Adevěrul, iunie 1907 (Anul 20, nr. 6383-6411)

1907-06-01 / nr. 6383

y A mrí a! XîX-lea—-No* 6383 5 team in toată țara CONST. SUMS ABOKAMSETB* On n , , , ,, Lei 16—• ő SUld • 0' m • t § Sä—* Mm« i«i - j:>* A—: »Icraft ;< J&'V'JS îîw g J«6B In etriHnătnte m seara en ultimele «firi ale silei ptrei ° Ml. Str. Suristar,­­ ÎELEFW i Pm 1 * FONDAl­OR Alex. V. Beldisnann PUBLICITATEA» CONCRDATA EXCtvm Arg­endiei Ca Publici­iit» CAROL SCHULDE ® & Ce* Bucursșîlj Str. Karageorgetsdif Telefon 8/4 pentru capitală So. 14-13 ® ProTinere ți Străinătate So. 13|4 ® D . G. Panu și alegerea d-lui lorga v.r­­ W D. G. Pana și alegerea d-lui Iorga Un articol al d-lui G. Pana asupra celor petrecute la Iași cu ocazia alegerei d-lui Iorga. Liberalii eșeni, s’au mai bine zis d. C. Stere,— nu știm încă dacă și d. Ionel Brătianu,— sunt cam încur­cat­ cu alegerea d-lui Iorga și mai ales nu mai știu­ ce să facă pentru a împedeca și alegerea d-lui A. C. Cuza. A fost pact în toată regula la Iașî între d-ni. Stere și Iorga. Se vede că d. D. Stere pentru a fi absolut sigur de reușita d-sale,­ căci la colegiul al 11-lea candida, s'a hotărît să facă un cartel cu d. lorga pentru a-șî apropia astfel cele două s&u trei sute de voturi de cari ar dispune naționaliștii la Iași. Cartelul s’a încheiat fără mari di­ficultăți, dar ceea ce încă nu­ a lă­murit e dacă centrul a consacrat a­­cest cartel— de care n’aveau cunoș­tință ceilalți candidați — și în spe­cial nu se știe dacă d. Ionel Bră­tianu a fost consultat și dacă a a­­brobat cartelul. D. Stere a operat, în ce-l privește, foarte bine, dar nu a examinat, în prealabil, consecințele unui aseme­nea cartel. De pildă d. Stere a ignorat, se vede, candidatura d-lui G. Panu, după ce și-a asigurat-o pe a d-sale, a ignorat că naționaliștii ar putea învinge și pe d. Panu sau să-l ex­pună la un balotaj, ceea ce n’a lip­sit mult. De aci indignarea, de altfel foarte legitimă, a d-lui G. Panu. E interesant cum directorul „Săp­­tămîneî* descrie ceea ce era să pă­țească la Iașî din cauza combina­­țiilor d-lui Stere. * Pentru a pune și mai bine în e­­vidență cartelul de la Iașî, vom re­produce o parte din articolul apă­rut în ,,Săptămîna“. Iată ce zice d. Panu : „Caracteristic e că acești doi candi­­dați“s’au prezentat în mod independent in numele unor pretinse idei naționa­liste, nesusținuți în formă de nici un partid organizat, și totuși au reușit. „Zic în formă, căci în fond probabil că a fost, nu o înțelegere dar o atrac­ție, nu știu­ cum s’o numesc, care a contribuit la succesul d-lui Iorga și la marele număr de voturi a d-lui Cuza pe de o parte, iar pe de altă parte a îngroșat considerabil numărul voturilor a doi candidați liberali, a d-lor Stere și Gheorghe Mîrzescu. „D-nii Iorga și Cuza aveau un stoc de voturi foarte determinate, cam între 300 și 400, compuse din voturile stu­denților, meseriașilor și a altor alegă­tori de prin suburbiile Iașului. Acesta a fost adevăratul contigent a celor doi candidați naționaliști. „Marele succes al d-lui Iorga a fost cut pe lîngă cele 300-400 de voturi ale d-sale, sau dacă voiți ale partidului d-sale, a mai căpătat încă vreo 700 de voturi și mai bine cu care s’a ales. Aceste 700 de voturi au fost datorate propa­gandei și desfășurărei ideilor extrem naționaliste. „In schimb d-niî Stere și Mîrzescu au obținut prin atitudinea lor nu numai ca să nu fie combătuți de naționaliști, cum am fost eu de exemplu, ci au fost votați de contingentul d-lor Iorga și Cuza, care putea să facă acest lucru fără ca să trădeze interesele naționa­liste, de vreme ce ei nu aveau decit trei candidați pentru ș­ase locuri. „Așa imi explic eu deosebirea de trei sute de voturi pe cari d-nnî Stere și Mîrzescu le-au avut în mai mult1 decit restul candidaților liberali. Căci evident că a fost o hotărîre executată din partea naționaliștilor. Nu se poate explica pe chestia de simpatii personale și pe aceia de autoritate și prestigiul moral, trei sute de voturi mai mult de­cit mijlocii celorlalți candidați. „Nu fac nici o imputare d-lor Stere și Mîrzescu, din contră Îi felicitez. Ei au știut­­ să atragă trei sute de voturi naționaliste, ceea ce constitue un con­tingent însemnat. „Acest lucru dovedește că naționa­liștii în afară de admirația pe cari o au la Iașî pentru d-nii Iorga, Cuza și Tă­­răbuță, o întind în linia a doua și a­­s­upra d-lor Stere și Mîrzescu. „Admirația nu se comandă, se im­pune ; fericiți care fără să facă parte din grupul naționalist răușesc a o im­pune. „Dacă d. Neculae Iorga prin alege­rea sa n’ar fi făcut să cadă pe unul din colegii cu care m’am­ prezentat în alegeri, o spun sincer că ași fi fost în­­cintat de răușita d-sale. „Cu această rezervă, declar că sunt încîntat chiar și acum, cu atât mai în­­cîntat cu cît am reușit și eu, grație forțelor cinstite și constante liberale din Iași și grație unor­ mare simpatii personale, fără care riscam ca în cazul cel mai bun să fiu pus în balotaj“... Se vede că acest cartel a cam omorat pe d. Panu și care, pe a­­ceiașî listă cu d. Stere, a fost com­bătut de naționaliști și expus astfel căderea, pe cînd electorii liberali ieșeni erau de mai înainte asigurați de reușită. Să vedem acum dacă destăinui­rile d-lui Panu vor fi relevate de d. Stere sau de... ministrul de in­terne, căci dacă d. Ionel Brătianu n’a știut de acest cartel se va ex­plica cu d. Stere, și dacă a știut, ar­ticolul d-lui Panu îl vizează indi­rect și pe d-sa. In ce privește intrarea în parla­ment a d-lui Iorga, directorul „Săp­­tămînei“ îșî exprimă bucuria: „Succesele sale mirobolante în întru­nirile studențești, precum și în țară a­­cele cu caracter naționalist, făcuse din d-sa —zice d. Panu — un personaj care se impunea oricui, unora cu admirație, altora cu mirare, pentru foarte mulți oameni serioși d. lorga era reprezentat printr’un semn de întrebare: „Intrat în Cameră, d. lorga își va da acolo și numai acolo măsura valo­rul cunoștințelor, talentului și seriozi­­tăței talentului său. Acolo vom cunoaște pe d. lorga realminte ce este, ci mai cu seamă ce voește. Acolo d. lorga va avea un auditoriu, nu compus din stu­denți sau băeți de liceu, sau funcționari sau muncitori de pe la mahalale, ci orice s’ar zice, în Cameră va găsi o e­­lită intelectuală cu care cred că nu s’a întîlnit încă pînă acum«... Și d. Pan» termină astfel: — D. lorga deci are cuvîntul în Cameră! Așa este: D. lorga s’a resboit pînă acum cu toți politiciani din parti­dele noastre istorice, în afară din Cameră. Acum are ocazie să con­tinue lupta in Cameră, pept la pept. Debutul e așteptat cu oare­care curiozitate. R. X. Alesul Vasluiului D. Nicu Filipescu e necontestat poli­ticianul cel mai de caracter din această țară. Vreiți dovadă ? Priviți la cele ce s'au­ petrecut în alegeri. D-sa este un dușman neîmpăcat al ori­cărei înțelegeri cu guvernamentali. D. Virgil Arion chiar e cel mai de condam­nat om­, numai e conservator, deși mem­bru în chiar comitetul executiv al parti­dului fuzionat—pentru că a acceptat în alegeri concursul liberalilor. După sim­plu faptul că „Independența“ se laudă că liberalii au dat concurs d-lui Bădă­rău, „Epoca“ se crede în drept a-i im­pută d-lui Bădărău o „trădare incalifi­cabilă“. Și așa mai departe, De aceea d. Filipescu a refuzat să pri­mească concursul guvernului. De aceea a refuzat să primească umilința enormă de a fi ales de guvern, fără contracan­didat la Vaslui, județul de sub stăpîni­­rea d-lui Neron Lupașcu. Guvernul a vroit sal umilească pe d. Filipescu, dar prea și-a bătut joc de d-sa. Vroise să-l aleagă mai întîiui la Huși­a unde prefect este incendiarul domn dr. Lupu. L’a ales în sfîrșit la Vaslui pentru ca a doua zi luînd act de înju­răturile ce d. Filipescu le adresa gu­vernului să-î poată spune că e aseme­nea cerșetorilor cari îți primesc mila și apoi te înjură. Noroc că d. Filipescu e ciocoia, aris­tocrat în toată puterea cuvîntului, căci un simplu mitocan nu accepta ca guver­nul să-l aleagă, prefera să rămîie fără de mandat, iar dacă guvernul totuși îl alegea, refuza această pomană și depunea un mandat despre care știa că nu l'a cucerit prin merite, că nu i -ă fi încre­dințat alegătorii, ci că i -a dăruit gu­vernul. Recunoaștem că d. Ionel Brătianu a știut să se răzbune pe d. filipescu. * Rep. MAZBITII Pățania mnî Naa Nea Nae Basinescu de la Pungășeștii- Vechi a ajuns frate de suferință cu „pren­­sul“ ! Candidat in felice la colegiul al treilea de Cameră din Prahova, nea Nae a con­vocat națiunea la Grand-Hotel din Plo­ești. De astă dată nu i­ s’a mai stins e­­lectricitatea ca în campania electorală trecută, ci a fost tratat cu ouă clocite și strigăte entuziaste de „huo /“ Ne ridicăm în vîrful bizelurilor și pro­testăm contra acestei infamii. Nea Nae trebuia tratat cu o halbă din berea d-sale și dacă nu-i trecea și gustul de viață, să nu-mi ziceți mie pe nume ! D. Iorga, istoric, în Cameră — și nea Nae, economist afară ?! Asta numai e nici economie, nici politică: asta e un fel de durere absurdă pentru care nea Nae e în stare să facă proces statului și să ceară despăgubiri, fiind-că i­ s’au de­vastat toate planurile ! Pao Triumful guvernului In sine țărănimea a răsu­flat ori liber, mai liber decit ori­cînd! Opoziția a fost pretutindeni drobită. Prahova a făcut o notă discordantă : acolo s’a declarat balotaj pentru un loc. Candidații țărănimei sus­ținuți cu atâta căldură de gu­vern, au­ triumfat pretutin­deni. Au­ votat în liniște morții, gardiștii, toate haimanalele orașelor, — aceștia au format ori zdrobitoarele majorități în mai toate județele. Cine susține altfel, nu spu­ne adevărul. Țărănimea a fost și ele în­cătușată. Se poate ca printre cei a­­leși să fie și cîți­va apărători ai țărănimei, dar nu poate fi un moment vorba de o liberă exprimare a voinței țărăni­mei. ■ A fost și de astă dată o pa­rodie de alegere și țărănimea nu va fi realmente reprezen­tată nici în Camera chemată a deslega acele mari probleme cari o privesc. Politicianii au acaparat și acum acest colegiu, ba în fi­nele județe acești politiciani s’au luptat între ei pe spina­rea țărănimei. Ca în­totdeauna, ca sub toate guvernele, alegerea de erî, de la colegiul al III-lea, a fost o curată batjocură. Ad. A doua ființeală Politicianul ordinar, gheșeftarul veros, deputatul care se servește de oameni de pat pentru a furniza fiii primăriei, reacționarul feroce care crezuse că va putea ameți țara în­treagă, ridicînd steagul brutalităței față de țărani, exploatatorul cel mai grozav între toți grozavii exploata­tori ai țărănimei, am numit pe „prensul“ Griguță — am avut îndrăz­neala de a-și pune candidatura la colegiul III de Cameră din Slatina. Acolo unde alegătorii colegiului I i-au atîrnat tinicheaua de coadă, — a crezut să poată obține votul țărănime» Și-a îmbrăcat lupul a­­cesta ridicol pielea de oae, —■ dar trăește încă în această țară un ziar independent care după cum a pus în gardă pe alegătorii primului co­legiu, a dat alarma și printre aceia ai colegiului al treilea. La întîiul „prensul“ a mai așteptat pînă după despuerea scrutinului, la al treilea s’a „retras“ în mijlocul luptei. Aceasta a fost dreapta rasplată a ridiculei sale îngîmfări : disprețul ce i-au arătat în același timp două colegii și acel al marei proprietăți și acel al țărănimei. Și acum amicii prensului nu mai au decis să-l în­trebe un lucru : care trîntaî a fost mai bun, cel al marei proprietăți sau cel al țărănimei ? Ori­cît „prensul“ a căzut pe moale, fiindcă a căzut pe fîn—cum e om subțire această deosebire tot o va fi putut face. Inter. —^ Adevăruri *­— Dublă retragere „Prensul“... s’a retras ori și de la co­legiul III de Olt, împreună cu d. Fili­pescu, pe care-l prezentase candidat de pae ! Retragerea celor zece mii o să ră­­mîe palidă pe lingă această dublă re­tragere dela Olt !! Ex! „Prensul“ Griguță avînd o mie de cărți de vizită cu coroană și titlul de „deputat* de pe vremea guvernului trecut, a trimis cărțile la tipografie ca să se adauge un­ei dinaintea lui „de­putat“. Economic băiat! Un „nenorocit“ Gazeta „prensului“ numește „neno­rocit“ pe d. Marinescu care l’a ales la col. II de Olt gi spune că e un ce­lebru necunoscut! Prensu e fericit că nu s’a ales, deși e un celebru cunoscut de cînd Ade­vărul i-a acordat grațiosul său con­curs! Rigoletto i © ©­y*4­59 Anul 1907 va rămîne o dată im­portantă în istoria Romîniei mo­derne,­dar și ver­surile d-lui Vla­huță pentru cari d-sa a ales acest titlu vor rămîne o faptă importanta pe care istoria va înregistra-o ne­contestat. In statele cu adevărat parlamen­tare, faptul dacă monarh­ul e ade­vărat și bine informat e de puțină importanță, cu toate că în asemenea state nici nu se poate ca el să nu afle adevărul. In state ca al nostru însă, în care parlamentarismul este numai o fic­țiune, în care deci suveranul poate exercita o influență mare și decisivă,— este de cea mai mare importanță dacă e bine informat. Iată de ce versurile d-lui Vlahuță sunt o faptă, ele nu numai că spun regelui că pînă acum n’a fost bine informat, dar îi spun că n’a vroit pare că să fie bine informat, tolerînd în jurul sau numai pe lingușitori și Vineri 1 Iunie 1907 DIRECNII POLITIC că poate nici astăzi nu e în stare să aprecieze realitatea. De altfel regele nostru nu face o excepție. In­totdeauna, vorba d-lui Vlahuță de cînd regi și de cînd min­ciună, au dus casă bună împreună. Chiar acum a fost gonit de la Curtea din Berlin faimosul Phili Eulenburg care reușise prin informațiuni min­cinoase și Ungușkrî să guverneze Germania. Iar istoria Prusiei ne povestește despre un Hohenzollern, de altfel foarte idealist, despre Fre­deric Wilhelm IV care la 1848 nu­ putut cu nici un chip să priceapă rostul vremei și căruia modestul me­dic din Koenigsberg Johann Jacobi i-a strigat cuvintele rămase clasice : „E cea mai mare nenorocire a re­gilor că nu vor să asculte adevărul Să sperăm că versurile lui Vla­huță vor deschide regelui și ochii pentru realitatea lucrurilor și price­perea pentru r­estul vremei. ZILE DE ODIHNA Ad. OPERE NOUA Literatura muzicală a Franței produce mult de o vreme încoace pe tărîmul o­­perei, puțin va rămîne însă din această abundență de producție. De la „Suisca“ lui Charpentier, care a fost de­sigur o revelație, deși n’a avut ecou prea mare, nu s’a mai scris însă pînă dăunăzi, de maeștri francezi o ope­ră care să preocupe în mod serios cer­curile muzicale. Massenet și chiar Saint-J­aena au fost luați în vîrtejul literaturei de comandă și sucesele operelor scrise pentru Monte- Carlo trăesc cu­ trăesc și trandafirii. Unul din muzicanții cari se ridică a­­cum în­ Fran­ța este Claude Debussy—și, în mod fragmentar, el a început să fie cunoscut la noi prin concertele sim­fonice. Opera comică din Paris reprezintă a­­cum destul de des și cu mare succes lu­crarea sa Pelleas și Melisanda, trasă din piesa cu acelaș nume a straniului și im­precisului flamand Maurice Maeterlink. Teatrul lui Maeterlink este cunoscut la noi din reprezentațiunile pe care soția sa, artista și cîntăreața Georgette Le­­blanc le-a dat , la Teatrul național. Fără îndoială, „Monna Vanna“, „Pelleas și Melisanda“, „Ariana și Barbe-Bleu“— care se reprezintă și ea acum la opera comică—sînt lucrări dramatice, cari prin însă­și inspirația poetică a lui Maeter­link se potrivesc foarte mult muzicel. E în structura lor literară mai mult mu­zicalitate de­cît acțiune. Stările aceste sufletești, în cari predo­mină vagul, sînt în­totdeauna acele cari reclamă par’că tovărășia armoniei sune­telor. „Pelleas și Melisanda“ e drama inti­mă din familia unui rege închipuit: Arkel, regele Allemondeî. Nepotul sau, Goland, văduv, întîlnește într’o pădure pe Melisand­a. Fratele lui Pelleas se în­flăcărează de o dragoste nebună pentru ea și e ucis de Goland. Totul e de o nai­vitate bolnăvicioasă, care imprimă for­mei artificii de limbă, repetițiuni de fraze, comparațiuni riscate, pecetea ne­urasteniei și decadenței. Muzica, prin ea însăși o artă care lasă friu liber interpretațiunea, este foarte bine venită pentru a zugrăvi sentimenta­lismul acesta nebulos. Claude Debussy e mult mai precis însă prin muzica sa de­cît Maeterlink prin poemul său. Individualitatea muzi­cală și, conform direcțiunei moderne, dialogul muzical al personagiilor e sus­ținut în orchestră de o adevărată pictură a stărilor lor sufletești. Adesea orchestra e nespus mai interesantă ca dialogul vocal. Debussy lucrează cu întreg aparatul de mare orchestră, este deplin stăpîn pe efectele de sonoritate și prezintă, ca invențiune, combinațiuni de instrumen­tare neașteptate. Mult mai inferioară ni s’a părut muzi­ca din Circe a lui Hildemacher, deși poe­mul liric al lui Edmond Haraucourt are mult avînt ca în plîngerea Circeei la plecarea lui Ullysse. Ah, la Chair est trop faible eat î’Idle eet trop L'horame se lasse trop des bonheurs trop­­aises ! La douceur des baisers dönt il réve l'emporte Sur la douceur de nos baisers ! Debussy ridicat de­asupra lui Mae­­terlink In Péléas et Mélisande, HUlema­­cher a rămas îndărătul lui Haraucourt. Mult mai personală este muzica lui Felix Fourdrain într’o operă Intr’un act La légenere du point d’Argentana, li­bret de Cain și Bernéde, care însoțește pe afiș opera Circé. In tot cazul opera comică își menține rîvna sa pentru talentele nouă și repre­­zentațiunile sale, cu o Melisanda ca Ma­ry Garden, ating înălțimi unde se res­piră adevărata artă, legați pentru congresul național. Pînă atunci nu se cuvine oare ca Liga să-și amintească de datoria ei, de rostul existenței sale ? Or,­­forte! CHESTI­A ZI­LE ! Cerșetorul în haine negre D. Filipescu, care înjură parti­dul liberal care l-a ales, ar merita să fie comparat cu acei cerșetori care te insultă după ce le-ai dat de pomană. (L'Independance) Ministrul de interne (către „cerșetorul”de la Vasluiu) In loc să zici bogdaproste că iam aruncat un mandat, mă înjuri! ! m3 Emil D. Fagure Unde-i Liga? Evenimentele din Ungaria, al că­rora erou este bravul deputat ro­mân Vaida, preocupă pe romînii din toate părțile—și nu numai pe romînî, ci pe toți oamenii civilizați pe carî nedreptatea îl zguduie ori­unde s’ar petrece ea și oriunde s’ar găsi el. Din toate părțile oarg protestele contra Camerei ungurești și a pur­­tărei sale brutale. Rominimea de pretutindeni se mișcă pentru a a­­răta că socotește insulta adusă lui Vaida, ca o insultă adusă romini­­mei întregi. Și ln asemenea înprejurărî, de Liga romînească nu se aude nimic. Ce face comitetul Ligei in aceste împrejurări ? Unde e ? De ce tace ? De ce nu convoacă o adunare de protestare ? Aa să fie adevărat că cu prețul unei asemenea rușinoase tăceri s’a recunoscut Digel calita­tea de persoană morală ? Atunci mai bine nu i se recunoștea, pentru că dacă nu e activă în folosul nea­mului, cine i va dărui măcar un ban și de ar fi de zece ori persoană morală ? Cu cîtă părere de rău nu-și vor aminti azi membrii Ligei de timpul cînd în capul ei se afla bătrînul naționalist și entuziast d. Petre Grădișteanu ! De mai era d-sa pre­ședinte al Xjigei, azista m­oare la ezitarea aceasta care face ca Liga să nu mai fie în capul, ci coada mișcărei romînești? La 3 Iunie se adună membrii Li­­gei din București ca să aleagă de­­ nia podgorenilor din Franța Războiu declarat statului. — Rolul clerului. Depeșile noastre ne-au ară­tat că la Montpellier a avut loc un meeting mon­stru al podgorenilor din Franța, însemnătatea acestei uriașe manifes­­tațiuni a unui întreg popor de mizerii stă în consemnul grav care s-a dat­ refuzul de a plăti impozitele, cu alte cuvinte rebeliunea contra statului. Tînărul tribun Marceliu Albert, „me­sia“ unei jumătăți a Franței, a întregei porțiuni de miazăzi, idolul viticultori­lor, a dat, de fapt, semnalul unei greve a contribuabililor, care, după părerea instigatorilor, trebue să înlesnească și grava administrațiilor comunale, „pute­rea acestora fiind inutilă, spune „Le Tocsin“, ziarul oficial al comitetului vi­nicol, căci nu se mai pot conduce cel cari crapă de foame“. Iată clar războiul iminent declarat fiscului și guvernului de o vastă popu­lație. Ea pretinde că măsurile propuse de guvern contra vinurilor falsificate sînt neîndestulătoare ; că nu va fi sa­tisfăcută decît modificarea taxelor asu­pra zahărului, modificare, de altfel, im­posibilă, taxele acestea fiind regulate prin convențiuni internaționale, cari nu se pot realiza. Adevărul e însă că podgorenii sunt într’o stare materială îngrozitoare. Gu­vernul găsește că el suferă din cauza unei supraproducții enorme, că el ar trebui să consacre o mare parte a te­renurilor acaparate de vii și a căror producție nu se consumă decît pe ju­mătate, culturei griului și a altor ce­reale. Situația guvernului e grea. El va tre­bui să recurgă la forță pentru a ano. Monte Carlo Citesc într’un ziar financiar că direc­ția Băncei de joc din Monte-Carlo se p­linge că anul acesta afacerile nu­­ au mers bine. Beneficiul net ce l’a realizat a fost de numai 25 jum. milioane lei. Și totuși cine știe ce enorme, cheltueli are această întreprindere, cine știe că întreg statul Monte - Carlo cum e nu se întreține de cît din venitu­rile cazinului, cine știe cît cheltuiește și adună numai prințul de Monaco de la această întreprindere.Înțelege cîțî bani trebuie să fi lăsat străinii la masa verde, pentru ca să-i rămîie direcției un beneficiu net de peste­­ 25 de milioane­ $i totuși în alți ani acest beneficiu e mai mare. In 1899 de exemplu a fost de 32 milioane. 4 » Petrecînd iarna trecută citva timp la Nice, m’am dus și eu la Monte-Carlo pen­tru ca să’mî dau seamă de acest tripou, rămas unic în lume, patronat de stat, căci Homburg, Spa și altele cari au mai existat au fost desființate. Pe cînd stră­bateam drumul de o dumnezeiască fru­musețe de la Nice la Monte-Carlo, admi­ram peisagiile­­ acelea minunate, cu ve­getația subtropicală în plină înflorire, portocalii, lămâii și mandarinii plecîn­­du-și­­ crengile sub greutatea rodului, tran­dafirii deschiși, iar totul luminat de un soare senin de primăvară,—in Ianuarie pe cînd știam că în patrie e totul unei ierni grele, cu geruri cum de mult nu s’au mai simțit, înt­eieniri de trenuri și tot cortegiul de neplăceri ce aduc la noi crivățul năprasnic, cînd îl apucă nebu­niile. Admiram peisagiul acela în care natura a grămădit alături tot ce poate da ca frumusețe: munți acoperiți de ve­getație bogată și alături marea albastră atît de mult cîntată a coastei azurului. In­ m­ijlocul acestei naturi atît de bogate însă, zărești deodată pe niște stînci e­­șite în mare cele două orașe ale princi­patului Monaco, veciiul Monaco, reșe­dința prințului și noul Monte-Carlo re­ședința cazinului, a casei de joc, a celui mai mare tripou public și oficial din lume. In Monaco zărești castelul stăpî­­nului autocrat al Monacoului și insti­tutul oceanografie o­ dovadă vie a dra­gostei sincere ce prințul are pentru știință. Și totuși acest prinț patronează casa de joc, de pe cealaltă stîncă, trage dintr’înâa averi și chiar pasiunile sale ștințifice și le satisface cu banii de la cazino. Ce imoralitate! Și fără voie începi să te gîndești să fie imoralitate? Prințul de Monaco exploa­tează o anumită patimă a unor oameni, nu ’folosul său și al statului sau, care altfel n’ar avea nici clădirile frumoase ce are, nici șoselele bune, nici școlile bune nici veniturile frumoase ce trag locuitorii de la miile de străini ce vin în toți anii acolo să guste în timpul emel clima dulce a coastei de azur, vara, cli­ma munților și a­mărei și să-și încerce norocul, să satisfacă patima arzătoare la masa verde. Oare băutura nu e un vi­­țiu tot atât de riü ca jocul de cârti? Oare fumatul nu-i un vițiu? Și oare toate statele nu exploatează aceste viții pentru a’șî creia venituri? Și nu sînt ele într’o situație mai rea de­cît principatul Mo­naco, căci ele exploatează vițiul pro­priei lor populațiuni. Monaco numai vi­țiul străinilor în folosul populațiunei sale... Apoi celelalte state exploatează viții la cari pot lua parte și iau parte și locuitorii săraci. Monaco un vițiu „no­bil“, vițiul celor bogați. Imoralitatea nu este deci atît­ de grozavă, deși rămîne imoralitate. Ea are și pentru Monaco scuza care acopere toate imoralitățile: rațiunea de stat. Căci și monegazii—așa își zic locuitorii Monacului vor să tră­iască, și pentru aceasta au nevoie ca străinii să­ î viziteze, tocmai ca și mun­tenii din Elveția. Așa că nu spune decit un adevăr quasi satiricul vers prezentat ca deviză a principatului: „Io son Monaco sopra lo seoglio, „Non semino e non racoglio. „Eppur mangiar voglio“ sau pe romînește. .,Eu sunt Monaco de pe stîncă, nu seamln și nu culeg, și to­tuși vrei să mănînc“. 1 X Am ajuns și în fața cazinului, o clădi­re de un lux asemănător celor mai de valoare vizitatori ai săi, adică nebun. Nici un muzeu, nici un teatru din Eu­ropa nu se poate lăuda a fi arh­itectonic mai sus de­cît bazanul înconjurat de splendide terase și parcuri în care pre­domină palmierul. Fațada care dă spre mare este, ca și marea sală de serbări,­­o lucrare a lui Garnier, același care a construit și marea Operă din Paris. Două grupuri sculptate împodobesc a­­ceastă fațadă: Musica de Sarah Ber­nhard și Dansul de Gustave Doré. Fața­dele laterale de asemenea splendide lucrări arhitecturale sunt împodobite cu sculpturi semnate de cele mai renumite nume ale Franței. Dar să nu ne perdem vremea afară. Să pătrundem în acest templul al nobi­lului vițiu al jocului la hazard. Nu ori­cine poate intra, trebuie o permisiune care însă în baza unui pașaport sau a ori­cărui alt document, se dă fără multă greutate. Haine, bastoane și pălării tre­buiesc lăsate la garderoba care e gra­tuită. Această operație făcută, treci în­­tr’un bal mare, la dreapta căruia se află un bufet care servește răcoritoare cu pre­țuri foarte modeste, iar în fund vezi o ușă care duce la sala de serbări, unică în care calcă pe o ușă specială și prințul de Monte-Carlo. In această sală de ser­bări îșî dă reprezentațiile opera condusă de cunoscutul impresar originar din țară Raoul de Guensbourg. Cel mai mari cîn­­tăreți și cele mai renumite baletiste de­butează aci,—iar maestrul Massenet a concedat tocmai în sezonul acesta pre­mieră celei mai noul opere ale sale, O­perei de Monte Carlo. Prețurile de intra­re sînt foarte modeste. Dacă adaogi că Poți trăi la hoteluri mult mai conforta­bil și mult mai eftin de­cît la o stațiune balneară romană,—te vei putea convinge că la Monte-Carlo nu se știe ce este ex­ploatarea. Acolo se exploatează numai acel care vor să fie exploatat­, adică— proștii. Un vechi proverb german însă spune că proștii nu se isprăvesc nici­o­­dată și, cu­ timp acest proverb va rămîne adevărat, Monaco poate fi liniștit: n’o să trebuie să are, nici să culeagă și tot o să aibă ce mînca. Xi­­ Și ca să ne convingem de aceasta, să parcurgem sălile de joc toate construite după planurile celor mai mari arh­i­tecti, decorate cu tablourile celor mai mari maeștrii, pe alocurea prevăzute seara cu decorațiuni luminoase, unice în felul lor. O lume imensă se plimbă prin aceste saloane, în cari cu toată ventilația, domnește un aier care -ți a­­pasă greu pe nervi. In aceste săli sunt 9 mese mari de ruletă­, și mai multe mese mari de trente et quarante. In jurul meselor șed oamenii obicinuiti ai jocu­lui, — în picioare stau înghesuiți unul lingă altul acel cari n’au găsit scaun. La ruletă misa cea mai mică e 5 lei, la trente et­­ quarante 20. Am observat și eu jocul la mai multe mese și am pu­tut constata că se cîștigă nespus mai puțin de­cît se perde. Cei mai mulți dintre jucători își fac notițe și joacă după sistem., Ei cred in calcu­­lile lor de probabilitate deși nu sînt e­­xacte de­cît în infinit. Și, după aceste calcule joacă cu încăpățînare pînă perd tot ce au și sînt siliți să primească­­ banii de drum de la direcția cazinului, dacă n­u cred chiar mai nimerit să se sinucidă, în care caz direcția ÎI îngroapă gratis. Căci un singur calcul de proba­bilitate s’a dovedit pînă acum adevărat, anume acela că direcția trebuie să cîș­­tige. Și aceasta­ e așa de adevărat în­cît direcția se gîndește acum să’și sporească beneficiul creînd miza minimă pentru ruletă de la 5 la 10 lei. Această sporire a mizei are și alte cauze. Jucătorii mari de altă dată au început să devie tot mai puțin numeroși. Am văzut persoane per­­zind mii de lei fără a clipi din ochi,­dar de­sigur că americanii, rușii, englezii și francezii care perd sutele de mii de lei sau le cîștigă devin tot mai rari. Sunt și prea multe exemple triste cari împedică de la joc. Și la Monaco chiar afli repede, despre acea rusoaică vădu­vă, care după ce a perdut la joc tot ce-i rămăsese de la bărbatul său pentru dîn­­sa și cei trei copii ai el,—și-a zburat creerii în chiar una din acele săli de joc luxoase cari au totuși aerul atît de ino­cent... De asemenea sînt prea cunoscute și romanticele sinucideri ale acelora cari după ce ’și-au perdut averile, s’au aruncat de pe stînci în mare... Poveștile despre fericiți cîștigatori, cu toată osteneala ce’șî dă direcția casmnu­­luî de a le populariza, sînt mult mai rare. Am auzit pe cînd mă aflam acolo despre un tînăr care a cîștigat într’o zi un sfert de milion de lei. Gurile rele spuneau însă că a perdut apoi banii și încă ceva peste dînșii tot la Cazino. Și gurile rele spun că rare­ori se întîmplă un om­ atît de tare de caracter, în­cu­z dacă a cîștigat la joc, să nu dea înapoi banii cu dobîndă, dacă nu chiar pe loc, cel mult în anul următor­ . " ' * La mesele de ruletă sumele ce se pun ca miză sunt în genere mai mici. Dar la trente et quarante într’adevăr te orbește luciul aurului ce se pune pe o singură carte. Cu toate acestea dacă mulți jucă­tori au eșit decavați, ceia ce se chiamă a distruge banca, nu există la Monte- Carlo și cine spune altfel se ia după po­vești. Crupierii primesc de la casă fie­care în genere o sumă mai mare de bani. Dacă văd că suma scade prea mult, tri­mit să li se aducă alta. De asemenea soarta crupierilor nu e atît de roză precum o descriu unii. Seafa lor nu trece în medie de 250 lei lunar și că ar ști să dea sfaturi jucătorului,— este o copilărie. Nu există absolut nici o siguranță de cîștig. Numai o siguranță de perdere există. De altfel cine intră in cazinul din Monte-Carlo nu­mai cu greu se poate sustrage tentațiunea jocului și prin ur­mare numai cu greu se poate sustrage de la birul ce se impune fiecăruia. Cine e cuminte lasă cîteva piese de cinci lei, —cine nu, se lasă sedus de vre una din numeroasele metode infailibile și dăru­­­­ește averi greu muncite societățea cazi­­nului. 1 B. Brănișteanu 1 X

Next