie. — Pactul „Tarewna“ având pe bord familia im­perială a aruncat ancora în faţa lui Abo şi a trebuit să ia în urmă direc­ţia de la Vest. — Marele Duce Psifi­ a plecat la Cetinje pentru a se presinta socrului şi soacrei sale, principele şi principesa Muntenegrului. PARIS, 29 iunie.— Camera a discu­tat propunerea relativă la amnistie. Dis­cuţi­unea asupra primului articol a fost destul de zăpăcită. In sfârşit Camera a respins redacţiunea comisiunei care co­­prindea în amnistie şi pe greviştii osân­diţi de la Decazeville, şi a adoptat re­­dacţiunea guvernului care esclude din amnestie pe aceşti condamnaţi. Discuţiunea va continua mâine. PETERSBURG, 29 iunie.- Ţarul a sancţionat proiectul de lege deja de mult timp discutat în privinţa con­inuărei drumului de fer transcaspic de la Sa­­marcand până la Taşkend, drum de fer a cărui însemnătate comercială şi stra­tegică e de obşte recunoscută. Ministrul comunicaţiilor face toate pregătirile trebuincioase pentru ca aceste lucrări să înceapă cât se poate de cu­rând. TOŢI CA UNUL Intr’un avănt de sinceră in­dignare în potriva corupţiei, stâr­­piciunei şi moleşirei de care su­ferim, Constituţionalul­ pune starea noastră actuală pe o treaptă mai joasă de cât a romanilor pe tim­pul lui Caracalla. Intr’adevăr, comparaţia e dreaptă din toate punctele de vedere şi aducem aci omagiile noastre spi­ritului luminat şi independent, de care a fost inspirat gazetarul ju­nimist, când a dat acestei com­paraţii locul de onoare în capul ziarului. Da, „ce ar zice un Virgil, când s’ar uita la zilnica noastră decă­dere, când s’ar uita la o epocă a­­tât de săracă de oameni şi de fapte , când s’ar uita la moralul nostru public şi privat ? „Oare ar găsi chiar şi geniul clasic al vre­unui polet ca Virgil cuvântul potrivit cu care să ca­­racteriseze faptul?“ întreabă în ge­­nerosu’i avânt, port-condeiul D-lui Carp. Suntem în aceiaşi nedumerire ca şi confratele junimist. E drept că starea noastră e atât de destrăbălată, în­cât cu greu se poate găsi termenul po­trivit care s’o caracterisezi. Şi totuşi, confratele e destul de meşter pentru a ’şi descurca min­ţile şi a găsi câte­va expresiunî pentru păsurile noastre. Iată cum descrie el, moralul oa­menilor noştri: „Cuvent dat, călcat în picioare..­, patriotism, vendut la mezat; con­vingere, idei şi ideale, marfă bună de desfăcut; patrie, vacă de muls; onestitate, prostie ; inteligenţă, nefe­ricire; ştiinţă serioasă, nebunie ; pros­tie şi mişelie, alcătuire genială­­“ Tabloul e cu desăvârşire exact; culorile vii şi pline de viaţă ; ima­ginea întocmai cu natura. Nu putem de­cât admira talen­tul artistului şi a ne declara so­lidari cu îndrăzneaţă lui operă. Da, curagiosule confrate ! aşa este, cum spui tu ; dar să ne per­­miţi o mică observaţie : întocmai ca ţiganul din fabulă, te ai înecat la mal. Şi iată cum. Ai crezut că, începând cu o descriere atât de reală a păcate­lor pe cari toţi le simţim în noi, vei putea face pe cititor să ca­pete încredere desăvârşită în sin­ceritatea ta şi să -şi zică: „Oa­menii aceştia, cari scriu Constitu­ţionalul, sunt adevăraţi eroi ai ci­vismului ; ei pun degetul pe rană fără frică şi sfială, eî au curagiul ideilor lor, pe dânşii să’i ascul­tăm, poveţile lor să le urmăm. “ Şi nerăbdător de a’ţi esecuta mai curând însărcinarea pe care ’ţi-o plătesc patronii, ori pe care ’ţi ai luat’o poate din propriul tau entusiasm pentru cauza junimis­ta,— te-ai oprit cu penelul şi ai luat în mână bidineaua pentru a-ţi mânji opera. Ai sărit de o­dată cu carul de invective asupra guvernului de azi, voind a face pe cititori să crea­dă că numai Lascar Catargiu şi Vernescu au calităţile pe care le descriseseşi şi că patronii tăi sunt candizi şi neprihăniţi ca o fecioară. Păcat de vremea pierdută, de talentul risipit pentru o muncă atât de ingrată. Dacă numai pentru a ridica pe junimişti, ziarul lor ’şi permite să judece cum a făcut’o pe oamenii noştri politici, atunci el e un ca­lomniator, a cărui cutezanţă e de o potrivă cu reaua’­ credinţă. Căci, dacă bolnavi suntem —şi suntem într’adevăr —atunci toţi trebuie să fie atinşi, căci toţi au contribuit la lăţirea boalei. Dacă ju­nimiştii nu sunt infectaţi, atuncea curaţi ca cristalul suntem cu toţii. Intrebe’şî conştiinţa scribul ju­nimist şi respundă cu mâna pe inimă : dacă nu e adevărat că sta­rea noastră de azi se datoreşte tuturor oamenilor noştri de stati­că ea e un rezultat firesc al bi­zantinismului lui Carol I şi că toc­mai junimiştii sunt aceia, cari au ridicat slugărnicia către acest om la o maximă de guvernământ, la un principiu de stat? îşi exprimă organul­­ lui Carp îngrijirea, faţă cu părerea ce vor fi având strâinii de noi, văzându­­ne atât de lipsiţi de „maniere eu­ropene“. Fie pe pace. „Manierele euro­pene“ sunt întocmai cu ale noas­tre, cu o singură deosebire: în cele­l­alte ţâri sunt mai cioplite, mai rafinate ; la noi, mai din topor. Starea actuală a României nu se datoreşte lui Catargiu şi Ver­nescu, cinstiţi junimişti, după cum nu se datoreşte meritelor D-luî Carp, faptul că a putut fi ministru un an şi a’şî forma un grup po­litic. Ea se datoreşte neputinţei poporului, corupţiunei clasei domi­nante şi Geniului reu care de 23 de ani ne persecută. Un singur factor nu poate pro­duce atâtea dezastre. Toţi au lu­crat la această operă de distrugere morală, toţi sunt de vină, căci toţi sunt ca unul şi lumea a început a-i cunoaşte. Gamli. ‘«laIulie 1789-1889 Darîmarea Bastiliei Ziua de 14/2 Iulie, e cea mai mar­e serbare naţională a poporului francez. Pentru ei, această zi însemnează re­naşterea sa pentru o viaţă nouă pe dă­râmăturile vechei organizaţiuni­­sociale. Astăzi se împlineşte secolul de când a fost dărâmată Bastilia, încarnarea ti­raniei evului mediu. De­şi în realitate, revoluţia, al cărei centenar se serbează acum era în toiul ei şi a fost mai mult cauza de­cât e­­fectul dărâmărei celebrei închisori, dar oamenilor le place să-şi lege amintirile de ceva material, să întrupeze chiar e­­venimentele. Cetatea aceasta, de la intrarea su­burbiei St. Antoine, reprezenta pentru francezi monumentul arbitrariului şi al ilegalităţei, al anarch­iei de sus, şi de aceea, ziua surpărei trecutului putred, deveni ziua naşterea unei ere nouă. Neue Freie Fresse dă oare­care date istorice asupra închisorea Bastiliei şi noi le reproducem. Peste patru sute de ani, Bastilia servi regalităţei ca neapărat mijloc de guver­nare, ca cetate şi ca închisoare. Ori­cine devenea suspect sau neagreat la curte, dispărea "între zidurile acestea, vinovat sau nevinovat şi nu mai ieşia adesea în toată viaţa sa. S’au încercat unii scriitori să mai în­dulcească ororile acestei închisori, des­­criind’o ca asilul în care se duceau să ’şi ispăşască desfrînaţii păcatele tinere­ţelor. In acest sens au scris Richelieu şi D-na de Stahl. Adevărul este însă că cine avea ne­norocirea de a vedea ridicând­­­ -se cu sgomot în urma sa podul cu lanțuri, era mort pentru societate și se consi­dera ca unul ce nici nu existase vre­o­dată. Bastilia a fost clădită sub domnia lui Carol al 5 lea. In anul 1369, primarul Parisului, Hugues Aubriot, puse piatra fundamen­tală şi soarta crudă şi ironică voi ca tot el să die cel d’Intéin prisonier al în­­chisorei clădite de dînsul. Mii de tovarăşi îl urmară în cursul vierael şi între aceştia se aflau şi cri­minali ordinari, pe lângă victimele ne­vinovate ale despotismului tiranic. Pe timpul lul Ludovic NIV şi mai cu seamă sub Ludovic NV, cu vestitele sale Littres de eichet, Bastilia ajunse în toată splendoarea grozavei sale mi­siuni. Cei mai mulţi nenorociţi erau trimeşi la închisoare „până la alte dispoziţii“ şi nu mai eşrau de acolo. Un şcolar de 13 ani, care făcuse nişte versuri contra iesuiților fu aruncat în Bastilia, unde stătu 31 de ani. El fu uitat acolo. De la introducerea așa lor her­­res de cachet, adică de and o trăsă­tură de condeia a Regelui răpea liber­tatea unui om, fără nici o judecată, a­­buzurile nu mai cunoscură margini. Cu 25 de Louis d’or se putea cum­păra una din aceste scrisori şi, în tim­pul guvernului cardinalului Fleury se liberară 80.000 de aceste scrisori. In timpul acela, nimeni nu mai era sigur de libertatea sa. De la ministru, până la cel din urmă funcţionar, fie­care avea dreptul să ia libertatea u­­nui om. Viaţa şi libertatea cetăţenilor deve­nise mărfuri de vânzare şi se vindeau celui ce dădea mai mult. Sub Ludovic al XVI lucrurile ce mai îndulciră şi se puse mai mult sau mai puţin frâu abuzului cu mandatele aces­tea de arestare. Dar slăbiciunea şi timiditatea acestui Rege blând, făcu să triumfe arbitrarul din nou și Bastilia începu iar să facă servicii bune Regalităței.

Next