Adevěrul, martie 1910 (Anul 23, nr. 7356-7386)
1910-03-01 / nr. 7356
i. Anul al XXIII-lea No. 7856 FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU DVLICITATEA concedată exclusiv Agenția de Publicitate CAROL. SCHULDER -SL Comp. BUCUREȘTI Strade Karageorgeeici. 18. — Telefon 8/8 Birourile ziarului: Strada Sărindar No. 115 Bani exemplarul Luni 1 Martie 1910 DIRECTOR POLITIC CONST. MINLE ASONAMENTEI I . Lei 10.— 1 3 luni. . . . „ 8.— 1 o lună. Pentru străinătate prețul este îndoit TELEFON« Direcția și Administrația No. 14/10 Redacția cu Capitala „ 1410 >• • Provincia „ 14/99 • • » Străinătatea „ 12/40 n=n Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri din țară și străinătate Un an • Ion. Lei 4.— . Lit Comploturile polițienești Studiu de actualitate și cu oarecare ilustrațiune Față de campania pe care o ducem noi în contra poliției de siguranță și a comploturilor pe cari le organizează, s’ar putea să se găsească un cetățean agramiü care să se întrebe cu oarecare mirare și neîncredere: — Adică cum, d’le, adică Brătianu să fi pus el singur să tragă asupra-și ? Pentru a lămuri pe acest cetățean închipuit, să respirăm mai adine chipul cum își înțelege rolul poliția zisă de siguranță a d-lui I. Brătianu și care este tâmpul ei de activitate. Ea în prima linie este... egoistă. Vrea caci, dacă în tara n’ar fi teroriști și, analiști, la ce bun s’ar cheltui atitea bani din fondurile secrete? Pentru acest sfîrșit cei din capul secției a IlI-a, sînt datori să întrețină frica în cugetul celor dela guvern — și a guvernului de astăzi și a guvernului de mîine. Se organizează clar în primul rînd campania scrisorilor anonime. Toți miniștrii sînt amenintati cu moartea—și natural—d. Pannaitescu este pus în curent cu acest pericol in care este viata sfetnicilor regelui Carol. Ba din cînd în cînd și regele însăși trece prin mare primejdie. Dacă este pericol e natural, ca să se organizeze o pază, deci să fie agenți și agenții aceștia trebue să aibă un șef, care cu atît este mai prețios cu cit pericolul este mai mare. Pentru ca să existe și fapte pe lîngă amenințări, acelaș d. Panaitescu, chiamă de pildă la el pe un anarhist de carnaval care este în solda d-sale și îi dă ordin să pună la cale un mic atentat. Polițistulanarhist se pune în contact cu cîțiva tineri, cu intelectuali și cu lucrători, de bună credință, face un cerc, unde se discută chestiile la ordinea zilei, se găsesc soluțiuni pentru toate problemele sociale, se aprind capetele ușor de aprins, iar ca mijloc de activitate practică, se preconizează un mic atentat, fie contra vieței regelui, fie în potriva unui ministru. Totul e pus la cale, unii fabrică bombe și le experimentează — iar la momentul oportun , poliția este vestită, se înțelege de cine — de principalul organizator, parchetul sosește și el foarte alarmat, și de multe ori fără să fie în secretele mnicei combinațiuni, instrucția se deschide, cuiva naivi cad în cursă și nu știu cum să scape din bucluc, polițiștii-conspiratori mai dibaci însă se eclipsează la timp, ziarele fac gălăgie, emotiunea este la culme, iar d. Panaitescu își freacă mîinile și primește felicitări și mai ales... încasează și... există. * * *■ Operațiile acestea nu sînt însă fără de oarecare riziburi și pericole profesionale. Inchipuiți-vă dacă spiritele sînt înflăcărate, că rolurile sînt împărțite, că cel sortit să facă gestul, în sinceritatea lui îl face de-abinelea, că în loc să dea în frînt, lovește fără de greș ori că se zăpăcește și face întocmai ca și Jelea. Buclucul este gata atunci și pozițiunea siguranței foarte pitorească și mai mult decit mizeric ordioasă. Ea atunci aleargă să cocoloșească lucrurile, să arunce de pildă pe fereastră pe Jelea, să-l facă să dispară și odată cu el și secretul lui, cei inițiați sunt gras răsplătiți, li se dă slujbe ori subsidii pentru a călători, mai mult încă, agenții din o localitate sunt transferați în alta și astfel vedem deodată răsărind la Paris, unde avem o agenție polițienească română, pe anarhiștii politiști cari s’a deochiat prea mult în București. Panica însă trece. Poliția de siguranță își reia calmul, operațiunile reîncep, lefurile se încasează, fondurile secrete se epuizează, pînă cînd alt atentat care ratează dă din nou la iveala sistemul nenorocit inaugurat de către cei din capul siguranței generale a statului . Cste odată și șeful direct — ministrul de interne — este pus în curent cu afacerile siguranței și se folosește și el de ele. Ia’n presupuneți că d. I. Brătianu are nevoe sau de o diversiune — sau de motivat o măsură legislativă anti-democratică. In cazul întîi luați ca pildă afacerea Răteștî — în al doilea legea contra sindicaliștilor. Ce minunat pretext este un atentat ! Lumea pentru moment uită necurățenia afacerei Răteștî — și deplînge pe ministrul scăpat de un atentat „odios“, iar opinia publică este ridicată înpotriva infamilor de sindicaliști cari pun la cale atentate. O lege represivă contra lor devine o necesitate și parlamentul o poate vota fără nici o protestare. Acum vă mai închipuiți — pe atentator care fiind de bună credință, că e ea in serios, ori că a depășit instrucțiunile, s’a zăpăcit! In loc de un atentat de operetă-bufă, de gloanțe pierdute în aer, ori de focuri oarbe, iată-ne în fața unui atentat adevărat,iată-l pe primul ministru rănit de-alinelea, pe patul suferinței și în pericol de moarte Totuși diversiunea pentru moment s’a făcut, legea infamă s’a votat, dar cel interesat în cauză s’a jucat cu focul și întelegeri de ce îndată după atentat, cei de față erau surprinși de capul ce făcuse o nor. d. Panaitescu — cap foarte explicabil, deoarece d-sa a fost nedibaciul și imprudentul regizor al acestui atentat. S’au petrecut lucrurile așa cum le expunem noi? Foarte multe fapte ne întăresc în bănuiala noastră din prima zi și în cele cinci articole publicate în cursul săptămînei acesteia ne-am făcut datoria să le împărtășim publicului, să le documentăm. In aceste împrejurări, mă întreb, dacă chiar în mintea cetățeanului agramiü, mai poate să nu se strecoare cel puțin îndoiala, mai poate el exclama cu aceeași siguranță:— Adică cum die, adică Brătianu să fi pus el singur să tragă asupra și CONST. MILLE În minții Camerei Se vor găsi mari minciuni politice cu cari oameni de stat au rezolvat uneori o problemă momentană a patriei lor— și istoria absolve asemenea minciuni. Dar ca un prim-ministru și un deputat, într’o chestiune de cinste privată legată de situația lor politică, să mintă o adunare legislativă — aceasta nu s’a pomenit, în occidentul Europei, fără ca asemenea oameni să dispară din viața publică a țărei lor. Ei bine, n’au trecut decit cîteva zile și cu acte judiciare autentice s’au arătat ca mincinoase o serie de afirmațiuni făcute în solidar înaintea Camerei de către frații Ionel și Dinu Brătianu ,în afacerea Rătești. Au mințit cînd au vorbit de partaj, au mințit cînd și-au trecut unul altuia interpușii, au mințit că la 1907 d. Ionel Brătianu nu era amestecat în afacerile „Dinastiei” — ceea ce am dovedit cu procura dată d-lui Dinu Brătianu și, în fine, au mințit cu sfruntare cînd au afirmat Camerei că cu nimic primul-ministru de azi nu a fost amestecat în arendarea moșiei Răitești-Ralet de la Eforia spitalelor civile, și aceasta se va dovedi cu nouă acte autentice în interpelarea prin care d. Fleva va readuce chestiunea înaintea Camerei. Majoritățile pot da voturi și răzvoiuri de încredere — mai cu seamă cînd sînt majorități cari-șî datoresc, ca la noi, existența lor mașinei guvernamentale. Ceea ce nu pot da însă asemenea majorități, este o sentință cînd e vorba de o afacere Rătești a unuia din atot-puternicii cari au creat-o. Imparțialitatea asta o pot avea doar parlamente cari se simt a fi reala expresie a națiunei și cari au conștiința că guvernele trebue să fie expresiunea lor și să trăiască prin ele, iar nu că dînsele sînt, opera guvernelor și trăesc numai atît și întru cit aprobă fără murmur guvernul care le-a alcătuit. Asta nu înseamnă însă că la orientalismul edificiului nostru politic trebue să se adaugă lașitatea generală fată de atot-puternici și în lume să să poată spune că un ministru și un deputat pot fi dovediți că au mințit parlamentului și totuși nimeni nu are curajul moral de a-și face datoria denunțind aceasta! Asta nu. Li se va arăta că au mințit și o vom stabili pentru toată lumea, și cu brevetul ce-i va da afacerea Rătești „dinastia” Brătianu să-și continue apoi operațiile politicei Ad. Campania Morali Io Ungaria [ Cu începere de azi, Duminică, partidul național român din Ungaria își deschide activitatea electorală. Semnalul luptei îl dau bravii alegători romîni din comitatul Aradului, cari cu toate ingerințele gendarmilor și ale administrației ungurești au reușit și în trecutele alegeri să trimită patru deputați din sinul lor în parlamentul din Budapesta, și anume pe d-nii dr. N. Onca la Iosășel, dr. Ștefan Pop la Șiria, dr. Ion Suciu la Horoșineu și Vasile Goldiș la Maria-Radna. Intr’adevăr, azi după amiază, la orele d. deputat Vasile Goldiș, însoțit de d. deputat dr. Ștefan Pop și un mare număr de intelectuali din Arad, va ține o întrunire publică în frumoasa și bogata comuna Miniș, cu care prilej va face o dare de seamă asupra activităței sale parlamentare de pîn’aci și își va dezvolta programul pentru viitor. Știri parlamentare ne anunță că populația locală va face energicului deputat și suitei sale o primire impunătoare, la cari vor lua parte numeroase delegațiui de săteni din comunele învecinate. Reușita d-lui Goldiș este mai mult ca sigură, deși va avea să lupte cu bogătașul Taganyi Sándor, candidat guvernamental, care va fi susținut de administrație și atot-puternicia gendarmilor. Faptul că d-llui Goldiș i se opune un candidat ungur guvernamental, dovedește că mult trimbițata împăcare romînomaghiară nu s’a făcut, că nu se va face și că chiar dacă s’ar face — ceea ce nu se va întîmpla — Romînia nu s’ar putea, aștepta , decit la o sistematcă nerușinată tragere pe sfoară. Aceasta a fost tactica guvernelor ungurești în trecut și tot aceasta va fi și la viitoarele alegeri. E destul să ne aducem aminte de tragerea ,pe sfoară aplicată partidului român moderat al d-lui dr. Iosif Gall la 1884 de către fostul prim-ministru Tisza Kalman, tatăl contelui Ștefan Tisza, pentru ca să ne putem închipui la ce s’ar putea aștepta azi partidul național român cu toată înțelegerea ce eventual s’ar stabili între reprezentanții acestuia și guvernul contelui Khuen Hedervary. Se știe că la 1884 se încheiase un pact între moderații d-lui d r. Gall, grupați în jurul ziarului Viitorul, și guvernul faimosului Tisza Kalman, în virtutea căruia se promitea de către guvern alegerea a 25 deputați români moderați. Ei bine, rezultatul a fost că abia un singur român moderat, a fost ales, și anume protopopul Constantin Gurban in cercul Butenilor din comitatul Aradului, căci celorlalți candidați romîni li s-au opus candidaturi guvernamentale ungurești, iar partidul national român, din cauza politicei de pasivitate, abia a putut să-și strecoare două reprezentanți, pe regretatul Vincențiu Babeș la Sasca montană și pe d. avocat Petru Truția la Baia-de-Criș. Atunci a avut și d-rul Iosif Gali tristul prilej să se convingă cât de zadarnic este a încerca să cazi la o pace onorabilă cu Romîniî îr,r or* lupta electorală — politiciani unguri, cari nu vor în ruptul capului să auză de o împăcare cinstită cu Romîniî. Cum am spus mai sus, ce a fost atunci se va întîmpla și azi dacă cumva o apropiere s’ar încheia între romîni și unguri ceea ce, încă odată, este un lucru imposibil. Din fericire, partidul național român de azi nu este cel de la 1884. Azi partidul național, recunoscut ca singur reprezentant al intereselor romînești, de către toți prelații romîni, este tare, puternic și strîns unit în jurul steagului național, fapt care îi va da putința să trimită în parlamentul din Budapesta, cu ocazia nouălor alegeri, un număr de cel puțin douăzeci deputați fată cu 14, citi sînt azi. I. Rusu-Abrudeanu Vasile Goldiș N AZBITII Balul de la Externe Cancelarul regatului, d. Alexandru Djuvara, a făcut ce n’a făcut încă pînă azi cancelar în Romînia, a pus pe toată Europa să joace cum i-o cînta dumnealui. Și adevărat că am jucat toți reprezentanții Europei cum a poruncit cancelarul lui Christache Ciolac să evite. Era o chindie europeană generală, care a făcut pe toți să exclame: dacă nici după baia ăsta nu luăm transilvania, Basarabia și Bucovina, nu le mai ia nici Iorga! Un singur suveran: Poporul și un singur ministru— d. Costinescu — au strălucit prin absența lor la acest bal cu super dublu și care a durat pînă la 5 dimineața. Și știți de ce? Fiindcă lorii s’a trimis nota spre achitare! Pap. Cine va face alegerile Șoaptele brătieniștilor. — Audiența d-lui Carp.Rostul întrunirilor carpiste.— Acțiunea takiștilor De cîteva zile brătieniștii au recurs la un truc: șoptesc partizanilor că regele va acorda la toamnă d-lui Ionel Brătianu disolvarea și că regimul liberal se va mai menține la guvern cel puțin doi ani! S’a recurs la acest truc probabil pentru a mai ridica moralul partizanilor, pentru a mai smulge cele cîteva proecte de legi pe cari guvernul vrea să le treacă cu orice preț în această sesiune. Brătieniștii mai spun că imediat ce se va închide parlamentul, se vor pune cu toții pe lucru pentru a întări organizațiile electorale din toată țara, căci prevăd o luptă aprigă în viitoarele alegeri generale. Toate aceste versiuni ale brătieniștilor nu mai au nici o crezare, deoarece oricâte sforțări se vor face acum pentru reorganizarea partidului liberal nu se va putea ajunge la reconstituirea forțelor sale electorale. Regele de sigur că și-a dat bine seama cum stau liberalii față de corpul electoral și nu va experimenta cu d. Ionel Brătianu alegeri generale cari ar putea să ne ofere o surpriză mare: căderea guvernului prin alegeri. O asemenea încurcătură are s’o evite suveranul. Brătieniștii spun însă că regele nu poate proceda altfel decît să dea disolvarea actualului prim ministru fiindcă nu poate chema la guvern pe d. Carp care se află în fruntea partidului cel mai slab și nu poate da guvernul nici d-lui Take Ionescu de teamă ca liberalii să nu se carteleze cu carpiștii și să dea o luptă disperată pentru a face imposibilă guvernarea conservatorilor-democrați. Cu această speranță se hrănesc acum brătieniștii. In curînd în „DIMINEAȚA“ ROBII ȚARULUI sau Suferințele fiicei Îmi Gapon -■ Mare roman dramatic de actualitate ..... de ANTON PAVLOVICI ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]ni CHESTIA ZILEI Amenajamentul d-lui Stere ^-rou von Lahovary. Degeaba îl căutăm;ie unul din acele mistere care va rămîne de pomină!! Pe de altă parte d. Carp a oprit orice campanie de răsturnare. Carpiștii exploatează acum ultima audiență pe care a avut-o la rege, zilele trecute, șeful conservatorilor. Ei spun că d. Carp a plecat de la palat cu convingerea că la toamnă vom avea o schimbare de regim și că regele ar fi tot pentru două partide de guvern. De acid, Carp trage concluzia că al doilea partid de guvern nu poate fi decît acel pe care-l conduce d-sa. Dar brătieniștii fac mare haz de aceste indicațiuni pe cari d. Carp pretinde că le are de la rege și fac pariuri că și de astădată șeful conservatorilor va încerca o dureroasă deziluzie. Pentru a nu se produce însă o debandadă în tabără carpistă s-a întreprins un turneu în țară, mai ales în orașele unde carpiștii nici nu au încă o organizație. In turneul acesta se spune carpiștilor ca să se pregătească pentru viitoarele alegeri generale pe cari le vor prezida conservatorii. * Care este atitudinea takiștilor? Partidul d-lui Take Ionescu continuă în toată țară lupta contra guvernului d-lui Brătianu. Pe de altă parte se lucrează acum la modificarea programului și se pun bazele unei acțiuni la sate. Takiștii conștienți de puterea lor așteaptă cu încredere desfășurarea evenimentelor și dacă cumva regele într’adevăr va da disolvarea d-lui Brătianu se va vedea atunci, în alegeri generale, de ce forțe dispune partidul d-lui Take Ionescu și care partid va fi sprijinit de opinia publică. B* ZA LURGER Cînd un mare cetățean moare în patria sa, și presa altor țări îi glorifică faptele din viață, neapărat că printr’aceasta, oamenii aduc un omagiu de dreptate istoriei adevărate și nepărtinitoare. Cînd însă ilustrul dispărut, după ce a scris pagini neperitoare în cartea națiunei sale și continuă rîndurile și în istoria altor țări pentru a alina durerile și suferințele seculare ale unor conaționali ai noștri, atunci presa liberă care poate reprezenta prin scris cugetările și drepturile istorice, sugrumate ale acelor conaționali, nu mai poate așterne rînduri nepărtinitoare și să judece rece în numele istoriei universale. Pentru că, pentru fiecare din noi, ce e al nostru și din al nostru ni se pare mai frumos și mai perfect ca al altora. Cînd Kogălniceanu explica istoria Romînilor, la Iași, în 1845, compara victoriile de la Thermopyle și Salamina cu cele dela Valea Albă și Călugăreni și zicea ca Ștefan cel Mare și Mircea, au fost eroii mai mari ca toți eroii lumei, aceasta pentru că acele localități și oameni au fost ale noastre și din ai noștri. Presa românească, atît din regat cît și de dincolo de munți și de Dunăre va trebui deci să scrie astăzi rînduri părtinitoare și să vază în Lueger mai mult decit un simplu filo-roman, să vază un erou, și să-l compare cu eroii vremurilor mari, care au înfruntat pericole și au făcut jertfe și sacrificii, căci el dacă n’a fost un erou al războaelor ca eroii din timpurile războinice, a fost însă un erou al intelectului „al sufletului“ cum numeau filozofii de la Athena, oamenii mari ai cetat eî. Căci dînsul zecimi de ani a servit de tampon în mijlocul Ungariei în curentul de maghiarizare al Andrassylor, Klapka și Telekilor și de arbitru la naționalităților între unguri și împărat. Și în această luptă titanică, romînii cari sînt un factor atît de important în politica imperiului au găsit în Lueger un amic sincer și un puternic apărător al drepturilor lor de ginte. Toată viața sa a fost o armonie, în aceleași credințe politice și sentimente fată de frații noștri. Actele sale, porniri de avînturi mari și înalte pentru dreptatea istorică, acuma la moarte au primit, pecetia eternităței acelorași sentimente, căci în testamentul sau politic recomandă urmașilor ca să se urmeze ,atitudine sale de antimaghiarizare și protecțiune a naționalităților. Prin moartea lui, dacă a căzut o grindă de fier din edificiul romînizmlului pe care împăratul Traian l-a ridicat acum 2000 de ani, peste Carpați, el însă a lăsat material colosal pentru a ridica și mai sus acest monument căci opera a indicat-o atît viața sa cît și moartea. De aceea presa romînească facînd cunoscut tărei perderea acestui mare cetățean al împărăției vecine nu poate da numai cîteva schite despre viața sa, ca despre viata oricărui om mare care a părăsit pămîntul — deoarece a fost legată de a noastră — Nașterea, viața și moartea sa vor ocupa un loc de onoare în istoria Romînilor și în evoluțiunea politică și socială a acestui popor. Aceste sentimente unanime ale țărei sînt exprimate astăzi prin forma cea mai înaltă a cugetărei romînești, ca stat, prin telegrame de condoleanțe a regelui către consiliul municipal din Viena, iar ca regrete eterne și de durere, prin acele cîteva flori, care simbolizează lacrimile tuturor Romînilor, și pe care o delegațiune din București le vor pune pe mormîntul lui Lueger! _ _ , un Const. V. Obedeanu ^ Adeveruri^ * ‘ Veghere ! Oficiosul francez al guvernului continuă a se alarma de acțiunea ce vor să întrepindă takiștii la sate și afirmă sf. solemn că „autoritatea va trebui să vegheze“. Va trebui chiar să se vie cu o lege contra takiștilor la sate, rezervîndu-se satele exclusiv pentru d. Haret! Destindere Votarea desființărei Contenciosului a fost, după „Ci pandanț“ „un delicios sentiment de... „destindere nervoasă Cu alte cuvinte, îi țîrîia guvernului inima sub.... jiletcă! ’ Cugetare ! Ioină Nădejde a avut dreptate să-și puie nădejdea în d. Brătianu, dsr d. Brătianu, n’a avut de loc dreptate să-și puie nădejdea in Nădejde. Rigoletto PROSTUL de B. Brănișteanu Sînt cîțiva ani de cînd am publicat în acest loc sub titlu „Să fim proști!“ cîteva reflexii asupra șanselor mai mari pe cari le au prostii de a reuși în lupta pentru existență De altfel înțelepciunea populară care nu e decit precipitatul unei experiențe seculare, a recunoscut de mult că norocul e al prostului, confirmînd astfel părerea emisă de mine în foiletonul pomenit, care, în vremea lui, a provocat o vie corespondență a cetitorilor, o dovadă cît de mult îi interesa problema pe care eu o pusesem sub forma aceasta paradoxală. „Să fim proști“. Comedia lui Fulda „Prostul“ care se dă la „Teatrul National“ pune iarăși pe tapet cestiunea norocului celui prost. Și de aceia să’mi fie permis și mie a publica aci alte cîteva reflexii asupra acestei cestiuni. înainte de toate însă se impune să ne înțelegem asupra aceia ce înțelegem prin prost, căci aprecierile în această privință pot fi foarte deosebite, după cum arată chiar Fulda în comedia sa. „Prostul“ lui Fulda nu este un om de o inteligență mediocră sau inferioară, — din contră, el este de o inteligență superioară, un intelectual în cea mai frumoasă accepție a acestui cuvînt, dar unul din acei intelectuali cari sînt cu totul lipsiți de simțul practic. Nu sînt tocmai rare exemplarele acestea în viața de toate zilele și iarăș nu e neobicinuit ca asemenea oameni să fie considerați de proști de către marea mulțime cu cari vin în contact și care are mai multă pricepere decît dînșii pentru realitatea lucrurilor. Așadar Prostul lui Fulda, nu este un prost, ci este numai un om nepractic. Nimeni nu va contesta că Eminescu a fost mai cuminte decît toți acei din generația lui cari au parvenit, au știut să facă avere, să domineze... Cu toate acestea, pentru acești biruitori Eminescu trebuia să fie un prost, pentru că-i lipsea simțul practic, acela care să-l facă să înțeleagă că în vremea lui se ertau unui om cele mai abominabile crime dacă îl duceau la poziție și avere, dar nu sa erta cu,nin"î un preț, să fie sărac. Iată deci că Prostul lui Fulda, este un prost pentru aceia care au inteligența mediocră a omului practic și desigur o simpatică inteligență pentru acei cari nu cred că inteligența trebuie căutată în stomac. Dar intelectualul socotit Prost, de cei mulți, nu socoate și el pe alții proști? Și nu-i socoate cu drept cuvînt? Evident că da. Evident că pentru intelectual va fi prost omul care își petrece o viață întreagă în groaznice frămîntări pentru a face avere, care trece pe pămînt fără a pricepe farmecul cerului azuriu, fără a gusta splendoarea naturii, fără a se adăpa la izvorul științei și la frumusețile artei. Evident că , pentru omul cult, ignorantul care trăește ca vita și a căruia unică licărire de inteligență este setea de cîștig, indiferent cu ce mijloace ar putea-o satisface, evident că pentru omul cult un asemenea ignorant este și trebue să fie un prost. Ba dacă-i vorba să-mi spun părerea mi se pare că ignorantul acesta e adevăratul prost. Ei bine, voi face o afirmatiune care se va părea hazardată, dar pe care mulți o vor accepta cînd o vom dezvolta, afirmatiunea că acest soi de proști, neturburatî de cuceririle știnței, filozofiei, culturei, civilizației moderne, că acești proști au cele mai mari șanse de reușită în viață. De altfel dacă veți arunca o privire în jurul d-voastră, veți constata fără multă greutate, că rareori omul intelectual, cult, ajunge dacă ajunge la pozițiunea socială și materială pe care o merită, — că cele mai adesea ori oamenii cu adevărat superiori nu pot duce decît o viață modestă, adesea chinuită și lipsită de strictul necesar, pe cînd ignoranții îi stropesc cu noroiul caruselor lor, fac pe mecenații și pe filantropii și hrănesc din fărâmăturile meselor lor, pe luminătorii omenirei și autorii progreselor iei.. Cum se poate explica aceasta? Schoppenhauer crede că oamenii de rînd nu văd în fiecare obiect decit atît întru cît ar putea fi în avantagiul sau în dezavantagiul lor, pe cînd omul inteligent, cult, vede obiectul însuși și tocmai din cauza aceasta nu poate vedea ce avantagiu ar putea trage dintrînsul sau ce dezavantagii ar putea avea pe urma lui. .Și pentru a-și lămuri mai bine această părere filosoful pesimist dă următorul exemplu: doi oameni vor să joace șah. Li se dă un eșah chinezesc a căruia fiecare piesă e artistic sculptată. Intelectualul șahiat nu mai poate juca cu succes fiind preocupat de frumuseța pieselor,—prostul nu e preocupat decit de folosul ce poate trage din combinațiile figurilor, el e superior deci celui mai inteligent. Explicația lui Schoppertfrauer, e desigur întemeiată. Dar șansele mai mari de reușită ale prostului, se explică încă și altfel,—și această explicațiune, se poate vedea confirmată în experiența de toate zilele, o poți controla privind numai cu ochi deschiși în jurul tau. In primul rînd intelectualul se critică prea mult pe el însuși și prin urmare vede totdeauna cusururile sale,—sau mai bine: e modest, își depreciază puterile. Ignorantul, incultul, e încîntat de persoana sa, primul succes îiși dă siguranța desăvârșită, el are o încredere nemărginită în puterile sale și se pune singur deasupra semenilor săi. Intelectualul, omul cult, are scrupule. Cînd urmărește un scop,, el nu are în vedere numai folosul sau, ci se gîndește și la paguba ce ar putea cășuna altuia... Asemenea gînd împiedică adesea pe intelectual de la o acțiune pe care ignorantul, incultul, prostul, o întreprinde cu efectul că ajunge la avere și situațiune, ceia ce, vai, în ziua de azi se confundă. ■Și Lucrurile nu se opresc însă aci. In viața practică de azi nu poți să reușești întotdeauna numai cu adevărul. Adesea pentru reușita unei întreprinderi, se cere sa minți. Nu vedem noi oare că în societatea actuală totul e bazat pe minciună? N’avem propovăduitori ai religiozitătei care’satei;, patrioți cari nu ar sacrifica pentru patrie un gologan din prisosul lor; legi cari nu se aplică niciodată; principii cari se calcă? Și tocmai cei cari fac aceasta ajung mai sus. Dar încă în comerț? Chiar și în comerțul cel mai cinstit, minciuna e socotită ca îndreptățită... Ori intelectualul, omul cult, în sensul adevărat al acestui cuvînt, nu poate minți. Chiar dacă și-ar călca pe inimă și ar vroi s-o facă nu poate... Nu poate pentru că crede pe toată lumea tot așa de cuminte ca și dînsul și își zice că minciuna va fi recunoscută și el nu va avea nici folosul ce urmărește și rușinea de- a fi încercat să surprindă buna credință a altuia. Ignorantul, incultul, prostul, nu se gîndește la toate acestea, el trîntește fără dezitare și teamă oriși ce minciună și cele mai adesea ori e crezut, iar dacă nu e crezut, nici nu se prăpădește de rușine.. Ba uneori, cel care-l prinde cu ocaua mică parcă-i e rușine lui să i-o spuie... Și apoi omul cult, intelectual, arab-*