Adevěrul, iunie 1895 (Anul 8, nr. 2214-2241)

1895-06-01 / nr. 2214

ANUL Yin.­No. 2214 JOUI 1 IUNIE 1895. NUMERUL 10 BANI M­INIERUL10 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIE­CĂREÎ LUNI ŞI SB PLĂTESC TOT-D’A-UNA. INAINTS* in Bucureşti la casa administraţie! din Judeţe şi Streinâtate prin­ mandate POŞTALE ON AN In TARI 30 le! ; în STREINÂTATE 50 le! ▼. Alewh­f. ANUNCIURILE DIN Bucureşti şi judeţe se primesc fumai , Administraţie din Streinatate, direct la. administraţiei la toate oficiile de publicitate anunciur! LA PAG .IV.................0,30 b. luni » » »III................2,— lei » » » » ii...............3,— » » inserţiele şi reclamele 3 le­­rImdsl. La Paris, ziarul se găsește de vInzari kioscul No. MAKUaaupraimi se inapoiaza UN M­ftCSR VECHIU 80 ADMINISTRULTIA­­ pasagiul bAncei naționale (casele kasagkorgevico REDACTIA MSAWUL BANCEI NATIONALE (CASELE Director poltic: ALEX. V. BELDIMANU V» aaaiMf ba «troliutote 9« tmmi \ Să te ferești Române de strein în casă Atitudinea noastra Naţionalul are urechi şi nu voeşte să audă, ochi are şi nu voeşte să vadă. Organul D-lui Iancovescu se întreabă mirat: pentru ce democraţii şi socia­liştii, cari combat­ cu înverşunare gu­vernul, nu dau mîna cu partidul libe­ral ca să dea jos şandramaua conserva­toare ? La această întrebare noi răspundem lămurit: pentru că nu facem politician nimi ordinar şi voim sâ fim logici şi consequenţi. Guvernul actual, netăgăduit, este un guvern mizerabil şi căzut în păcate. In această privinţă noi l’am combătut totdeauna, de la venirea lui la putere şi pe timpul chiar cînd D. Iancovescu era amic personal şi politic al D-lui Lascar Catargiu şi’­ lua apărarea în potriva noastră. Mai mult încă , noi avem superioritatea asupra D-lui Ian­covescu şi din alt punct de vedere. Noi am combătut şi guvernul liberal, tot cu atîta energie cu care combatem as­tăzi pe conservatori. Paralel cu noi, în cîmpul opoziţiunei­ unite luptă şi D. Ian­covescu şi se ştiu infamiile ce le-a fă­cut guvernul lui Radu Mihaiu contra D-lui Iancovescu şi în contra familiei sale de la Vîlcea. Ştiut este că în ce­lebrul proces al „asasinilor de la Vîlcea“ figura şi cumnatul D-lui Iancovescu, şi îmi aduc aminte cum D. Eugeniu Stă­­tescu­, în anul 1887, veştejea opozi­­ţiunea­ unită sub cuvînt că la banche­tul dat de ea participa fratele asasi­nului... probabil cumnatul asasinului, voia să spună D. Stătescu--- adică D-ta, Domnule Iancovescu. Şi acuma să ne uităm niţel la prezent: noi am com­bătut pe colectivişti şi -i combatem şi astăzi, pe cînd D-ta te-ai aliat cu dîn­­şii şi ai şters cu buretele tot trecutul D-tale. Cînd vorbeşti de logică şi con­­sequenţă, nu crezi oare că ar fi cazul de-a pomeni despre zicatoarea funiei în casa spin­guratului ? Să lăsăm la o parte însă cestiunea personală şi să discutăm pentru ce noi, deşi combatem pe conservatori, nu ne aliăm­ cu liberalii ? De ce mai întîiu ne-am alia cu par­tidul liberal ? împreună cu noi şi D-ta, Domnule Iancovescu, ai văzut ce au făcut libe­ralii în cei doi­spre­zece ani de putere. Şi cînd oamenii sînt tot aceia, cînd în capul partidului stă Dimitrie Sturza, omul mic la suflet şi reacţionar pînâ în măduva oaselor—şi alături de dîn­­sul cînd vedem pe Eugeni­u Stătescu, verdele Stătescu de altă­ dată, care negă opoziţiunea pînă şi dreptul de-a fi ocro­tită de legi, cînd întru nimica nici oa­menii, nici tactica partidului nu s’au schimbat, adică nu am fi noi nişte simpli găgăuţi ca să ne jucăm de-a răsturnat guvernele ? Să cadă de vor şi de se poate, noi însă în această ceartă dintre con­servatorii mizerabili şi mizerabilii libe­rali nu avem ce căuta, li lăsăm să’şi mănînce nasurile cît poftesc şi cum le vine mai bine la socoteală. Cînd liberalii ar schimba vechiul sistem şi s’ar îndruma pe calea refor­melor democratice, cînd ne-ar arăta că sint dispuşi a veni la putere, făcînd agitaţiune pentru votul universal de pildă, atunci de sigur că datoria socializmului român şi a democraţiei ar fi de a le întinde mîna de ajutor. Cînd însă li­beralii nici nu vor să audă de reforme democratice şi de votul universal, apoi de sigur că ar­ fi nişte perfecţi idioţi dacă le-am da mîna de ajutor ca sâ vină la putere şi sâ reînceapă cei doi­­spre­zece ani de turpitudine şi satra­pie,— şi încă pe socoteala noastră şi cu ajutorul nostru! Dar ne veţi spune: nu vedeţi însă cît de reacţionari sînt conservatorii, că îndrumeazâ ţara spre reacţiune şi căl­carea Constituţiei, devine un fel de sport din partea miniştrilor? —Aşa este ! Cine însă ne poate a­­sigura că nu tot aceeaşi linie de pur­tare vor avea-o şi liberalii, odată veniţi la putere, ei cari au dat dovezi neîn­­doioase că ştiu perfect să-şi bată joc şi de ţară şi de Constituţiune ? Ambele partide istorice fiind putrede şi căzute în cea mai de pe urmă stare morală, socializmul şi democraţia au datoria să asiste impasibile la descompunerea lor, fără a se murdări luînd parte pentru unul sau pentru altul din cei doi be­ligeranţi. Politica aceasta am urmat-o de a­­tîţia ani şi politica aceasta o vom ur­ma-o înainte, pînă cînd vom putea de­osebi vre-o diferenţă în bine şi vom vedea că democratizarea partidului libe­ral este un fapt îndeplinit. Const. ffîille. ISI^ILTIJBLA mici şi Un interview Alaltăieri, la Capşa, în acest local al ciocoi­lor, unde petrece liberalizmul şi democraţia, D. Safia, autorul Cerberului Naţiunei de la Boto­şani, a intervievat pe prinţul Beizade, sau Gri­­gore M. Sturza Motivul interwievului era:­ Bei­­zedeaua e contra sau pentru sufragiul universal îmi aduc aminte de o piesă oare-cum, văzută acum vre­o 20 de ani, in care un individ în­treba pe altul dacă e pentru sau contra lui Jean Jacques Rousseau; şi cum nici unul din cei doi indivizi nu citise pe filosoful francez, era o plăcere să’i fi auzit pe amîndoi cum com­­­bătea fi sau susţineafi pe Rousseau. Taman aşa­ şi cu Sofiaoa-Beizadea. Intervievu! a urmat în modul următor : Softa- — Măria ta, aş vrea să ştiu dacă sînteţi partizanul sufragiului universal­­ Beizadeaua.— Ce e aia? In legile fundamen­tale ale universului nu vedem sufragiu uni­versal. Softa.— Amu mata trebuie să ştii că strămo­şii noştri au fost întotde­auna pentru ca tot romínul să voteze.. Beizadeaua.­­ Aşa este, dar dintre două rele trebue să alegem în­totdeauna pe cea mai mică Sofia. — Să mă iertaţi, Beizede, dar romínul spune din potrivă că din trei p’a mai lungă. Beizadeaua. — Asta aşa este dacă poporul ar fi cult şi bogat, dar sufragiul universal o să aducă la putere pe toţi calicii şi ignoranţii. Sofia. — (Aprinzînd ţigara Beizadelei). Recu­nosc că mata ai dreptate, dar eu zic să dăm sufragiul universal numai la cine o fi învăţat şi o avea avere, fără să ridicăm dreptul de vot la cel-l’alt popor, care şi el trăeşte în f­ica lui Dumnezeu, Beizadeaua.­­ Eu am scris şi în legile funda­mentale ale universului că un popor trebue să trăiască din al lui, iar nu din al meu înţeleg sufragiul universal peste 45.000 de ani, dar acuma nu vreau sâ vie calicul şi să’mi ia moşiile ei ştigate cu sudoarea frunţei lui Sip­­somo şi a lui Baroţi ori Stătescu. Noi am mun­cit în ţara aceasta pe la tribunale şi curţi, de aceea sunt contra „sufragiului universal“. Şi Beizadeaua plătind consumaţia a plecat, dimpreună cu barba ei tricoloră, lăsînd pe Cer­berul Naţiunei in cea mai profundă nedomirire filozofică. Vax. ------------------------------ttot.-----------------------------­ El, aşi! L’Indépendance Roumaine reia teza Tim­pului care susţinea cum că ideile demo­cratice n’au răsunet în ţara romînească. Ziarul D-lui Lahovari văzînd că Timpul a dat chix, schimbă poziţia cestiunei şi pretinde că «presa aşa zisă înaintată» su­fere un declin pe toată linia din cauza abuzului ce a făcut cu tonul violent. Nu e vorbă, această concluzie este cu totul surprinzătoare, mai ales că ziarul francez susţine din capul locului cum că criza generală economică care bîntue ţara a determinat şi o criză în presă. Atunci vine întrebarea : dacă criza economică e de vină de ce să aruncăm moartea în tonul violent ? Dar ce să mai căutăm logică acolo unde este precugetare și pasiune ! Ziarele conservatoare, văzînd bine că presa de­mocratică are un succes destul de serios și un număr de cititori considerabil, au întreprins o campanie de fantezii—ca să nu spunem o campanie de neadevăruri,— prin care ar voi să dovedească apro­piata peire a presei înaintate. E foarte regretabil că ziarele înaltului Guvern n’au alt­ ceva mai bun de făcut. e vede că n’au mai rămas fuste de lău­dat, nici faifoclocuri, nici hailaifuri de înălțat la ceruri; acuma ne-a venit rîn­­dul nostru pentru a suferi criticele ne­miloase ale Cerberilor naţiunei. (Să nu se supere D. Safia de la Botoşani). Domnilor ziarişti conservatori daţi bună pace presei democratice, precum şi ea vă lasă în plata Domnului. Noi n’am făcut nici­odată această meserie ordinară de a număra bucăţelele pe care le bagă în EDITIA A TREIA gură adversarii noştri, nici nu le-am scotocit prin registre, nici nu le-am făcut socoteala zilnică a tiragiului. In tot ca­zul, să nu vorbească nici L’Indépendance, nici Timpul, nici alt ziar conservator de tiragiu în casa spînzuratuluî, căci sin­tem­ gata să facem comparaţia. Adică, să fim bine înţeleşi. ________________________Dragoş. T­I X1* TJ XX I Studentul în medicină. Se deosebește foarte mult de studentul în drept. Medicinistul poartă de multe ori ochelari... pînă și la pantaloni, pe cînd studentul în drept poartă pantalonii cu dungă după moda actuală Medi­cinistul merge la curs, iar studentul în drept mer­ge la curse; medicinistul se ocupă cu cărţile şi rare­ori juristul nu joacă cărţile. Spiritul de solidaritate, spiritul de corp, cum am zice, este mai dezvoltat la studentul în me­dicină, din pricina vie­ţei în comun, a convieţuirei în spitale, la sala de autopsie etc Medicinistul se aprinde mai rar şi se stinge, mai greu, dovadă faimoasa grevă în potriva D-lui Rîmniceanu care a durat un an aproape fără ca vre­unul sâ dea greş. . Studiul medicinex predispune mai mult la cu­noaşterea nevoilor reale ale societăţei şi la uma­nitarismul ştiinţific. De aceea din sînul acestei facultăţi au i­eşit întotdauna cei mai înfocaţi a­­depţi ai socializmului, cel puţin in Bucureşti, la facultatea de medicină, au prins mai întîiu ră­dăcini ideile socialiste. Studentul în medicină devine elegant­­numai după ce are clientelă şi idealul său este: un cu­peu, cu trei cai la grajd. Vardalabum. CRIZA DIN TURCIA Schimbarea marelui vizir.—Chestii inter­ne sau externe ?— Un om al reforme­lor. -Principiul „neamestecului“.— Notiţe biografice Cu toată împotrivirea sa în contra a­­mesteculuî puterilor străine — sau mai bine zis al Engliterei—în afacerile interne ale Turciei — adică în chestia arme­nească — Sultanul totuşi a găsit de cu­viinţă a face o concesie. Telegraful ne-a vestit ori că marele vizir Gevad-Paşa a fost înlocuit cu un om de stat mai mo­dern, mai primitor de reforme, cu acelaş Said-Paşa, care acum zece ani a trebuit să cedeze locul viziriatului tocmai din cauză că stăpînului sau, Sultanului, i se părea că vrea să meargă prea departe cu reformele. Ar fi însă totuşi un lucru greşit dacă s’ar exagera importanţa acestei concesii. Se pare mai de grabă că Sultanul n’a voit prin aceasta de cît să mai atenueze as­primea refuzului sau de a primi­­ames­­tecul Engliterei, sprijinită de Rusia şi Franţa, în chestia armenească, dar opi­nia generală e că refuzul va rămînea re­fuz şi după această schimbare în per­soana marelui vizir. Chestii externe sau interne ? Iată de alt­fel care sînt informaţiile pe care Neue freie Presse le primeşte «din cercuri diplomatice bine informate» des-pre cauza şi importanţa acestei schim­­ări. Chestiuni de ordin interior se crede că au pregătit în realitate de mai mult timp această schimbare şi chestiunea armeneas­că n’a venit de­cît să grăbească hotărîrea Sultanului. Said-Paşa, dacă e un om care s’a ară­tat în tot­deauna un partizan h­otărît al reformelor interioare, în politica externă nu s’a arătat nici în decursul fostului sau viziriat, nici cită vreme a condus resor­tul afacerilor străine ca un om cu o ini­ţiativă proprie sau cu preferinţe pentru vre­o putere sau alta. Un om al reformelor Se crede că activitatea noului vizir se va îndrepta mai mult asupra adminis­traţiei interioare, şi că va căuta acum să dezvolte şi mai mult toate acele reforme pe care a început a le introduce, în de­cursul trecutului sau viziriat, mai ales pe tărâmul finanţelor şi al justiţiei. Se ştie că Said Paşa a fost acela care, pe tărîmul justiţiei de pildă, a fost în stare să dobîndească aprobarea Sulta­nului pentru reforma modernă a institu­ţiei procurilor. Principiul „neamestecului* Nu s’ar putea proroci însă de loc dacă faţă de Englitera va fi dispus să se arate mai conciliant de cît predecesorul său. Cei din jurul Sultanului afirmă că or ce mare vizir, or ce nume ar purta şi or cît de iubitor de reforme ar fi, în împre­jurările şi cu Sultanul actual n’ar putea reprezintă alt principiu de cît că: «gu­vernele străine n’au nici un drept de a se amesteca în administraţia internă a unui alt stat». Aceasta e o maşină de la care nici Said Paşa nu s’ar putea depărta, chiar dacă ar voi-o. Notiţe biografice Said Paşa e un om de vr’o 55 de ani. De­şi n’a avut ocazie de a face studii şi experienţe în străinătate, şi e mai mult un autodidact, e însă în înţelesul cel mai obicinuit al cuvîntului un om modern. Şi-a început activitatea publică în vara anului 1860, cînd, cu ocazia măcelului creştinilor din Damasc şi Libanon, a fost numit vice-guvernator în Siria, şi a ştiut să restabilească ordinea. In timpul războiului din 1877 a fost guvernator al Tulceî şi Tîrnovei, şi deşi nu fusese nici o­dată ofiţer, în toamna acelui an a luat comanda corpului de la Osman-Bazar, care a dat mult de lucru ruşilor, pînă ce a fost totuşi respins. După război­, Said a fost numit se­cretar al Sultanului Abdul Hamid şi membru în comisia de reforme, apoi la 1879 prim-ministru. Răsturnat prin influ­ența engleză, a fost totuși chemat la pu­tere ca mare vizir în anul 1882, la 1885 însă a trebuit să cedeze locul lui Kiamil- Pașa, după ce Sultanul se cam speriase de prea multele reforme ale favoritului sau Said. Vest. -----­--------------------***1-----------------------­ Rușinea Capitalei Brătescu-Decalitru a ajuns într’un hal ne mai pomeni. Nu-i zi să nu se îmbete și să nu facă cîte un scandal. Ultimul scandal l’a fă­cut alaltăeri la cofetăria Rădulescu, de unde cu greu a putut fi dat afară. O dată în stradă, Brătescu a început să în­jure lumea care se adunase atrasă de sca­ndal, iar mulţimea i-a răspuns cu huiducli bine meritate. Nu credem să îl existat nici într’o ţară şi nici într'o epocă un scandal mai ruşinos ca acela pe care ni’l prezintă acest individ to­lerat, nu se ştie pentru ce, de D. Filipescu şi de guvern. Te prinde mirarea că unui om ca D. Fili­­pescu nu i-e ruşine să stea alături cu o fiinţă aşa de degradată ca Brătescu, şi nevoiţi sîntem să spunem că nu acesta e responzabil, că sta­rea în care se află continuă îl ia ori­ce res­­ponzabilitate, ci ruşinea cade toată asupra celor car I o tolerează. Ce scandal ne mai pomenit! — ------------------—■*»»-----------------------• Salonul român Struguri de sticlă. Femee cu tibişir. Luna ruptă.-Ţărani mascaţi—Fri­zeria naţională.-Un om perplex. Portret pe spanac şi etc. Duminică am trecut din întîmplare pe lingă Ateneu. Văzînd afişat cum că pictorii romînî şi-au expus operele, am intrat cu gîndul ca să mâ delectez un ceas, două cu ceva artă. Prima sală in care am intrat, întune­coasă, plină ticsită de tablouri așezate în modul cel mai nenatural posibil, mî-a dat, de la primii pași, iluzia panoramei D-luî Braun. Credeam la început că’î numai o iluzie, dar vai! o examinare mai de a­­proape m’a convins că iluzia trebuie să se transforme într’o tristă realitate. Cînd zic tristă asta nu înseamnă că vrea să blamez arta şi pe artiştii panoramei, pe aceia îi admir, căci ştiu sâ’ţî dea impresia nenaturalului şi a oribilului, în gradul cel mai înalt. Artiştii cei serioşi de la Ateneu fac o slabă concurenţă în direcţia asta şi nici de artele frumoase nu se­­apropie — bîjbîesc între Rubens şi Braun, dar îi ru­şinează şi-î compromit pe amîndoi. De pildă D. Titus Al., tablou Nr. 4, a expus nişte struguri de sticlă, Intrîu am crezut că e o îndrăzneaţă reclamă a vre­unei fabrici de sticlă sau a societăţei ano­nime de basalt artificial şi ceramică. Dar mâ înşelasem. M’am mai gîndit poate că arti­stul a depins o alegorie[cu aluzie indirectă la vre-o mitologie­­ necunoscută, cu fiinţi avînd stomahuri de piatră şi dinţi de oţel, dar cum catalogul e mut în privinţa asta, las şi eu chestia în suspenzie. Cugetînd însă mai matur şi aruncîndu-mî ochii mai departe, văd un­ tablou fără nume şi fără număr, un portret de femee cu păr violet,Teu buze de fer forge şi... data cu o pătură groasă de tibişir pe faţă, în loc de suliman probabil. In dosul aces­tei măscî de tibişir trebue sâ se ascundă ființa mitologică care mănincă strugurii * * * D-lui Titus Al., Nr. 4. Pînâ ce nu vom pri­mi o desminţire categorică, noi privim fap­tul ca cert şi bine stabilit. Şi să vedeţi că lucrurile se leagă şi mai departe. Sala asta posedă o înlănţuire lo­gică de tablouri, căci tabloul nou 36, iscă­lit Artachino, ne transportă intr’un fel de tîrg care nu-i de pe tărîmul nostru, ci tre­bue să aparţie tărîmului cu fiinţi cu dinţi de oţel şi cu struguri de sticlă. Luna e pe acolo făcută din trei bucăţi inegale, foarte roşii şi lipite între ele cu bucăţi de nori foarte lungi. Casele sînt din­­tr’o bucată, turnate în papier maché sau altă substanţă incasabilă. De unde am con­chis că prin locurile acelea sunt teribile cu­tremure de pămînt şi că de aceea casele au asemenea fasoane. Probă luna, ea fiind făcută din substanţe fragile, s’a rupt, dar casele au rezistat. Şi tot din tărîmurile acestea, ne zugră­veşte D. Gregorescu, tablou Nr. 77, un fel de ţărani cari au căruţe şi boi întocmai ca la noi, dar ei umblă mascaţi şi pâmîntul lor e făcut din bucăţi de culori murdare şi uscate. Ce lume curioasă! Trecînd mai departe, am remarcat cu o vie plăcere că D. Serafim, tablou Nr. 159, nu face parte din grupul artiştilor cari pic­­turează scene, fiinţe şi lucruri din lumi ne­cunoscute nouă. D-lui s’a inspirat din viaţa modernă şi reală. Acest tablou reprezintă în modul cel mai fidel şi mai reuşit capul de ceară de la vitrina magazinului Paul coiffeur român. Vor găsi poate unii că D. Serafim a împins naturalizmul prea de­parte, că putea să se inspire de la fiinţi vii, nu de la figuri din vitrinele frizerilor din Capitală. Pentru contemporani, tabloul acesta n’are, ce-i drept, mare însemnătate, căci figurile astea de ceară le vedem în toate zilele. Dar pentru urmaşii noştri ? Ce fericiţi am fi noi dacă pe vremurile vechi s’ar fi găsit pictori cari sâ ne transmită forma lingu­rilor de masă, ale halbelor cu care romanii şi grecii beau ambrozie prin stabilimentele publice, şi altele. Nr. St. D. Grant. D-nuî ţine calea de mijloc. Amestecă lumea reală cu cea fan­tastică. Se vede că sau îi sfădit cu ambele grupuri de artişti, sau vrea să’i împace. Partea reală e reprezentată în tablou prin­­tr’un biet rumîn care se uită cu mirare în jurul lui şi mi se pare chiar că flueră. Şi cum să nu fluere şi sâ nu se mire? Artis­tul a picturat în jurul lui o grămadă de plante absolut străine florei noastre, un amestec de varză mare cu foi de palmier, lipite cu culoare spălăcită şi înfipte în pă­mînt cu capu ’n jos. M’am mirat şi eu ca şi bietul grădinar zugrăvit şi-am trecut înainte, în sala de a doua. Mult n’am stat, căci nu-mi plac plan­tele verzi. Tabloul 80 reprezintă un portret pe spa­nac, iar Nr. 195 reprezintă grădina din care fusese cules spanacul pentru portretul de mai sus. Păcat de capul Cuconiţei,că era nostim— de ce ni l’a servit artistul pe spanac ? Păcat ! La rest renunţ, că n’am spaţiu. Index. * * * * * * •* • ---------------------------------------------------­ Oficioasele se Împung A dat strechea în oficioase. Se împung te­ribil una pe alta. Iată de pildă cum e tratată Ţara de L’Indépendance: «Cutare foae care trăgea 8ooo de exem­plare şi-a văzut tiragiul redus la jumătate ; alta, care începuse să meargă, se vede redusă la dificultăţile de la început; o a treia, care ajunsese să-şi acopere cheltuelile, de-abia o mai tîrîe de azi pe mîine.» Cu toate că L’Indépendance îşi ascunde a­­tacurile avind aerul că loveşte în trei părţi de­odată, se cunoaşte imediat în cine vrea să prinească, de­oare­ce mai jos adaogă : «La noi, în fond, nu se gustă excesele şi extravaganţele. Violenţele In presă nu sint admise de­cît In epocile anormale, cum a fost sfirşitul ultimului an al regimului liberal şi poate ultimul an al regimului conservator din 1875.» Cu alte cuvinte, L’Idépendance ii spune subţire Ţarei: Noi am fost, ce-i drept, de o violenţă unică în felul ei, pe cînd eram în opoziţie. Dar ce nu face foamea din om ? II face şi fiară sălbatică. Dar voi, acum cînd ne aflăm la putere, de ce uzaţi o coardă care poate să ne mai fie de folos în opoziţie ? Foarte drept. Mai ales că L­ndépendance se laudă mai la vale, de­şi numai prin simple afirmaţii fără documente, că-i merge bine. Cînd gustă omul din bine, nu mai merge cu traiu prost. Şi Ţara lovind, prin tonul ei, în viitoarea campanie violentă pe care L’In­­dépendance se pregăteşte s’o ducă în apro­piata perioadă de opoziţie, loveşte direct în administraţia gazetei lui Claymoor, care con­tează mult pe vechile clişeuri de violenţă, astăzi puse la bască. Sîntem curioşi să vedem ce va răspunde Ţara. Lynx.

Next