Adevěrul, iulie 1904 (Anul 17, nr. 5370-5385)
1904-07-16 / nr. 5370
i / b AcLv(ral V) Vaneil 16 Iulie 1904 5 Vil î ¥ as se poate 2 «•9 Rochiile negre Tata e mort pe masă. Sa fac pregătirile de înmormântare, sunt gata. Mama, surorile, țițaia Lodo îmbrac hainele de jale. Dinu e însă lăsat la o parte. Lui Ku’î trebue haine negre. Un crep la pălărie, e de ajuns. Uitaseră însă : Dinu nu avea ghete. De mult certau de mîncare. Și cum erau să mă ducă rupt la înmormîntare ? Unchiul Mihalache este însărcinat ca să mi le cumpere. Mama, pe cînd plecam, a zis unchiului : — Să i le alegi trainice, că pare că le rupe cu dinții!... — Trăinicie! lasă pe unchiul! Merserăm la un evreu din Tîrgul de sus și acolo mi se alege ceva în adevăr trainic: o pereche de cizme cu carîmbiî pînă la genunchi și încă potcovite. Carîmbii ar fi mers ei, dar potcovea în La școală eram poreclit potcovar și în minte mi se arata toată priveliștea rdiculului cînd băeții vor afla că sînt potcovit... De cînd căpătasem liniștea, grație pumnului dat lui Mașotă, mi trecuse cu totul gustul de a fi chinuit și de a’mi cîștiga din nou prin puterea brațului dreptul liniște! Și pe timpul, ochiului lui Mașotă alte timpuri erau atunci. Aveam moralul trainic, mai trainic chiar decit cizmele cu care unciul Mihalache, voia să mă înzestreze. Atunci mă simțeam deo potrivă cu tovarășii mei. Acum însă lucrurile se schimbaseră. Știam că sînt bursier, mă socoteam mai pe jos de ceîlalți băețî, maî fără drepturi decît orîcine.... Băețiî trebuiau și ei să cunoască știrea mea. Fiecare din ei putea să 'mi astupe gura, cum odată Mașotă voise să o facă. — Taci, calicula ! avea dreptul să -mi zică și eu nu puteam să protestez. Moralul Vere era zdruncinat, foarte zdruncinat. În lume nu există dreptul de a fi sărac. In școală, nu e atit. Acolo unde chiar prietenii îți sîngerează inima și unde dușmanii te sfarmă sub disprețul lor. Oh ! nici odată, cizme cu potcoave, nici odată ! scap de afurisitele cizme... Vaî! mult am așteptat ca să se rupă. Pină cînd, deznădăjduit, nu am luat cuțitul și le-am tăiat, nu am putut scăpa de ele. Cînd mama a aflat că am luat cizmele cu un franc mai scump: — Bine bre ai averile lui Iov, începu să-mi strige plîngînd, vrei pe semne ca să fur , ca să te îmbrac, lasă, mă vei vedea în curînd ,-ca și tatu-tau pe masă!... Plîng de necaz, vreau să’i spun priesta, să’î povestesc istoria cu potcoavele. Dînsa însă f^j vrea nimica să asculte. —■ Lasă, lasă, nu’ți mai p... ochii. Ce, ’poate vrei ghete de lac ? După ce te rupi cu cîinii. Cînd vei fi milionar, la casa ta, îți veî face cum vei pofti !.. Ziua înmormîntăre a sosi ploioasă, jalnică, urîtă. Și cînd închid ochii văd lumea adunată, prapurii, pornitul jalnic, mersul încet, popasurile, apoi plînsetul mamei, jalea surorilor, nepăsarea mea. Apoi un fapt mi se arată mai colorat, mai aproape, mai definit: Titaia Luța ne amenințase că în mijlocul stradei, va veni să scuipe în fața mortului... Tăcusem la această amenințare, dar îmi promisesem, numai mie însumi, că nu voi îi lăsa să se insulte cadavrul tatei. Și în minte mă închipuiam aținînd drumul unei femei despletite, desperate, grozave. Zadarnic eroism. Nimeni nu a venit, nimeni nu a oprit mersul monoton al convoiului... Numai cînd am trecut printre ruinele de la Sf. Harambie, mi s’a părut că eșea cineva dintre dărmăturî... Și apoi nimic, nimic, afară de cîntecul popilor, sărutatul mortului, sunetul hîrlețelor și bulgării care răsunau lovindu-se de sicriu... Și pe cînd popii, în cîntecele lor monotone îngropau pe tata, la tribunal alții îl îngropau starea la cîntecul lugubru al licitației. — Harici odată!.. — De două !.. — Harici de trei ori... Și cînd ne-am întors nu mai eram în casa noastră, eram străini așteptînd momentul cînd să ne dea afară, cînd să părăsim pentru veșnicie adăpostul sub care ne născusem și în care tata murise!... Mi-am pus negru la pălărie. Acesta trebuia. Așa faceau toți colegii. Trebuiam dar să fiu în doliu. De a treia zi chiar m’am dus la școală. Băeții vin să mă mîngîe. De mult sînt însă mîngîiat. De ce ? Nu știu. Tata nu-mi lăsase aproape nici un gol în suflet. L-ași fi uitat poate, dacă alte împrejurări nu mi l-ar fi amintit USSTihi,mac stravii auzeam: — Sărmanul băiat! E orfan, n’are tată !... ! Mama întotd’auna amesteca pe tata în"’ mustră- < rile sale : — Pe semne, Dinule, ai uitat că de- aî trut- da £ ești așa obraznic... ‘ I — De ar trăi biet tatu-tă. cum s’ar mai sea bietul om. i. Bine că a murit ca să nu te vază că ai ajunsun rău, un neascultător. Ar muri de a doua oară... Profesorii iarăși se întreceau ca să-mi amintească aceasta. Mai ales don Birzoiu. Cînd eram adus de urechi în cancelarie, umărul drept 1 se ridica în sus, mîna stîngă apuca barbișonul și întotdeauna, începea prin a-mi aminti de tata: " — Iarăși, obraznicule ? Nu știi pozițiunea d-tale ? Și aici începea să devie solemn. — Tatăl d-tale a murit, d-ta ești ținut degeaba în ■ Institut și în loc să fi sîrguincios și cu purtare bună,t |un model, ești din potrivă. Cînd vei mai face vre-o necuviință, sa știi că am să spun portarului să nu te făceam, plecam capul. Eram băiat săraci Nu pricepeam multe, dar tot vedeam că este o deosebire între a avea și a nu avea tată. 6 August 18. Sînt la țară. Amintirile prinse în zbor și înfipte cu luturi pe pluta naturalistului, din nou le răscolesc. Ideile vin mai slobode, mai curate. Pare că aerul ampleî le-a făcut mai gingașe, mai drăgălașe, celor jalnice dîndu-le veșminte bătătoare la ochi, și mai vesele, celor fericite culoarea ștearsă a portretelor vechi și iubite care în suflet ne aduc doruri uitate și trecute. Fără să mai am grije de gura lumea, tolănit in iarba uriașă din care abia mă văd, umbrit de frunzișul copacilor, de pe chimbul pe care șed, privesc la picioarele mele, desfășurîndu-se valea galbenă. Lanurile se apleacă la drăgostirea vîntului. O nenumărată sum de nuanțe, de la verdele închis pînă la galbenul aurului, mi se arată ochilor, pe cînd pe deasupra parcă plutește un abur. Răsturnat pe spate, din temnița de verdeață în care sînt, privesc nemărginitul albastru al cerului, în care sus, sus de tot, ca și gîndul meu, văd plutind un vultur. Și încetul cu încetul mi se închiagă în minte părțile unei icoane din trecut și în liniștea cîmpiei se pune încă o boabă la lungile metănii ale vieței... Și apoi îmi vine să tac In lotopesițele vieței mele, vine din nou o filă neagră, urită, scrisă cu lacrimi și cu sînge pe care ași voi o mai bine să o rup decît să o dau pradă lumea, care va rîde de netrebnicia mea, va zîmbi știindu-mă umilit... Liniștit, mulțumit de mine însumî, pare că mi-e greu sa mai poruncesc amintirilor să joace din nou actul dramei deja uitate... Boeriî însă așteaptă, cu coa^ ‘^t-?tie-Te''ca'‘ afetist trage’^. haina grozave și înțepi... ' “ spus lucruri : — Tu ești băiat sărac, Dinule, și trenu„ _ UY Intre mine și portare mare vrăjmășie. Cestiune de concurență... Ca extern sînt însărcinat să cumpăr din oraș pentru băeți. Bițiki, băcanul din colțul stradei Muzelor, numai el poate spune citi cîrnațî, cîtă halva, cîte cofeturi, cita zmochine i-am cumpărat Portarul însă și el vindea tot aceleași lucruri. De aici cearta, dușmănia noastră. Să refuz pe băeți nu puteam și cu toată frica tot făceam, fără de voia mea, concurență Cerberului școalei. Am pritejit chiar și lupte în care aveam primejdiosul rol al fierului dintre nicovală și ciocan. Cînd portarul bănuia că sunt cu corpul delicit pe mine, nu voia să -mi dea drumul, vroia să mă ducă în cancelarie. Băeții săreau să mă scoață.Ei trăgeau de o parte, portarul de alta și din toate eșeam cu vre-o mînică ruptă și cu mustrările lui Mustață Roșie, care, în lipsă de dovezi vădite, se mărginea numai la amenințări. Domnule Milian, d-ta faci 7 neorînduelî. Iar bine seama. Nți știi pozițiunea. Nu se poate să ducî nimic n școală. Și la toate protestările mele că portarul spune minciuni. Mustață Roșie se mărginea ca să’mî repete. --- Nu se poate, nu se poate, portarul nu minte. Căzui însă jertfa purtătorului de chei... Și încă jertfă nevinovată, îmi recreația cea mare. După obiceiu, băeții se îngrămădiseră la ușa sălii, privind din dosul sticlelor opace, chipurile cari veneau și se duceau pe scară. Stăteam și eu acolo. Ușa se deschise și văzui trecînd niște cocoane în canțelaria cea mare. Cineva a strigat tare o necuviință... Scandal ! Cercetare !... Și Dinu Milian este denunțat ca autorul faptului. Portarul își răzbunase. Mustața Roșie ma chiamă. Cînd am intrat mi se taiau picioarele. Din perete potretele bacalaureaților pareau că îmi scot limba... — Purtarea d-tale, domnule Milan, e nesuferită. Ia-țî cărțile și te du acasă... Nu mai întreb cînd să vin. Acum știam ceva să zică aceasta... — Dar de ce ? Nu am făcut nimic. — Cine, bine. Mergi acasă. Nu se poate... Plîng, mă rog, mă dezvinovățesc, că nici nu știu ce am făcut. Zadarnice toate. — Ia-țî, domnule, cărțile și du-te acasă, îmi spuse aspru directorul și apoi iarăși un aspru și prelungit: — Nu se poate domnule !... Voesc să mai încerc rugămintele. Directorul însă supărat, se scoală, își ia pălăria și pleacă. Trebue să ei și eu, căci mă tem să nu fiu învinovățit că am furat ceva. Dar unde să merg? Ce să fac? La cine să cer ertare,o o oibă bună, o mîngăere ?.. Să plec acasă? Nici odată!.. Ocara mamei, plînsetele ei, rugămintele rudelor, ca să mă primească, iarăși scandal, învinovățiri ocări !.. îmi venea să mă duc mai bine în lumea toată decît să mai dau ochii cu mama. Și cu toate acestea eram mișel, mî-era frică de necunoscut... Neștiind în ce parte să apuc, am rămas încremenit pe foc, lingă fereastră, cu obrazul între mîini, plîngînd. Ce minute grozave ! Băețiî eșind și intrau. Fiecare mă privea. Disprețul și nepăsarea citeam în ochi tuturor.Profesorii se uitau lung la mine, fără interes străinii întrebați pe portar de ce plîng. Și acesta rîde mulțumit în sine, strigîndu-mi din cînd în cînd drept mingîere. ! — De ! De ce nu te astîmperî? Sună clopoțelul pe masă, de repetitoare și cu tot pironii sînt acolo. Minutele treceau ca ceasurile, ceasurile cazanii. La fiecare deschidere de ușă, la fiecari merv’EvUF.Ă de cizmă, trăsăream. Mă temeam ca în ochii p oni din culcușul meu/captivu’ __ M’n.tii putut “ v- - -- voia lui nu puteam stam ea. Putea sa mă gonească cu s«i _ Fereastra lungă care stăteau, dint’un mozaic de sticle deosebite. In dreptul privirei mele e o sticlă albastră. Prin ea văd curtea, lumea din afară. Ce fericită părea ea în această lumină albastră î Și ce negru ’mî era sufletul, față de această fericire optică!... Minutul grozas încă S031. Mustață Roșie e înaintea mea. Dejunase liniștit acasă, între nevastă și copii. Eu nu mîncasem nimic de dimineață... — Iarăși aici ? Nu ți-am spus să pleci !... (Va urma) Strîmb din nas, zic că’s prea mici, prea mari, prea •srîmte, prea largi. Toate sînt în zadar. Tot aceleași ■ Urne, tot aceleași potcoave pretutindeni, în toate rafurile, în toate lăzile, în toate pachetele, în toate cule. Un munte de cizme potcovite !... Potcoavele mă urmăresc ca năluca lui Banco !... Și tot cerc, cerc, cerc cizme pî nâ cînd, din toate părțile asediat cu cizme, bombardat cu potcoave, trebue să capitulez, trebue să mă potcovesc !... Of! sunt potcovit! Mă preumbla prin prăvălie voie în podele și lugubru pen-*-- AUlue suna potcoavele ... Pä j-ßf, »a citt o pisică potcovită cu nuci.... Apoi veni tocmeala. Negustorul, victorios că mi-a nimerit cizmele, cerea cincisprezece franci, unchiul nu dădea decît zece. De aici ceartă, protestări, șoptiri la ureche umilitoare care ajungeau pină la urechile lui Milian. — E băiat sărac... dacă ar fi pentru mine. ■— Iacă pentru d-voastră, pierdea la ele, patrusprezece franci. " — Unsprezece. Baiat sărac, masa văduvă, dacă ar fi pentru mine. Intervineü în discuțiune : — Treisprezece franci, să nu mai fie vorbă.... — Da „galantem“ mai ești !.. Lasă că am să“te spun mamei... Plec fruntea, tac, mî-aduc aminte să sunt băiat sărac, că trebue să fiu și potcovit și mulțumit.... Tac, mai ales față cu unchiul Mihalache pentru care aveam mult respect, puțină frică, și multă iubire... In mintea mea insa înjghebam planuri ca să mă mai primească. Ai o risa lui de COMST. MILLE Peste cîteva zile „ADEVERUL POLITIC“ va începe a publica DEMONUL AMORULUI urmarea senzaționalului roman al lui Jules Mary URA ȘI MISTER A % JJL. Ulk, JL JL v Aarfcress P JJL JStohmtáé .tik % _________________________________________..... .U.Z FoIȚA ziarului ADEvĕrul Ura și mister ROMAN SENZAȚIONAL DE JULES KAKI XII Pe drumul larg al Oceanului .Dar amicii d-v. ar veghea în timpul absenței d-v... Nici o clipă ei n’ar pierde din vedere datorie lor, care e de-a face să izbucnească adevărul în ochii tuturor... Și vor reuși, sînt sigură. El suspină. Ar fi preferat ca ea să’i sfătuiască contrarul și sa-L strige: — Nu, nu, nu pleca, la ce bun ? v Și el întrebă: — Va să zică, depărtez, trebue ? Ea plecă capul și răspunse încet de tot : — Da, trebue... cred că va fi bine așa... — Vom pleca deci, domnișoară.. Cel puțin, vreau ca să știm, următorul lucru : unchiul meu are cea mai mare încredere în d-ta, în caracterul d-tale. Dacă m’a rugat sa to consult fără a cunoaște părerea d-tale, e pentru că era gata să’mpărtășească această părere chiar în cazul cînd părerea d-tale ar fi fost contrară părerei sale. E deci sigur, domnișoară, că dacă mî-ațî spune să nu părăsesc Villefort, unchiul meu n’ar insista...gîndește-te... Plecarea mea depinde de-o vorbă a d-tale... Să plec ? Ea murmură, cu inima torturată : — Plecați! — Bine... O salută adînc, și eșî. Coletta stătea pe scaun, ca lipsită de simțire. Deodată însă simți că cineva o lua de mîini și, ridicînd ochii, zări pe marchizul de Vivarez, care o privea cu o tristețe plină de bunătate. — Am priceput, zise el. Ea izbucni într’un plînset.. și căzu în genuchî înaintea bătrînului. — Pardon ! pardon ?... Eî n’o va ști nicîodată... — Mi-o juri ? — O jur. — Bine... am încredere în d-ta, zise el cu blîndeța... Amorul acesta o să te facă să suferi, pentru că e fără speranță... Dacă Horace ar fi refuzat să părăsească castelul, ți-așî fi zis, sărmana mea copilă, că trebue să pleci d-ta!... . Deoarece, insă, el pleacă... îți spun din potrivă : Rămîi !... Marchizul o ridică de jos, o sărută, și de-odată, devenind foarte grav, zise : — N’o va ști niciodată ? Mi-o furi din nou ?... — Niciodată ! Horace făcu imediat preparative de plecare, dar asupra acesteia se păstră cel mai strict secret , și dacă nu fu cu putință de ascuns că ducele se pregătea să părăsească Villefort, se putu crede totuși că nu va fi decît un voiaj de cîteva zile. Intr’adevăr, Horace nu ducea cu sine decît obiectele indispensabile. Avea sâ’și complecteze bagajul la Havre, unde avea de ghid să se îmbarce. Ar fi putut deci sa plece chiar a doua zi de cînd se’ntreținuse cu Coletta. Nimic nu l’ar fi împiedicat. El găsi totuși motive pentru a întîrzia voiajul. Se simțea cuprins de o tristețe adîncă și i se părea că dacă ar revedea pe Coletta, o ultimă dată, dacă ar putea să-i vorbească încă puține, această tristețe s’ar risipi pentru a da loc bucuriei celei mai curate, speranței divine de-a fi fost înțeles și de a fi iubit. El pîndi în zadar, timp de două, trei zile, ocaziile de a se apropia de tînăra fată. S’ar fi zis că ea ghicea intențiile lui... _ Necontenit, în chipul cel mai simplu din lume, ea îî scăpa, fără ca m doar să lase să se observe aceasta. Horace nu se descuraja, înfocarea-i amoroasă, din potrivă creștea. — Ii voiu vorbi... și o voiu întreba dacă mă iubește... Ducele fixă or<i de plecare. Ziua această sosind, fără ca el să fi revăzut pe Coletta, el amină plecarea pentru a doua zi. Ea trăia închisă, nemai eșind decît în orele cînd avea lecțiile. Pricepea foarte bine silințele ducelui și era prea fină pentru a nu ghici unde tindeau aceste silințe , dar la ce bun să-i dea această ocazie pe care el o căuta cu atita încăpățînare ? Desigur, ea nu se’ndoia de ea însăși... Jurase că ducele nu va cunoște amorul ei... Era destul... Niciodată ducele nu va avea mărturisirea acestui amor. Nu se temea deci de propria slăbiciune... Lucrul de care se temea, cu drept cuvînt,*era o nouă tortură a inimei sale... și de această mască de răceală și de minciună ce ar fi trebuit să ia, pentru a depărta pe tînăr, în loc de-a răspunde la elanul acelor brațe care se’ntindeau spre ea... Ducesa de Villefort, fără să știe, procurlă fiului ei ocaziunea atît de mu dorită. Ea luase pe Coletta cu dînsa, dimineața, în diferite vizite de caritate, și-o trimise singură îndărăt la castel după isprăvirea curselor în timp ce ea înainte de a se-ntoarce la Clisson, se ducea să facă o vizită. Horace văzuse cînd Coletta plecă în trăsură cu ducesa. Și, cîteva ore mai tîrziu, el rătăcea pe la marginea parcului, fără țintă, fără speranță și cu desperarea în suflet, cînd deodată tresări. I se păruse că recunoaște în zare silueta tinerei fete, care se întorcea singură la Villefort. Se ascunse printre copaci, și se uită cu mai multă atențiune. Nu se’nșela. Era într’adevăr fermecătoarea Coletta, care venea încet, cu capul aplecat, apăsată și ea de sarcina regretelor îngropate în fundul inimei sale. Ea se'ndrepta spre aleea la capătul căreia sa afla ducele Peste cîteva minute avea sa treacă pe acolo, aproape de el. Atunci, el o așteptă, turburat, neliniștit cu mîinile în strînse nervos pe piept, și peste puțin o văzu, cum intră în pădure, fără să bănuiască nimic.. Cînd fu în dreptul lui, el se arătă de-odată. Ea își înăbuși un strigăt de spaimă. Și șopti: (Va urma) trebue să mă