Adevěrul, august 1894 (Anul 7, nr. 1934-1961)

1894-08-01 / nr. 1934

ANUL VII.— No. 1934. NU­MERUL 15 BANI ABONAMENTELE INCE­P LA 1 ŞI 15 ALE FIE­CĂREÎ LUNÎ SI SE PLĂTESC TOT-DA­UNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţiei din Judeţe şi Streinatate prin mandate POŞTALE UN AN ÎN ŢARĂ 30 LEI; ÎN STREINĂTATE 50 LEI ŞASE LUNI . . 15 » » » 25 » TREI LUNÍ . . 8 » » » 13 » Un u vm­er în streina­ta­te SO bani MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA NUMERUL15 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se primesc numai la Administraţie din Streinatate, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate anunciurî la PAG. iv...............0,30 b. linia • » »iii...............2,— le! » » » » ii.............3.— » INSERȚIELE Șl RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL. La Paris, ziarul se găsește de cu numerulla' * '' kioscul No. 192, Boab­a.. St.­Germe­n?- 1 * 1 și UN NUMER VECHII1 5 ----------------------.____1 '3. L^. *1' ADMINISTRAȚIA PASAGIUL BANCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BELDIMANU REDACŢIA ‘' PASAGIUL BANCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) O SINGU­RÄ EDITTE Să te ferești Române de cuiți strein în casă X. Alexandri. LUNI 1 AUGUST 1894. IARNA, VARA SI ARTA Romîî crucit. Răsfoeşti paginile severe ale tuturor criticelor şi găseşti o sumedenie de «cauze profunde» ale înălţărei sau scăderei productiu­­nilor literare. Unii iți spun că tre­­bue să cauţi pricina în condiţiile economico-sociale ale Epocei; alţii te asigură că totul depinde pur şi simplu de gradul de cultură al po­porului. Se poate. N’am de gînd să intru aici în cercetarea cauzelor profunde, pentru că nu sînt competinte. Mi se pare însă, că am descoperit o nouă cauză, care e de zece mii de ori mai adîncă şi mai reală. Nu rîdeţi,vă rog; dar cauza aceasta este... temperatura atmosferică. In adevăr, cu literatura se întîmplă contrariul de ceea­ ce se întîmplă cu revoluţiile. Lombroso, care pune pe revoluţionari în rîndul anormalilor, susţine—întemeiat pe date istorice— că mai toate revoluţiile se întîmplă pe călduri, de­oare­ce căldura scoate pe oameni din sărite, mai rau de cit un regim reacţionar. Chiar Marea Revoluţie franceză a izbucnit în ziua de 14 Iulie (1789). Pe frig, nimeni nu s’ar fi gîndit să ia Bastilia. Caserio, nici el n’ar fi săvîrşit atentatul, dacă luna lui Iunie nu l’ar fi găsit tot anarhist. Ce să mai discutăm însă? Aseme­nea adevăruri n’au nevoie de demon­straţie... nici chiar de «demonstraţie naţională»,cum ar zice un «confrate» ajuns celebru. Cine nu ştie că, pe cînd nu se inventase puşca Martiny, re­voltele de stradă se potoleau pom­pierii cu apă rece? Cine nu ştie apoi, că doctorii recomandă duşuri oame­nilor cu harţag. Ei bine, cu literatura lucrurile merg tocmai din potrivă. Iarna, odată cu sosirea ciorilor, a zăpezei, a ba­lurilor mascate, — încep să năpă­dească tot felul de foi literare, perio­dice cu luna ori cu anul. Reviste, apendice la foi politice, fascicule cu ilustraţii, toate cer să trăiască şi ele pe «arena publicităţei», după ce în «primul articol» au arătat «cine sînt şi ce vor». Cînd vine însă vara, sărmanele foi îşi ard aripile în para necebitei! Dar să vin la fapte: Iarna trecută, cum a apărut Ade­vărul Literar, ne-am pomenit că, — de ce? pentru ce? ca ce? — au nă­pădit pe tărîmul bla­jinei noastre ţări o nemiloasă sumedenie de«literare». Aveam Viaţa, Ţara Literară, Lumina şi atitea şi catitea, de care...cine-şi mai aduce aminte? Şi scriau! Care de care mai sigur de el, care de care mai convins că are să reformeze literatura romînă, nu mai ştiai pe unde s’apuci, ca să scapi de ameninţătorii reformatori. Trecu o lună, trecură două, tre­cură trei, — şi căldurile începură să se arate pe orizontul Romîniei. Se topea zăpada, eșeau ghioceii, se le­pădau paltoanele; însă viguroşii re­formatori nu se lăsam Pină ce ne pomenirăm într’o zi cu nişte călduri de 380. Ca prin farmec Lumina ’ntinse mîna Vieţei, Viaţa, Ţarei Literare,— şi cite­trele copilele îşi luară zborul la Domnu ’n ceruri... Nevinovate şi triste şi palide fe­mei, — de ce v’aţi stins? Prin urmare, e lucru dovedit as­tăzi, că și căldura are o influență te­ribilă asupra progresului literaturei. In adevăr, de astă iarnă şi pîn’acuma, condiliunile economice ale tarei nu sau schimbat, cultura poporului e sigur că n’a retrogradat, ce dar a făcut să dispară atîtea publicaţiunî? Mi se va obiectă, — şi cu multă dreptate, — că dispariţia Vieţei, Lu­­mineî şi Ţarei Literare nu însemnează un regres, ci un progres. Aşă este, calitativ, cantitativ insă, faptul ră­nîne în picioare: se «consumă» mai puţină hirtie. Inc’odată dar, ce e la mijloc? Nu ezit de a spune: căldura! In adevăr. Iată nişte tineri doritori de a colabora pentru progres. Ei se retrag într’un colţ, iau Lyra ’n mină, şi dă-i şi dă-i şi dă-i, pînă ce auzi cîinii ’n Giurgiu. In momentul per­­petrărei, ei sunt literaţi,—aceasta n’o puteţi contestă. Cînd însă încep să iasă aburi din piatră seacă, fenomenul se produce şi ’n capetele tinerilor literaţi. Din capetele lor, care se pot califică tot ca piatra de maî sus,—din capetele lor, de unde iarna eseau numai fu­muri, începe a eşi un miros de funin­gini. Peste puţin, consumatum est Ah! Organele ’s sfărmate şi maestru’! cam nebun! Neîndoelnic, relaţiunea cauzală este evidentă. Cînd, după toate cer­cetările, nu găseşti alte motive ale dispariţiunei; cînd coincidenţa dis­pariţiei cu apariţia căldurilor îţi iz­beşte ochii; cînd, chiar înainte de călduri, chiar şi iarna, tinerii aveau simptome de călduri, — trebuie să fii de o rea credinţă patentă, ca să nu recunoşti că există o relaţiune adîncă şi intimă intre activitatea acestor literaţi şi temperatura at­mosferică. Şi nu noi, cronicari im­­parţiali, vom tăgădui acest adevăr elementar, această causa causarum! Un mare autor a zis: in cauda ve­­nerum. Noi vom zice : Are meteahnă la cap! Şi zicem aceasta cu multă certitu­t­e­dine, de vreme ce există o serie de literaţi, la cari cauda ţine loc de aceea­ ce de regulă se chiamă cap. Acesta-i chiar motivul pentru care ei numesc toate producţiunile lor îndoioase «copo­ d’opere» şi le savu­rează par’că le-ar fi eşit din cap. Pe ei nu poţi să-i critici, nu poţi să-i ataci, nu poţi să-i distrugi,— pentru că, zic dînşii, noi avem cap. La căl­duri însă, — cap...itulează, cum ar zice doctorul lor fără voe. Din parte-ne, supunem aceste slabe observații criticei severe și credem că ele ar putea sluji foarte mult la luminarea opiniunei publice. Anton Bacalbaşa. GALERIA LITERARA COLONEL G. BOTEANU N’a ştiut lua pildă bună de la superiorul D-sale generalul Candiano­ Popescu, care, rămâ­­nind în activitate la meliţie, în literatură a trecut la retragere. Don’ colonel G. Boteanu dimpotrivă, spre unanimul regret al melitarilor ca şi al ţi­vililor, a părăsit nobila carieră a ar­melor pentru cea a lui Th. M. Stoenescu. In această carieră a sa, don’ colonel G. Bo­teanu, care astăzi primredactează Revista nou­tăţilor minunate, e de o activitate deplorabilă. Regulat, pe fie­care săptămină, el aşează in coloane strinse un număr de strofe variind între 25 şi 50. Din coada acestor coloane don’colonel comandă atacuri împotriva tuturor viţiilor tre­cute, presente şi viitoare. In contra lenii, de pildă, pentru că, după cum a spus şi Prodănescu Lenea sac­e, nu munceşte, dom’le. Sau împotriva ghiordumului, cacealmalei şi maosuluî, căci: Printre norii groşi de fum Ce se ’nalţă prin saloane Se văd mese de ghiordum Conturnate de cucoane. Iar cînd vine «ziua timp de muncă» cucoana doarme «ca o şuncă, scoţind horcăeli pe nas şi sunete de contrabas», pe cînd soţul, «amploiat nenorocit». Cite-odată se opreşte Şi de uşă se lipeşte Ca s’asculte de strănută... In sfirşit în contra egoiştilor cărora le spune: «Reluaţi-vă mormintul», căci Este rîndul să trăiască Dafinul în suvenir. Altă dată, pentru variaţie, s’apucă să traducă la sigur—cum ar zice Miţa Baston, — pe bietul Alfred de Musset. Este oare pe zăpadă, sau p’o statue mai albă Că ăst candelabru d’aur sub alcovu-î atîrnat FaCe-azurul ca să joace pe perdele ca o salbă? Musset se cutremură în mormînt, dar don’ colonel merge înainte neînfricoşat, ţinînd pasul în urma lui Th. M. Stoenescu. Aci îşi are asigurat gradul sau in ierarhia de­­ciuplinată a literelor române. DIN TONŢII ALPI­ I Ei cîntă... Danţul lor se’ntinde La umbra ulmului bătrin; Iar alţii beau şi, pe genunche, işi string iubitele la sin... Ţiganii tălmăcesc pe strune Din cinteci vechi poveşti de dor, Şi sub măestrile arcuşuri Plîng inimile tuturor... II Bavaria e plină toată De munţi, de ape şi femei,— Şi nu-i drăguţa să nu-şi aibă Drăguţul ei... Străin, cînd m’au văzut pe mine, Că trec, pribeag şi singur lacul, Toţi m­’au­ privit duios, şoptindu-şi: «Săracul»! (Thumseer Trade). O NUVELA PREMIATĂ Ce-or fi avînd nemţii cu viaţa noastră ţărănească? N’a fost destul mizgălită pe hirtie de Brociner, n’a fost destul... exa­gerată de Sanda răsbunătoarea, trebuia acum să maî vie şi nobilul Oswald Neu­­scholz de Jassy s’o maî ia odată la refec. Nu ştiţi cine e D. Oswald de Jassy? Nici eu. Ştiu însă că e autorul unei nuvele nem­ţeşti, a cărei traducţiune s’a publicat zilele trecute în Rominul. Nuvelei îi zice Ior­­danca, iar în ce priveşte genul căruia ea aparţine, traducătorul ne spune numai atît că este o nuvelă premiată. De cine, cu ce, pentru ce, nu importă. Ar importa însă în adevăr a se şti cam ce idee şi-or fi făcînd nemţii care citesc ast­fel de nuvele premiate, despre ţăranii şi ţărancele noastre, despre viaţa ţărănească d­in acest colţ de Halh-Asien căruia de obi­­cei­ i se zice pe nemţeasca curentă wilde Wala­hei. De­sigur, dacă acei nemţi ar crede pe D. Oswald de Jassy, ar trebui să se desveţe pentru totdeauna de aceste nepotrivite ex­presii, căci ar putea să vază că la noi, dacă e vorba de civilizaţie, apoi primarii săteşti vorbesc ca marchizii lui Ponson du Ter­­rail, iar tinerele noastre ţărance ar putea da mult înainte tuturor junelor castelane car­e populează foiletoanele lui Petit Journal sau fasciculele romanelor traduse in edi­tura Universului. In adevăr, Iordanca — tînăra țărancă a D-luî de Jassy — deși nu e de­cit o vaga­bondă pe care un grănicer călare o prinde pribegind și o aduce domnului primar, cînd acesta o întreabă, cu un aer sever: — Cum îţi zice? Iordanca, vagabonda, răspunde «cu o linişte şi armonie de limbă care mişcă pe auditoriu­g­: — Cum hai zice? Ce vă poate folosi dacă o veţi ştie (Nu mai vorbim de traducţie!) între­baţi priveghetoarea cine este, ciocîrlia cum îi zice? Pe ăst pămînt este atita loc şi totul creşte şi trăeşte cum î-a dat-o Dumnezeu! Iar cînd primarul o ameninţă «să o în­chidă la primărie şi apoi să o trimeată peste bariera satului», ea protestează glă­­suind: — N’o faceţi asta, domnule primar. Nu luaţi floarei lumina cerului, ciocirliei (iar ciocîrlia!) văzduhul in care slăveşte pe Domnul. Primarul se convinge numai de cit şi se mulţumeşte «să-i spună dar cum o chiamă». Cum o chiamă ştiţi. Aflaţi dar pentru ce e vagabondă : şi-a rătăcit drăguţul şi de trei luni­ il caută. — De trei luni de zile — zice ea — sunt pe drum. Colo unde soarele sărută marginele albastre ale munţilor născut-am (a şi născut deja, săraca) şi crescut-am. Din sat în sat um­blat am peste mări şi ţări (!), văi şi dealuri. Mers-am fără frică de nimica, căci dusu-m’a dragostea şi însoţitu-m’a nădejdea. Şi-o dă nainte pe coarda asta. «Ca dalba lună sărutată de plelele negre ale nopţii», aşa văzu faţa albă a lui Ionel, ntrăgostită de perul şeii negru, aşa umbla după plug...» Şi primarul n’o leagă, şi n o trimite la balamuc, ci după ce «o ascultă cu aten­ţiune încordată», esclamă: — Bine, Iordanca, vei rămînea aci cit vei dori, și unde voi putea face ceva pentru tine, voi face-o mîine chiar, o să ai prilej a ne des­făta cu cintecele tale (şi n’o auzise în viața lui căntînd !). In satul vecin e nuntă și eu sînt naş. Pe sfinta Paraschiva! —adăogă nobilul mar­chiz... pardon, primarul, — ce uimiţi vor fi nuntaşii să te vadă şi să te audă căntind. Se ’nţelege, şi aţi ghicit deja cu toţii că nunta despre care e vorba era să fie tocmai a Ionelului pe care-l căuta vagabonda. Asta este în literatura nuvelistică o reţetă mai cunoscută de­cit sulfatul de chinină in medi­ană. Toate se petrec de-aci nainte conform reţetei consacrate: Ionel, «a cărui faţă la aceste cuvinte de­veni palidă ca ceara» păşeşte înainte şi «privirea sa întilni cu o forţă magnetică» pe a minunatei vagabonde. «O nelinişte penibilă se împuternici de oaspeţi». — Lăsaţi-mă... — îngănă ea — lăsaţi-mă să privesc... să mă încredinţez... Ionel, da, e el, Ionel... Mireasa e aproape de leşinat. Dar după scenă urmează renunţarea, şi aceasta tocmai atunci cînd Ionel se hotâ­­reşte să ceară socrului «să-l desfacă de ju­rămintele sale». Dar socrul esclamă: Om fără cunoştinţă (I­I), acum după ce s’a făcut cununia civilă ? Atunci Iordanca «îşi revine în fire» şi «se dă un pas înapoi». — Este hotărit, — zise ea cu o voce tremu­­rîndă, dar nu fără oare-care solemnitate, — omul dragostei mele nu poate fi bărbatul meu. Ionel este bărbatul unei alteia. Sfinta fecioară mă va mîngăia... Săftică, ia-ţi bărbatul şi du-te la biserică ! Ionel esclamă Iordanca­ cu lacrămile în ochi, dar Iordanca îl trimite­ şi pe el la bi­serică şi se depărtează «indicind cu mîna că nu doreşte să fie însoţită». Gata.* * * O fi dat cine­va vre-un premiu D-lui de Jassy pentru această nuvelă — trebue să-l credem dacă i­e-o spune — dar ce premiu s’ar cuveni oare atunci celor cari în zilele noastre ar mai avea curajul şi răbdarea să citească ast-fel de nuvele din popor. Hotărît, pentru o ast-fel de muncă nu se mai găsesc azi de cit nemții. De aceea, dacă mai ai de gînd să mai scrii vre­ o nu­velă ca asta, D-le de Jassy, las-o, te sfătuesc, netradusă. .. O, BORŞ! FA­BULA ROMÎNĂ ...Iar eu mănînc borş la Cişmegiu­... Ţara. E era un tinăr plin de visuri. Una din acele naturi pe care soarta le-a destinat să mănînce borş la Cişmegiu şi la gazetă. Intr’una din zile, pe cînd soarele trimetea raze calde pe acest pămînt de mizerii, E se plimba trist prin saloanele Scrintelei. Ce avea EI De ce suferea el? întrebaţi de ce sufere frunza îngălbenită, pasărea ce cîntă duios, unul ce murmură. Ga frunza, ca pasărea, ca unul, era şi el,— pe cînd în depărtare se auzea o flaşnetă intonînd din Trovatore: Stride La Vampa...! E luă un condeiu și scrise, sub inspiraţia di­vinei şi necunoscutei melodii, cîte­va rînduri la «Corespondenţa» din Ţara: — «La Vampa.'T. Ocna.­­— Adevărul literar nu mai apare...» Apoi se duse la Cişmegiu spre a continua să mănînce borş.* ¥ ¥ Morala acestei nuvele tendenţioase: Adevărul literar apare mereu. Ţara literară nu mai iese, — şi, totuşi , mănîncă înainte borş. Wunder. SUICIDATUL ^RECALCITRANT Vasilache Tremurici zis şi Foame-lungă, venise pe lume fără să se nască, căci nu-şî cunoştea nici pe măsa, nici pe tata-sau , — şi nu­ numai el, dar nu se găsea nimeni pe întinderea celor 130.000 de chilometri pătraţi ai Romîniei, care să-i fi cunoscut părinţii. Cum şi ce fel a crescut plnă la şapte ani, iar nu se ştie. Vasilache îşi aminteşte nu­mai că s’a pomenit o dată că-i de şapte ani. De aici încolo o inimă miloasă la st­îns de pe drumuri, l’a spălat, l’a pieptănat, la îmbrăcat cu ce-a putut şi l’a dat la şcoală. Sătul de glumele băeţilor, de ocările pro­fesorilor şi de gramatica lui Manliu, Vasi­lache a fugit de sub tutela cărţei şi a bine­făcătorului său, şi s’a perdut prin lumea largă. Contimporanii săi afirmă că nimeni n’ar fi în stare să spue ce-a făcut Vasi­lache pînă la vrrsta de 20 ani şi nici pe unde a umblat,—atit numai se poate afir­ma cu siguranţă că în toată vremea asta de zece ani, Vasilache n’a făcut nici un pas peste graniţele politice ale patriei sale natale. La vrrsta asta însă a apărut fără de veste pe stradele capitalei, lung şi deşirat, cu ge­nunchii eşiţi prin pantaloni, cu ghetele roşii şi scîlciate şi mare amator «de tot ce se debitează prin condeiu», cum o spunea el singur tuturor «prietinilor şi cunoscu­ţilor». Căci îşi făcuse îndată «prieteni şi cunos­cuţi», dar toţi îşi băteau joc de dînsul, şi bietul Vasilache, ca să-şi poată astimpăra foamea lui vecinică şi nemăsurată, dedea ori­cui voe să-l batjocorească in schimbul unei porţii de mincare. Şi cu cit trecea vremea cu atita creştea şi el.*Şi creştea văzînd cu ochii, udat la cap de ploaea* cerului şi la picioare de ume­zeala cocioabelor in care bietul Vasilache îşi odihnea trupul. * A venit însă o vreme tristă pentru el, camarazii lui, din veselia şi batjocura cărora trăia ■ deveniseră cu vremea oa­meni serioşi, eşiţi din şcoală şi cu poziţie socială. Acum nu se mai uitau la dîn­­sul şi pomana cu banul e mai grea şi mai anevoioasă pentru fieştecare, de­c­ît pomana cu porţia de mincare. Străin cu totul pe lume, incapabil să se ocupe cu cel maî mic meşteşug sau meserie, Vasilache devenise tuns, palid, şi slăbea şi se prăpădea pe măsură ce rămînea mai singur şi mai stingher în viaţa asta păcă­toasă. Intr’o bună dimineaţă, după un somn lung şi greu, plin de vedenii triste şi de munţi de pilaf, Vasilache s’a deşteptat cu siguranţa că pe ziua aceea nu va avea de ros nici coaja de pîine uscată şi mucedă din ajun. Atunci a luat şi el o hotărîre eroică pentru cei care trăesc bine şi au de toate, dar banală pentru unul ca dînsul: s’a hotă­rît să se omoare. Avea el, nu se ştie de unde, un pistol vechiu şi ruginit şi o cutie cu capse. L’a încărcat, i-a pus capsa şi l’a îndreptat cu linişte spre cerul gurei. Dar... plisc! capsa n’a luat foc. Şi bietul Vasilache a avut curajul să le încerce pe toate, dar degeaba ! Capsele că­pătaseră reumatisme cronice ca şi dînsul. * * * Atunci s’a hotărît să se spînzure. Şi-a de­strămat toată căptuşala singurei haine pe care o avea, şi-a făcut din ea un fel de fu­nie cu laţ şi a plecat la şosea să-şi facă samă. N’a uitat însă să ia cu dînsul pistolul şi cutia cu capse, aşa poate la caz dacă se rupe funia, cine ştie !... Ajuns la şosea s’a suit într’un copac, a legat funia de o creangă groasă pe care s’a aşezat şi el călare, după ce şi-a pus mai întîi lanţul în gît. Una!... două!... trei ! şi Vasilache a tras cu pistolul; dar pistolul făcu iar plisc ! şi nu luă foc. Atunci Vasilache se răsturnă de-a ber­beleacul de pe creangă ca să se spînzure. Funia s’a rupt şi Vasilache a căzut gră­madă la pămînt, aşa cit era el de mare şi de grea. Dac’a văzut şi-e văzut, s’a sculat şi el de jos, s’a scuturat de praf, s’a uitat sus în copac la funie pînă ce s’a săturat şi pe urmă a p­lecat acasă, şontîcăind şi plin de o fune­­ră disperare.* După chibzuinţe lungi, a hotărît să nu se lase, să încerce mereu cu suicidiul. S’a pus să-şi fabrice o funie nouă, a ple­cat la Floreasca, a ales un copac ale căruia crengi dedeau mai toate pe lac, s’a urcat în el, şi a reinoit operaţia de la şosea. Trage cu pistolul,— plisc ! nu ia foc, îşi dă drumul de pe creangă,— se rupe funia şi cade in apă. Aici era şi nădejdea lui supremă : să se înece în lac dacă cele­l’alte două mijloace n’or reuşi. Ţi-ai găsit! Doi pescari care se aflau prin apropiere s’au repezit la el cu o lun­tre, şi l’au scos din baltă muiat ca un burete şi cu părul plin de verdeaţă de pă­rea că i un acoperiş de casă veche. ft . * După cîte­va zile de post şi cugetare, faţa lui Vasilache s’a luminat*ca un lam­pion de la serbările populare din Cişmi­­giu, căci Eureka­­ acum găsise mijlocul in­failibil de a se omori. Mai avea pe lume un singur prieten: un farmacist. Vasilache reuşi să capete de la dînsul o sticluţă cu otravă şi se puse din nou în campanie înarmat cu funia şi cu pistolul cunoscut. Cînd caută omul prea multe complicaţii la lumea asta, în­tot­deauna greşeşte. Aşa şi Vasilache al meu. In loc să înghită o­­trava în pace bună, să vedeţi ce i-a dat dracul în gînd să facă. S’a dus iar la Flo­reasca şi iar a încălecat pe o creangă, iar şi-a pus funia de gît şi iar şi-a încărcat pis­tolul. Ce-şi zicea el: — Dacă pistolul nu ia foc, dacă funia se rupe şi dacă căzind în apă mă scoate iar cine­va, apoi mor de otravă, căci am s’o înghit înainte de-a încerca cele-l’alte mij­loace. După ce-a înghiţitVasilach­e otrava, s’a pus pe lucru. Pistolul a făcut*plisc ! Funia s’a rupt, a căzut în lac dar îva fost scos imediat ci dupe cîte­va minute, după ce a înghiţit ca la o vadră bunăs de apă. După ce l’au scos­­afară de păr’şi de u­­rechî, salvatorii lui Vasilache s’au pus să-l strîngă cu o curea peste pîr­tece de ţişnea apa din el ca dintr’o tulumbă, şi ţîşne’a în două cu otrava pe care o înghiţise. In cit bietul­­Vasilache, după ce-a dat afară dintr’nsul toată apa şi toată otrava pe care o înghiţise, a plecat acasă teafăr sănătos dar cam besmetic pe două cărări, par’că băuse numa vin vechiu în loc de apă şi otravă.­­­­ Sătul de train, lihnit de foame şi descu­rajat la culme, nenorocitul de Vasilache nu poate să se urnească nici din casă, nici din viaţa pămîntească. Ca să mai încerce să-şi facă singur samă, nici prin gind nu-i trece. Acuma aşteaptă un cutremur de pămînt care să dărîme casa peste el și să-l lățească, — afară nu­mai dacă nu l’o da proprietăreasa a ta înainte de cataclism. ■ti 1. TU.

Next