Adevěrul, iulie 1890 (Anul 2, nr. 558-581)

1890-07-02 / nr. 558

LUNI şi MARȚI 2-3 IULIE 1830 Care? Pe la finele secolului precedent, muri în Nürnberg, un agent francez Henri de Korsanson, în sînul unei nobile fa­milii, unde în ultimii ani fu adăpostit. După arătările tinerului mort și din testamentul său găsit, avea sărmanul a îndura una din cele mai crude lovituri a soartei, pe care a rare­ori un om poate s’o întâmpine. Cu toate că e gr­ea încercarea de a reproduce în natură a­­cest exemplu totuşi din hârtiile relative predate de un amic, ne vom mărgini a reda conţinutul acestuia în toată sim­plicitatea ei. începutul nuvelei ne conduce în tim­pul lui Ludovic al XV şi în cercul vi­cios ce­ înconjură tronul său. In acest cerc ducele da Luesne era unul din cei mai stimaţi. Ca o stîncă resistă el în mijlo­cul mulţime! degradate, lăsând a trece furtuna viciului pe dinaintea sa. La viaţa zburdalnică a Veri,ailianilor£nu“se putea imagina un contrast mai aprig, de­cât acest vechiu aristocrat francez, ce dădu regelui duce e al regelui și în cele­­alte punea mai sus onoarea numelui seu de­cât toată favoarea curței. In ast­fel de împrejurări, ducele nu prea era agreat de cercul său. Văduv, conducea singur creşterea fiicelor sale, Iulia, Blanche şi Charlotte şi avea nu­mai pe preotul Saint-Bel ca consultător, însă neîmplinind nici o dată poveţele sale. Preotul, bărbat jovial de 50 ani, aparţinea din inventariul casei. El dori a da tinerelor, trei blondine, o educaţie lumească. Muzica, dansul, pictura, gra­­ţiele şi musele să împlinească la aceste trei răpitoare fete, ceea ce natura a în­ceput a le înzestra atât de minunat. Aceasta însă nu se potrivea aspiraţiu­­nilor părintelui. Surorile primeau creş­terea într’un castel părăsit. Nu trebuiau să iasă în lume—nici la Paris­­ mai pu­ţin în Versailles şi ducele tremura la ideia că regele îl va ordona poate o dată de a recomanda Acele la curte. Nici cu vecinătatea castelului, cu nobilimea ce locuia în împrejurimi, nu le era permis să frecventeze, căci toţi aceştia erau servii viciului şi fiii lor saturaţi şi în­cărcaţi de patimi din viaţa mizerabilă a capitalei. Nici fetele nu se gândeau la asta. Toate trei erau însuşi modestia şi cu o iubire sinceră înclinate tatălui lor. Du­cele când adese­ori privea din fereastră pe scumpele copile zburând între copacii verzi, i se umplea inima de­­mândrie pa­ternă şi se bucura în tăcere de reuşita creşterei sale severe. Numai preotul dădu mereu din cap şi exprima surizând : „Prea multă severitate sau prea puţină, Ducele în multe privinţi, nu era în tot dreptul său. Nedrept prin aceea că nu ascundea destul lectura sa modernă, a­ceastă „Nouă Heloisă“. Nedrept de a nu prevedea că juneţea, în fine tot juneţe şi primă­vara mereu primă­vara romfine. Nedrept înainte de toate de a reveni cu semenii săi ,ia­r vechea credinţă ,­un plebeu nu are raţiunea de a exista în vîrtegiul lumei sau spre a da de un exem­plu mai palpabil, nu considera fiul in­tendentului său ca om. Acest din urmă însă nu numai că era om, dar pe lângă aceasta, un foarte frumos şi plăcut tiner, cărui părul­­cădea în bucle şi a cărui ochi aruncau nişte priviri arzătoare. Tî­­nărul fusese crescut împreună cu fetele şi contele n’avea nimic contra acestei societăţi nevătămătoare căci de, junele nu era om. La al 17-lea an, el fu tri­mis la Paris spre a studia dreptul şi de câte ori venea de vacanţă acasă, era mai copt, mai frumos, vorbea cu căldură arzătoare de drepturile omenirei şi alte neînţelegătoare cuvinte, lăsa cu un pa­tos zburător a răsuna poesiile sale, cami cu toate ideile întunecoase, înlănţuiau­ urechea tinerelor fete. Iar atunci par’că de o dată o lumină clară din lumea stră­ină străbătu în singurătatea lor, pe fru­moasele frunte albe se încrucişau, acum gândiri neobişnuite şi un dureros vesel dar umplu junele lor sîn. Ducele de Lu­esne nu o observă—tînărul era așa zis un neam. Intr’o zi în fine dispăru tatăl său, inten­dentul, l’a gonit și apoi singur aprobă ple­carea sa, pe care ducele o acordă după mul­te protestări .La domnișoarele castelului însă, domină de o dată o mare schim­bare. Feţele roze deveneau palide, du­rerea şi îngrijirea se citea acum unde tot­dea­una era scrisă cea mai veselitoare linişte a inimei. Preotul o surprindea de sigur, însă ducele era preocupat toc­mai atuncea cu cea mai modernă lec­tură asupra educaţiei fetelor, ca să mai dea atenţiune observaţiunilor preotului. Ce mirare dar pentru el, când într’o seară văzu păşind spre dânsul cele trei fiice îmbrăcate în doliu, puţin ezitând la pragul uşei ş’apoi par’că împinse de o scîntee, îngenucheau înaintea sa. Ce ascundea gluma ? Carnavalul era deja trecut şi nu ştia de un caz de moarte care să fi dat loc acestei mascarade. Din fericita întâmplare, ducele era bine dis­pus. Tocmai atuncea îşi înjură sătul pe Rousseau şi Voltaire, se simţea atât de vesel, de a rupe o dată masca severă şi a se înveseli cu voioşie.... Dar copii plânseră — curgeau adevărate lacrimi.... Pe D-zeu ce însemn­ază aceasta ? Sf.Tată....“ spuse Iulia și nu putu con­tinua, scăldată în suspin. „....Una dintre noi.... urmă Blanche şi un torent de lacrămi inundă tot ce voia a spune. „...A comis o greşală!.... sferşați de o­dată câte­ şi-trei, par’că ar fi studiat di­sonanţa. O umbră sbură pe faţa tatălui—buna sa dispoziţie însă recâştigă preponde­­ranţa. O greşală! Putea să fie ce­va drept! Ce greşală puteau face asemenea fete bine crescute, ce putea o Du Luesne comite ? .Ducele fusese într’o aşa neo­bicinuită plăcută dispoziţie, în cât ar fi iertat ori­ce. Poate cu toată stricteţa ordinului său, fetele s’ar fi furişat în bibliotecă—poate au a’şi reproşa vre-o întârziere religioasă sau poate prea mult sunt pe terasa parcului, unde nu do­­erau a fi văzute de un vânător Ver­­sailian. Ah! da, aceasta era. Una din trei a aruncat o adâncă privire în lu­me, o altă Eră ar fi coborît copa­cul recunoscinţei deasupra morilor par­cului şi gustat din dulcele lui fruct. Dar cum să găsească cuvinte a o măr­turisi? Tatăl glumi, se înfioră, ame­ninţă, stărui. Fetele răspundeau numai cu lacrămi sau cu cuvinte întrerupte de suspin şi din acestea înţelese în fine bătrânul duce.........puse mâna pe frunte dacă e treaz sau visează, însă tăcerea acestor fete îi afirmă că a auzit bine : una din ficele sale se simţea mamă. Ducele ameţi, D. Du Luesne să lase aşa ce­va pe numele său. Imposibilul era deci posibil. Trebuia să se razime de fotoliu, spre a nu cădea. Apoi părea că -şi adună toată puterea rămasă şi cu un ton înăduşit, înduioşat întrebă : „Care ?“ Fetele tăcură. Care ? întrebă încă odată tatăl, a­­ceastă dată strigând tare şi de­oare­ce nici una din trei îngenunchiatele figuri nu voia a răspunde, o groază teribilă se formă în ele, se asvârli la spada, pe care o conducea atât de glorios pentru regele, cu care a răsbunat diferite nedreptăţi şi care acum pentru cea mai infamă ru­şine, trebuia să zboare din teacă. Care ? ţipă el. Cele trei fete aplecau capul spre a primi tăcut lovitura. Ducele asvârli de­odată sabia, se aruncă asupra Juliei și îi ridică părul în sus. „Tu ești, nemernico !“ „Nu, tată, ea e inocentă,“ esclamă Blanca. „Așa­dar tu“ și mâna tiranului îi încleșta gâtul. „Nu, nu­u lamenta resistând Charlote. Era aproape să sugrume pe a treia fică de nu jurau Blansa și Julia că nici ei nu ’i au nimic de reproşat. Nici una din ele nu voi să numească pe culpabilă, aceasta s’au­ jurat’o so­lemn surorii, legate cu cel mai adânc amor și contra acestora nici o amenin­țare nu isbuti. Asemenea după numele criminalului, interogă ducele. Câte’şi trei rămaseră mate-mute cu toată ameninţarea cu în­chisoarea şi chiar când ducele de mâh­nire, începu a geme ca un copil. „Afară“, strigă el de­odată, şi aştep­taţi ordinele mele !“ Lăsă să vie preotul. Acesta să scoată de la fete, ceia ce nu voiau a’i spune. Nenorocirea era mare dar de reparat. Vinovatul —de­sigur un nobil, căci o Du Luesne greşind, tot o Du Luesne remâne—să însoare fata şi apoi amân­doî depărtaţi de privirile duce­lui să trăiască. Insă preotul nu află mai mult de­cât tatăl, ghici ceva mai mult şi aşa avea de îndurat o datorie martiră de a desvălui bănuiala mândrului aristocrat criminalul nu trebuia să fie tocmai un nobil, seducătorul fiicei Ducelui du Luesne, putea să fie un simplu cetăţean Un cetăţean ! Mândria nobilimei din patru­ ze­i strămoşi, începu a fierbe în peptul ducelui! De cât a da fiica sa unui plebeu, mai bine să o sugrume cu mâna sa. După numele criminalului, nu mai era curios. Ce putea să facă cu dân­sul? Cel mult a’l lega sau pironi pe poarta castelului. Numai pe vinovată, doria, trebuia să o știe, căci nu voia a perde toat­e trele fiicele. Dar aceste remaseră tăcute, cu toată stăruinţa preotului. Era un rar exemplu de iubire, ce lega aceste trei fiinţ Toate insistau a suferi pedeapsa, fie ea cea mai grozavă. Ducele obosit de fu­rie, căzu într’o slăbiciune, apoi după un sfert de oră, cum preotul îi aduse res­punsul fermei deriziuni a surorilor, se trezi şi par’că inima ’i fusese în două luptă, căci spuse fără voce: „Fie deci toate trei! “ Preotul avea acum a declara neno­rocitelor dorinţa ducelui: erau abando­nate, desmoştenite, încetaţi a purta nu­mele Ducelui du Luesne. Contele nu mai voi a şti de dânsele, un mic aşe­zământ depărtat să-i serve de adăpost şi încă azî-noapte să plece în spre acolo... Sărmanele se supuseră. Nici un adio, nici o strângere de mână, nici un cuvînt de ertare ! Bătrînul remase închis în ca­mera sa când trăsura porni și dacă pre­otul nu le promitea asociarea, erau să plece fără lumină in întunerecul nopței. * * * In Bretagne veni un copil în lume, cărui se dădu numele părăsitului așeză­mânt. Henri de Kersanson era un copil gingaș, care visă sub sincera îngrijire a celor trei mame crescu. Da, trei mame ! La Juba, Blanche și Charlotte, la fie-care zise băiatul mamă şi fie-care căuta a’i fi mumă şi fie-care ’l proteja cu acel amor nemărginit. Poate, văzând cum micul copilaş se juca ’şi adu­­ceau aminte de puţinele os fericite gustate cu... Poate!... sau acoperim mai bine misterul, ce trei mume l’aia împăr­tăşit şi dus în mormîntul lor. Asemenea şi micul Henri nu ştia nici o diferinţă în iubire, era fiul a trei mame şi de dat, câteşi­ trei e cu aceiaşi închinăţie ilială. Insă crescând, de multe ori ’i îm­pingea curiozitatea, care din mama Blan­che, mama Iulia şi mama Charlotte e adevărata sa mamă, căci în tinera sa minte ’i venea în fine ideea că in lumea naturală, numai o mamă trebue să avem și câte o dată doria a o exprima cine e a sa. „Care? Care?“ întrebă fiul ca odi­nioară tatăl. Apoi iar se temu de respunsul, de posi­bilitatea, că știind pe adevărata sa mamă, pe cele-l’alte le va iubi poate mai puţin. Sirioarele nu voi a le întreba, era lipsă de confienţă sau nefidelitatea. Insă întrebarea nu se lăsă a fi gonită, îl urmă din an în an şi cu cât înainta în vârstă îi sună mai tare : „Care ? Care ?“ Puţini ani după sosirea surorilor la Kersanson, adusese preotul trista ştire da moartea ducelui. Puteau deci acum a reintra în lume. Dar ce face în ea greşala uneia lâncezia pe toate trei şi îngrijate adânc că ele au atras moartea părintelui, o ţinută de solemn a conserva cel puţin stricta penitenţă de a trăi în singurătate. Preotul rămăsese la ele spre a conduce creșterea lui Henri. îndată veni timpul că copilului i se incumbă necesitatea unui tată. Mama Charlotte muri de o durere de piept, tânăra inimă singură, trinătatea se dărîma, din trei mume numai două ’i-a rămas! Ah! ea poate era adevărata mamă, pe care o conducea acum în mormânt... După câţi­va ani, boala moştenită ceru şi pe a doua victimă, muri şi mama Ju­­lia; fiul treilor mame deveni în fine fiul unei singure mame ! Bunul preot şi iu­birea mamei Blanche ’I alinau durerea, însă întrebarea se înfipse mai rău. Care ? Care ? Să fie ea oare între raşele verzi sau stătea ca vie înaintea sa? Junele se adânci în îngrijiri, deschise ochii atât de dureros către amicul și profesorul său, că acesta, într’o zi impo­sibil a mai rezista, îl declară că nici el nu știa nimic. Toate cele întâmplate în seara aceasta, în castelul din Luesne, îi nară cu deamănuntul, însă adevărul ce ducele nu află, rimase şi lui necunoscut. Junele cletină necredincios capul... Preotul stărui cu totul blând de a nu se deda curiosităţi şi ’l rugă de a re­purta toată iubirea sa, mamei ce ’i-a rămas, de a o considera ca adevărata sa mamă şi de a nu dori ziua, în care e­­nigma ar putea să se deslege... Această zi veni însă nechemată, cu toate că se lăsă mult timp adăstată. Blanche supraviețui cam lung pe ambele surori și Henri deveni deja bărbat, când într’o zi fu chemat din Paris spre a a­­sista la patul de moarte al iubitei sale mame. Acesteia îi reveni viaţa, văzân­­du’şi fiul intrând în cameră şi cu o a­­dâncă bucurie privirile ei întunecoase erau îndreptate spre această nobilă fi­gură, care -i aducea aminte momentul fericire! şi anii durerilor­. Voi­a vorbi, însă fără sunet se mişcară buzele. Cu mâna tremurîndă arăta o lădiță, ce stătea pe masă. Henri o aduse, o deschise, ea atinse înăuntru, pipăi prin hârtii, scoase o scrisoare pecetluită și o dădu fiului. O privire dureroasă, o strîngere de mână și mai că mamai exista.... După înmormântarea ei deschise Henri scrisoarea. Era actul său de botez. Re­pede alunecă privirile pe rîndurile do­cumentului, căutând finitul, care sună : „Tatăl şi mama necunoscute“. * * * „Mă veţi crede sau nu mă veţi crede,“ zise mişcat Henri de Kersanson, în limba sa stricată nemţească, către gazda sa din Nürnberg, „e o mare nenorocire de a nu cunoaşte pe mama“. Sărmanul ştia ce zice. „Din ziua îrn care întrebarea se în­cuiba în inima sa, nu’l mai lăsă, ea se întinsese pe întreaga sa viaţă, pluti pe mormântul mamelor sale, ’i ocasiona multe dureri penibile după moartea lor. Vecinie enigma ’i sugrumă: Care ? Revoluţiunea izbucni, se consacră cu totul pentru drapelul regelui, nepresim­­ţind care inamic—poate carnea şi sân­gele său — lupta în cea-l’altă tabără. Curiositatea înrădăcinată răsuna peste toate furtunile... Care? Care?. ...Trebui să fugă, se nutri amar, ca şi cei-l’alţi emigraţi, din lecţiuni franceze sau din munca mâinilor sale. In Nürn­berg, găsi ospitalitatea, şi pentru aceasta avea de învăţat trei fiice blondine ale casei. Rar simţea un profesor atâta res­pect, cum aceste trei şcolare îi devotat­. Lungi minute putea să le privească, a întreba ochii lor, a le seconda privirile, par’că în groasele lor gene domnea un mister pe care trebuia să’l ghicească: Care ? Care ? Care ? Germenul morței progresă răpindu’i în sînjil seu din cauza climei riguroase. In tot timpul ultimei sale boale, avea a­­dese ori visuri, visuri ce’i pricinui dureri și veselie. Povestea atuncea de o figură femeească, ce văzu înaintea sa, cum se între­ şi îndată s’a contopit într’una. Intr’o dimineață faţa sa se găsea mai clară. Stătu drept pe patul său şi’și alunecă privirile pe o fantomă cerească. „Merg acum la ea“ suspină adine, însă îndată, par’că vroia să corijeze cuvin­tele, „la ele“. Zîmbi și închise ochii. Tradusă din limba germană. P. A. . Coleseul Opler Duminică 8 Iulie Mare Serbare Populară Dată de presa capitalei şi asociaţiu­­nea studenţilor universitari (secţiunea Bucureşti) pentru complectarea fondului destinat ridicărei unui bust lui Eminescu la Botoşani. Programa In Sală Scenă din Căsătoria silită (Moliere) ju­cată de D-nul Y. Alex. I. Jianu. Un domn care întârziam, monolog în versuri zis de D. Niculescu. I Luciafărul, poezie de Eminescu, reci- t tată de eleva Sofia Hussar în etate de 19 ani. Concertul Dat de D. Profesor Kneisel (Producţiuni esecutate de profeso- Gimnastică s­rit Moceanu, Velescu, Bădescu (cu elevii lor Dan. In ambele grădini ale Colo­­seului Opler 1). Distracţiuni naţionale. Poarca, ţurca, popice, capra, zmeii, farşice, minge, jocuri de inele. Teatru de păpuşi. (Vasilache). 2). Kioşeurî: Kioşeul Presei—Kioşeul Flo­rilor—Kioşeul Tutunului. 3). Cea m­ai vestită cărturăreasă,care va ghici, trecutul, prezentul şi viitorul. Telefon—Tir—Popice cu premii— Turnul Colibei, cu premii: Un ceas şi o pălărie—Că­luşei—Panorama— Dinamometru—Tranvay. 4). Cofetăria Naţională—Cârciuma ţărănească 5]. Ridicarea unui colosal Balon. 6]. Mare bazar cu licitaţie. In tot timpul sărbărei, seara se vor da focuri de artificii. Grădina va fi splendit iluminată cu lampioane, soare electric, etc. Vor cânta două muzici militare, mu­zica grădinei Opler, şi lăutari. Preţul intrărei este numai 1 leu Pentru copil, prețul redus. | începutul la orele 2 p. m. ULTIME INFORMAŢI! Ieri, la 2 ore, tinerii logodiţi Alexandru Callimaki şi Maria Ver­­nescu, se prezentat­ înaintea Pri­marului Capitalei care, în numele legel, a pronunţat căsătoria lor. Martorii D-luî Alex. Callimaki erau Colonel Gheorghe Roznovanu şi Alex. V. Beldimanu, iar aî D-soarei Maria Vernescu, D. P. Or­­bescu, preşedinte de secţie la Cur­tea de casaţie, şi deputatul Dimi­­trie Economu. La 3 ore s-a celebrat ceremonia religioasă, în Biserica Domniţa Bă­­laşa, de către P. Sf. Sf Ghenadie, Episcopul de Argeş. Nunii au fost D. Gheorghe Ver­nescu şi D-na Zeneida Callimaki. Afară de rudele ambelor familii, un mare număr de amici au ţinut să asiste la această cununie pen­tru a prezenta atât tinerilor căsă­toriţi, cât şi părinţilor, călduroa­sele lor felicitări şi urări de feri­cire la care ne asociăm şi noi. De la Biserică toţi nuntaşii in­vitaţi de D. şi de D-na Vernescu au mers la Domniile Lor acasă unde, potrivit obiceiului românesc, tinerii au fost primiţi, la intrarea noului Palat, cu pâine şi cu sare, iar oaspeţilor li s’au servit şam­panie şi cofeturi. Muzica regimentului 6 de doro­banţi a executat cele mai frumose aici până la 6 ore, când tinerii căsătoriţi au plecat la gară înso­ţiţi de toţi invitaţii. De şi D-na Alexandru Callimaki au plecat cu acceleratul spre El­veţia, unde vor petrece câte­va săptămâni. Sâmbătă seară s’a respândit zgo­motul în oraş că măcelarii s’au pus în grevă. Ducăndu-ne în piaţă am aflat că intr’adevăr, o parte dintre ei nu voia să deschidă măcelăriile a doua zi Duminică. D. Primar al oraşului şi D. colonel Algiu, pre­fectul poliţiei, sosind la faţa lo­cului, au făcut pe toţi să înţe­leagă că în momentul de faţă la noi, nu se poate face aceasta, fă­­găduindu-le însă că în lunele de iarnă, va elabora un regulament şi va da autonzaţiunea ca Dumi­­nicele să fie închise, însă cu a­­nume condiţiunî şi ast­fel s’a a­­planat acest incident, care cu drept îngrija lumea. După stăruinţa nu ştim cui, Mi­nisterul cultelor a aprobat ţinerea unor conferinţe­ industriale, în Bră­ila, învăţătorilor din ţară, pentru a putea să înveţe împletitul pae­­lor, rechiţilor etc., în acest scop, Guvernul va trimite cu cheltuiala sa câte două învăţători din fie­care judeţ, ca să asiste la aceste con­ferinţe de la 7 — 31 August. Lucrul în sine merită toată lauda, dar, nu credem că în 20 de zile se va putea învăţa ce­va ; noi cre­dem că ar fi mai bine şi mai ne­­merit ca aceste cur­suri să se in­troducă în toate şcoalele normale şi atunci de­sigur foloasele vor fi destul de mari. In tot cazul, de­cât nimic, tot mai bine este ce­va, de­şi puţin, învăţătorul din Ruginoasa ne scrie că Prinţesa Maria Cuza şi a remis suma de 112 lei pentru a cumpăra cărţi şi alte obiecte spre a fi împăr­ţite ca premii şcolarilor silitori. Domnul doctor Asachy a plecat er­ la Paris, unde va sta două luni de zile. Eminentul doctor se va întoarce în țară la 1 Septembrie. — 4 MB GHSWt— Fostul Director al Băilor Eforiei, care le a adus în halul în care se găsesc, nu găseşte alt­ceva spre a’şi scoate paraponul de­cât să impute altora ceia ce făcea D-sa. Aşa mai zilele trecute, a luat o sticluţă cu apă din Bazinul băilor din strada Vestei şi a supus-o la examinarea comitetului de higienă, care drept ori­ce urmare, a găsit cu cale să publice printr’un ziar din Capitală că stabilimentul lasă de dorit. Ca răspuns la această acuzaţie, mii de cetăţeni se grămădesc din zi în zi mai mulţi spre a protesta prin vizitarea băilor în contra a­­cestei bine­voitoare reclame. Rugăm pe D. Dr. Felix ca să viziteze însuşi stabilimentul de băi din strada Vestei, la ora când aglo­meraţia este mai mare şi se va convinge că fostul director de băi al Eforiei l-a indus în eroare şi, dacă se poate, am dori să fim pre­zinte la această cercetare. D. Judecător de instrucţie Stă­­tescu, după avizul mai multor ar­murieri, cari au declarat că revol­verul întrebuinţat de tînăra Er­­nestina Moscuna, în contra D-lui Răceanu, nu era de calibru să u­­cidă un om, a eliberat pe cau­ţiune pe D-ra Moscuna. Cazul rămâne a se judeca de către tribunalul ordinar. Până astăzi nici o persoană din cele ce a câştigat la loteria cate­drală Sf. Iosef, nu s’a prezentat la Primărie să încaseze suma câşti­gată. D. Paparigopulo, noul ministru al Greciei, a prezintat Sâmbătă scrisorile de acreditare, M. S. Re­gelui, la Sinaia. In Monitorul Oficial apărut ieri 1 iulie, s-a promulgat legea pen­tru stăvilirea cumulului. Peste două luni de zile vom a­­vea multe posturi vacante. Avis amatorilor. Astă­zi va avea loc la Primăria Capitalei licitaţia pentru construi­rea unui al treilea filtru la Ar­­cada. De asemenea cele două filtre actuale, cari sunt de un chilome­­tru de lungi şi sunt făcute în lemn, vor fi înlocuite cu alte filtre, făcute în ciment şi acoperite, ast­fel că în timpul verei vom avea apă rece, iar iarna nu vor îngheţa. Mâine, Marţi, va sosi în Buzău D. G. Muzicescu cu corul Mitropo­liei din Iaşi, unde va da un con­cert de muzica vocală iar Joi D-sa va fi în Ploeşti, unde de aseme­­nea îşi propune a da un concert. CASA DE SCHIMB Michail Benzal 14, Strada Lipscani, No. II Alături cu Băcănia Păun Popescu & Comp. Cumpăr şî vînd tot felul de Efecte de Stat, după cursul zilei cu preţurile cele­­ mai avantajoase, atât pentru cumpărător cât şi pentru vânzător

Next