Adevěrul, septembrie 1903 (Anul 16, nr. 5061-5090)

1903-09-01 / nr. 5061

ANUL I, No. 30 SUPLIMEAT GRATUIT La NT­. 54M11 al Ziarului. „AI>]ET JEI5>ÎJI/*1 Septembrie 1903 J ® EJ>AC/TXIL: strada Sărindar ® To. 11 AJPAIGE IN FIE-CJIKE © LMINECA AllMXBÍJÍSTRAyiAs Strada Sărindar M®. H Adevăratul prieten — Istorioară pentru copii — Era pe la începutul lui Maia In grădinița lui Alecsandru păsărelele sburau prin cireșii în­floriți și o caldă adiere scutura șăgalnic florile de măr. Prin răzorele de pansele din cînd în cînd vr’o viorea privea stă să afară, pe cînd crinul alb își apleca trist capul peste flo­­rea de mirosotis. Din tufișul de mărgăritar sbu­­ra cîte un fluturaș ascunzîndu-se­­ printre sburdalnicii stînjenea Pe o bancă lîngă un bătrîn cais, ședea Alexandru privind cu ochii perduțî în nemărginitul az­ur, cîte o barză lăsată în voia vîntului sau cîte un uliu ce în cercuri mari își căuta prada. Fața lui Alexandru era încă palidă , suferise de scarlatina și de cîte­va zile numai, se scu­lase din pat. Acum eșise și în grădiniță și ce amintiri îndepărtate parcă­ îi evocau locurile acestea scumpe. Se întîmplase ca atunci să fie și ziua lui de naștere. Invitase­­ la masă pe două din prietenii lui pe Eugeniu Roianu și pe Nico­lae Pedescu rugîndu-i tot de o­­dată ca să-î aducă și caetul cu notile și explicările profesorilor spre a putea fi în curent cu lec­­țiunile. Eugeniu Roianu era prieten cu Alexandru incă de pe cînd erau copii mici. Cu el învățase clasele prima­re și de­­ reî anî în acelaș liceu intraseră. Eugeniu avea o inimă foarte bună, din tot ce avea de­dea lui Alecsandru care la rîn­­dul său il iubea ca pe un frate. Nicolae Popescu era fiul unui bogătaș. Făcuse cunoștință cu Alecsandru de un an și numai auzind că el are cărți legate frumos și cu poze colorate Se luă bine pe lingă Alecsandru promițînd un fel de fel de lucru­ri care de care mai minunate așa în­cît Alecsandru începu^ să se alipească de Podeanu, uitînd cu încetul pe Boianu ba crezînd ca Nicu e adevăratul lui prieten­ In așteptarea promisiunilor lu­ ?Podeanu, Alecsandru îî împru­mută 6 cărți mari pe care nu le maî văzu. In timpul bolii primi scrisor­­­i de la Nicu și de la Eugeniu. Nicu îî scria că după însănă­­toșire o să ’i aducă pe Don Quichotte și Robison Crusoe ,precum și o cutie cu bombone. Eugeniu îi ura însănătoșire grabnică și ’i promitea și cîte­va notițe de la școală. Niște pași se auziră prin curte. — El este, murmură zîmbind Alexandru. După cît­va timp în capătul aleei din grădiniță apărură Eu­geniu și Nicu. Nicu se repezi la Alexandru sărutîndu’l iute și de nenumă­rate ori și punîndu-i în mînă un superb buchet de tranda­firii — Vezî ce ți-am adus ? stri­gă Nicu triumfător. — Oh, bunul meu amic ce fericit și mulțumit sunt ! zise Alexandru îmbrățișîndu’l. încet și cam rușinat se a­­propie Eugeniu. — Dragă Alexandre, ce bine îmî pare­­ că te-am însănătoșit. II sărută pe frunte. — Primește și din partea unui bun prieten acest mic semn de iubire, un buchet de Chrysantheme. -*#Ițî mulțumesc, șopti in­diferent Alexandru întorcîndu’șî privirile spre trandafiri. *— Buzîțî, bun prieten și cînd colo uite ce buruieni îî aduce, se gîndi Nicu. * * * Pînă la masă Alexandru se jucă aproape numaî cu Nicu. Eugeniu era evitat, disprețuit aproape. Ce frumos buchet că­pătase Alexandru de la Po­deanu ! Cu ce îngrijire îl puse el în­­tr’un vas japonez de flori ! Cît pentru mănunchiul lui Eugeniu luă de la bucătărie un borcă­­naș crăpat îl umplu nițel cu apă și așeză chrysanthemele în el . Tot au să se usuce mur­mură dînsul. Mama lui Alexandru se miră de strînsa prietenie între fiul eî și Nicu mai cu seamă vă­­zînd pe bunul Eugeniu rușinat și șezînd singur la o parte. Profită de un moment liber chemă pe Alexandru și-l între­bă de ce se poartă așa ? Alexandru îî repetă promi­siunile lui Nicu, o conduse la buchetul de trandafiri și’î spuse că adevăratul lui prieten e Nicu. In zadar îî spuse, mama luî că un buchet de trandafiri face mai puțin de­cît cărțile luate, că altă probă de prietenie nu are, că Eugeniu e de atîta timp amicul luî și - a făcut a­­tîta bine, în zadar.­­ Atunci, dacă nu vrei să crezi, te las să facî singur ex­periență , iubește pe Nicu. Nu disprețul însă pe Eugeniu, căcî nu știu ce adînc îndurerează disprețul. — Bine, dragă, mamă, am să mai vorbesc și cu Boianu, cu toate că nu’mî place. Și, fugind se duse să caute pe Nicu. Nl găsi cu trei cărți la subțioară. — Imi împrumuți cărțile as­tea de Jules Verne, sunt așa de frumoase! — Cu plăcere zise Alexan­dru zîmbind forțat, mai am 6 cărți la tine. — Da, da, sper să ți le dau în curînd. N’avea grije. Dar cartea asta legată de’î ? — O Algebră a luî frate­rn eu. La masă Alexandru șezu lîn­gă Nicu. Din cînd în cînd a­­runica cîte o vorbă și lui Eu­geniu care era maî la o parte. — Nicule, zise, deșî eram bolnav am voit să’țî scriu atît ție cît și lui Eugeniu ca să’mî aduceți caetul de notițe. Știi ce mare dorință am ca să nu ră­­mîi în urmă cu lecțiile. Tu cred că nu mai uitat. — Mi-am scris tu de notițe, stătu Nicu începînd să se gîn­­dească a, da mi-aduc aminte, să nu crezi că am uitat dar, vezî tu, m’am gîndit de ce să’ți maî aduc, n’ai de­cît să A___i.­ A­­m ven­ ue pe carte ! La cuvintele acestea Alexan­dru rămase ca trăznit. El știa că Nicu are un caet bun de notițe și maî știa că nu l’a a­­dus de oare­ce n’a vrut. Fără să vrea ridică privirea către mama sa, care îl privea cu niște ochi de o nespusă ex­­presiune. O schimbare începu să se facă în el. Dacă ceea ce mama sa î-a spus ar fi ade­vărat ? Dacă adevăratul și bu­nul lui prietin ar fi Eugeniu ? Dacă Nicu n’ar fi de­cît un amic de ocazie ? Lacrimile începură să’î vie în ochi. Ce decepție ! Așa vor­be să’î vie de la Nicu. N’are de­cît să învețe de pe carte. Da ? Păcat însă că nicî Euge­niu nu i-a adus notițe l’ar fi iubit ca mai înainte, și, mai îna­inte îl iubea..... După masă Alexandru plecă în grădină să se plimbe puțin înainte de-a începe partida de popier. Diferite gîndurî se zbă­­teau în mintea luî, totușî nu putea să crează că Nicu nu’î e prieten. Adică de ce ? Fiind­că nu’î a adus notițele ? Dar caet de notițe se găsește și la alțî băețî. La cine ? se întreba Alexan­dru. * * * Cînd seara, Alexandru se în­toarse în odaia lui, maî trist ca înainte, de­oare­ce Nicu sub motivul că are treabă plecase cu cărțile fără să maî joace popiei, văzu cu mirare tranda­firii veștejiți. Intorcînd ochii către Chry­santheme le văzu frumoase ca mai înainte, zîmbind drăgălăș din borcanul lor spart. Alexandru luă un trandafir în mînă și’l văzu că n’are coa­dă. Trandafirii erau rupți de sus și neputînd absoarbe apa se veștejiseră. Nicu pusese niște fire străine pe care le legase de trandafiri. înfuriat Alexandru se repezi ca să rupă nedemnul dar al unui nedemn amic, dar un caet pus pe masă la o parte îî a­­trase atenția. Peste caet era o mică scrisoare. Iubitul meu Alexandru, „Am scris în vacanța Paștelui, „pentru tine caetul acesta de notițe. „M’am gîndit la plăcerea ce o să’țî­l fac și n’am pregetat să’l scriu. „Primește, de ziua ta darul prie­tenului täu din copilărie. Te sărut Eugeniu Cu ochii plini de lacrimi, citi Alexandru scrisoarea. Modestia și bunătatea lui Eugeniu îl du­reau. Un nod de plîns și bu­curie, i se opri în gît și de a­­bea putu să rostească. — Trandafirii, prietenia fără rădăcină... drăgălașele Chrysan­theme prietenia statornică; și caetul de notițe; o, da, da, el e adevăratul prieten­­. începu să plîngă încetișor. Horia Furtuna In frunziș In frunzișul de alun Mult e bine și răcoare Crește floare lîngă floare In frunzișul de alun In frunzișul de alun Luna raza ’și odihnește Si ’n isvor le recorește In frunzișul de aluni In frunzișul de alun Fericirea poți s’o ai Dacă ’n umbra­ î, o să stai! In frunzișul de alun, Fleurette Călătoriile lui Enache Cocoloș IN PUSTIU Cînd biet Cocoloș aude Ce pedeapsă î-a rostit Zice ’n gîndu-i : Fii al năîdei „De chinez afurisit ! „Ian auzi bătu­ l’ar toaca. „Dracu ce mi l’a învățat „Să mă pună să’mi taiu burta!! „Asta n’aș maî fi visat !“ Iară cînd rămîne singur Cocoloș în închisoare Haide ’ncepe­ a se deprinde Fără chin să se omoare . Ișî dă pumni și ghionți în burtă Cu umbrela ’mpinge ’n ea Sa nu-i doară așa de tare Cînd o fi de s’o tăia. Dar pe cînd în închisoare El se ’nvață a muri Ce maî fac ai săi pe-afară. Cine-ar maî putea ghici ? !... In curînd de-acuma luna Ce privește ea pe plaiu?!... Umbre negre ’n fuga mare Fugăriți ’n lung alaia. Cocoloșii noștri bieții Fug, nu spun nicî un cuvînt Polițiștii după dînșii Fug și eî mîncînd pămînt. Și tot fug și fug într’una Iuțind pasul tot maî tare Pînă cînd la urma urmei Iată­ ajung fugînd la mare. Coana Suța haî s’apucă Și cu cele domnișoare Și tiptil în mezul nopții Haî se duc la închisoare Și găsind colo la ușă Pe chinezul păzitor Ele se prefac că nu știu Cam pe unde-î drumul lor. Iar intrînd cu el la vorbă Pîn’ s’o ia din nou la drum Scot o sticlă de sub haină Și-l cinstesc colo cu fum. Iar chinezul pe ’nsetate Bea colo peste măsură Și’n curînd după aceea Vine somnul și mi-l fură Iar pe loc ce som­nu’l fură Hal și ete-atuncî dau zor Și mi-1 fură haî, degrabă Pe biet Cocoloș al lor Și-acolo găsind o luntre Ce la mai taman ședea Eî de frică și nevoe Sar toți patru, hop în ea. Sare și-un chinez în luntre Dar curînd de dînsul scapi Dăcî cocoana Sița haide Mi-1 și dă cu capu ’n apă. Apoi mînă toțî pe vîsle, Și vîslind cu toții tare Intr’o clipă ajunge luntrea­zăt colo prin sare­ de mare. Ba, zeu, Cocoloș răspunde: Dac’aș vrea și Dumneza Eu din aste două uite, Zău, nici una n’aș maî vrea. Dar de zici să mî-aleg una, Spînzurat nu voia să fiu Pentru­ aceea n’am ce face, Uite, lasă-mă ’n pustiu. Peste nu prea multă vreme Că murindu-i bucătarul, Altu ’n loc îi trebuește. Ast­fel Cocoloșii noștri, Hai se ’nnalță în ranguri mari, Și vedem pe toți de-a rîndul Luînd loc de bucătari. Cum maî mestecă prin cale Să-l vedeți pe Cocoloș, Căcî el mestecă c’umbrela Ce-o avea din moș­ strămoș ! ! ! Intre două, care­ anume Ca pedeapsă să primești ! Pentru c’am cercat prin hrană Tu oameni să otrăvești. Vreî să fi acum aici De catarg chiar spînzurat Ori mai bine cu tot neamul In pustiu să fii lăsat ? Deci vaporul i-a lăsat Pe toți Cocoloșii noștri Intr’un ostrov depărtat. Th. D. Sperantia In numărul viitor urmează : „Co­coloș la Noroc. II Iar pe marea ce se ’ntîmplă ? Cum merg ei cu luntrea lor Numai iată ’i întîlnește Maî încolo un vapor. Enad­ache, Coana Lița, Roagă toți pe căpitan Ca să-î­nee și pe dînșii Și să-î scoață din ocean. Căpitanul zice, bine, Dar prin somnu-i lămurește Și gătesc, pe cît se pare, Ei bucate așa de bine, Că la masă Căpitanul La mîncare cînd se pune Vaî, răcnește căpitanul Și vorbește răgușit, Asasini! sînteți aî naibe­, Asasini! Mați otrăvit ! Iar în urmă cînd durerea Ii maî trece, se ’nțelege; Mi-l chemă pe Cocoloș Și mi-o zise : Haide­ alege Numaî ce-1 apucă­ odată Prin stomac la tăeturî Că vrăjmaș grozav să-ți fie N’aî putea să nu te ’ndurî Elictsima Diavolovski și puterea celor 3 Sfinte (Urmare și sfîrșit) Vazind fiul babei aceasta se minună și tot de odată se supără, căcî nu era nici un chip ca să-l răpite. Se puse pe gân­duri cînd își aduse aminte de cărticică. O scoase afară și în fața taurului care mugea de necaz, începu a chti. Nici nu o isprăvi pe toate și se arătă Sfi Dumi­nică, care zi­cînd cite-va vorbe dracul­eși din taur și acesta îî tăia capul cu ușu­rință ducîndu-1 plocon, împăratul îl lău­dă de fapta săvârșită. Tot uitîndu­-se la fiorosul cap, zise fiul babei: De ce nu mi l’au adus viu ? De aceea să facî tot posibilul ca să îl învețî“. „Să trăiesștî luminate împărate, îl voi învia, dar să­­mi dai repauz o săptămînă“. Bine fie pe voia ta replică, împăratul“. Fiul babei cum ajunse acasă, citi cărticică și pe dată se trezi față în față cu Sf. Dumi­nică, care-i zise : „Știu de ce m’am che­mat. Să ungi partea de lîngă gît și corp a taurului cu untură de purice și lipin­­du-le va învia“, după acea dispăru­se gîndi el puțin la sfatul sfintei; chiar în ziua acea prinse o turmă de 50 de purici, pe care, îl închise într’o cușcă de diamant, hrănindu-l numai cu sînge de păsări. După trei zile cînd îî tăea scoase mai mult ca 1 kgr. de untură, care-i ajunse tocmai bine. Cum uise taurul, la moment învia iară și-l duse împăratului. Acum era blînd ne mai fiind dracul în el. Cînd văzură aceasta toți cei de la palat se mirară. Pîrlea îm­părat îi zise plin de bucuria: „Văd fă­tul meu­ că tot ce ți-am spus mi-aui fă­cut. Isprăvește și ultima treabă și atunci voi fi mîndru de tine. Sa-mi a luci un lucru care să se prefacă în ori­ce Ol vei eu, după plac“. Cu voia Măriei tale voi face or și ce, îî răspunse fiul babei zim­­bind“. El plecă după aceea acasă cu gând la cărticică însă cînd o căută ia-o de un­de nu-î. Pasămite, Diavolovski văzîndu­­se biruit și știind puterea cărții, o șter­pelise. Acum se intristase de tot flăcăul nostru, cînd își aduse aminte de armă­sarul dăruit. De aceea îl prefăcu­ într’un­­ frumos inel și îl duse împăratului, care îî dădu voe de a fi comandant. El înce­pu în contra socrului său o luptă înver­șunată. Cu hainele-i vrăjite și cu spada în mînă, el singur înainta ducînd moarte pretutindeni pînă la cortul lui socrul său, care văzîndu-i Îl căzu în genunchi cerîndu-i grație și ert­are. El auzise de mărețile-î fapte și chiar se convin­sese cu găsirea fetei și spargerea zidu­lui din temniță. Tot de­odată îl rugă de ași luia logodnica, precum și tronul, înduioșat de cuvintele plîngătoare ale socrului său­, fiul babei curmă ,lupta tri­­mițînd oștirile lui Pîrlea în împărăția lui iar el rămase aici. După cît­va timp se făcu o nuntă mare, eroul nostru cu fata împăratului, la care a asistat și Skaravs­­ki plesnind de ciudă. Intr'o mînă ținea un gírbaciu, iar în cea laltă îl ținea pe Diavolovski de ceafă și de cîte ori me­senii aduceau cîte o urare tinerilor soți, de atîtea ori îî dădea cîte o sută (100) de bice lui Diavolovski său­, care sbiera ca ■ un măgăruș zicînd că altă dată va fi mai deștept, cînd era în toiul nuntei casa se lumină frumos, iar la geam apărură cele 3 fețe ale sfintelor surori, care binecu­­vîntară pe soți și apoi dispărură. Și mîncam la astă nuntă la care fusei poftit. Pentru toțî aceia cari cu plăcere uă citit iar gogoși și la piroane foarte multe am papal Oprind pentru D-o cele ce vi le am tăiat . Cine nu vrea să mă crează Să întrebe pe pîrlează, Care naș la toți le este La’m­părăție di­n poveste. 20 Iunie 903 G. I. Fii. MILA ȚIGANULUI (Znoavă) Intr’o noapte, popa Petre Aude p’ai săi purcei, Guițînd atît de tare Cum nu aveau obicei. Cum aude popa, ’ndată, cît ai clipi din pat sare Și luînd o bîtă’n mînă Și o blană în spinare, Se îndreaptă către locul Unde ținea pe purcel, Ca să vadă ce păcatul S’o fi petrecînd cu eî. Cînd ajungea că să vadă ? Un țigan, un prăpădit, Cu un sac la subțioră Venise după ciordit. — Dar ce câți acolo cioară­­! Trăni­te-ar să te trăsnească* Ai venit să’mi furi purceii? Stăi tu boală țigănească Că te ’nvăț­ eu acum minte Să umbli după furat, Iarna în puterea nopții, Fire-a, tu să fii furat. Hauliu taică părintea, Eu să furi ferit-a sfîntul, Dac‘oi fi furat vre’o dată. Să mă înghită pămîntul. Și acum că sunt aicea, Nu e că‘s hoț ticălos, Ci că‘si om de omenie Și din fire prea milos. Sfinția-ta cred că vede Ce frig mare e afară, Și­ s’ar putea pînă mîine Toți purcelușii să moară. Ast­fel dar fiind, îndată, M’am gîndit că’i creștinesc. Cu sacul ăsta părintea Să vin ca să’i învelesc.... Al. Baulescu

Next