Adevěrul, iulie 1904 (Anul 17, nr. 5370-5385)

1904-07-16 / nr. 5370

­­i / b AcLv(ral V) Vaneil 16 Iulie 1904 5 Vil î ¥ as se poate 2 «•9 Rochiile negre Tata e mort pe masă. Sa fac pregătirile de înmormântare, sunt gata. Mama, surorile, țițaia Lodo îmbrac hainele de jale. Dinu e însă lăsat la o parte. Lui K­u’î trebue haine negre. Un crep la­ pălărie, e de ajuns. Uitaseră însă : Dinu nu avea ghete. De mult certau de mîn­­care. Și cum erau să mă ducă rupt la înmormîntare ? Unchiul Mihalache este însărcinat ca să mi le cum­pere. Mama, pe cînd plecam, a zis unchiului : — Să i le alegi trainice, că pare că le rupe cu dinții!... — Trăinicie! lasă­ pe unchiul! Merserăm la un evreu din Tîrgul de sus și acolo mi se alege ceva în adevăr trainic: o pereche de cizme cu carîmbiî pînă la genunchi și încă potcovite. Carîmbii ar fi mers ei, dar potcovea în La școală eram po­reclit potcovar și în minte mi se arata toată priveliș­tea r­diculului cînd băeții vor afla că sînt potcovit... De cînd căpătasem liniștea, grație pumnului dat lui Mașotă, mi trecuse cu totul gustul de a fi chinuit și de a’mi cîștiga din nou pri­n­­ pute­rea brațului dreptul liniște! Și pe timpul, ochiului lui Mașotă alte timpuri erau a­­tunci. Aveam moralul trainic, mai trainic chiar de­cit cizmele cu care unc­iul Mihalache, voia să mă înzes­treze. Atunci mă simțeam de­o potrivă cu tovarășii mei. Acum însă lucrurile se schimbaseră. Știam că sînt bursier, mă socoteam mai pe jos de ceî­lalți băețî, maî fără drepturi de­cît orî­cine.... Băețiî trebu­iau și ei să cunoască șt­irea mea. Fie­care din ei putea să 'mi astupe gura, cum odată Mașotă voise să o facă. — Taci, calicula ! avea dreptul să -mi zică și eu nu puteam să protestez. Moralul Ver­e era zdruncinat, foarte zdruncinat. În lume nu există dreptul de a fi sărac. In școală, nu e atit. Acolo unde chiar prietenii îți sîngerează inima și unde dușmanii te sfarmă sub disprețul lor. Oh ! nici odată, cizme cu potcoave, nici odată ! scap de afurisitele cizme... Vaî! mult am așteptat ca să se rupă. Pină cînd, deznădăjduit, nu am luat cuți­tul și le-am tăiat, nu am putut scăpa de ele. Cînd mama a aflat că am luat cizmele cu un franc mai scump: — Bine bre­ ai averile lui Iov, începu să-mi strige plîngînd, vrei pe semne ca să fur , ca să te îmbrac, lasă, mă vei vedea în c­urînd ,-ca și tatu-tau pe masă!... Plîng de necaz, vreau să’i spun priesta,­ să’î poves­tesc istoria cu potcoavele. Dînsa însă f­^j vrea nimica să asculte. —■ Lasă, lasă, nu’ți mai p... ochii. Ce, ’poate vrei ghete de lac ? După ce te rupi cu cîinii. Cînd vei fi milionar, la casa ta, îți veî face cum vei pofti !.. Ziua înmormîntăre a sosi ploioasă, jalnică, urîtă. Și cînd închid ochii văd lumea adunată, prapurii, porni­tul jalnic, mersul încet, popasurile, apoi plînsetul ma­mei, jalea surorilor, nepăsarea mea. Apoi un fapt mi se arată mai colorat, mai aproape, mai definit: Titaia Luța ne amenințase că în mijlocul stradei, va veni să scuipe în fața mortului... Tăcusem la a­­ceastă amenințare, dar îmi promisesem, numai mie însumi, că nu voi îi lăsa să se insulte cadavrul tatei. Și în minte mă închipuiam aținînd drumul unei femei despletite, desperate, grozave. Zadarnic eroism. Nimeni nu a venit­, nimeni nu a oprit mersul mono­ton al convoiului... Numai cînd am trecut printre rui­nele de la Sf. Harambie, mi s’a părut că eșea cine­va dintre dărmăturî... Și apoi nimic, nimic, afară de cîntecul popilor, să­­rutatul mortului, sunetul hîrlețelor și bulgării care ră­sunau lovindu-se de sicriu... Și pe cînd popii, în cîntecele lor monotone îngro­­pau pe tata, la tribunal alții îl îngropau starea la cîn­tecul lugubru al licitației. — Harici odată!.. — De două !.. — Harici de trei ori... Și cînd ne-am întors nu mai eram în casa noastră, eram străini așteptînd momentul cînd să ne dea afară, cînd să părăsim pentru veșnicie adăpostul sub care ne născusem și în care tata murise!... Mi-am­ pus negru la pălărie. Acesta trebuia. Așa faceau toți colegii. Trebuiam dar să fiu­ în doliu. De a treia zi chiar m’am dus la școală. Băeții vin să mă mîngîe. De mult sînt însă mîngîiat. De ce ? Nu știu. Tata nu-mi lăsase aproape nici un gol în suflet. L-ași fi uitat poate, dacă alte împrejurări nu mi l-ar fi amintit USSTih­­i,mac stravii auzeam: — Sărmanul băiat! E orfan, n’are tată !... ! Mama în­tot­d’­a­una amesteca pe tata în"’ mustră- < rile sale : — Pe semne, Dinule, ai uitat că de- aî trut- da £ ești așa obraznic... ‘ I — De ar trăi biet tatu-tă­. cum s’ar mai sea bietul om. i. Bine că a murit ca să nu te vază că ai ajuns­­un rău­, un neascultător. Ar muri de a doua oară... Profesorii iarăși se întreceau ca să-mi amintească aceasta. Mai ales don Birzoiu. Cînd eram adus de urechi în­­ cancelarie, umărul drept 1 se ridica în sus, mîna stîn­­­­gă apuca barbișonul și în­tot­dea­una, începea prin­ a-mi aminti de tata: " — Iarăși, obraznicule ? Nu știi pozițiunea d-tale ?­­ Și aici începea să devie solemn. — Tatăl d-tale a murit, d-ta ești ținut de­geaba în ■ Institut și în loc să fi sîrguincios și cu purtare bună,t |un model, ești din potrivă. Cînd vei mai face vre-o­ necuviință, sa știi că am să spun portarului să nu te­ făceam, plecam capul. Eram băiat săraci Nu pricepeam multe, dar tot vedeam că este o deo­sebire între a avea și a nu avea tată. 6 August 18. Sînt la țară. Amintirile prinse în zbor și înfipte cu luturi­ pe pluta naturalistului, din nou le răscolesc. Ideile vin mai slobode, mai curate. Pare­ că aerul am­pleî le-a făcut mai gingașe, mai drăgălașe, celor jalnice dîndu-le veșminte bătătoare la ochi, și mai ve­sele, celor fericite culoarea ștearsă a portretelor vechi și iubite care în suflet ne aduc doruri uitate și tre­cute. Fără să mai am grije de gura lumea, tolănit in iarba uriașă din care abia mă văd, umbrit de frunzișul copacilor, de pe chimbul pe care șed, privesc la picioa­rele mele, desfășurîndu-se valea galbenă. Lanurile se apleacă la drăgostirea vîntului. O nenumărată sum de nuanțe, de la verdele închis pînă la galbenul au­rului, mi se arată ochilor, pe cînd pe de­asupra par­că plutește un abur. Răsturnat pe spate, din temnița de verdeață în care sînt, privesc nemărginitul albastru al cerului, în care sus, sus de tot, ca și gîndul meu­, văd plutind un vultur. Și încetul cu încetul mi se închiagă în minte părțile unei icoane din trecut și în liniștea cîmpiei se pune încă o boabă la lungile metănii ale vieței... Și apoi îmi vine să tac­ In lotopesițele vieței mele, vine din nou o filă nea­gră, urită, scrisă cu lacrimi și cu sînge pe care ași voi­ o mai bine să o rup de­cît să o dau pradă lu­mea, care va rîde de netrebnicia mea, va zîmbi știin­­du-mă umilit... Liniștit, mulțumit de mine însu­mî, pare­ că mi-e greu­ sa mai poruncesc amintirilor să joace din nou actul dramei deja uitate... Boeriî însă așteaptă, cu coa­^ ‘^t-?tie-Te''ca'‘ afetist trage’^. haina­­ grozave și înțepi... ' “ spus lucruri : — Tu ești băiat sărac, Dinule, și trenu„ _ UY Intre mine și portar­e mare vrăjmășie. Cestiune de concurență... Ca extern sînt însărcinat să cumpăr din oraș pentru băeți. Bițiki, băcanul din colțul stra­dei Muzelor, numai el poate spune citi cîrnațî, cîtă halva, cîte cofeturi, cita zmochine i-am cumpărat Por­tarul însă și el vindea tot aceleași lucruri. De aici cearta, dușmănia noastră. Să refuz pe băeți nu puteam și cu toată frica tot făceam, fără de voia mea, con­curență Cerberului școalei. Am pritejit chiar și lupte în care aveam primejdiosul rol al fierului dintre nico­vală și ciocan. Cînd portarul bănuia că sunt cu corpul delicit pe mine, nu voia să -mi dea drumul, vroia să mă ducă în cancelarie. Băeții săreau să mă scoață.Ei trăgeau de o parte, portarul de alta și din toate eșeam cu vre-o mînică ruptă și cu mustrările lui Mustață­ Roșie, care, în lipsă de dovezi vădite, se mărginea nu­mai la amenințări.­­ Domnule Milian, d-ta faci 7 neorînduelî. Ia­r bine seama. Nți știi pozițiunea. Nu se poate să ducî nimic n școală. Și la toate protestările mele că portarul spune minciuni. Mustață Roșie se mărginea ca să’mî repete. --- Nu se poate, nu se poate, portarul nu minte. Căzui însă jertfa purtătorului de chei... Și încă jertfă nevinovată, îmi recreația cea mare. După obiceiu, băeții se îngrămădiseră la ușa sălii, privind din dosul sticlelor opace, chipurile cari veneau și se duceau pe scară. Stăteam și eu acolo. Ușa se deschise și văzui trecînd niște cocoane în canțelaria cea mare. Cine­va a strigat tare o necuviință... Scandal ! Cercetare !... Și Dinu Milian este denunțat ca autorul faptului. Portarul își răzbunase. Mustața­ Roșie ma chiamă. Cînd am intrat mi se taiau picioarele. Din perete potretele bacalaureaților pareau că îmi scot limba... — Purtarea d-tale, domnule Milan, e nesuferită. Ia-țî cărțile și te du acasă... Nu mai întreb cînd să vin. Acum știam ce­va să zică aceasta... — Dar de ce ? Nu am făcut nimic. — Cine, bine. Mergi acasă. Nu­ se­ poate... Plîng, mă rog, mă dezvinovățesc, că nici nu știu ce am făcut. Zadarnice toate. — Ia-țî, domnule, cărțile și du-te acasă, îmi spuse aspru directorul și apoi iarăși un aspru și prelungit: — Nu­ se­ poate­ domnule !... Voesc să mai încerc rugămintele. Directorul însă supărat, se scoală, își ia pălăria și pleacă. Trebue să ei și eu, căci mă tem să nu fiu învinovățit că am fu­rat ceva. Dar unde să merg? Ce să fac? La cine să cer er­­tare,o o­­ oibă bună, o mîngăere ?.. Să plec acasă? Nici odată!.. Ocara mamei, plînsetele ei, rugămintele rude­lor, ca să mă primească, iarăși scandal, învinovățiri ocări !.. îmi venea să mă duc mai bine în lumea toată de­cît să mai dau ochii cu mama. Și cu toate acestea eram mișel, m­î-era frică de ne­­cunoscut... Neștiind în ce parte să apuc, am rămas încremenit pe foc, lingă fereastră, cu obrazul între mîini, plîn­­gînd. Ce minute grozave ! Băețiî eșind și intrau. Fie­care mă privea. Disprețul și nepăsarea citeam în ochi tuturor.­Profesorii se uitau lung la mine, fără interes străinii întrebați pe portar de ce plîng. Și acesta rîde mulțumit în sine, strigîndu-mi din cînd în cînd drept mingîere. ! — De ! De ce nu te astîmperî? Sună clopoțelul pe masă, de repetitoare și cu tot pironii sînt acolo. Minutele treceau ca ceasurile, cea­surile cazanii. La fie­care deschidere de ușă, la fie­cari m­erv’EvUF.Ă d­e cizmă, trăsăream. Mă temeam ca în ochii p­ oni din culcușul meu/capti­vu’ __ M’n.tii putut “ v- - -- voia lui nu puteam sta­m ea. Putea sa mă gonească cu s«i _ Fereastra lungă care stăteau, dint’un mozaic de sticle deosebite. In dreptul privirei mele e o sticlă al­bastră. Prin ea văd curtea, lumea din afară. Ce fericită pă­rea ea în această lumină albastră î Și ce negru ’mî era sufletul, față de această fericire optică!... Minutul grozas încă S031. Mustață Roșie e înaintea mea. Dejunase liniștit acasă, între nevastă și copii. Eu nu mîncasem nimic de dimineață... — Iarăși aici ? Nu ți-am spus să pleci !... (Va urma) Strîmb din nas, zic că’s prea mici, prea mari, prea •srîmte, prea largi. Toate sînt în zadar. Tot aceleași ■­ Urne, tot aceleași potcoave pretutindeni, în toate raf­­­urile, în toate lăzile, în toate pachetele, în toate cu­­­l­e. Un munte de cizme potcovite !... Potcoavele mă ur­măresc ca năluca lui Banco !... Și tot cerc, cerc, cerc cizme pî nâ cînd, din toate­­ părțile asediat cu cizme, bombardat cu potcoave, trebue să capitulez, trebue să mă potcovesc !... Of! sunt potcovit! Mă preumbla prin prăvălie voie în podele și lugubru pen-*-- AUlue suna potcoa­vele ... Pä­ j-ßf, »a citt o pisică potcovită cu nuci.... Apoi veni tocmeala. Negustorul, victorios că mi-a nimerit cizmele, cerea cinci­spre­zece franci, unchiul nu dădea de­cît zece. De aici ceartă, protestări, șoptiri la ureche umilitoare care ajungeau pină la urechile lui Milian. — E băiat sărac.­.. dacă ar f­i pentru mine. ■— Iacă pentru d-voastră, pierd­ea la ele, patru­sprezece franci. " — Un­spre­zece. Baiat sărac, ma­sa văduvă, dacă ar fi pentru mine. Intervin­eü în discuțiune : — Trei­spre­zece franci, să nu mai fie vorbă.... — Da „galantem“ mai ești !.. Lasă că am să“te spun mamei... Plec fruntea, tac, mî-aduc aminte să sunt băiat să­rac, că trebue să fiu și potcovit și mulțumit.... Tac, mai ales față cu unchiul Mihalache pentru care aveam mult respect, puțină frică, și multă iubire... In mintea mea insa înjghebam planuri ca să mă mai primească. Ai o ris­a lui d­­e COMST. MILLE Peste cîte­va zile „ADEVERUL POLITIC“ va începe a publica DEMONUL AMORULUI urmarea senzaționalului roman al lui Jules Mary URA ȘI MISTER A % JJL. Ulk, JL JL v A­a­rfcress P­ JJL JStohmtáé .tik % _________________________________________..... .U­.Z FoIȚA ziarului ADEvĕrul Ura și mister ROMAN SENZAȚIONAL DE JULES KAKI XII Pe drumul larg al Oceanului .Dar amicii d-v. ar veghea în timpul absenței d-v... Nici o cli­pă ei n’ar pierde din vedere da­torie lor, care e de-a face să iz­bucnească adevărul în ochii tutu­ror... Și vor reuși, sînt sigură. El suspină. Ar fi preferat ca ea să’i sfă­tuiască contrarul și sa-L strige: — Nu, nu, nu pleca, la ce bun ? v Și el întrebă: — Va să zică, depărtez, trebue ? Ea plecă capul și răspunse în­cet de tot : — Da, trebue... cred că va fi bine așa... — Vom­ pleca deci, domnișoară.. Cel puțin, vreau ca să știm­, urmă­torul lucru : unchiul meu are cea mai mare încredere în d-ta, în caracterul d-tale. Dacă m’a rugat sa to consult fără a cunoaște părerea d-tale, e pentru că era gata să’mpărtășea­­scă această părere chiar în cazul cînd părerea d-tale ar fi­ fost con­trară părerei sale. E deci sigur, domnișoară, că dacă mî-ațî spune să nu părăsesc Villefort, unchiul meu n’ar insi­­sta...gîndește-te... Plecarea mea depinde de-o vorbă a d-tale... Să plec ? Ea murmură, cu inima tortu­rată : — Plecați! — Bine... O salută adînc, și eșî. Coletta stătea pe scaun, ca lip­sită de simțire. De­odată însă simți că cine­va o lua de mîini și, ridicînd ochii, ză­ri pe marchizul de Vivarez, care o privea cu o tristețe plină de bu­nătate. — Am priceput, zise el. Ea izbucni într’un plînset.. și căzu în genuchî înaintea bătrînu­­lui. — Pardon ! pardon ?... Eî n’o va ști nicî­odată... — Mi-o juri ? — O jur. — Bine... am încredere în d-ta, zise el cu blîndeța... Amorul a­­cesta o să te facă să suferi, pen­tru că e fără speranță... Dacă Horace ar fi refuzat să părăsească castelul, ți-așî fi zis, sărmana mea copilă, că trebue să pleci d-ta!... . De­oare­ce, insă, el pleacă... îți spun din potrivă : Răm­îi !... Marchizul o­­ ridică de jos, o să­rută, și de-odată, devenind foarte grav, zise : —­ N’o va ști nici­odată ? Mi-o furi din nou ?... — Nici­odată ! Horace făcu imediat prepara­­­tive de plecare, dar asupra aces­teia se păstră cel mai strict se­cret , și dacă nu fu cu putință de ascuns că ducele se pregătea să părăsească Villefort, se putu crede totuși că nu va fi de­cît un voiaj de cîte­va zile. Intr’adevăr, Horace nu ducea cu sine de­cît obiectele indis­pensabile. Avea sâ’și complecteze baga­jul la Havre, unde avea de ghid să se îmbarce. Ar fi putut deci sa plece chiar a doua zi de cînd se’ntreținuse cu Coletta. Nimic nu l’ar fi împiedicat. El­­ găsi totuși motive pentru a întîrzia voiajul. Se simțea cuprins de o tristețe adîncă și i se părea că dacă ar revedea pe Coletta, o ultimă da­tă, dacă ar putea să-i vorbească încă puține, această tristețe s’ar risipi pentru a da loc bucuriei ce­lei mai curate, speranței divine de-a fi fost înțeles și de a fi iu­bit. El pîndi în zadar, timp de do­uă, trei zile, ocaziile de­ a se apro­pia de tînăra fată. S’ar fi zis că ea ghicea inten­țiile lui... _ Necontenit, în chipul cel mai simplu din lume, ea îî scăpa, fără ca m doar să lase să se observe a­­ceasta. Horace nu se descuraja, înfo­­carea-i amoroasă, din potrivă creș­tea. — Ii voiu vorbi... și o voiu întreba dacă mă iubește... Ducele fixă o­r<i de plecare. Ziua această sosind, fără ca el să fi revăzut pe Coletta, el ami­nă plecarea pentru a doua zi. Ea trăia­ închisă, ne­mai eșind de­cît în orele cînd avea lecți­ile. Pricepea foarte bine silințele ducelui și era prea fină pentru a nu ghici unde tindeau aceste si­­lințe , dar la ce bun să-i dea a­­ceastă ocazie pe care el o căuta cu atita încăpățînare ? De­sigur, ea nu se’ndoia de ea însăși... Jurase că ducele nu va cunoște amorul ei... Era destul... Nici­odată ducele nu va avea măr­turisirea acestui amor. Nu se temea deci de propri­a slăbiciune... Lucrul de care se te­mea, cu drept cuvînt,*era o nouă tortură a inimei sale... și de aceas­tă mască de răceală și de minciu­nă ce ar fi trebuit să ia, pentru a depărta pe tînăr, în loc de-a răs­punde la elanul acelor brațe ca­re se’ntindeau spre ea... Ducesa de Villefort, fără să știe, procurl­ă fiului ei ocaziunea atît de­­ mu dorită. Ea luase pe Coletta cu dînsa, dimineața, în diferite vizite de ca­ritate, și-o trimise singură îndărăt la castel după isprăvirea curselor în timp ce ea înainte de­ a se-n­toarce la Clisson, se ducea să fa­că o vizită. Horace văzuse cînd Coletta ple­că în trăsură cu ducesa. Și, cîte­va ore mai tîrziu­, el ră­tăcea pe la marginea parcului, fără țintă, fără speranță și cu des­perarea în suflet, cînd de­­odată tre­sări. I­ se păruse că recunoaște în zare silueta tinerei fete, care se întorcea singură la Villefort. Se ascunse printre copaci, și se uită cu mai multă atențiune. Nu se’nșela. Era într’adevăr fer­mecătoarea Coletta, care venea încet, cu capul aplecat, apăsată și ea de sarcina regretelor îngropate în fundul inimei sale. Ea se'ndrepta spre aleea la ca­pătul căreia sa afla ducele Peste cîte­va minute avea sa treacă pe acolo, aproape de el. Atunci, el o așteptă, turburat, neliniștit cu mîinile în strînse ner­vos pe piept, și peste puțin o vă­zu, cum intră în pădure, fără să bănuiască nimic.. Cînd fu în dreptul lui, el se a­­rătă de-odată. Ea își înăbuși un strigăt de spai­mă. Și șopti: (Va urma)­­ trebue să mă

Next