Adevěrul, octombrie 1903 (Anul 16, nr. 5091-5121)
1903-10-01 / nr. 5091
ANUL I, No. 36 SUPLIMENT GRATUTI REDACȚIA: Strada Sărindar No. 111 APAÎIE ÎN FIECARE MARȚI ADMINISTIÎAȚIA: Strada Sărindar No. 11 După moarte — Filoaoâe spiritualistă— Problema morții a frămîntat pe toți cugetătorii. Neputîndu’îse da însă un răspuns exact poeții și-au însușit-o la rîndul lor, brodind pe tema sa cele mai frumoase creațiuni. Pare însă că viitorului îî este rezervată cercetarea acestui fenomen, care nu are în sine nimic îngrozitor, decît numai pentru spiritele ignorante și pline de păcate. Spiritiștii profesioniști își închipuesc că pot evoca pe morți în forma lor pămîntească, diferite aparițiuni și manifestări telepatice publicate cu diiumul în „Annales des sciences psychiques“ și în „Proceedings of the society for psychical Research“ au un fond de realitate, dar interpretările date de magiști, par cu mult mai adevărate. . Pentru cei cari sînt în curent cu filosofia idealistă nu’i va surprinde cuvîntul de „mag“ ce’l întrebuințăm, întrucît în Occultism magul este misionarul lumei divine și rolul său este tot atît de veritabil și din punct de vedere teoretic cît și practic. Iată care sînt teoriile lor: Principiul uman este triunitatea: corp, spirit și corp astral. Corpul e destinat pămîntului, corpul astral e legătura r" dintre el și dintre spiritul nemuritor. In clipele morței se întimplă un ciudat fenomen, o zguduitoare luptă între corp și spiritul care tinde să se emancipeze. Atunci cînd reușește, o parte din corpul astral învălue spiritul ale cărui tendințe sunt către eternitate, iar cealaltă parte ajută corpului să dea autonomie fiecărei din celulele sale în procesul de descompunere. După ce a eșit din corp, Spiritul are oarecare greutate pînă să se obișnuească cu noua sa formă, adică să’șî reia facultățile sale fară ajutorul organelor corporale. Apoi îșî îndeplinește evoluțiunea sa prin trece de însuși fluidul astral al pămîntului cîștigînd planul divin. Dar această evoluțiune o pot executa numai spiritele care îndeplinesc anumite condițiuni, adică dacă în viața lor , pămîntească nu s’au întunecat în crime și păcate, n’au asuprit, n’au nedreptățit, n’au furat, n’au pîngărit. In cazul contrariu ele sînt chemate la o" nouă sau mai multe vieți pămînteștî și sunt încarnate în diferite corpuri mizerabile, după gravitatea păcatelor comise pentru a le ispăși astfel. Astfel să să nu ne surprindă cutare sărac sau cutare nedreptate strigătoare. Săracul a fost poate rege altădată, dar cel ce nedreptățește și e puternic, violent, trufaș, înspăimîntător astăzi, orbul, să știe că mîine va fi învinsul învinsului sau de astăzi, care îl va purta în lanțuri și mai amare. In fluidul astral al pămîntului însă se înscriu toate corpurile omenești trecute, precum și toate ideile emise. Icoana lor diafană, rărită, vagă, rămîne deci fluidul astral al pămîntului, dar în așa chip ca imaginea dintr’o oglindă și ce räu poate să facă o umbră, sau o imagine, cutare fantomă răsărită în calea cuiva sau evocată prin stăpînirea pentagramuluî de un inițiat, a cărui disbundență de fluid astral o poate chema o clipă ? Prin urmare spiritiștii se înșeală cînd cred că pot evoca chiar spiritele morților, deoarece evocațiile lor pot aduce și spirite deja încarnate, dar a căror icoană astrală, al căror clișeu a rămas însă. N. Mihăescu-Nigrim Născut în anul 1871 în comuna Sărata din județul Buzau. Absolvent al facultăței de litere din București, de unde plecînd la Bruxelles a obținut titlul de Doctor în Litere. Actualmente e la Paris unde se prepară pentru obținerea titlului de Doctor în Filosofie. A colaborat mulți ani la diferite reviste și în special la Convorbiri literare. Opere: Astrale versuri — în editură personală. A tradus Contra Socialismului după Richter și a scris un studiu critic foarte amănunțit asupra Filosofiei lui Schopenhauer, ce l-a servit de teză pentru obținerea Doctoratului la Bruxelles. Cît de morală este teoria spiritualistă se poate vedea și din ideea despre sinucigași. Acela care se omoară anticipă termenul normal al morței sale. Pentru aceasta spiritul nu se desparte de corp și rămînînd încleștat de el, posedă toate calitățile și defectele pe care le avea în viață: foamea, setea, somnul, întunericul, groaza, infecția cadavrului și frigul mormîntului vin de’l chinuesc rînd pe rînd, de ți se face groază de fioroasele suferințe pe care le povestesc spiritele sinucișilor evoluate în sfîrșit la termenul hotărît. Spiritele acelor care s’au distins în viața pămîntească prin opere geniale, un Dante, un Goethe, un Schiller, un Virgiliu sînt însă nemuritoare și dacă se mai încarnează într’o formă pămîntească, însă aceea nu poate fi decît un om de geniu. Ludovica S. Furtună E un zgomot sinistru pe apă, ș i farul de dbea îl zăresc; — din mînă lopețile’nrd scapă și ’n voile pînzei plutesc. Pe 'ntinderea fără de maluri se bate stridentul suspin.... și valuri gonite de valuri spre barbă sălbatice vin!.... M'aruncă ’n spre nouri acuma... și iarăși spre fund mă isbesc... și fierb... și’și amestecă spuma... se umflă... se sfarmă... mugesc... și iarăși mă ’nalță ’nspre nouri, pe când pînă sus, în catarg, ciudatele mari ecouri, lovindu-se ’n pînze, se sparg !... Mă duc înspre cârmă, dar ruptă de-un val mai năprasnic, ca ’n vis o văd [UNK] cum se pierde ca suptă de gură de șarpe ’n abis... și-un fulger mi-arată o lopată cu furie smulsă din bord, de vânturi pe valuri luată ca valul pe vîntul de nord !... „Ce spasm fără margini te sbate în sufletul mării, Neptun, prin tremurul pînzei umflate de'mi știeri un cîntec nebun?tu — Ci zeul gonește spre maluri bogatul, superbul sau car, mormînd să’mi fie de valuri durerea ’mi îl roagă ’n zadar!... Codreanu La No. 5001 al Ziarului „ABETERUL« Tn om ciudat (Schiță după natură) Ras ca un actor, cu plete cărunte, voinic și nervos, astfel este eroul meu. L’am văzut pentru prima oară într’un vapor pe Dunăre , înghițea cu lăcomie dulceață dintr’o farfurie adîncă, servindu-se cu o lingură de masă. Era întovărășit de un bățandru între 17—18 ani. M’am împrietenit repede cu tînărul însoțitor. — Cine este domnul ? am întrebat eu. — Unchiul mea. — Cum îl cheamă ? — Mlădiță Trestianu. — Dar mult îi place dulceața! — Mănîncă, domnule, în șir cîte treî farfurii pline. Asta însă nu-î nimic pe lingă alte ciudățenii, de carî te-aî cruci dacă ți le-aș spune. Are o moșie de cîteva mii de pogoane, și ia privește ce jerpelii se poartă! La curtea lui, într’o grădină splendidă, poți vedea pe vreme bună o sumedenie de șerpi înblînziți. Odată, vrînd să facă surpriză unui prieten, l-a poftit la moșie și după amiazi au trecut amîndoi în grădină. Pe cînd prietenul se uită la niște zengleze, unchiu mea scoate un șuer ascuțit și la comandă, năvălesc de prin iarbă și copaci, hidoasele reptile, încolăcindu-i brațele, mijlocul, picioarele. Bietul invitat, care nu se aștepta de loc la o așa reprezentație, rămîne împietrit și alb de spaimă, dă să fugă și cade leșinat ! A zăcut în urmă, săracul, două luni de friguri... Vine adeseori pe la oraș. Caii lui știn drumul tot așa de bine ca și el, pentru asta nici nu ține vizitiu. Trăsura, în sunetul clopotelor, intră pe barieră, stă în fund, cu mîinile în buzunare, cei patru lăturași merg frumos, cotesc la stingă, la dreapta, neconduși de nimeni, și se opresc în curtea hotelului unde trage stăpînul lor. Este evlavios ca o bătrînă cuminte. Pe moșia lui a ridicat de curind o biserică. Cum a văzut-o gata, s-a pus la ușă un lacăt enorm, amenințînd că nu va deschide-o decît atunci cînd va găsi un popă care nu bea. In timpul războiului, certîndu-se cu un ofițer rus, a mîncat de la acesta o bătae scravănă. De atunci crede cu dinadinsul că este urgisit de Țarul Rusiei. Cu timpul, independența lui de caracter n’a plăcut nici unul suveran și astăzi a intrat în conflict cu toată Europa. „Auzi p’ăla de colit cum tușește, îmi spunea odată la cafenea, este un spion austriac. Chiar Frantz-Iosef l’a însărcinat să mă urmărească, din cauză că fata lui a declarat într’o seară, cînd m’a văzut la teatrul Imperial din Viena, că vrea să divorțeze și să mă iea pe mine de bărbat“. • * Acum cîțîva ani, a tras cu revolverul în stăpînul unui birt din București , glonțul, din fericire, a nemerit într’o oglindă de alături. — Dar ce’î făcuse birtașul? — La masă, unchiu-meu găsise un os subțire într’o musaca și i s’a părut că asta însemnează un atentat la viața lui. Toma Florescu Iule! Hdeu ! Plecați-vă genunchii și în credința ei. Smeriți, pioși, nu umbrei, ci misticei schintei, Nu umbrei sfărîmate Ci celei biruite, ce azi biruitoare își poartă a ei esență sacrată ca un soare In lumi evoluate. O, voi aleșii lumei purtați vă azi darul A voastră rugăciune să fumege ’n altarul Suit taina ’ui adîncă In care să v’asculte chiar sufletul ce adesea Alb, mare, sfînt, puternic și limpede-al miresei Și gol de luturi încă. Acum dezincarnată își poartă zboru’n cale Cu alesele'i miresme din aripi de petale Grăind Tri-unitățiî, De 'nțelepciunea legei de artă adîncă plină Și dezrobirea lumei de spaima ce-o închină Prea mult eternității. S'au dus... Și sfinții lumei perdutu-și-au, ființă Și 'n Dumnezeul lumei a ’nbătrînit credința Și-adoarme 'n-atui temple Pe-a căror temelie religia cea nouă Recheamă a noastre inimi re'nsuflețite ’n rouă Un alt zeu să contemple. Religia în care un geniu nu mai piere Hulit, nemernic, singur, hrănit cu plîns și fiere De fulgeră 'n blesteme Religia dreptății și-a frumuseții sale !Și-a marilor speranțe zîmbind universale în vesele poeme. Și cum cu întristații aici tu fost-ai soră Și-acoloi săruți încă pe frunți de auroră. Pe buze mute, pare Și ’scoperi în solare lințoliî și în taina Luminei ce 'ți închiagă ca îngerilor haină Astralităței tale. Rămîî împodobită dar flacără; ’mpreună In cîntece ale noastre organe azi răsună Oh, slavă, slavă ție! Și 'ti clipa cînd prin spații vom fi a doua oară Chemați a ta lumină asupra-ne coboară, Asupra-ne 'n vece. Iuliu Dragomirescu Eri a fost aniversarea moartei poete. In fiecare an, în templul înălțat pe mormîntul sau, se adună credincioșii ei, puțini la număr, și o comemorează cu pietate. Printre cel dîntîi ne prosternăm religiunei sale și’I aducem omagiul, o floare albă și inima noastră subt rugăciunea mîntuitoare.— II. Victor Hugo caricaturist Casa lui Victor Hugo inaugurată de curînd la Paris a arătat pe genialul poet sub o formă nouă. Dramaturg, romancier, orator, om de acțiune și de gîndire, Victor Hugo se afirmă în acelaș timp, într-o serie de opere aproape perfecte, pictor, desenator, arhitect și decorator. In casa deschisă publicului parizian, și care seamănă cu aceea a lui Shakespeare din Stratford-pe-Avon și cu a lui Goethe din Weimar, rămîn uimit în fața manifestațiunilor vieții sale multiple. Ca geniile din timpul Renașterii, Victor Hugo se ocupă cu toate artele. Dăm aci cîteva copii după caricaturile sale celebre : Omul care vede Constantinopolul grtj SAAm* Navet, amicul lui Gavroche Gavroche, viataa Jeanne Huffo, desenată de bunicul ei De vînzare (Schiță) E mare ca de-o palmă. Moșneagul îl ridică în sus, îl pune pe umăr și face cîțîva pași prin casă, strigînd : — De vînzare, de vînzare ! El rîde, ridică mîinile în sus, și bate din palme. Apoi, scoate căciula moșneagului și cu mîinele mici netezește capul pleșuv... — Uite, eu am păr mult, mult și negru—și își arată părul negru lăsat în plete. — Eu sînt bătrîn, aî să fii și matale... — Hitii... Și se zmulge din brațele moșneagului fugind într’o parte. Bunicul zîmbește privindu-l cu drag, merge spre dînsul și-l ia de mînă. ~ — Ce, te-am supărat ? — Sunt supărat. — Hait, împacă-te. — Nu vreau, își pune un deget în gură, și’șî lasă privirile în jos. Moșneagul îl privește. Pune mîna în buzunar și o scoate pumn, făcîndu-se că are ceva într’însa. — Ia. Copilul se uită cu coada ochiului, zîmbește ușor. — N’am nimic. — Ba am ceva. — Dar dacă n’aî să aî ! — Să’mî tragi o palmă. — Da. Se apropie rîzînd de moșneag, care îi întinde pumnul. El îl apucă, se căznește puțin și-l deschide. Mîna-î goală. — Hei, țî-am spus ! — Trage-mi o palmă — și-î arată obrazul. El stă gîndind un moment. Privește fața zbîrcită a bătrînului, barba albă. Pășește ușor spre moșneag, și se aruncă cu brațele asupra lui. — Nu se poate, nu se poate, matale ești bătrîn. Moșneagul îl sărută, îl ridică pe umăr și pășește prin casă strigînd: — De vînzare, de vînzare . Clement Bacău öcxilet — Nuvelă cu subiect antic — Un prea frumos amurg, gonit de noapte, zbura peste cetatea lui Cecrops. Spre răsărit, marea, fecioară cu ochii azurii, se înroșise la șoaptele de dragoste ale iubitului ei, Helios. La miază-noapte, Hymetos, trimițînd la culcare pe harnicele albine, copilele lui, mînios schimba fețe-fețe, asistînd la lupta amurgului cu noaptea. Lycabetos, de pe înălțimea sa, privea la furnicarul de oameni din poalele sale, și nu-i păsa nici de mînia Hymerului, nici de emoțiile mării. Cîmpia Cecropia în curînd avea să amuțească. Un tînăr, cam de vre-o douazeci de ani, culcat pe Dealul Nimfelor, în fața Acropolei, gusta din răcoarea acelei minunate seri. Natura îl chema să-i admire frumusețile, să-i deștepte în suflet emoțiuni dulci ; el însă sta nepăsător la chemările ei. Cugetul său era chinuit; la inimă avea o durere. Soarele era sus cînd dînsul veni aici, și noaptea îl apucase tot în acest loc. Era oare amorezat? sau, fugărit de datornici, își găsia liniște pe această colină ? Dacă l-ar fi întîlnit vre-un cinic, l-ar fi înțepat zicîndu-l: —Oare nu cumva te vizitează geniul lui Socrat? sau, bagă de seamă, Cypris are grații primejdioase!... Dar ce cautau Cinicii, și încă la acea oră, pe dealul Nimfelor ? Astfel flăcăul era ferit de o așa întîlnire... Noaptea învinse amurgul; în curînd însă îî se ivi un nou șî voinic dușman : Luna. Cerul se lumina feeric de Selena, care veselă privi peste Atena din vale, peste templurile liniștite și mărețe de pe Acropole, peste marea cea întinsă. Tînărul ridică capul și o îmbrățișă cu o privire duioasă. Acum îi se putea vedea bine fața. Avea niște ochi negri, frumoși și vioi , o frunte înaltă și senină; o gură rumenă, pe ale cărei buze flutura un zîmbet trist, ce dădea feței o expresiune delicată, plină de melancolie. Aerul nopții se juca cu părul sau buclat și cu mantia sa, sub care se desemna un corp puternic și mlădios. Stătu încă cîteva clipe privind fermecătoarea Lună, și șopti: — Seamănă cu ea! Dar CC 1 Octombrie 1903 folos ?... trebue... el va fi fericit!... Și iarăși căzu pe gînduri. Peste puțin ridică brațele spre frumoasa fecioară de pe cer, și zise: — Spune-mi, iubita mea Lună, de ce am iubit-o ! Iar Luna zîmbea, și pare că zicea: „Curaj!" își plecă din nou! fruntea. Dar, îată-i, face-o sforțare, se scoală, și începe să coboare colnicul, mereu șoptind . 1 — Cît am iubit-o! cît o iubesc! Fără îndoială, era îndrăgostit. Ce ,■ însemnau însă cuvintele : „El va fi fericit ?> & * In Agora e mare însuflețire. Lacedemonienii se mișcau, amenințînd Atena. Aceasta, la rîndul ei, s’a îngrijit să facă alianță cu Corintul, Argos-ul și Beoția. Totuși îngrijorarea era mare din partea acelora, care apreciau pe inimic. In ziua aceea au vorbit mulți oratori, sfătuind mai multe măsuri. Toți strigau și faceau larmă : partidele, oh ! partidele ! își desfășuraui forțele și talentele. In sfîrșit s’a luat o hotărîre: armata trebuia să înainteze contra Spartiaților ; ea avea să plece peste două zile. ...Adunarea era sfîrșită ; lumea se împrăștia. Unii comentau evenimentele, în chip favorabil; alții dadeau din cap, neîncrezători asupra reușitei războiului. Și toți se îndreptau pe la casele lor. Lingă Leocorio, loc vestit de unde porneau ceremoniile Panateilor, doi tineri întîlnindu-se, scoaseră un strigăt de bucurie, și-șî strînseră călduros mîinile. — Te-am căutat, Dexilee, era după amiază și aseară, pe acasă, în Agora, la Academie, nicăeri nu te-am găsit. Unde am fost ? De la o vreme încoace, ești foarte abătut : ce aî ? Spune-mi, te rog, taina’țî , poate îți voiu fi de folos , poate te-om putea mîngîia, precum tu știi atît de bine să’mî alungi durerea, cînd îți vorbesc de ea. — Nu mă întreba, Evagora, unde am fost. Sînt foarte mîhnit de neizbînzile patriei noastre. In expediția asta plec și eu. — Dar tu nu poți pleca; frații tăi, Lisias, Lisania și Californ sînt înrolați; tu trebue să rămîn aici ca sprijinitor al surorei tale Melita. — Nu, Evagora ! Patria are nevoe de brațele fiilor ei ! Eu plec și grija Melitei o las ție și bătrînei tale mame... — Dar, asta nu se poate ; eu nu pot rămîne singur ; să șed aici ca un netrebnic V !... trebue să plec cu tine, trebue... — Gîndește-te că ești sprijinul mamei tale... Ea, ca și Atena, are nevoe aici de brațul tău. Rămîn și fă-ți datoria... Nu sunt eu pe cîmpul de luptă ?... Mă voiu lupta ca pentru doi... — Buna mea mamă ! Dar, nu ea are pe fratele meu mai mic, e în stare el s’o apere. Eu nu voi rămînea. Dexibee, nu te ascult... Voiu fi tovarășul tan, mantia, scutul tau... — Ascultă-mă, Evagora, tu trebue să rămîn, pentru că... — Nu, nu, nu stărui... — Și Ermiona ?... Deși nu pronunțase un cuvînt magic. Evagora, vădit era turburat. Fața i se îngălbeni, ochii i se lăcrămară, pe buze avea un surîs amar; prietenul său îl auzi șoptind cu voce stinsă : — „Patrie și prietenie !... amor !“... și din nou se adînci în meditare. Dexileu îl privea înduioșat... — Rămîî, Evagora ?... — Rămîn, frate !... *** Ea plîngea, acoperindu-șî fața de mîinile. El stătea înaintea eî, palid, nemișcat, și o privea cu milă... — Ermiono, nu maî plînge, vm, sfîșiî inima... — Tu nu m’am iubit niciodată, Dexilee ! De mult mă ocolești, și acum vrei să pleci să te ucizi... De ce acest chin ? de ce, o Artemis, l-am iubit ? !... — Adu-ți aminte, că avem amîndoi o datorie , să facem fericit pe prietenul nostru, și să nu călcăm voința tatălui tău... — Dar, nu pot... n’am putere... am încercat să te ascult, să-mi înăbuși pasiunea... te iubesc, o ! prea mult te iubesc ! și nu pot!... — O ! Cît de nenorocit e cel ce iubește! Aici, Ermione, te am, în piept... în minte-mi zbori ca un înger , ziua te văd în flori, în spuma mării, în izvorul cristalin, iar noaptea îngereasca ta fătură, dulce mă minge in somn... — De ce atunci voești să pleci?.. de ce vrei să-l iubesc pe el ?... de ce nu l-am oprit la timp să mă iubească ?... — Ciid mi-a destăinuit dragostea sa, era prea tîrziu: cu totul se