Adevěrul, ianuarie 1901 (Anul 14, nr. 4107-4135)
1901-01-28 / nr. 4132
Anui XIV— No. 4132. FONDATOR AUEX. V. IÎELDIMMU Abonamente Un an Sastiuni Trtt luni 10 bani în toată țara 15 ,, 99 străinătate In t»r&..............30 lei 16 lei In Btrftinătate. . 60 „ 25 » Un număr vechifi 20 bani 8 lei 18 DIRECTOR POLITIC 1*0X1 T. MI L L £ Anuncîurl Lini» pagina IV Lei................... 0.60 bas III 2.- ^ BIROURILE ZIARULUI 11 — * I r a d # Sărindar — II TELEFON 1Kersul crizei ministeriale. - tiberali! la putere Conservatorii ori liberalii? Cel mal încurcat om din ţara romînească e actualmente regele. Un partid care l-a silit mina cu ciomege şi pietre, a dat două falimente la guvern in mijlocul celei maî cumplite crize, dintre cari cea de a doua după ce pretinsese că-şî fuzionase toate elementele şi că a pus la minister tot ce avea mai bun, maî inteligent şi mai capăbit. Să înlăture? II ucide, căci un partid căzut pe două falimente nu se maî poate reabilita în vecii vecilor. Să-î permită o nouă şi ultimă formaţie ministerială? Dar din cine şi cum ! Conservatorii s’au pus intr’un impas. Ei au dat jos un minister fiindcă n’avea soluţii nimerite pentru rezolvarea crizei. Acum dau jos un al doilea minister tot pe acelaşi motiv, dar n’au de prezintat altă combinaţie de cît pe cea înlăturată pentru incapacitate patentă. Cum să se descurce acest nod extrem de încîlcit ? Să vie un al treilea minister cu a treia serie de soluţii? Dar nu mai sunt oameni de rezervă in partid, şi gruparea conservatoare, care constitue masa, ţine la soluţiile ei deja socotite ca insuficiente şi proaste. Să revie actuala formaţie sub eticheta d-lui Teodor Rosetti, adică un amestec de junimişti fără d. Carp şi un amestec de conservatori fără d. Cantacuzino? Ea va găsi aceeaşi opoziţie în Cameră şi în gruparea pur conservatoare. Să revie vechea formaţie, e absolut cu neputinţă. Să se formeze un cabinet junimisto-takist, atunci cum se vor putea împăca la putere programele şi ambiţiile opuse cari nu s’au putut împăca pînă acum ? Vai de capul regelui! In mintea lui trebuie să fie o teribilă babilonie. Dar mai sînt şi alte consideraţii cari complică situaţia. Străinătatea, care fusese foarte perplexă văzînd la ministerul de fiinanţe, în timpul isbucnirei crizei, pe d. general Manu, nu s’a arătat maî satisfăcută prin prezenţa d-luî Take Ionescu. Acesta a fost primit la Berlin ca un fluşturatec. Ori cît ar fi de inteligent şi bun politician, ori cît ar fi de talentat ca orator şi de meşter în intrigi, d. Take Ionescu s’a dovedit foarte slab om de finanţe, probă contra-proiectul sau opus proectului d-lui Carp. Ce va zice străinătatea revăzîndu-l la ministerul de finanţe în împrejurările disperate de azi? Conservatorii au dat toate formaţiile ministeriale posibile. O a treia nu poate fi decit ori revenirea la trecut, ori revenirea la guvernul căzut sub o altă etichetă, ambe eventualităţi fără sorţi de izbîndă, nasc o cute moarte. Şi împrejurările ne dau ghes, nu ne permit să ne jucăm de-a ministerele absurde. Singur partidul liberal se prezintă unit, necompromis încă, avind o soluţie francă : 20 de milioane economii reale şi 5 milioane impozite noi acceptabile de public. El singur poate fi chiemat la putere. Acest lucru trebue să-l recunoască chiar conservatorii. Ştim că ar fi să se sinucidă părăsind puterea, dar nu e cu putinţă altfel. Dacă ar fi fost cu putinţă ar fi guvernat în linişte. Cele două crize ministeriale ne-au probat iremediat bila lor neputinţă şi incapacitate. Dacă regele dă puterea tot conservatorilor, criza se instalează în mod permanent la crima statului, în finanţe şi în economia naţională, şi fatalmente, după citeva luni, se va ajunge la un guvern liberal. De ce să nu se încerce de pe acum ? I. Teodorescu Datoria partidului liberal Criza ministerială îşi urmează cursul şi regele îndeplineşte formalităţile consultărilor de lrigoare. Care va fi rezultatul lor, nu putem şti, pentru că suveranul nu-i prea comunicativ în această materie mai ales. Credinţa noastră este că regele trebue să cheme partidul liberal la putere, pentru bunul cuvînt că trecem prin o situaţiune prea grea ca să ne mai permitem luxul unei nouă încercări conservatoare. Partidul liberal, ştim, nu este ahtiat de putere; el ar dori ca să nu vină la guvern în asemenea momente, dar de sigur că nu-şi va declina răspunderea şi îşi va face datoria. Această datorie nu constă numai în a lua frînele guvernului, ci de a nu repeta greşelile tuturor partidelor şi în special greşelile sale proprii. Pe lingă aceasta, să fie odată ştiut, că partidul liberal voeşte să iasă din făgaşul vechilor apucături şi al obiceiurilor vechi. Experienţa este făcută cu vechiul sistem. El dar trebue de pus la arhivă, şi la muzeu trebue de trimis toate vechiturile politice, toate personagiile decorative dar deşarte, toţi gheşeftarii, toţi stâpînii de clientele, toţi aspiranţii de şefii loale, toţi aceia cari nu deosebesc două cuvinte ciametralmente opuse: afacerile şi politica. Politica trebue considerată ca un sacerdoţiu şi ca un sacrificiu şi de aceea noul guvern liberal — dacă vor veni la putere liberalii—trebue alcătuit din oameni de mîna întîia cari să ştie şi să poată să taie în carne vie şi în propria carne a partidului, pe care a atins-ocangrena conrupţiunei. .\unm astfel partidul liberal va putea inaugura o linie nouă de conduită şi va putea guverna mai bine decît conservatorii, al cărora faliment moral azi esă la lumină. Partidul este întregit, el are autoritatea morală şi deci este in măsură să impună reformele sale, să schimbe moravurile politice şi să înceapă o nouă eră şi politică şi socială. editia de seaca PRESA ŞI CRIZA Ce spun ziarele româneşti autorizate.— Din ziarele străine. Credem că e interesant să arătăm aprecierile organelor autorizate asupra crizei ministeriale şi crizei din partidul conservator. Voinţa Naţională, organul liberal autorizat, face un bilanţ al guvernării conservatoare şi se întreabă : Care era în trăsuri repezi, situaţia statului romin la 31 Martie 1899? Renta romînă 5 la sută socota atunci, la bursele din străinătate, cu 104 ; renta 4 la sută, cu 94. Budgetul in curs de execuţie era un budget bine echilibrat şi se încheia definitiv, după şease luni, cu un excedent de 11 jumi. milioane. Ofertele pentru bonuri de tezaur afluau la ministerul finanţelor, cu o dobindă care nu trecea peste 4,75 In casa centrală a statului guvernul Sturdza, la retragerea sa, lăsa in numerar o sumă de peste 9 milioane, iar scadenţele bonurilor de tezaur erau regulate pe cele două luni următoare. Era oare aceasta o situaţie «aproape disperată», sail era o situaţie, dacă nu de plină prosperitate, cel puţin satisfătoare ?... Înainte cu un an şi jumătate, cursul efectelor 5 la sută era de 104 la sută ; astăzi e de 88 . Atunci, cursul efectelor 4 la sută era de 94; astă zî e de 74! Pierderea, prin urmare, ce a fi suferit detentonî efectelor romine, in acest interval de timp, se ridică la peste 223 milioane. Astăzî renta noastră nu maî e primită în străinătate, ca gaj, de cit cu 25 la sută sub cursul zilei, adică pe 48 lei drept o sută ! Astăzî, după doi ani de regim conservator, am ajuns la împrumutul cu amanet, și încă cu 10 la sută dobindă și cu controlul străin asupra scriptelor unei administrațiuni a noastre de stat. Conservatorul, care reprezintă fuziunea conservatoare, vorbind de criza ministerială şi de cele petrecute în partid, scrie : Care este acum morala ce se poate trage din ceie petrecute ? — Ea este cu totul in favoarea partidului conservator. El a dovedit şi de astă dată că pune interesele cele vitale ale ţăreî şi ale statului maî presus de interesele înguste de partid şi de persoane. Nu ezităm a declara sus şi tare că, atit independenţa şi liberul arbitru, arătate de Cameră, cit şi moderaţiunea şi obnegaţiunea de care au dat dovadă guvernul şi fruntaşii noştri, nu se pot produce decit vi sinul partidului conservator. La Roumanie, organul patronat de d. Take Ionescu, se pronunţă astfel asupra situaţiunei: Suveranul va chiema pe preşedinţii Camerelor şi se intimplă tocmai că preşedintele Camerei, şef al partidului conservator, Împărtăşeşte toate ideile guvernului căruia suveranul şi ţara îi acordaseră încrederea, afară de un punct pentru care d. Cantacuzino aduce o soluţie pozitivă şi imediată. In aceste conditiuni partidul conservator poate să dea ineă un guvern şi să ducă la sfirşit, pe căi moderate, opera de ridicare a finanţelor Rominieî. Mult maî interesante sunt însă aprecierile presei străine. Iată ce zice Wiener Tageblatt: Lupta dată de d-nii Cantacuzino şi Take Ionescu a fost pe tema impozitelor, pe care d. Carp le impuse clasei privilegiate. Şi e doar ştiut că numai această clasă are acum a suporta greutăţile de azi. Dar foştii săi prieteni i-au dat a înţelege că n’a fost pus în capul guvernului ca reformator, ci numai ca un om ce trebuia să reciştige încrederea străinătăţei. »D. Carp a ştiut toate acestea, şi s’a expus. Străinătatea însă nu s’a lăsat a fi înşelată, cumi nu putea avea încrederea într’o politică, din care făcea parte un Nicu Filipescu. »D. Carp însă a contat pe patriotismul elicei boereștî. El s’a înşelat ; această clică nu are de cît interese egoistice. Şi cînd s’a întors din strănătate, fără bani, nu l’a fi lăsat, din aceleași interese, să continue opera de reforme. * Sub titlul »Chemarea d-luî Sturdza" ziarul Münchener Neueste Nachrichten scrie: «Budgetele prezintate de d. Carp au risipit toate iluziile despre marele sau plan de scăpare, aşteptat cu atita nerăbdare şi atit de trimbiţat. Şi opera aceasta se sfirşi cu nişte impozite apăsătoare, imposibile de a fi suportate. »Faţă cu aceasta, comitetul delegaţilor, sub presiunea mişcarei populare din întreaga ţară, a refuzat să le adopte. Se mai făcu o încercare de împăcare, dar n’a isbutit şi ruptura e definitivă. Ziarul termină zicînd : „Azi nu există altă cale de a se rezolva această criză, decît rechiemarea liberalilor naţionali, sub conducerea d-luî D. Sturdza, care e socotit ca salvator de intreaga ţară mult cu 10 lei şi cu 7 copii, întîlneşte pe un eventual inspector. Bietul comisar îl salută foarte politicos, iar ăla, cu m ifos teribil şi cu un gest mai teribil încă, îi strigă: — Hai, du-te nu... — De ce mă înjuri de mamă, domnule? ripostă comisarul, cu mult respect. — Să nu-ţî maî permiţi altă dată să mă saluţi, aşa şi pe dincolo... M’ai înţeles . — Bine, domnule, bine ! răspunde comisarul mîhnit şi edificat, şi-şi vede de drum. * Alt decor, alte persoane, alt limbaj, dar în fond aceeaşi scenă. Aci putem vorbi cu nume proprii, că e de interes general, cum s’ar zice. Mirosind căderea sa de la putere şi strălucirea stelei d-luî Take Ionescu, d. N. Filipescu roagă pe un amic să intervie pe lîngă viitorul a tot puternic ca să binevoiască a-l primi. D Take Ionescu ii fixează ministrului o intilnire nocturnă, acasă la d-sa. D. Filipescu soseşte cu surîsul umilinţei pe buze, cu mîna întinsă pe jumătate, plecat, plouat. De-abia se aşează şi începe a adresa declaraţii înfocate de iubire gazdei. Gazda tace. Atunci ministrul incepe a o da în plîns, vocea i se îneacă în lacrimi, protestează de devotamentul său, fâgădueşte că va da tot concursul unui minister cu d. Take Ionescu. Acesta, mai politicos în formă ca viitorul inspector de poliţie, răspunde scurt şi rece : — Dragă Micule, prieteni personali, cît pofteşti! Tu la mine, eu la tine, cu ceai fi să ne cinstim, dar atit ! Şi ministrul, ca şi comisarul, a plecat cu coada între picioare. Bietul comisar are 7 copii şi 10 lei, toată averea, fără nici o pretenţie. D. Fiipescu are 200.000 de lei venit pe an şi poza în Jupiter, în om politic de mîna întiia, făcea pe omul de bronz, pe caracterul de oţel. Iată cum i-a egalizat politica, sau mai exact cum a pus ea pe ministru subcomisar! Fantasio DIN FUGA CONDEIULUI Omul provocaţiunilor Un cititor ne semnalează faptul că micul dictator este omul, provocaţiunilor prin excelenţă, safi mare, bine zis, e la o excelenţă , provocătoare, şi şi mai just , o ex-excelenţă provocatoare. A început prin a provoca la duel pe Ceorges Emd Lahovary, ceea ce a provocat apoi indignarea lumii contra provocatorului. A continuat provocînd scandauri în str. Eneî, ceea ce a provocat o criză ministerială, care la rîndul eî a provocat un avort în partidul conservator, avort ce s’a manifestat sub forma guvernului Cantacuzino-Miu. După un an a provocat ceartă în partid, sub motiv de împăcare, şi după alte şase luni a provocat altă criză ministeriala. Omul ăsta o să sfîrşească provocîndu-se pe el. Deocamdată, giorioasa-i situație de azi a provocat nişte rîsete homerice. Provocatrix CRONICA Comisarul ministrul —Două scene absolut autentice, de o potriva de triste, dar cari vor provoca totăŞi rîsul cititorilor— Cînd cade un guvern mutrele şi atitudinea unor anumţi oameni iau o radical schimbare. Susţinătorii fostului minister umblă trişti, plouaţi, cu coada între picioare şi salută pe toată lumea, susţinătoriiviitorului minister îşi umflă nările, poartă capul sus şi au aerul de a căuta priviri de invidie şi protectori. Ultima criză guvernamentală a fost bogată in asemenea schimbări la faţă şi la port. Voiu înregistra act, ca cronicar fidel al timpului, două scene absolut autentice, absolut identice deşi actorii difereau mult între eî, şi absolut tipice. Un comisar de poliţie, om care-şî vede de treaba lui şi ar dori să-şi vadă înainte de ea, căci altfel rămîne pe diu CARNETUL MEU Pictorii noştri Am fost invitat să vizitez biserica Brezoianu, pictată da excelenţii noştri pictori Artachino şi Lukian. E o lucrare conştiincioasă, în care s’a ţinut seamă şi di cerinţele artei bisericeşti şi în aceiaşi timp s’a Încercat si se facă o adevărată operă de artă. Imediat ce intri îţi dai seamă de grija artistică a decoratorilor şi de dificultăţile ce au trebuit să învingi pentru a nu rupe desăvârşit ca tradiţiunea zugrăveielor în genul icoanelor ruseşti, cu culori vii şi cu sfinţi făcuţi în acelaşi gen ca tablele prăvăliilor. Pictorii noştri, văzînd că particularii nu le cumpără tablourile, constatînd că statul nu poate face să trăiască din arta lor, au luat hotărîrea să încerce această ramură a artei picurei bisericeşti. Iniţiativa lor trebue încuragiată din toate punctele de vedere. In prima linie e că se deschide un debuşeu artiştilor românî şi artiştilor adevăraţi, cari pînă acum erau contraţi de simpli zugravi-meşteri pentru cari arta nu poate exista, de ore ce n’o cunosc, nici mtear n’o bănuesc—necum să se încerce a o face să progreseze. Pe lingă aceasta bisericile, fiind localuri publice, ele fiind artistic pictate, se dezvoltă încet gustul publicului. La noi muzee nu sunt. Să le ţină dar loc bisericile, cum de altfel au fost în evul mediu în care pictura a prosperat tocmai graţia bisericilor, îndemnăm dar pe cititorii noştri să meargă să viziteze biserica Brezoianu şi să constate ca şi noi cit de fericită a fost ideia acelora cari au însărcinat pe doui pictori adevăraţi cu decorarea unei bierici.Această pildă ar trebui să fie imitată şi de alţii. O. E. Duminicii 28 Ianuarie 1901 aflaauKmBsa BHBSKn CHESTIA zilei Cum a fost susţinut cc. Petrache Micul dictator, după ce a tras sforile, s’a apucat apoi să tragă fi funia cu care a susţinut pe conu Petrache!! PARDIDUL LIBERAL ŞI SITUAŢIA O convorbire cu o căpetenie liberală De ce am avut criză ministerială. — Lenea d-lui Carp şi ambiţia d-lui Take Ionescu.— Dacă liberalii slnt dispuşi a veni la putere.— Soluţiile lor.— Chestia budgetului nevotat la 1 Aprilie Imediat ce a izbucnit criza ministerială am avut ocazia să vedem pe un liberal de marcă, una din căpeteniile partidului, cu care am avut o interesantă convorbire asupra crizei, asupra cauzelor ei și asupra celor ce-l vor urma. Relatăm mai jos convorbirea aceasta. Liberalul nostru s’a mirat inuii de izbucnirea așa de subită a crizei. El credea, ca multă lume, că lucrurile aveau să se aplanaze. — Se vede că ambiţia d-lui Take a fost prea mare, a exclamat căpetenia liberală. El a voit să fie în orice preţ ministru de finanţe. — De ce ? — Fiindcă în împrejurările de faţă, era adevăr tentant pentru un om politic ce se crede capabil şi energic, să ia acest minister. Cel ce ar reuşi să rezolve situaţia, se va acoperi negreşit de o glorie neperitoare, şi se crede că d. Take Ionescu se vede de talie, se crede unsul şi alesul D zeului finanţelor. — Crezi că ar fi la înălţimea situaţiunea ? — Nimeni nu e prooroc. Viitorul e nepătruns în tainele sale. Dar trecutul, trecutul apasă teribil pe d. Take Ionescu, cel puţin pe guvernul din care a făcut parte. — Care va să zică, după d-ta, ambiţia şi încrederea în sine a d-lui Take Ionescu au provocat criza ? — Pe de o parte. Pe de ala lenea d-luî Carp. D. Carp e un om inteligent şi capabil, dar nu s-a date toată silinţa. N’a lucrat de loc. Budgetul l’a înjghebat în grabă, legile financiare şi le-a însoţit de foarte slabe expuneri de motive, pe alocu- , rea copilăreşti. In Ioc să studieze de aproape situaţia particulară a ţării şi să ia măsuri în consecinţă, d. Carp a împrumutat din Franţa principii şi proecte de legi cari chiar acolo nu se potrivesc, şi la noi şi mai puţin. Budgetul l’a dat ra sol. Economiile aparente de 18 milioane de-abea dacă se urcă la vre-o cinci milioane. A făcut tot felul de virimente, de scamatorii, și i s’a părut sau ne-a dat să credem că a realizat econo- Filosofia longevitate! In conferinţa sa asupra forţei, pe care am rezumat-o la timp în acest loc, renumitul profesor vienez Nothnagel a spus între altele că cu toate progresele culture, numărul oamenilor care mor de o moarte naturală este foarte mic. Marea majoritate a oamenilor se stinge înainte de vreme. Prin moarte naturală savantul vienez înţelegea acel somn de veci care aduce perpetua odihnă organismului epuizat şi prea obosit, care fără a fi fost bîntuit într’una din părţi sau în total de vre-o boală, a trăit, s’a dezvoltat, a atins culmea dezvoltărei sale ascendente, şi a alunecat apoi conform cu legile naturei pe linia descendentă, la capătul căreia aşteaptă moartea binefăcătoare, de foc hidoasă, neameninţînd nici cu iadul, nepromiţînd nici raiul, legea naturei rece şi nesimţitoare, care nici sfîrşit în sens absolut nu însemnează, ci numai sfîrşitul unei forme. Problemul cum s’ar putea face ca omul să trăiască mult, să-şi prelungească viaţa— termen deplasat, căci dincolo de limitele naturale între cari trebue să-şi facă evoluţiunea complectă omul nu poate trăi—sau mai exact zis: să-şi trăiască deplin viaţa, a preocupat în toate timpurile pe medici, filosofi şi pe muritorii de rînd. S’au stabilit regula higienice, s’au scris nu numai dietetice ale corpului, s’au scris şi dietetice ale sufletului — relev pe cea mai cunoscută, aceea a lui Schleiermacher— dar la epuizarea subiectului nu s’a ajuns, tot mereu alţii îl atacă şi ni’l prezintă sub feţe nouî, fără a ne putea da un răspuns pe deplin satisfăcător. Moartea e un mare semn de întrebare care preocupă vecinie pe orî-ce om, şi la care fie cine caută un răspuns, îşi ticlueşte chiar unul, fără ca să-l găsească vreodată satisfăcător, şi fără ca—din fericire—toţi să-l tipărească. Acum de curînd savantul director al revistei Revue de revues a publicat o prea interesantă carte, în care a acumulat un bogat material statistic, istoric, filosofic, ştiinţific şi anecdotic, privitor la chestiunea longevităiei.) Cartea conţine foarte multe părţi originale, afirmaţiunî interesante, şi are ca tendinţă principală de a arăta că după o viaţă normală, moartea, departe de a fi o spaimă, este primită ca o binefacere- Cîndţi-ai trăit traiul—cum zice atît de plastic poporul nostru —eşti obosit şi vrei să te odihneşti. Te culci deci, şi-ţi este indiferent dacă din acest somn nu te vei mai scula. Una din cauzele cele mai principale cari ne scurtează viaţa este »frica de moarte", provenită din frica de necunoscut, hrănită de legende şi superstiţii, de 1) Jean Finot: La philosophie de la Longevity, Paris, librăria „ Raimwald Sobleicher, artişti şi de publicişti, de religiuni şi de preoţii lor, un produs al gîndurilor omeneşti rau cîrmuite şi al noţiunilor rele acceptate cu uşurinţă“. Această frică de moarte însă poate fi diminuată, cu totul risipită. Religiunile de tot soiul au admis cu timpul o egalizare a tuturor în altă lume, fiindcă adevărul acestei afirmaţiunî era cu neputinţă de controlat, pa cînd tendinţa manifestă pe care au avut-o la început, egalizarea oamenilor pe lumea asta, se arătase a fi mai greu de realizat, mai ales după ce locul apostolilor îl luaseră preoţii. Speranţa că după moarte va urma cel puţin pentru cei drepţi o viaţă mai bună şi mai fericită, speranţă provenită din credinţa în nemurirea sufletului, făcea ca cel puţin pentru ce! drept credincioşi moartea să mai piardă din hidosul ei aspect, să devie mai puţin temută. Dar credinţa în nemurirea sufletului este astăzi într’o continuă scădere. Cultura şi civilizaţia modernă rafinează minţile, şi tot mai mic devine numărul naivilor cari să vroiască a înghiţi toate mizeriile foarte reale ale vieţeî momentane, numai şi numai pentru ca să poată aspira la nişte foarte efemere fericiri într’o altă lume. Or, credinţa în nemurirea sufletului pierind, viaţa omului rămîne într’adevăr redusă la scurtul spaţiu de timp ce se strecoară între două acte ale stărei civile, acel de naştere şi acel de deces, sau, cum zice atît de frumos Firot, »rămîne strînsă între sosirea noastră inconştientă şi neaşteptată şi temuta noastră plecare din lume“. Ei bine, dacă credinţa în nemurirea sufletului dispare, trebue să căutăm a o înlocui prin nemurirea corpului. Ne este frică de moarte fiindcă avem noţiuni greşite despre dînsa. însuşi cuvîntul e greşit, căci nici vorbă nu poate fi de o nimicire, ci moartea trebue considerată numai ca sfîrşitul unei anumite forme a federaţiunei,moleculelor,aşa că după dizolvarea acestei federaţiuni iau imediat o nouă formă de viaţă. Dacă însă cineva ar arăta omenire cari sint aceste nouî forme de viaţă, ar arăta anume că moartea nu e de cît o nouă fază a vieţeî, o continuare a eî sub forme noul, apoi de sigur că gîndurile tuturor s ar linişti şi am fi pe cale de a face ca frica de moarte să dispară, şi deci să dispară şi una din cauzele cari ne scurtează viaţa. De altmintrelea omul, de la pătură de apt pentru o viaţă lungă, şi statisticile, cari ne arată că astăzi virata medie pe care o atinge este 45 ani, nu dovedesc decît că în actuala alcătuire socială şi în actualele condiţiunî materiale şi morale de train, omul este condamnat la o viaţă mult mai scurtă, de cît ar putea trăi dacă ar avea putinţa de a’şi dezvolta în mod normal şi fără piedici organizmul. Legile ce se degajă din aceste statistici nu sunt eterne, ele sunt valabile numai în anumite condiţiunî şi cît timp aceste condiţiunî doinuesc în totalitatea lor. Cu date autentice culese cu multă asiduitate, Finot dovedeşte că şi în condiţiunile actuale viaţa omului ar putea fi mai lungă de cît este, dacă omul nuşi-ar scurta-o singur, căci a spus un mare adevăr medicul francez care a exclamat: „Omul nu moare ; el se sinucide“. Datele acestea arată însă şi ceea ce am mai afirmat, anume că de la natură omul este apt de o viaţă lungă. Citez şi eu dintre ele unele mai interesante : englezul Thomas Parr a trăit fericit 152 ani în ducatul sau Strop, cînd regele aflînd despre dinsul ’și-a exprimat dorinţa de a’l vedea. L’a fi adus la Curte, unde a fost atita tratat cu raîncare și băutură, încît a murit din această cauză. Renumitul anatom Harvey care ’l-a făcut autopsia, a afirmat că ar maî fi putut trăi mulţi ani. Pescarul Henry Jenkin din ducatul York a murit la 1670 în vîrstă de 169 ani, în urma unei răceli. Pe cînd era de 140 ani, a fost chemat ca martor la un proces. S’a prezentat atunci însoţit de doi fii, dintre cari unul în virată de 102 anî, cel-l’alt în vîrstă de 100 ani. Funcţionarul poştal Robert Tyler a murit la 1898 în vîrstă de 134 ani. La 108 ani s’a mai insarat odată. Tot la 1898 a murit femeea Ana Armstrong în vîrstă de 117 anî. Pînă la moarte ea a fost perfect sănătoasă, a avut o memorie excelentă, a văzut fără ochelari şi a umblat fără cârjă. Numărul oamenilor cari afi atins vîrstă da o sută de ani este mult mai mare decît se crede în genere. Actualmente sint în Italia 302, în Austria 229, în Ungaria 334, în Anglia 160, în Scoția 60 centegenari. La 1000 oameni sint în Olanda de pildă 361 cari afi trecut de vîrstă de 70 ani, în Romînia 15 cari a fi trecut de această vîrstă. Din aceste date şi încă foarte multe altele pe cari spaţiul nu-mi permite să, le citez aci, .Finot, de acord cu savanţi ca Hallier, Foisar, Beley, Wissmann etc., conchide că limita vieţei omului nu este la 90 pînă la 95 ani, cum se credea pînă acum, ci la 150 ani. De-asemenea mai conchide că lungimea vieţii medii a omului e în creştere, căci la începutul veacului al nouăsprezecelea ea a fost de 31 ani şi jumătate, pe cînd acum e aproape de 45. N’avem nici un motiv deci de a ne teme că pe an ce trece viaţa oamenilor se scurtează. Contrarul este adevărat. Dacă aparenţele ne înşeală atît de mult in astă privinţă cauza este că moartea celor tineri ne impresionează mai mult, pe cînd a celor bătrîni trece neobservată, sa fie primită aşa cum trebuie primită moartea, adică cu resemnare şi fără oroare. Nu putem să lungim viaţa peste limita trasă de natură, dar putem şi trebuie să facem ca ea să fie trăită până la această limită. Progresele medicinei, ale igienei şi ale filozofiei, ne îndreptăţesc să sperăm că se apropie ziua în care marea majoritate a oamenilor va putea să moară de moarte naturală, adică va putea să’şi trăiască tot traiul pînă cînd va dori ora morţei cum doreşte muncitorul sirgencios minutul în care va putea să se întindă pentru a’şi face somnul reconfortant. Atunci, cînd ne vom trăi cu toată intensitatea viaţa, moartea nu ne va mai inspira oroare, groază, indiferent dacă o vom considera ca o nimicire sau numai ca o transformare de materie. Căci în definitiv nu dispariţia corpului ne îngrozeşte, ci dispariţia complicatului ne sunt Eu, sufletesc, a acelui întreg microcosm care constituie viaţa noastră intelectuală, şi care dispare oricît gruparea de molecule care ne constituia s’ar transforma în altă viaţă. Veci, nici a materiei şi a mişcărei în natură cu greu ne vor fi vre-o dată o mîngiiere pentru extrema limitare a‘ vieţeî noastre. Dar eine vrea să se mai scape de pesimismul zdrobitor al vreunea, va face totuşi bine să citească lucrarea lui Finot şi desigur că nu va avea ce regreta. B. Braniştea»!« 1