Adevěrul, septembrie 1889 (Anul 2, nr. 313-336)

1889-09-01 / nr. 313

2 lianţa cu un regat ca acel român. Şi nu numai că nu ne-ar strica, dar sun­tem tare încredinţaţi că avem trebuinţă urgentă de această alianţă şi că munca acelora ar fi din cele mai roditoare a acelora cari ar isbuti să facă unirea în­tre Serbia şi România. Această unire ar trebui să fie premer­­gătoarea şi începutul confederaţiei sta­telor balcanice. Aceea ce a devenit cu neputinţă faţă cu Bulgarii, e cu putinţă şi lesne de făp­tuit faţă cu România. Atât noi sârbii cât şi el —românii— avem în mai multe privinţe aceleaşi in­terese, aceiaşi prieteni ca şi duşmani, de care ne am putea apera cu mai multă înlesnire fiind uniţi de­cât fie­care deo­sebit. Nicăeri şi în nici o privinţă, in­teresele românilor nu se isbesc de ale noastre, şi nici nu există prilej să fie în conflict. Năzuinţele noastre naţionale şi ale lor în nici o parte n’au teren co­mun, iar din contră amendoul avem pe aceiaşi duşmani. Sârbul nu rîvneşte la pământul după care­­ori­ce român sus­pină cu dor, întocmai cum şi românu­lui îi e cu totul indiferent pământul care cu drept este al sârbului. Prin urmare, între aceşti dour e foarte lesne de sta­bilit înţeleg­rea, acţiunea comună şi unirea, pe câtă vreme între noi şi bul­garii, haosul intereselor încrucişate e aşa de mare că pentru azi nici un fel de alianţă nu e posibilă. Serbia şi România întrunite cuprind 8 milioane de locuitori şi, în cas de resbel, ar putea cu înlesnire să puie la graniţă o jumătate de milion de soldaţi. Nu se poate ca o ast­fel de putere să fie neluată în seamă şi să nu se ţină iarăşi seamă de cerinţele acestor două ţâri, precum se întâmplă astăzi când fie­care lucrăm pentru sine, izolaţi, fără aliat. Nu vom intra în înşiruirea amănun­ţită a tuturor isbânzilor ce ar putea să isvorască, atât pentru noi cât şi pen­tru români din faptul unire! între a­­mândouă, căci la urma urmei n’avem nici trebuinţă să o facem, fiind­că este ştiut foarte bine în ce direcţie sunt a­­ţintite năzuinţele noastre şi cele ale ro­mânilor ; ba se ştie chiar în spre ce eve­­nimente­ mergem. Alianţa între Serbia şi România poate să se închiege pe temeiul cel mai solid şi pe o egalitate desăvârşită a Statelor aliate; alianţa aceasta ar trebui şi ar putea să servească drept început al u­­nei mari confederaţii care se va putea realiza numai atunci când certele reci­proce ale popoarelor balcanice se vor potoli şi când cerinţele fie­căruia din statele balcanice, se vor îngrădi în li­mitele dreptăţii şi ale dreptului desă­vârşit. Până atunci însă să se facă ceea ce este cu putinţă: să se închee unirea în­tre Serbia şi România. Facem îndemnul acesta către patrio­ţii ambelor ţări cu strigătul: „Trăiască România şi Serbia!“ înfrăţire! şi arătând cetăţenilor ţărei vlaga şi inteligenţa care ne va duce înainte şi tot înainte, cât e de măreaţă ! De sigur că mulţi, cari au fericirea să cuprinză cu ochiul lor priveliştea înfă­ţişată de „viitorul ţărei“, sunt sguduiţi de o puternică emoţiune; şi în culmea entusiasmului cine poate spune câte ilu­zii, câte visuri frumoase născoceşte cre­ierul înflăcărat ? De cât... dacă am putea toţi să încercăm aceiaşi emoţiune pu­ternică !... O mică parte dintre colegii studenţilor universitari, cari de la vârsta de 7 ani stau mereu pe aceiaşi bancă cu congresiştii, cari în timpul învăţăturei îndură aceleaşi suferinţi, cari după sfîr­­şirea studielor vor avea de purtat a­­ceiaşi luptă pentru traiu, în condiţiunî poate mai rele, cari se adapă la aceleaşi isvoare de cultură, această mică parte e adânc mâhnită în zilele cât ţine con­gresul. E­i simte atunci dispreţul ce i se aruncă de colegi, dispreţ poate ne­meritat, şi asta pentru... pentru păca­tele altora. Tot anul să te întâlneşti, să’ţi dai bună ziua, să’ţi comunici deosebite pă­reri, să împărţi de multe ori odaia, cu un cuvînt să fii „prieten“ un an întreg şi la urmă să vezi că toate aceste n’au fost nimic, că ai fost tolerat, că din graţie ţi se întindea mâna! Dar.... pe povârnişul pe care te duce inima nu poţi merge departe, de aceia să ne o­­prim şi să apucăm alt drum. * * * Mulţi din cititori vor fi înţeles că voim să vorbim de studenţii ovrei. E cunoscut de toată lumea că aceştia sunt opriţi printr’un anume articol de a lua parte la congres. De câte­va ori s’au încercat unii şi alţii să pună capăt a­­cestui lucru anormal, dar fără nici un rezultat. Cea mai mare parte a studen­ţilor români a fost cu desăvârşire împo­triva admiterei ovreilor studenţi. Faptul acesta, cerbicia şi îndărătnicia aceasta, trebuia să aibă o pricină adîncă Noi nu putem împărtăşi părerea fi­nanţei ovreeşti sau a celor plătiţi de dînsa, care ţipă pe toate tonurile că , ura de rasă, lipsa de omenie, răutata veninoasă, împinge pe studenţimea ro­mânească la săvârşirea unei nedreptăţi. Cum că se vor fi găsind unii cari se iau după părerea generală, fără a mai stărui cu gândul, asta se poate; dar sunt mulţi, foarte mulţi chiar, cari îşi dau socoteală de cum lucrează, sunt per­fect convinşi că bine fac cum fac, că nu interesul lor, ci interesul Societăţei române reclamă asemenea măsură. Oa­menii cari pun înainte interesul unei societăţi, sunt cei mai morali, cei mai cinstiţi, şi părerile lor merită nu numai să fie discutate şi ţinute în seamă, dar î ţi impun cea mai absolută obiectivitate. In discuţia noastră socotim că vom sa­tisface cu desăvârşire acestei condiţiunî. „Să primim pe ovrei în­­congres ? „care’i argumentaţia? Că ştiinţa e cos­mopolită, că veacul în care trăim nu „permite unui om cult să proceadă cu „restricţiuni de asemenea natură ! Dar „încetaţi cu umanitarismul, încetaţi cu „concepţia metafizică a principielor abs­tracte de frăţie şi libertate; după pre­tenţia voastră trebuie să ai aceiaşi pur­tare faţă de un hoţ ca şi faţă de un om „cinstit. Studenţii ovrei nu se deosibesc „prin nimic de cei­ l’alţi consîngeni ai „lor; interesele ţarei nu’l privesc, sunt „străini prin neam şi simţiminte; cultura „pe care o primesc nu’l influenţează, nu „putem avea cu dânşii nimica de comun „etc. etc“. Cu alte cuvinte, o bună parte a stu­denţilor români amestecă în acelaşi ca­zan pe toţi cei ce s’au născut ovrei. După noi aceasta e o greşeală şi pur­tarea studenţilor români faţă de cei o­vrei e negreşit urmarea acestei greşeli. Ce înseamnă că toţi ovreii sunt tot una? înseamnă, că rolul economic ce’l joacă numărul de 200.000 ovrei din ţară e a­­celaş, că toţi, absolut toţi au aceleaşi interese, că trăiesc din munca altora, în cazul special din munca românească, că sunt într’un cuvânt paraziţii ţârei ro­mâni­şti. Ca atari nu numai că nu’s de nici un folos, ba strică, şi dicî nu pu­tem de cât să cătăm să scăpăm de dânşii. Ei bine, lucrul nu-i aşa. E destul să arunci o privire superficială asupra mulţir cei ovreilor din ţară, pentru ca să vezi neexactitatea afirmaţiunei de mai sus. Apoi bine, toţi cei 200.000 ovrei sunt oameni, ce posed în mâinele lor mijloacele de producţiune (fabrici, pă­mânt, etc.) sau capitaluri financiare imense cu ajutorul cărora pot să se sus­tragă ori­cărei munci silind în acelaşi timp pe alţii să muncească pentru în­­groşarea pungilor lor? Dar un copil va răspunde că nu. Intre evreii cari tră­iesc azi în România se găseşte, ca şi în­tre alte populaţiuni, un mic numâr de posesori de mijloace de producţiune sau de bani mulţi, iară o bună parte n’are de­cât braţele sau capul pe care le în­chiriază celor privilegiaţi din neamul lor sau dintre români. Cu alte cuvinte, şi evreii ca şi românii sunt divizaţi în clase, clase cu interese po­rivnice, clase cari să găsesc în luptă, mai ales pe tă­râmul economic. Dacă faptul acesta, a­­­tât de vădit şi accesibil ochiului celui mai puţin băgător de seamă, ar mai a­­vea nevoie de dovadă, apoi n’avem de­cât să a­­intim de greva din urmă a croitorilor, cea mai mare parte ovrei, în potriva negustorilor de haine, iarăşi cu toţii ovrei. Greva aceasta dovedeşte dânsa, că mult cântata frăţie şi solida­ritate dintre ovrei e născocirea proastă a unui creier puţin gânditor? Credem că da. Ea dovedeşte mai mult, ea arată că ovreii sunt divizaţi, că lupta dintre dânşii ia forma luptelor ce sunt între muncitorii şi patronii români, nemţi, germani, etc. Ea ne arată că nu pu­tem amesteca la un loc pe toţi jidanii din ţară, să spunem că toţi nu’s însu­fleţiţi de­cât de acelaşi interes, exploa­tarea românului. Ei bine să privim che­­stiea drept în faţă şi să ne dăm seamă o dată de realitatea faptelor. Ovreii din România se împart în : 1. Proprietari mari, fie de case, fie de moşii, bancheri, negustori mari, fa­bricanţi, arendaşi, etc. 2. Negustori de mâna a doua şi a treia. 3. Negustori mici. 4. Muncitori cu braţele, muncitori in­telectuali. Fiind­că în articolul de faţă nu ne -am propus să analizăm „chestia evreiască“, fireşte că nu ne vom pune să analizăm şi să dovedim părerea enunţată mai sus. Noi vom spune numai încheerea la care ne-a dus studiul economiei sociale aplicată la această chestie, cu privire la interesele ţarei şi vom stărui mai mult asupra muncitorilor intelectuali, care ne interesează pentru moment. Toţi acei ce posed în mâinele lor mij­loacele de producţiune sau banii, sunt oameni, cari în adevâr nu fac de­cât să se hrănească din munca altora. Dacă într’o vreme ei au avut vr’un rol în producţiunea avuţielor ţârei, astă­zi per­sonalitatea lor a devenit cu totul nefo­lositoare. Aşa dar, evreii bancheri, pro­prietari, negustori mari sunt în adevâr paraziţii societăţei române, având ca to­varăşi la această frumoasă viaţă pe mulţi dintre concetăţenii români (nu fie cu su­părare). Ori­ce om care munceşte o muncă pro­ductivă, folositoare societăţii române (alt­mintrelea şi un monocrat ar putea spune că munceşte, asudând­­la jocul de po­pier de la Oppler) e un cetăţean folositor, trebuitor şi care nu numai că nu tră­­eşte ca un parazit, dar slujeşte el de vacă de muls celor dintâi­. Cine poate numi pe cismar, croitor, tinichigiu, pro­fesor, doctor, etc parazit, om nefolostor ţârei ? Cu alte cuvinte, evreii care îşi câştigă existenţa printr’o muncă manua­lă folositoare sau printr’o muncă inte­lectuală folositoare nu numai că nu-s paraziţii ţârei româneşti, dar aduc fo­loase acestei ţâri, foloase cari în întâiul loc, din pricini ce nu-s de discutat aici, sunt gustate mai ales de românii şi ji­danii privilegiaţi, de­şi şi ţara în gene­re foloseşte. Cum rămâne deci cu părerea celor ce spun că toţi jidanii exploatează ţa­ra românească, că toţi ovreii sunt pa­raziţi? Râmâne, cum am zis deja, că greşesc gândind ast­fel. Acuma ştim ci­ne dintre ovrei e parazit şi netrebnic şi cine nu. Intre cel ce nu-s, intră mun­citorii cu capul; cu alte cuvinte, cei ce azi se găsesc pe băncile universitare, a­­lâturea cu colegii lor români. Studenţii ovrei nu trebue amestecaţi cu toţi ghe­şeftarii de bursă, adevăraţii exploatatori ai ţarei. ------------------------------------------------­ St St. Congresul Studenţilor şi Studenţii evrei li se cere publicarea următo­rului articol, căruia îi dăm loc aşteptând un răspuns contradic­toriu­ din partea celor ce susţin contrariul. O facem aceasta cu o deosebită plăcere, pentru că interesele vii­toare ale ţărei sunt strîns legate cu viitorul tinerime!. Câte­va zile ne despart de congresul studenţilor universitari, ce va avea loc în acest an la Ploeşti. Tinerimea universitară română unită într’un mănunchiu, însufleţită de dorul YI MERI 1 SEPTEMBRE 1889 Premiul Adevărului Administrația Adevĕrului oferă, pe viitor,abonaților săi,următoarea combinațiune: 1) Un abonament la Adevĕrul și la I Rev­ist­ei Noue (anul I sud al 11-lea) pe timp de un an, cu prețul de 40 lei, în loc de 50 2) Un abonament la Ade­verul pe un an și amendoui anii Revistei r­. oul împreună cu premiul re­vistei, 53 lei, în loc de 74 lei. Informaţioni Nu este fixată ziua când se va pune în aplicare noile taxe de că­lătorie cu reducere de 30 la sută. Se lucrează insă cu o mare acti­vitate la fabricarea biletelor, care pe lângă această reducere va mai cuprinde şi o rotunjire exactă a dis­tanţelor de parcurat cami până azi erau sporite cu câte unu, două şi trei kilometre. In desbaterile consiliului de ad­ministraţie se discută acum o altă combinaţie pentru bilete de călă­torie, ducere şi întoarcere numai între staţiunile principale, cu pre­ţul pe jumătate şi valabile afară de timpul călătorie! opt ore de zi în oraşele de destinaţie. — ISEJSiK — La 8 Septembrie st. n., s’a fă­cut la Roma o serbare în amin­tirea lui Cairoli, mort’ la 8 Au­gust. Bustul de marmoră al defunc­tului a fost pornit in triumf pe strade de la Piazza del Popolo până la Capitoliu. S’au făcut ma­­nifestaţiuni iredentiste pe muntele Pincio şi pe piaţa Veneţiei. Palatele în cari locuesc amba­sadorii Austro-Ungariei au fost pă­zite milităreşte. Nici una din casele mari de bancă din Capitală nau subscris­ la îm­prumutul de 50,000,000 lei, ce Vau luat asupră-le casele de bancă Deuts­che-Bank, Dresdener-Bank, Banca României şi Frații Elias. Se calculează paguba ce încearcă acest consortium, la suma de o ju­mătate milion, avându-se în vedere cursul rentei de 4 la sută, prima emisiune și care stă la 83.50. Aflăm că prefectul de Dâmbo­­viţa ar fi obţinut disolvarea con­siliului comunal din Tărgovişte. Citim în „Neue Freie Presse“ următoarea telegramă: IAŞI 9 Sept. st. n. Ieri după amiază, au sosit aici două generali ruşi împreună cu mai mulţi ofiţeri subalterni. Ei au ple­cat mai departe (încotro ? N. R.) cu trenul românesc de seară. ? ? ? Ce lungi sunt urechile nemţi­lor din Viena cari aud până la Iaşi!... D. Deşliu, prefectul de Covur­­lui, a sosit în capitală. Ieri fiind ziua onomastică a M. S. Ţarului, un serviciu di­vin s’a oficiat la biserica Creţu­­lescu. Citim în Galaţii că procurorul din Tulcea a arestat pe D-na I­­vanin Serecof, un mare proprie­tar de vii din localitate, bănuit că ar fi găzduit de mai mul­te ori pe banditul Simeon Li­­cinski. Ziarul Post din Berlin îşi exprimă teama ca scumpirea hranei să nu întărească partidul progresist în viitoarea campanie electorală şi sfătueşte pe guvern să revoace de urgenţă măsura care opreşte intra­rea porcilor în Germania şi să mai slăbească rigoarea poliţiei veterinare. Alegerea decanului corpului de advocaţi din Capitală şi a consi­liului de disciplină, se va face de­sigur la 18 Septembrie. Vor fi trei candidaţi şi anume D-nii: Grădişteanu, Blaremberg şi veninosul Stătescu. Primul pare a avea cei mai mulţi sorţi de isbândă. Alegerile comunale din Tecuciu s’au terminat. Listele guvernului au eşit trium­fătoare. Procesul colonelului Polizu ca­re începuse a se judeca Marţi de că­tre consiliul de resbel din Galaţi, nu s’a putut termina şi a urmat şi ieri. Ultimul preţ al cerealelor a fost în piaţa Bucureştilor : grâv 59 lib. 9.25. —Porumb 61 lib. 6 lei; — Ovăz 321/alib. 8 lei. Ştiri Telegrafice LEITOMISCH, 30 August.— împă­ratul Franţ Iosef, venind din Galiţia, a sosit aci ieri. Intrarea Suveranului în oraş a avut un caracter măreţ Manifest­aţi­uni patriotice s’au făcut împăratului de către locuitorii oraşului şi de către populaţiunile cari au alergat din Boemia Orientală şi din ţinuturile limitrofe ale Moraviei. Respunzând discursului primarului, Su­ FOIŢA ZIARULUI „ADEVERUL“ Radulescu Niger 2 Ca multe, şi ea nici una Fără pretenţiuni de eleganţă în îm­brăcămintea sa, tot­ d’a­una însă, curat şi bine gătit, Ardenescu înfăţişează ti­pul omului cu voinţă, drept, sincer, re­ligios, mândru, departe d’a fi linguşitor şi iubindu-şi părinţii până la jertfă. Din nefericire, o boală grea îl răpise memoria, aşa că pe terimul învâţăturei, numai o activitate şi o voinţă de fer­mi putuseră ajuta să sfîrşească liceul, tre­cut între elevii cei buni. Lipsit cu totul de mijloace fu silit să rămână funcţionar, neavând timp de ajuns să-şi continue studiile după cum învăţa de greu. Mulţumită purtării lui demne şi ac­­tivităţel, ajunse şef de biurou la minis­terul instrucţiunei publice, dar guver­nul brătienist începându-şi sistemul de servilism, Ardenescu fu luat rău la ochi pentru că la o alegere de deputaţi nu voise a vota pentru candidatul guver­nului. De atunci nu mai fusese înaintat; din potrivă i se punea beţe în roate ori da câte ori se ivea prilejul. Ardenescu răbda, privindu-i pe toţi cu nepăsare. Când răbdarea lui trecea marginile, lovea şi el fin dar înţepător şi tot unde ştia că doare rău­. Cu două săptămâni înainte d’a-i face cunoştinţă, să întîmplaseră alegeri noul. De astă dată, sub ameninţarea că va fi dat afară, un şef îi ceru votul pentru un... căţeluş al guvernului. Ardenescu porni la urnă şi depuse buletinul pentru candidatul opoziţiunei­­unite. Fu căutat prin buzunare,— ceea ce însemna respectarea secretului votu­lui—şi se găsi la el buletinul guverna­mental. După sfirşirea alegerilor, ministrul de tristă memorie al instrucţiune!, sau mai bine zis al.. distrucţiunei, ceru demisi­­­unea acelui ce lucrase cu inima în minister vreme de 7 ani de zile ! Ardenescu refuză. Ministru îl desti­tui sub cuvînt că face politică vrăjma­şe ţării... Ardenescu nu se plânse, nu se înjosi. Dar fu coprins de o descuragiare fără margini Ce era să facă el acum ? La cine să se roage? Pe cine să găsească mai de treabă, când toţi erau nişte în­fumuraţi, nişte perverşi? Pe cine să gă­sească mai cu judecată, mai cu inimă, mai iubitor de libertatea conştiinţei, când toţi erau parveniţi, servili, în joa­sa lor strălucire? Ridicaţi pe treptele putere! prin le­gături de sânge, prin influenţa banului, ori prin slugărnicia cea mai dobitoceas­­că, nimic nu putea aştepta de la oame­nii guvernului. Să se adreseze la opoziţie ? Dar de ce ? Nu votase pentru un candidat d’al ei, ca să ceară plată în schimb ? Soco­tise că e bun acel candidat şi judecata îl îndemnase să-i dea votul seu Roşia nu numai cât se gândea că putea fi lu­at drept martaforfi,—drept un copoiu de casa unuia, ori a altuia.. Trebuia totuşi să caute o treabă şi pentru aflarea el îşi trudea mintea aşa de mult. II­I. Krapolidis a eşite în uşă... E un om aproape bătrân, cu faţa foarte blân­dă şi plină de bunătate. Zîmbeşte tot­­dea­una trecăndu-şi degetele mâne! drep­te prin puţinele fire de pâr alb ce i-a lăsat chelia. Trage tabac şi străn­ută de obiceiu. E foarte prietenos. Vrea binele tuturor. E filantrop cunoscut. Săracii îşi au partea lor în fie­care iarnă din mult puţinul D-lui Krapolidis; aceasta nu ’l împiedică d’a împrumuta cu do­bândă de 12—20 la sută. Că sfaturile cele mai părinteşti; aşteaptă cât de mult pe datornicii lui adese­ori le iartă din datorie, când dobânda a întrecut ca­petele. Petrecea mai în toate serile cu D­na Capacopol jucând conţină „prădata“ ori preferantul şi fâcând mare haz când, la conţină aceasta, isbutea să-şi prade ve­cina tocmai când ea avea cărţi mai multe nelegate cu riga. II venise de multe ori în gînd lui Krapolidis să ajute peD-na Capacopol, aceasta însă, ori de câte ori el aducea vorba, îl refuza cu politeţă. Vecinul fi­lantropic se măr­ginea dar numai în mici daruri pe la zile mari. Pentru Sofia insă avea o adevărată iubire de pariate, căci, timp de 5 ani de când se mutase la dînsele, o văzuse necurmat. Era copilă de 12 ani şi acum fată mare. O văzuse crescând şi se bucurase de mângâerile şi de nebu­niile ei timp de 3 ani. De cinci ani însă, Sofia se aşezase, se fă­cuse cuminte serioasă, sfielnică şi nu se mai arăta fată cu dînsul atât de prietenoasă, chiar darurile i le primea cu multă re­zerve. Sunt cam primejdioşi une­ori soiul acesta de bătrîul sau mai bine de flă­căi bătrâni, căci Krapolidis zicea că nu fusese nici o dată însurat. Era întâlnit la acelaşi ceas în cafe­neaua Brenner, unde sta vreme de două ceasuri la prânz cât şi seara. Juca ta­ble, numai ca să-şi treacă timpul, nici o dată însă pe parale. Primea să fie cinstit de alţii, nu cinstea însă pe ni­meni. Done cafele pe zi era toată chel­tuiala lui peste cele trebuitoare. II cunoştea toată lumea comercială şi financiară. I era alegător în colegiul I. Avea trei rânduri de binale cu câte 3 caturi fie­care. Se zicea de el că fusese comerciant în tinereţe şi anume plăcintar, că ’I mer­sese bine, că începuse a lua păduri, a­­poi moşii în arendă şi că acuma, după 35 de ani de muncă, trăia numai din venitul caselor şi al cupoanelor. Cu soiul simplu de viaţă ce ducea, nici mai rămânea îndoială că mare parte din venit îl capitaliza pe fie­care an, îşi vizita foarte rar prietenil şi mai des numai când­­era poftit la masă. I iera primit şi întâmpinat cu politeţa, cu stima şi cu prietenia obicinuită în so­cietate. Unii cu fete trecute şi cam urîţele şi acum nădăjduiau să ’l ginerească. Krapolidis arăta însă răceală tot­d’a­­una propunerilor de căsătorie Camerile cele două­i erau foarte luxos mobilate şi cu gust, ceea­ ce mira une­ori pe rarii săi mosafiri. La 8 ore dimineaţa, iarna, şi la 5, vara, se scula. Se culca tot­ d’a­una, vară şi iarnă, la 12 ceasuri. Ieşit în uşă, începu să cate galeş la Sofia, pe sub genele lui dese şi cărunte: —Ce păcat că nu mai sunt tînâr ! ’și zise bătrânul Mititica asta fură pe om întreg... Sofia cum zări că e privită de veci­, nul din mijloc, fugi înăuntru nemulță­­mită. — Nu pot suferi pe bufniţa asta bă­trână cu aierul ipocrit, îşi zise fata. Aşezându-se pe un scaun la fereastra care da spre grădiniţă, urmă: Ce-o fi avut el de avea aierul aşa de amărît?... Şi apoi iera galben la faţă... Abia m’a salutat... Abia ’mi-a zîmbit... Trebuie să i se fi întâmplat ceva... Krapolidis în vremea aceasta pornise să se plimbe prin ogradă. Văzu pe Ar­denescu lângă fereastră și se apropiă. — Bună seara, tinere, d­a ! dar ceai? rosti apoi cu un ton de îngrijare văzând pe tânăr așa de abătut. (Va urma)

Next