Adevěrul, aprilie 1901 (Anul 14, nr. 4195-4221)

1901-04-08 / nr. 4200

Anul XIV. — No. 4200. FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU ABONAMENTE Un an Șase luni Trei luni In fară ..... 30 leî 15 lei 8 lei In străinătate. 50 , 25 „ 13 n ]»114l ---IO "bani în toată țara 15 „ „ străinătate Un număr vechi. 20 bani. Duminecă 8 Aprilie 1901 DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE ANUNCIURÎ Linia pagma IY Lei.......................0.50 bani III 2.BIROURILE ZIARULUI Î1 — Strada Sărindar — la TELEFON Întrunirea liberalilor.|Congresul pensionarilor Mişcarea pensionarilor civili şi militari Moţiunea de la Întrunirea pensionarilor.—Chestia pensionarilor din război şi.—Chestia pensiilor deosebite.—Ce ar trebui să ceară pensionarii. Pensionarii, atinşi şi el de economiile budgetare, au ţinut aseară un fel de congres cu scopul de a căuta mijloacele prin cari să facă faţă încălcărilor statului asupra pensiilor. Am publicat ori moţiunea. Din ea rezultă că pensionarii se consideră ca nişte creditori ai statului, că pensiile lor sunt ca un fel de creanţe, prin urintangibile, inviolabile, după Constituţie, şi ca atare găsesc că cea mai bună cale pentru a-şi apăra drepturile pe care le cred ireductibile, e calea procesului, calea legală, nu agitaţie politică. Iată un mod înţelept de a pune chestia. Mişcarea pensionarilor se prezintă astfel cu un caracter simpatic, deoarece moţiunea face imposibil amestecul politicei de partid şi coterie. Justiţia se va pronunţa. Pensionarii par hotăriţi a merge pînă la capăt cu lupta şi cu sacrificiile, ca unii cel pot s'o facă, fiind cu desăvîrşire independenţi de orice guvern. Aşa cum s’a pus chestia, putem aştepta in linişte soluţia ei. Pină atunci ne vom spune şi noi cuvintul, în toată sinceritatea şi cu cea mai mare imparţialitate posibilă. Trebue să facem două categorii din pensionari, să scoatem afară, ca pe o categorie deosebită, pe militarii cari au luat parte la războiul independenţei şi pe văduvele şi orfanii cari primesc o pensie de pe urma celor căzuţi in luptă. Deşi potrivnici ori căruî privilegiu, susţinem cu tărie privilegiarea acestei categorii de pensionari. De pe urma războiului prea mulţi s’au îmbogăţit şi s’au folosit in felurite chipuri, ţara a tras prea mari avantagii şi multă glorie din jertfa celor ce-au luptat pe cimpiile Bulgariei, prea arare ori ni se oferă ocazii de-a recompensa vitejia şi spiritul de jertfă pentru a ne pune să precupeţim pensiile militarilor în viaţă ce-au participat la război sau ale urmaşilor acelora ce-au perit pe cimpul de onoare. . Această categorie de pensionari trebue să se bucure de un tratament de favoare, dacă favoare se poate numi o mizerabilă sumă de bani dată ca recompensă eroismului şi jertfei pentru patrie. Suntem deci de părere nu numai ca supravieţuitorii războiului şi urmaşii celor morţi să nu sufere vreo scădere, dar am dori ca pensiunea acestora să fie egală cu leafa întreagă, intangibilă până la stingerea ei naturală. Ar fi curios ca tocmai acei ce-au profitat mai mult de pe urma războiului, bogătaşii şi politicianiî, să refuze acest tratament de favoare destul de meschin eroilor războiului de la 1877—78. A doua categorie, pensionarii ordinari, nu pot pretinde decit la aplicarea tratamentului comun. O chestie se pune de la început, înainte de chestia legală conţinută in moţiune, şi asupra căreia justiţia va avea să se pronunţe. Dacă sint legitime economiile budgetare ce s’au făcut ? Deşi am fost cei d’intîi cari le-am propus şi mereu le-am susţinut din răsputeri, trebue să recunoaştem că economiile au nu ele puţină legitimitate, puţină dreptate, ci sint mai mult o chestie de inexorabilă necesitate. In adevăr, dacă dreptatea ar domn in lumea aceasta şi în special în Rominia, ar trebui să plătească cei o au creat funcţiuni inutile şi unelprea mult retribuite, şi ar trebui să plătească cei ce s’au îmbogăţit, sau au scos averi mari pe cari leau cheltuit, din sistemul economic şi financiar le a dus ţara la ruină. Funcţionarul şi pensionarul n’au nici o vină. Posturile s’au creeat şi ei au venit să le umple, forţamente. Dacă de la început se proceda cu înţelepciune şi cu economie, mii de oameni şi-ar fi ales alte cariere, ar fi fost agricultori, meseriaşi, comercianţi, ar fi îmbrăţişat profesii‘libere, etc. E din adevăr o climă ca să ledrumezi, aproape cu de-a sila, mii de oameni pe-o anumită cale, şi cind s’au împovărat cu casă şi cu copii, cind nu mai pot să se ocupe cu alt ceva, sâ-î arunci pe drumuri, să-i dai înapoi un grad, să le reduci lefurile cu 15,20 şi 25 la sută, în timp ce traiul se scumpeşte mereu. Pe sfinta dreptate trebuiau să plătească gloaba cei ce ne-au guvernat răii şi cei ce au profitat din reaua guvernare a ţării. Din acest punct de vedere au perfectă dreptate şi pensionarii şi slujbaşii. Dar ţara e pe punctul de a se prăpădi. Bogătaşii şi politicianii au puterea în mină şi ca să se pue pe ei la contribuţie nu vor nici în ruptul capului. Ce era de făcut? Să lăsăm să se piardă ţara? Şi atunci, în faţa inexorabilî necesităţi, am preferat să vedem suferind 10.000 de cit să se pue in primejdie existenţa ţării. Iată de ce am fost şi sintem pentru economii. E inexorabilă necesitate, nedreaptă, strigătoare la cei de nedreaptă pentru cei mici, dar fatală, inexorabilă. Incit, pensionarii avînd tot dreptul să se plingă, tot dreptul să lupte, trebue totuşi să plece capul în faţa necesităţei momentane, cu rezerva de a-l ridica şi de-a cere aspră socoteală mai tirziu celor ce prin nepricepere, nepăsare sau criminală rea voinţă ne-au adus în halul în care ne aflăm. Deocamdată li se cere să facă act de patriotizm şi de abnegaţie, tocmai fiindcă cei de sus n’au făcut asemenea act. Vor plăti-o, fie siguri, cei mari, cu toate că trăim în ţara românească. O singură măsură ar fi dreaptă faţă de pensionari: unificarea pensiilor. La noi domneşte in această privinţă o lamentabilă anarhie. Dacă pensionarii protestează şi nu contra acestei măsuri, le-o spunem franc că n’au dreptate. Reţinerile fiind uniforme pentru toată lumea, pensiile trebue să fie uniforme. Pentru a pune o dată capăt tuturor controverselor, a plingerilor, a neînţelegerilor, credem că pensionarii ar trebui să adopte sistemul desvoltat de noi in mai multe rinduri. După 10 ani de serviciu, fiecare să poată esi la pensie, statul obligindu-se să-i remită reţinerile capitalizate cu 5 la sută, sau celor cu 30 de ani de servicii să le servească o pensie în proporţie cu capitalul reţinut şi capitalizat pină la acea epocă. In caz de moarte prematură urmaşii să aibă drept la aceeaşî pensie pină la epuizarea totală a fondului în stăpinirea statului sau la restituirea sumei ce a mai rămas in casa pensiilor la moartea defunctului. Fiecare va primi astfel exact ce i se cuvine, iar retragerile timpuriu din slujbe ar crea un număr însemnat de mici capitalişti foarte utili comerţului şi agriculturei. Ţara ar folosi imens din acest mod de pensionare, întrebuinţat în Germania pentru militari, şi chestia pensionarilor se va tranşa astfel definitiv și just prin transformarea ei intr’un fel de asigurare de stat după modelul asigurărilor particulare, însă mai avantajoasă pentru slujbaşi de cit pentru particularii prevăzători. Index. Sin fuga cordului Pensia mea La congresul de ori al pensionarilor, la care şi nenea Iancu s’a declarat pesionar, d. maior în retragere Macedonaky a supus un caz nostim: la casa de dotaţie sunt pensionari cari de 34 de ani iari pensie pentru... 8 ani de serviciu ! In baza acestor precedente subsemnatul mî-am regulat pe ziua de ori drepturile la pensie, cerînd ca, deoare ce am opt ani de serviciu în serviciul general al naţiunei, să mi se acorde lei 729 bani 16 lunar şi de oare ce nu voiu putea taşa această sumă timp de 34 de ani, fiind-că n’am de gînd să mă ramolesc, conchid a mi se acorda de 8 ori această sumă ca să fiu în condiţiile confratelui meu de pensie. Totodată cer ca pensiunea mea să fie ranversibilă asupra soţiei, copiilor şi chiar a soacrei mele, care desigur mă va supravieţui. Bum. Ediţia de seară Reprezentarea minorităţilor In interviewul pe care ni l’a acordat d. Take Ionescu sunt şi multe lucruri pozitive pe Ungă cele negative şi regretabile pe cari le-am semnalat în revista de alaltă-erî. La Roumanie se grăbeşte să releve afirmaţia d-luî Take Ionescu că regimul nostru reprezentativ trebue epurat şi consolidat pentru ca să înceteze de a fi o simplă ficţiune, cum e astăzi, şi complectînd sau mai exact clarificînd ideea leaderului conservator. La Roumanie spune că d. Take Ionescu e partizanul reprezentărei minorităţilor. Ideea nu e nouă, negreşit, dar asta nu-i scade întru nimic valoarea. Ce e nou şi original la d. Take Ionescu şi ceea ce scade colosal valoarea propunere! pe care o emite, e ca ea să se realizeze cu actualele colegii electorale. In adevăr, ceea ce-1 preocupă pe d-sa nu e ca toate ideile,grupările, nevoile şi interesele ce există în ţară să fie reprezentate în parlament, ci ca toate persoanele marcante ale partidelor zise de guvernămînt să-şi aibă asigurat un scaun în sfatul ţărei. Pe d-sa nu-l îngrijeşte ca grupările de interese intelectuale, comerciale, industriale, agricole, ca toate ideile şi clasele sociale să fie reprezentate, pentru ca parlamentul să devie un adevăr expresia ţărei, ci-l îngrijeşte numai faptul că atunci cînd conservatorii sunt în opoziţie, un om ca d-sa, ca d. Cantacuzino şi alţii, nu se pot alege cu nici uin preţ. Cine are grija cea d’întâi e partizanul suveranităţei populare, a libertăţei pentru toată lumea, de o potrivă, a posibilităţei ca nici un interes, de orice scifi, să nu fie oprimat şi înlăturat de la putinţa de a-şi avea reprezentanţi în parlament. Cine are grija cea de a doua, e pur şi simplu partizanul sistemului spaniol, adică al sistemului care fixează dinainte cite locuri trebue să aibă fiecare partid existent în parlament cînd e la putere, şi cîte cînd e în opoziţie. In această fericită ţară s’a admis că partidul de la putere, orî-care ar fi eî, are drept la două treimi din locuri, iar restul de o treime se împarte celorlalte partide, proporţional cu puterea lor numerică, cu vechimea şi gradul lor de ataşament către instituţiile în fiinţă.. Guvernul alege astfel şi pe ai săi, şi pe ai opoziţiei, într’o proporţie dinainte stabilită, mereu aceeaşi. Dacă în Spania, prin realizarea reprezentărei minorităţilor pe această cale minciuna e cel puţin francă, la noi, prin adoptarea propunerea d-lui Take Ionescu, minciuna ar fi ascunsă, prin urmare de două ori vătămătoare. Cu actualele colegii electorale nu se poate realiza reforma dorită de d. Take Ionescu, căci aceste colegii sunt deja reprezentarea minorităţii minorităţii. Un colegiu de 200 de alegători, care are drept la o treime din scaunele judeţului, e cea mai excesivă şi mai j absurdă reprezentare a minorităţilor, mai cu seamă că cei aleşi nu întrunesc de obicei, decut 70—80 de voturi. A face ca şi minoritatea minorităţea minorităţei, adică cei 30—40 de opozanţi, să aibă şi ei un reprezentant, este a pune în practică un fel de homeopatie politică, este a da putinţă unor anumite familii de a-şi avea reprezentanţi personali în parlament, este a crea un privilegiu în sinul privilegiului celui mai scandalos. Sistemul spaniol e cu mult preferabil celui preconizat de d. Take Ionescu,sistem care tinda de altmintrelea să se introducă şi la noi sub denumirea de „cartel“. Incit, în loc să propună ceva democratic şi drept, cum o crede sau cum vrea să ne facă s’o credem, d. Take Ionescu propune ceva foarte reacţionar, absurd şi nedrept. Spaniolii s’au mărginit la practică, ca d-nii Sturdza şi Carp, iar d. Take Ionescu vrea să erijeze oribila şi ruşinoasa practică la înălţimea unui principiu. Foarte mulţumim! Reprezentarea minorităţilor, pentru ca să fie o măsură dreaptă şi binefâcătoare, o măsură de progres, o măsură menită să epureze şi să consolideze sistemul nostru electoral, are nevoe de o bază mai mare pe care să se exercite, cel puţin de reunirea celor trei colegii în unul singur. Aşa cum ne prezintă d. Take Ionescu ideea sa, ea e pur şi simplu satisfacerea, sub masca dreptăţei, a unor interese strict personale, privilegiarea celor deja scandalos de privilegiaţi. I. Teodorescu. POŞTA REDACŢIEI. Limba germană Unui şcolar Loco. Economiile pe cari le face statul pentru a echilibra budgetul interesează toată lumea şi văd că şi copiii se îndeletnicesc cu găsirea soluţiunilor. Aşa de pildă un şcolar îmi scrie arătîndu-mi că s’ar face o mare economie suprimîndu-se din şcoli catedrele de limba germană, deoarece, zice corespondentul meu, de patru ani de cînd s’au înfiinţat n’au dat nici un folos. Să mă ierte corespondentul meu, dar eu bănuesc că propunerea sa este interesată : trebue să fie un elev cam slab la această materie şi pe care-l plictiseşte limba germană. Mă aştept ca alţii să propună suprimarea altor materii, pină cînd se va găsi unul mai radical dintre şcolari care să propue suprimarea tuturor catedrelor... Trecînd însă de la glumă la serios, eu cred că din potrivă, ar trebui să se dea cea mai mare întindere studiilor limbei germane şi în general tuturor limbilor vii uzuale. Că aceste limbi le predau în chip greşit şi necomplect e lucru hotărit, dar nu trebue de suprimat materia, ci de îndreptat metodul. In loc să se înveţe inutil greceşte şi latineşte, elevii areşi din şcoală ştiind ori putînd să se serve de limite gemană, franceză şi engleză. Armat cu această unealtă poţi cuprinde universalitatea mişcăreî culturale şi in plus posezi în lupta pentru traiii o armă de războire mai mult. Incendiul palatului imperial din Peking Vederea Curtei interioare Sînt dar cu desăvîrşire în potriva suprimăreî catedrelor de limba germană. E poate greu de învăţat această limbă, dar pentru cine o cunoaşte e o cunoştinţă de care trebuie să fie mulţumit. Să binevoinscă tînărul meu corespondent să -mi urmeze sfatul şi cînd va fi mare îmi va fi sper recunoscător. Acest sfat i-l dă un om care cînd era copil şi el ura limba germană şi acum regretă că nu o cunoaşte decît foarte imperfect. C. 31. A se vedea în corpul ziarului darea de seamă detaliată despre întrunirea liberalilor Congresul pensionarilor precum şi ultimele ştiri telegrafice asupra evenimentelor la ordinea zilei și în special relative la Evenimentele din Bulgaria CARNETUL MEU Asistenţa medicală Alaită-seară fui înştiinţat, la eşirea de la teatru, că un amic bolnav se află într’o stare foarte gravă, care reclamă o urgentă intervenţie medicală. Medicul Teatrului era absent din oraş ; prin localurile publice învecinate nu se afla nici unul; la un medic ce seade în apropiere am sunat să rup soneria şi n’a răspuns nimeni. In acest timp o viaţă de om se zbatea in spaima morţei. Intîmplarea ne-a scos în urmă în cale un tînar medic. M’am gîndit apoi mai mult la cazuri ca acela pe cara’l aratain mai sus şi găsesc că ne aflăm intr’o stare întristătoare de înnapoere în ce priveşte asistenţa medicală — şi medicina nu apare ca o ştiuţi salvatoare decît atunci cînd asistenţa medicală e aşa organizată ca la orice moment să-şi poată exercita binefacerile ei asupra oricui. Dar cînd in Capitala ţărei, la ora 13 noaptea, omul poate să-şi dea sufletul fără să găseşti la timp un medic, lesne de înţeles ce e în restul ţarei. Noul consiliu comunal al Capitalei ar avea de săvîrşit o mare operă, organizînd, împreună cu Eforiile, un serviciu european de asistenţă medicală, pe quartiere. Modelul acestui serviciu îl va găsi la Vioria în instituţia „Wiener Rettingsgeselschaft". Dacă la primărie e cineva oara citeşte ziarele cu creionul roş în mînă, poate că rîndurile acestea nu vor fi fost scrise în zadar. E. D. P. POLITICA EXTERNA Ruşcarea revoluţionară din Rusia Tot mai mult devine evident faptul că in Rusia o revoluţine e pe cale să se realizeze. Scrisoarea lui Tolstoi către ţar a devenit un fel de cuviot de ordine. Ea rezumă programul minim al tuturor acelor oameni cari cred că cu actuala formă de guvernămînt Rusia nu mai poate să meargă înainte. Mişcarea studenţească, precum şi cei muncitoare, aşa cum s’au pornit ele, au un caracter cu desăvîrşire social-democrat, marxist. De ani de zile propaganda social-democrată lucrează în Rusia cu puternicele arme ale ştiinţei şi rezultatele acestei propagande s’au manifestat de vre-o doi ani încoace nu numai prin grevele cari au izbucnit ici şi colo, ci şi din modul cum s’a serbat tot mai mult ziua de intri Mai. Dar natural că programul social-democrat, chiar şi cel minim, nu poate fi acum realizat. Cu atit mai victos cu cît astăzi nici o mişcare revoluţionară, şi cu deosebire in Prusia, nu poate avea succes fără concursul burgheziei. Astfel mişcarea muncitoare asociindu-şi şi acele elemente din clasele dominante şi privilegiate cari prin cultură au ajuns la convingerea că nesănătosul regim ce apasă asupra Rusiei nu mai poate fi tolerat, fără ca să se ajungă la ruina poporului însuşi,are toate şansele de reuşită. Programul minimal precum şi lupta burgheziei liberale alături de muncitorimea socialistă amintesc, fără voe, revoluţiunile de la 1848 din Occidentul Europei. Dacă mişcarea revoluţionară triumfă astăzi in Rusia, atunci aceasta va însemna începutul unei nouî ere în Europa, a unei ere poate mult mai însemnată decît aceea care a urmat după 1848.—Eastern. Luptele catolicilor din Franţa Catolicii din Franţa fac tot posibilul pentru ca în ultimul moment să împiedice punerea în aplicare a legei contra congregaţiunilor. Acum răspindesc ştirea că Papa Leo XIII ar 11 indignat de loviturile ce se pregătesc contra frăţiilor catolice, şi că e hotărit ca, in caz dacă legea s’ar pune totuşi în aplicare, să ’şî recheme nunţiul din Paris. Nu e de crezut că Papa va face un asemenea demers, dat fiind că in ultimele sale cuvintătî nu s’a arătat de loc violent faţă cu Franţa, şi dat fiind mai ales că nimeni n’ar saluta cu mai mare bucurie rechemarea nunţiului de cit adversarii catolicizmuluî. Aceştia ar considera rechemarea nunţiului ca o rupere a Concordatului şi s’ar folosi de prilejul dat pentru a despărţi biserica de stat. Persecuţiunile polonilor din Prusia In Prusia s’a pornit o energică acţiune de prusificare a polonilor. Ultimele ştiri despre asemenea persecuţiuni au ajuns in Austria tocmai pe cînd la Viena prinsul de coroană german era primit cu cele mai mari onoruri. Polonii din Austria sint indignaţi de activitatea contelui Goluchovsky, de la care ei de mult s’ar fi aşteptat ca să atragă atenţiunea celor din Berlin asupra faptului că persecuţiunile îndreptate contra unei naţionalităţi «care in Austria face parte dintre cele mai aprige coloane ale tronului şi altarului», nu poate ramîne fără un efect defavorabil asupra relaţiunilor amicale ale celor două imperii. Polonezii au decis în consecinţă ca sa provoace pe cancelar la o acţiune energică în favoarea polonilor şi ca să facă din aceasta o condiţiune pentru atitudinea lor In chestiunile internaţionale cari vor fi in curînd de actualitate, şi anume in chestiunea reînoireî tratatelor comerciale şi a triplei alianţe. Socialiştii şi guvernul belgian Partidul socialist a adresat guvernului un ultimatum, căci ultimul congres din Liege a votat o moţiune prin care se spune că sau se acordă votul universal, sau partidul va proclama revoluţiunea. Se ştie că Belgia posedă un sistem de vot universal care insă acordă claselor de alegători clericale două şi trei voturi. Acest sistem al pluralităţeî socialdemocraţia vroieşte să-l desfiinţeze. Liberalii sunt de acord cu socialiştii, pentru că ştiu că numai mulţumită" acestuî sistem electoral clericalii pot să- ’şi menţină dominaţiunea. Se pare deci, dată fiind mai ales puterea partidului socialist belgian, că de astă dată se va obţine în Belgia votul universal şi egal. Remaniere ministerială germană ? Presa germană înregistrează o ştire de cea mai mare importanţă pentru noi românii şi pentru politica noastră economică. Faimosul ministru de finanţe Miquel, omul şi protectorul agrarilor, despre care atitea ori s’a anunţat că se duce, fără ca ştirea să se adeverească,— ar fi acum intr’adevăr pe cale să părăsească ministerul de unde conduce toată politica economică a Germaniei. Dacă știrea aceasta s’ar adeveri, ne poate bucura fiindcă ea egalează cu un eșec al Corectură şi corectori — Păreri personale — Nu o dată ni se întimplă ca, după citirea unei fraze, cu toată străduinţa pe care am pune-o, ne e imposibil să o înţelegem. O citim iar, acelaşi rezultat. La urmă, trecem peste ea, cu un verdict puţin măgulitor pentru scriitor: îl scuzăm că are stilul îndilcit sau că ideile îi sint in cap confuze. Dacă uneori nu na înşelăm in aprecierea noastră, de cele mai multe ori însă sintem greşiţi, pentru că vina ce o aruncăm cu atita seninătate asupra autorului nu are temeia, şi intru dovedirea acestui fapt vroesc să mă întind. De la starea de manuscris, un volum, pină să ajungă a fi considerat ca definitiv imprimat, trebue să fie supus mai multor operaţiuni. Mai intiiit culesul literelor, al doilea corectura, apoi paginaţia, etc. Din aceste operaţiuni, una, pot zice dintre punctele cele mai importante, corectura, este cu desăvîrşire neglijată, nedincu-l i-se îngrijirea pe care necesitează fi care în străinătate este observată cu o scrupulozitate de o migăleală la noi necunoscută. Sint mulţi cari ignorează ce se înţelege, din punctul de vedere al imprimatului, prin cuvîntul corectură. Unii cred că e stilizarea operei; alţii că constă exclusiv din îndreptarea greşelilor de tipar. Şi unii şi alţii se înşală, pentru că, în realitate, a face corectura unui volum, unei reviste, unui uvragifi de orice gen, înseamnă atit a -i îndrepta greşelile de tipar cit şi a gramaticaliza şi a da frazelor turnura ce o necesitează aparenţa de bun simţ. In cele mai multe cazuri scriitorii nu admit ca să li se indrepteze stilul, dinşii inchipuindu -şi că sint infailibili in aşternerea corectă a frazelor. Dar referindu-se la corectura tipografică, adică a erorilor de tipar, lasă să o facă alţii, în cazul cînd vor să se lepede de această însărcinare. Cind spun: «lasă să o facă alţii», arunc o afirmare iluzorie, pentru că, la noi neexistind corectori de profesie, cum sînt in străinătate, imediat se naşte întrebarea : «Cine să fie aceşti alţii ?» Pină astăzi, iată cine formali aceşti alţii : 1) şefii de tipografie ; 2) diletanţi intr’ale corecturei. Nimeni însă nu şi-a dat seama că a face corectură formează una din cele mai grele profesiuni şi implică o răspundere colosală faţă de autor şi faţă de public. Din nefericire insă, autorii nu apreciază valoarea unei corecturi ireproşabile şi a unei punctuafiuni corecte. Singuri, ziariştii posedă această calitate; numai eî, cari au pătimit atita de pe urma corectorilor, zimbesc sceptic cînd le vorbeşti de corectura ce se face la noi in ţară. Deseori suferinţele lor au atins gradele unei atrocităţi de necrezut. Ei avind putinţa de a percepe mai bine lipsa de abilitate a corectorilor, a ajuns ca astăzi corectorii să prezinte pentru ei fantoma hidoasă a unei vrăjitoare care ameninţă sâ’i inhaţe în ghiarele e i ascuţite. Şi aceste ghiare sunt: compromiterea reputafiunei,pentru că cititorii aruncă in socoteala autorilor erorile de tipar şi nonsensurile, nu cunosc pe adevăraţii criminali. Precum există arta de a citi, arta de a vorbi, tot aşa există şi arta de a însemna erori. Un corector cu bun simţ, prevăzut şi cu o întinsă agilitate de ochi şi de mînă, va şti că semnele din rindul inuiu nu trebue să fie la fel cu cele din rindul al doilea şi, dacă se poate, chiar şî cu cele din rindul al treilea. Arătafi’mi care corector la noi înseamnă erorile in linii regulate, orizontale, astfel ca lucrătorul să poată mai cu uşurinţă să’şî corigeze bucata zeţuită. Toţi acei cari înoată in iluziunea că şi ei corectează nu săvirşesc decit o lucrare de cîrpaciu, în care se vădeşte neglijenţa, neabilitatea, desăvîrşita necunoaştere a punctuaţiei,— o quasi-corectură. Sint apoi particularităţi pe cari numai un corector aplicat le observă. Aşa, lucrătorul va culege in tot-d’a-una distrus în loc de distins, adoptat în loc de adaptat, posibil în loc de posibil, disperat in loc de disparat, administraţiune in loc de admiraţiune, etc. Şi de cîta ori un înţeles al unei bucăţi nu s’a stricat din pricină că, in loc de mic, zeţarul a cules un a, — şi corectorul a binevoit să lase şi el greşit! Ar trebui să se facă şi la noi o reacţiune in senzul ca uvragele cari apar in ţară să se prezinte cu o corectură şi punctuaţie egale cu ale volumelor din Germania şi Franţa. Intr’adevăr, au ajuns un scandal erorile de tipar, de înţeles, de stil şi de punctuaţie. Fiecare stirpitură intelectuală se crede în drept să corecteze, fiecare îşi imaginează că dacă a însemnat pe un şpalt două-trei eroii a săvârşit cine ştie ce treabă mare. E fenomenală, apoi, şi apatia, indiferenţa exasperantă a unor autori, cari nici nu se sinchisesc de corectura volumelor lor, o abandonează primului venit şi nici, nu vor să auză de o corectură excelentă, îndeplinită de mina experimentată a unui om care ştie răspunderea ce o are din clipa in care’i s’a încredinţat corectura unui volum. Şi, să mă erte d-nii şefi de tipografie, nu voia să aduc nici o atingere amorului lor propriu. Dar nu înţeleg de ce nu’şi mărginesc activitatea lor în cercul lucrărilor tipografice şi se avintă, cu atita lipsă de pudoare, la ramura corecturei? Am avut şi voia avea întotd’auna veneraţiune pentru lucrătorul tipograf, această victimă a progresului ştiinţei şi a propagăreî ideilor. Prin dinsul ni se aduc la cunoştinţă toate nouile descoperiri, prin dinsul se răspindesc prin lume toate ştirile, toate ideile, indiferent de calitatea lor, pentru că omenirea are facultatea da a le discuta, de a le cerne şi de a scoate neghina din griu. De ce însă lucrătorul tipograf, ajrigînd şef de tipografie, voeşte numaide cît să’şî iasă din atribuţîune şi să se apuce de un lucru care nu’i aparţine, pe care nu-i in stare să’l satisfacă?—şi aceasta dintr’un motiv foarte simplu : pentru că n’are mijloace suficiente. De unde voiţi să cunoască un şef de tipografie stilistica? De unde gramatica ? De unde diferitele ortografii? Şi, mai ales, de unde punctuaţia ? M’ar mihii dacă aşi şti că afirmările mele i-ar supăra pe d-nii şefi de tipografie. Nu e oare insă mai logic ca fiecare să’şi vadă de meseria ce şî-a ales-o? Cezar a zis : „Mai bine intîiti în satul meu de cit al doilea in Roma !“ Şefii de tipografie ar putea să’şî ia lozinca : „Alai bine un excelent şef de tipografie de cit un rău corector!“ Dacă trecem la corectorii-diletanţî, nici nu mai încape discuţie. însuşi cuvîntul diletant explică mai bine de cit orî-cîte inşirări de exemple am aduce noi. Crimele lor le găsim prin statute, dări de seamă, buletine, reviste speciale, rapoarte, cari se întrec toate în a ne da modele de oribilităţi de stil, punctuaţie, corectură, coordonare in aranjament. Dar iarăşi o cauză care contribue încă la continuarea vechei stări sunt încăpăţînarea şi fanfaronada unor autori cari îşi inchipue că pot şi ei să corecteze, că a corecta e un fleac, că n’au nevoe să apeleze la o mină străină. Aceştia sunt mai ales novicii, autorii inferiori, pe cari îi urmăreşte vecinie copilăroasa dragoste a tiparului şi nu se tămăduesc nici-odată de ea. Să prinzi dintr’odată toate greşelile de litere, să percepi logica legăturei frazelor şi să virgulezi nu arbitrar,—cum obicinueşte toată lumea,—ci după o normă stabilită, iată calităţi pe cari niciodată autorii noştri nu le vor putea avea, pentru că ei n’au experienţa îndelungată a unui corector de profesiune, ei nu sunt familiarizaţi cu specificele greşeli aia lucrătorilor tipografi şi, mai apoi, nu cunosc punctuaţiunea. Am mai spus-o cindva, şi repet şi acum: la noi, virgulaţia, in majoritatea cărţilor apărute, n’are nici o regulă. Se spun virgulele unde nu trebue, şi unde trebue nu se pun. Aceasta, iarăşi, pentru că autorii, dacă nu fac eu corectura volumelor lor, o lasă pe mina unor oameni nespecialişti, cari nu sunt câtuşi de puţin animaţi de un slab fond de mîndrie ca volumele corectate de ei să se prezinte ca un model de corectură serioasă. Şi, la urmă, ori cită încordare ar depune, nu te pot satisface pentru, puternicul motiv că nu pot. Pune pe un croitor să’ţî lucreze o pereche de ghete, sau pe un cizmar sâ’ţî croiască un costum frumos. Nici unul nici altul nu ’i vor îndeplini cererea, sau, dacă s’ar încumeta să se apuce de un lucru care nu e de resortul lor, vă închipuiţi ce nostime exemplare ar eşi. E apoi şi un motiv psichologic care pune obstacole autorilor ca să -şî corecteze cum trebue volumele. Chiar mulţi mi-au făcut o plingere care dovedeşte existenţa acestui motiv: «De treiori am făcut corectura şi totuşi greşeli nenumărate s’au strecurat». Aceasta din pricină că, atunci cind autorului îi se prezintă corecturile, dinsul este izbit de frumoasa regularitate a tiparului şi are o senzaţiune de plăcere văzind că opera, scrisă in şiruri de o neregulă displăcută, apare în linii măsurate, cu litere de aceeaşi dimensiune, senzaţiune care covirşeşte putinţa de a face o corectură bună. A. Nora