Adevěrul, septembrie 1903 (Anul 16, nr. 5061-5090)
1903-09-01 / nr. 5061
ANUL I, No. 30 SUPLIMEAT GRATUIT La NT. 54M11 al Ziarului. „AI>]ET JEI5>ÎJI/*1 Septembrie 1903 J ® EJ>AC/TXIL: strada Sărindar ® To. 11 AJPAIGE IN FIE-CJIKE © LMINECA AllMXBÍJÍSTRAyiAs Strada Sărindar M®. H Adevăratul prieten — Istorioară pentru copii — Era pe la începutul lui Maia In grădinița lui Alecsandru păsărelele sburau prin cireșii înfloriți și o caldă adiere scutura șăgalnic florile de măr. Prin răzorele de pansele din cînd în cînd vr’o viorea privea stă să afară, pe cînd crinul alb își apleca trist capul peste florea de mirosotis. Din tufișul de mărgăritar sbura cîte un fluturaș ascunzîndu-se printre sburdalnicii stînjenea Pe o bancă lîngă un bătrîn cais, ședea Alexandru privind cu ochii perduțî în nemărginitul azur, cîte o barză lăsată în voia vîntului sau cîte un uliu ce în cercuri mari își căuta prada. Fața lui Alexandru era încă palidă , suferise de scarlatina și de cîteva zile numai, se sculase din pat. Acum eșise și în grădiniță și ce amintiri îndepărtate parcă îi evocau locurile acestea scumpe. Se întîmplase ca atunci să fie și ziua lui de naștere. Invitase la masă pe două din prietenii lui pe Eugeniu Roianu și pe Nicolae Pedescu rugîndu-i tot de odată ca să-î aducă și caetul cu notile și explicările profesorilor spre a putea fi în curent cu lecțiunile. Eugeniu Roianu era prieten cu Alexandru incă de pe cînd erau copii mici. Cu el învățase clasele primare și de reî anî în acelaș liceu intraseră. Eugeniu avea o inimă foarte bună, din tot ce avea dedea lui Alecsandru care la rîndul său il iubea ca pe un frate. Nicolae Popescu era fiul unui bogătaș. Făcuse cunoștință cu Alecsandru de un an și numai auzind că el are cărți legate frumos și cu poze colorate Se luă bine pe lingă Alecsandru promițînd un fel de fel de lucruri care de care mai minunate așa încît Alecsandru începu^ să se alipească de Podeanu, uitînd cu încetul pe Boianu ba crezînd ca Nicu e adevăratul lui prieten In așteptarea promisiunilor lu ?Podeanu, Alecsandru îî împrumută 6 cărți mari pe care nu le maî văzu. In timpul bolii primi scrisori de la Nicu și de la Eugeniu. Nicu îî scria că după însănătoșire o să ’i aducă pe Don Quichotte și Robison Crusoe ,precum și o cutie cu bombone. Eugeniu îi ura însănătoșire grabnică și ’i promitea și cîteva notițe de la școală. Niște pași se auziră prin curte. — El este, murmură zîmbind Alexandru. După cîtva timp în capătul aleei din grădiniță apărură Eugeniu și Nicu. Nicu se repezi la Alexandru sărutîndu’l iute și de nenumărate ori și punîndu-i în mînă un superb buchet de trandafirii — Vezî ce ți-am adus ? strigă Nicu triumfător. — Oh, bunul meu amic ce fericit și mulțumit sunt ! zise Alexandru îmbrățișîndu’l. încet și cam rușinat se apropie Eugeniu. — Dragă Alexandre, ce bine îmî pare că te-am însănătoșit. II sărută pe frunte. — Primește și din partea unui bun prieten acest mic semn de iubire, un buchet de Chrysantheme. -*#Ițî mulțumesc, șopti indiferent Alexandru întorcîndu’șî privirile spre trandafiri. *— Buzîțî, bun prieten și cînd colo uite ce buruieni îî aduce, se gîndi Nicu. * * * Pînă la masă Alexandru se jucă aproape numaî cu Nicu. Eugeniu era evitat, disprețuit aproape. Ce frumos buchet căpătase Alexandru de la Podeanu ! Cu ce îngrijire îl puse el într’un vas japonez de flori ! Cît pentru mănunchiul lui Eugeniu luă de la bucătărie un borcănaș crăpat îl umplu nițel cu apă și așeză chrysanthemele în el . Tot au să se usuce murmură dînsul. Mama lui Alexandru se miră de strînsa prietenie între fiul eî și Nicu mai cu seamă văzînd pe bunul Eugeniu rușinat și șezînd singur la o parte. Profită de un moment liber chemă pe Alexandru și-l întrebă de ce se poartă așa ? Alexandru îî repetă promisiunile lui Nicu, o conduse la buchetul de trandafiri și’î spuse că adevăratul lui prieten e Nicu. In zadar îî spuse, mama luî că un buchet de trandafiri face mai puțin decît cărțile luate, că altă probă de prietenie nu are, că Eugeniu e de atîta timp amicul luî și - a făcut atîta bine, în zadar. Atunci, dacă nu vrei să crezi, te las să facî singur experiență , iubește pe Nicu. Nu disprețul însă pe Eugeniu, căcî nu știu ce adînc îndurerează disprețul. — Bine, dragă, mamă, am să mai vorbesc și cu Boianu, cu toate că nu’mî place. Și, fugind se duse să caute pe Nicu. Nl găsi cu trei cărți la subțioară. — Imi împrumuți cărțile astea de Jules Verne, sunt așa de frumoase! — Cu plăcere zise Alexandru zîmbind forțat, mai am 6 cărți la tine. — Da, da, sper să ți le dau în curînd. N’avea grije. Dar cartea asta legată de’î ? — O Algebră a luî fratern eu. La masă Alexandru șezu lîngă Nicu. Din cînd în cînd arunica cîte o vorbă și lui Eugeniu care era maî la o parte. — Nicule, zise, deșî eram bolnav am voit să’țî scriu atît ție cît și lui Eugeniu ca să’mî aduceți caetul de notițe. Știi ce mare dorință am ca să nu rămîi în urmă cu lecțiile. Tu cred că nu mai uitat. — Mi-am scris tu de notițe, stătu Nicu începînd să se gîndească a, da mi-aduc aminte, să nu crezi că am uitat dar, vezî tu, m’am gîndit de ce să’ți maî aduc, n’ai decît să A___i. Am ven ue pe carte ! La cuvintele acestea Alexandru rămase ca trăznit. El știa că Nicu are un caet bun de notițe și maî știa că nu l’a adus de oarece n’a vrut. Fără să vrea ridică privirea către mama sa, care îl privea cu niște ochi de o nespusă expresiune. O schimbare începu să se facă în el. Dacă ceea ce mama sa î-a spus ar fi adevărat ? Dacă adevăratul și bunul lui prietin ar fi Eugeniu ? Dacă Nicu n’ar fi decît un amic de ocazie ? Lacrimile începură să’î vie în ochi. Ce decepție ! Așa vorbe să’î vie de la Nicu. N’are decît să învețe de pe carte. Da ? Păcat însă că nicî Eugeniu nu i-a adus notițe l’ar fi iubit ca mai înainte, și, mai înainte îl iubea..... După masă Alexandru plecă în grădină să se plimbe puțin înainte de-a începe partida de popier. Diferite gîndurî se zbăteau în mintea luî, totușî nu putea să crează că Nicu nu’î e prieten. Adică de ce ? Fiindcă nu’î a adus notițele ? Dar caet de notițe se găsește și la alțî băețî. La cine ? se întreba Alexandru. * * * Cînd seara, Alexandru se întoarse în odaia lui, maî trist ca înainte, deoarece Nicu sub motivul că are treabă plecase cu cărțile fără să maî joace popiei, văzu cu mirare trandafirii veștejiți. Intorcînd ochii către Chrysantheme le văzu frumoase ca mai înainte, zîmbind drăgălăș din borcanul lor spart. Alexandru luă un trandafir în mînă și’l văzu că n’are coadă. Trandafirii erau rupți de sus și neputînd absoarbe apa se veștejiseră. Nicu pusese niște fire străine pe care le legase de trandafiri. înfuriat Alexandru se repezi ca să rupă nedemnul dar al unui nedemn amic, dar un caet pus pe masă la o parte îî atrase atenția. Peste caet era o mică scrisoare. Iubitul meu Alexandru, „Am scris în vacanța Paștelui, „pentru tine caetul acesta de notițe. „M’am gîndit la plăcerea ce o să’țîl fac și n’am pregetat să’l scriu. „Primește, de ziua ta darul prietenului täu din copilărie. Te sărut Eugeniu Cu ochii plini de lacrimi, citi Alexandru scrisoarea. Modestia și bunătatea lui Eugeniu îl dureau. Un nod de plîns și bucurie, i se opri în gît și de abea putu să rostească. — Trandafirii, prietenia fără rădăcină... drăgălașele Chrysantheme prietenia statornică; și caetul de notițe; o, da, da, el e adevăratul prieten. începu să plîngă încetișor. Horia Furtuna In frunziș In frunzișul de alun Mult e bine și răcoare Crește floare lîngă floare In frunzișul de alun In frunzișul de alun Luna raza ’și odihnește Si ’n isvor le recorește In frunzișul de aluni In frunzișul de alun Fericirea poți s’o ai Dacă ’n umbra î, o să stai! In frunzișul de alun, Fleurette Călătoriile lui Enache Cocoloș IN PUSTIU Cînd biet Cocoloș aude Ce pedeapsă î-a rostit Zice ’n gîndu-i : Fii al năîdei „De chinez afurisit ! „Ian auzi bătu l’ar toaca. „Dracu ce mi l’a învățat „Să mă pună să’mi taiu burta!! „Asta n’aș maî fi visat !“ Iară cînd rămîne singur Cocoloș în închisoare Haide ’ncepe a se deprinde Fără chin să se omoare . Ișî dă pumni și ghionți în burtă Cu umbrela ’mpinge ’n ea Sa nu-i doară așa de tare Cînd o fi de s’o tăia. Dar pe cînd în închisoare El se ’nvață a muri Ce maî fac ai săi pe-afară. Cine-ar maî putea ghici ? !... In curînd de-acuma luna Ce privește ea pe plaiu?!... Umbre negre ’n fuga mare Fugăriți ’n lung alaia. Cocoloșii noștri bieții Fug, nu spun nicî un cuvînt Polițiștii după dînșii Fug și eî mîncînd pămînt. Și tot fug și fug într’una Iuțind pasul tot maî tare Pînă cînd la urma urmei Iată ajung fugînd la mare. Coana Suța haî s’apucă Și cu cele domnișoare Și tiptil în mezul nopții Haî se duc la închisoare Și găsind colo la ușă Pe chinezul păzitor Ele se prefac că nu știu Cam pe unde-î drumul lor. Iar intrînd cu el la vorbă Pîn’ s’o ia din nou la drum Scot o sticlă de sub haină Și-l cinstesc colo cu fum. Iar chinezul pe ’nsetate Bea colo peste măsură Și’n curînd după aceea Vine somnul și mi-l fură Iar pe loc ce somnu’l fură Hal și ete-atuncî dau zor Și mi-1 fură haî, degrabă Pe biet Cocoloș al lor Și-acolo găsind o luntre Ce la mai taman ședea Eî de frică și nevoe Sar toți patru, hop în ea. Sare și-un chinez în luntre Dar curînd de dînsul scapi Dăcî cocoana Sița haide Mi-1 și dă cu capu ’n apă. Apoi mînă toțî pe vîsle, Și vîslind cu toții tare Intr’o clipă ajunge luntreazăt colo prin sare de mare. Ba, zeu, Cocoloș răspunde: Dac’aș vrea și Dumneza Eu din aste două uite, Zău, nici una n’aș maî vrea. Dar de zici să mî-aleg una, Spînzurat nu voia să fiu Pentru aceea n’am ce face, Uite, lasă-mă ’n pustiu. Peste nu prea multă vreme Că murindu-i bucătarul, Altu ’n loc îi trebuește. Astfel Cocoloșii noștri, Hai se ’nnalță în ranguri mari, Și vedem pe toți de-a rîndul Luînd loc de bucătari. Cum maî mestecă prin cale Să-l vedeți pe Cocoloș, Căcî el mestecă c’umbrela Ce-o avea din moș strămoș ! ! ! Intre două, care anume Ca pedeapsă să primești ! Pentru c’am cercat prin hrană Tu oameni să otrăvești. Vreî să fi acum aici De catarg chiar spînzurat Ori mai bine cu tot neamul In pustiu să fii lăsat ? Deci vaporul i-a lăsat Pe toți Cocoloșii noștri Intr’un ostrov depărtat. Th. D. Sperantia In numărul viitor urmează : „Cocoloș la Noroc. II Iar pe marea ce se ’ntîmplă ? Cum merg ei cu luntrea lor Numai iată ’i întîlnește Maî încolo un vapor. Enadache, Coana Lița, Roagă toți pe căpitan Ca să-înee și pe dînșii Și să-î scoață din ocean. Căpitanul zice, bine, Dar prin somnu-i lămurește Și gătesc, pe cît se pare, Ei bucate așa de bine, Că la masă Căpitanul La mîncare cînd se pune Vaî, răcnește căpitanul Și vorbește răgușit, Asasini! sînteți aî naibe, Asasini! Mați otrăvit ! Iar în urmă cînd durerea Ii maî trece, se ’nțelege; Mi-l chemă pe Cocoloș Și mi-o zise : Haide alege Numaî ce-1 apucă odată Prin stomac la tăeturî Că vrăjmaș grozav să-ți fie N’aî putea să nu te ’ndurî Elictsima Diavolovski și puterea celor 3 Sfinte (Urmare și sfîrșit) Vazind fiul babei aceasta se minună și tot de odată se supără, căcî nu era nici un chip ca să-l răpite. Se puse pe gânduri cînd își aduse aminte de cărticică. O scoase afară și în fața taurului care mugea de necaz, începu a chti. Nici nu o isprăvi pe toate și se arătă Sfi Duminică, care zicînd cite-va vorbe draculeși din taur și acesta îî tăia capul cu ușurință ducîndu-1 plocon, împăratul îl lăudă de fapta săvârșită. Tot uitîndu-se la fiorosul cap, zise fiul babei: De ce nu mi l’au adus viu ? De aceea să facî tot posibilul ca să îl învețî“. „Să trăiesștî luminate împărate, îl voi învia, dar sămi dai repauz o săptămînă“. Bine fie pe voia ta replică, împăratul“. Fiul babei cum ajunse acasă, citi cărticică și pe dată se trezi față în față cu Sf. Duminică, care-i zise : „Știu de ce m’am chemat. Să ungi partea de lîngă gît și corp a taurului cu untură de purice și lipindu-le va învia“, după acea dispăruse gîndi el puțin la sfatul sfintei; chiar în ziua acea prinse o turmă de 50 de purici, pe care, îl închise într’o cușcă de diamant, hrănindu-l numai cu sînge de păsări. După trei zile cînd îî tăea scoase mai mult ca 1 kgr. de untură, care-i ajunse tocmai bine. Cum uise taurul, la moment învia iară și-l duse împăratului. Acum era blînd ne mai fiind dracul în el. Cînd văzură aceasta toți cei de la palat se mirară. Pîrlea împărat îi zise plin de bucuria: „Văd fătul meu că tot ce ți-am spus mi-aui făcut. Isprăvește și ultima treabă și atunci voi fi mîndru de tine. Sa-mi a luci un lucru care să se prefacă în orice Ol vei eu, după plac“. Cu voia Măriei tale voi face or și ce, îî răspunse fiul babei zimbind“. El plecă după aceea acasă cu gând la cărticică însă cînd o căută ia-o de unde nu-î. Pasămite, Diavolovski văzînduse biruit și știind puterea cărții, o șterpelise. Acum se intristase de tot flăcăul nostru, cînd își aduse aminte de armăsarul dăruit. De aceea îl prefăcu într’un frumos inel și îl duse împăratului, care îî dădu voe de a fi comandant. El începu în contra socrului său o luptă înverșunată. Cu hainele-i vrăjite și cu spada în mînă, el singur înainta ducînd moarte pretutindeni pînă la cortul lui socrul său, care văzîndu-i Îl căzu în genunchi cerîndu-i grație și ertare. El auzise de mărețile-î fapte și chiar se convinsese cu găsirea fetei și spargerea zidului din temniță. Tot deodată îl rugă de ași luia logodnica, precum și tronul, înduioșat de cuvintele plîngătoare ale socrului său, fiul babei curmă ,lupta trimițînd oștirile lui Pîrlea în împărăția lui iar el rămase aici. După cîtva timp se făcu o nuntă mare, eroul nostru cu fata împăratului, la care a asistat și Skaravski plesnind de ciudă. Intr'o mînă ținea un gírbaciu, iar în cea laltă îl ținea pe Diavolovski de ceafă și de cîte ori mesenii aduceau cîte o urare tinerilor soți, de atîtea ori îî dădea cîte o sută (100) de bice lui Diavolovski său, care sbiera ca ■ un măgăruș zicînd că altă dată va fi mai deștept, cînd era în toiul nuntei casa se lumină frumos, iar la geam apărură cele 3 fețe ale sfintelor surori, care binecuvîntară pe soți și apoi dispărură. Și mîncam la astă nuntă la care fusei poftit. Pentru toțî aceia cari cu plăcere uă citit iar gogoși și la piroane foarte multe am papal Oprind pentru D-o cele ce vi le am tăiat . Cine nu vrea să mă crează Să întrebe pe pîrlează, Care naș la toți le este La’mpărăție din poveste. 20 Iunie 903 G. I. Fii. MILA ȚIGANULUI (Znoavă) Intr’o noapte, popa Petre Aude p’ai săi purcei, Guițînd atît de tare Cum nu aveau obicei. Cum aude popa, ’ndată, cît ai clipi din pat sare Și luînd o bîtă’n mînă Și o blană în spinare, Se îndreaptă către locul Unde ținea pe purcel, Ca să vadă ce păcatul S’o fi petrecînd cu eî. Cînd ajungea că să vadă ? Un țigan, un prăpădit, Cu un sac la subțioră Venise după ciordit. — Dar ce câți acolo cioară! Trănite-ar să te trăsnească* Ai venit să’mi furi purceii? Stăi tu boală țigănească Că te ’nvăț eu acum minte Să umbli după furat, Iarna în puterea nopții, Fire-a, tu să fii furat. Hauliu taică părintea, Eu să furi ferit-a sfîntul, Dac‘oi fi furat vre’o dată. Să mă înghită pămîntul. Și acum că sunt aicea, Nu e că‘s hoț ticălos, Ci că‘si om de omenie Și din fire prea milos. Sfinția-ta cred că vede Ce frig mare e afară, Și s’ar putea pînă mîine Toți purcelușii să moară. Astfel dar fiind, îndată, M’am gîndit că’i creștinesc. Cu sacul ăsta părintea Să vin ca să’i învelesc.... Al. Baulescu