Adevěrul, iulie 1910 (Anul 23, nr. 7477-7505)

1910-07-01 / nr. 7477

m m Mii­iile dlul L Uri in­ N­A­Z­B! Succesul f­iov. In revista d-sale d orga din seatr i dt pro­cesul pe care eminentul naționali­­­ dir Iași d. Abgar íuicliu, român neofoș­te viță me­­sopatană, l-a intentat „Adeu­ gruliü“. Cu aces prilej spune p. to­ga, paridul naționalis, adic al d-șșaje, , repurtă un mare succes. Succesul cor s' * in­feptur­ă d. Buicliu Ab­­gar văzînd ca s * i piardă p­­ocesul, și-a în­sușit mattori­ la 4$fre renunțase apăram și a amînat proces«­. Care va ra­­ica amânarea unui proces cu „Adeverul * de/un mare succes al partidilor naționali... .î­n Asta­ î cm /'or­ice d Iorga, morală levin­­tină... Ni­c di să iu uite șeful naționaliștilor vorba omîfinial.. că dacă un grec înșală ioi jidani au jfrmean înșală doi greci și d. lorga e do­r np­ mai <3 jumătate de grec... Pac Echilibristică politică.­Nici o idee, numai cranponii. Uitim<le combinați? Nici un șef de partid n’a fost «aî pre­­jocupat de combinațiunî politicianiste ca d. Ionel Brătianu și aceasta din ceasul în care a eșit la iveală veleitatea sa de a pune m­îna pe șefia liberală. Cînd a luat ministerul de interne și a fost astfel consacrat de d. Sturza, în mod silit, ca viitor șef, activitate» sau în partid, s’i mărginit la întărirea nuan­ței caret sprijinea și la înlăturarea mul­tor fruntași din vechile cadre, in cari n’avea încredere. Cind a luat șefia, preocuparea sa zil­nică a fost să mențină un echilibru în­tre cei din stingă și cei din dreapta, ba chiar a făcut oare­cari mișcări spre Treapta, vestind însă pe partizanii săi că e un simplu joc impus de împre­jurări. D. Brătianu a mai avut o preocupare după ce a luat șefia și anume ca nu cum­va popularitatea d-lui Take Ionescu să crească în dauna sa și partidul ta­­kist să prindă. In acest scop,s’a înțeles cu carpiștii și ambele partide istorice s’au aruncat asupra takiștilor, pentru a-i sfâșia, pen­tru a-1 distruge. Combinația n’a reușit. Capitala a răs­puns la proclamarea șefiei d-lui Bră­tanu cu un triumf electoral pentru tu­riști și tot așa a răspuns cînd s’a în­­cercat exploatarea atentatului împotriva primului-ministru. Noul șef al liberalilor a reușit însă să mai prelungească acțiunea comună r carpiștii contra takiștilor, de­și s’a s .m­ulit în lumea politică inutilitatea spri­­inului guvernului în acțiunea între­­prinsă de partidul d-luî Carp contra par­­idului d-luî Take Ionescu. In cele din urmă s’au convins și car­­piștii de aceasta și cînd au pus d-luî Brătianu chestiunea retragereî la gu­­vern, atunci s’au încredințat că au aface nu cu un om politic superior, ci cu un toln­îcian partizan al tragerilor pe sfoară. Carpiștii au dat atunci un asalt gu­­vernului d-lui Brătianu. Dar n’au reușit, fiind­că nu putea prinde în 24 de ore, campania lor de opoziție după trei ani de acțiune para­dă contra takiștilor. * * * E însă adevărat că d. Brătianu s’a spe­riat și a alergat după combinațiuni, a recurs la toate mijloacele politicianilor in primejdie de a perde puterea, pentru a se­mnai putea crampona de guvern. Primele ocheade le-a aruncat takiști­lor,­­ acolo vedea salvarea. Dar d. Take Ionescu, dîndu-și seama că are a face cu un șef, care înșelînd azi pe d. Carp, cu siguranță că va în­șela mîine pe im altul, mai ales pe unul pe care-l crede mai puternic și mai pri­mejdios adversar, d-nu Take Ionescu a adoptat o atitudine care să convină nu­mai intereselor sale de partid și scopu­­lui politic pe care-l urmărește. C. Brătianu s’a mulțumit însă și cu această atitudine a d-lui Take Ionescu, căci teama ce o avea ca takiștii să nu cadă de acord cu carpiștii asupra unei acțiuni de răsturnare, i-a dispărut re­pede. „ Carpiștii au dat atunci alarma ca acei cari împedică răsturnarea guvernului, sunt takiștii, fiind înțeleși cu d. Brătianu. In realitate insă, nu numai că d. Bră­tianu n’a stabilit vre-o înțelegere cu d. Take Ionescu, dar a trimes vorbă d­lui Carp, prin emisari conservatori, cu care este în strictă intimitate, că n’are de loc intenția să facă vre-un pact cu takiștii, că a­r fi fost numai o sondare a terenu­lui, etc. Pentru ce a adoptat a­nu Brătianu această atitudine? Pentru ci se temea că tratînd cu d. Take Ionescu asupra unui acord, de pildă pentru convocarea unei Constituante, să nu provoace o imediată înțelegere a l­-lor Carp și Take Ionescu. Intr’adevar carpiștii încredințîndu-se că nu-i nici un acord între d-ni. Bră­tianu și Take Ionescu, s’au hotărî­t să renunțe la ori­ce acțiune și să aștepte pînă la toamnă desfătarea evenimen­telor. Deocamdată d. Brătianu e încîntat de acest rezultat și că va mai avea putința de a se crampona de guvern, în liniște, cîte­va luni. La toamnă de sigur că iar­na începe să caute alte combinațiuni pentru a pre­lungi guvernarea sa. De altfel însuși șeful guvernului re­cunoaște că nu mși cere posibilitatea să realizeze vre-o nouă reformă, ci ra­țiunea lui de a mai sta la guvern, o justifică pe afirmarea că nici unul din partidele de opoziție n’ar fi în stare să ia puterea sau n’ar fi în stare să se men­țină la guvern contra a două partide. Și argumentul cel mai tare al d-lui Brătianu pare a fi acesta: dacă ...... că liberalii, cei mai bine ori ar fi mai pot guverna de­și am l­­a partid­e opoziție sunt divizate,­­ duverna un cabinet CarD *n îl pronnp­ților și takiștilor, sau un abi Ionescu contra liberalilor și cu De acei» d. Brătianu e fer­e încă nici o șansă că se vor păca partidele de opoziție o­cuparea sa, e să manevrez să împedice această împă­ ­ °mêntar, ar slăbi numai puterea ,4,1 ;Unere și curăteria sufletească cu dr­­ajena din miduril, acestea. t f | | Rp. w Adeverum­-Succesu satt It1 .; II­e4 slÎVcesu­!" al Primului miniștri Aali­lai mu istru Viî do rxl­rie ? misiri .iveif^1 m'HÎ Ștrilfir Haliçi, cari au dus trata­mentai iese! >C,ndi munestecî 1111 grec cu un bulgar, ci “I Un mare naționalist român. Explicații 5­41(1­0m­ vorbind de greva din atelierele Tk1:"­ Cu lu­crătoriiî eî au cer sărbători a sărbatoa au maî multe chiar decit cer Vil mace cer­e parale și asta ceî deli nu au obiceiul să dea, cu toate ci .'urile secrete. Rigoletto erarchi eî maî vajnici adversari ăî e; de Roman, nu îndrăsnesc să se­­ fe de dinsul. Vă puteți închipui te d­­­ai ;• ■­i t.re si, fie acest erarch, dacă h țara n<­aatră, țara samavolniciei prin eț­­­celențăj. —el ai fost încă ridicat cu iafi­danul , supus unei judecăți sumare și sur gnu nîi a o mînăistire. tr că atitudinea episcopului d Buiu , dictată de un sentiment de adîn­că ce ■­ ugere, se vede că el e o adevărați l­a un alt sol; un bărbat care simte în tr însuți chem­areă de a fi și mucenic­­ul neclin­tit în cuvințele sale. Ș i dacă de mult cei cari urmăresc lui buranța din biserică, au făcut o apropier­e dre­­ episcop­­ul de Roman și Mitropolitul Prim; d, această apropiere s’a impus ma­i­n­ s î­n nr op­t din urmă cu tot dlima din Ac­uzațiu ; s’au ridicat împotriva Mi­t­ropo­­litului P rimat și acuzatiuni s’au rid: 1 '• 'ripoi' a episcopului de Roman. r­e a făcut Mitropolitul Primat se știe A­uzi^t d,­ toată trecerea sa, a pus în jo toată­­ influența sa, pentru ca să nu fie jn 11. A cer­ut sau cel puțin a admis ca ace zakutii săî să fie pedepsiți, persecutați­ I. silift a făcut totul pentru a întinde mu­șamalia asupra acuzatiunilor ce i s’au a uuz­­ ;i nu-i greu de înțeles că dacă a obți­­n­i? oat" acestea dela politicianii liberali nu i ..a obț­inut cu ușurință și nici fără sa­crifiile... Cine știe ce angajamente a trebu Î ia și mai mult ca sigur că nu­mai a pe actele sale. fost acuzat și episcopul de Roman, nu a procedat, acest erarh­? .parte de a căuta să ascundă acuza ‘ 11se, el le-a pus în evidență. Nu i-ar i fost:,,, ,re,i­e,je'j iUx să colinde pe la ce ■nan; S]­, a ]e cocoloși,—și ce primire bu a,j îi avut. Dar n’a făcut aceasta, ci ci gias t­­ire a­ cerut să fie judecat de Sinodu jK, iar •­-! știa ostil sieși, să fie judecat pen­tru al­­tele de cari a fost acuzat. O ' j ■ ‘­­‘s­tă în ce termeni a cerut aceasta: 4'Np'se fie trebuință ca să mă acuze tot m^mmnii Statului Sinod, cum au și să oficî atunci ar deveni imposobilă la t­el,ea fineî judecăți sinodale în Biserici s­uță ce­ fau Ortodoxă Romînă, nicî doîsai 5ei’ 5| n­ufi­ aî unul singur. Unul stagn­ I ac­iîa­și să-și ia răspunderea acu '­’Vii Sfintelor canoane, iar ei ma lira gata a sta, la judecată. Sinod ! C­,isTOI!arta de urgență a Sfîntulu­i e­t Ic;i a­r judece, căci eu nu pot su chi / 1 du Pri“Anii și pălmuit pe nedrep­t-v. .U5' R.ta­talor mei duhovnicești din "­‘c' t'tar este dată spre păstorire ,­i­pij ■. feri ca Biserica căreia slujesc P la un singur moment pentru ,ț . Jf.ere­mea mtp­erarhiî tarei, daci hienuifi 1 51 vredni; de a mi se lua ar­ e dramă din viață — Viața într’o mică garnizoană germană — Inebunită în fața juraților Nu sínt, oare aceste titluri ca acele ale unui roman senzațional?­u toate acestea ele vor corespunde i­. totul faptelor pe cari le vom povesti­i cele următoare și cari corespund strict adevărului. Mat­eri telegramele au anunțat că procesul din Allenstein a trebuit să fie întrerupt, pentru că acuzata a înebunit. Această laconică telegramă anunța sfâr­șitul uneia din acele drame cum nu se pot petrece de­cît în timpul nostru și într’o societate în care avem un amestec de obiceiuri vechi medievale cu atît mai apăsătoare cu cît alături de ele, se dez­voltă toate libertățile de moravuri și de­generescențele fizice cari sunt un apana­­giu al societăței noastre moderne. * Eroina dramei din Allenstein este­­ o doamnă Weber, foastă soție a maiorului de Schön­ebek. Acest maior o luase în că­sătorie pe cînd ea nu era decit o fată de vre-o optsprezece­ ani, iar el era un flă­cău mai mult decit tomnatec. Ea era fa­tă bogată, dar , crescută de o mamă­ vittre­­gă și de un tată care nu-i dăduse nici o atențiune, devenise o fire nervoasă, lesne influiențabilă și de o moralitate mai mult decit șubredă. Cu așa predispoziții și cu un barbat ca­re pe lingă că era bătrîn pentru dînsa, nu­ avea nici timp să se ocupe de ea, intra cît timpul ce i-l lasă serviciul îl întrebuin­ța pentru vânătoare, nu e greu de înțe­les că trecu repede din mină în mină și deveni obiectul tuturor mahalagismelor din mica localitate Allenstein unde își gă­sise soțul ei garnizoana. Proverbul nostru spune că ce știe satul nu știe bărbatul. In cazul acesta lucru­rile n’au fost tocmai așa, ci bărbatul știa tot atâtea cine știa și satul dar se făcea că nu le vede. «­Dar au mers lucrurile cît am­ mers și cum au mers pînă cînd într’o zi, actuala doamnă Weber, pe atunci soția maioru­lui Schönebek, făcu cunoștință cu căpi­tanul von Goeben. Acesta participase la războiul burilor ca voluntar și se bu­cu­ra de mari simpatii printre ofițerii din Allenstein. Povestirile isprăvilor sale din Africa o zăpăciră pe biata femeie care pe deasu­pra credea să apară ceva mai măreață în ochii întregei garnizoane dacă la celelal­te cuceriri ale sale o va putea adăugi și pe aceasta. El, sub aparențele sale cava­lerești, era unul din acei nenorociți cari dacă nu iau o femee este că nu pot să o ia Soția maiorului îl­­ întâmpinase la jumăta­tea drumului. La a doua întâlnire, ea nu mai avusese ce să-i refuze, în camera soției celui pe care îl ucisese și că între dînșii a avut loc o scenă. Dimi­neața o servitoare a găsit corpul neînsu­flețit al maiorului într-un sac de stage. Cel dintâi a chemat la Goeben. El anunță și autoritățile militare. In primul mo­ment se crezu că e vorba de o sinucide­re, cînd se constată însă că din revolverul ce avea maiorul în mină nu lipsea nici un glonte, s’a conchis că la mijloc trebue să fie un asasinat. Goeben încercă să pre­zinte lucrurile ca și cînd un hoț care voia să fure niște argintării prins asupra fap­tului l-ar fi omorit, pe maior. Dar fără în­târziere lumea îl desemnă pe el ca autor al crimei și după ce a fost arestat a și mărturisit fapta sa, înainte însă, ca să fi fost adus înaintea judecătorilor, el s-a judecat singur sinucigîndu-se, nu însă fără a fi ridicat mai înainte grave acuza­ți­uni contra femeei pe care declarase că o iubise, acuzațiuni cari în treacăt fie zis au fost dovedite în decursul dezbaterilor procesului ca neîntemeiate. Dar dacă Goeben era mort, afacerea nu era totuși terminată. Doamna de Schoenebek devenită între timp doamna Weber, fu acuzată ca părtașă la crimă și tradusă după multe peripeții înaintea ju­raților din Allenstein. Aproape treizeci de zile au durat dezbaterile și încă nu se terminaseră.­ Toată viața intimă a aces­tei femei a fost dezvelită. E drept în ședințe secrete dar totuși în fața atît­or oameni. Nu era zi ca bieta femeie să nu ai­bă un grav acces de nervi, ea repeta me­reu: „nu mai pot să îndur atâta“, — dar în zadar, justiția trebuia să’șî facă dato­ria. Și pentru ca toată lumea să știe că’și face datoria, deși s’au declarat ședințe se­crete, s-a admis ca reprezentanții presei să asiste la ele. La un moment dat, cînd in discuțiune aveau să fie lucruri extra­ordinar de delicate, procurorul a cerut excluderea presei, dar Curtea constatînd anume că reprezentanții presei au făcut dări de seamă cît se poate de conștiincioa­se, a respins cererea procurorului și a admis ca presa să asiste și la aceste dez­bateri. Dar femeia nu a putut rezista pînă în cele din urmă. Cînd procesul se apropia­se de sfirșit și se dovedise cel puțin inocența ei penală, ea a încercat să se si­nucidă și medicii experți au constatat demența ei complectă și nevoia ca să fie închisă într’o casă de sănătate. *­Așa s’a terminat drama din Allenstein. Ea a arătat la ce aberațiune duce concep­ția exagerată despre rolul și onoarea ofițe­rului, concepție ce se infiltrează în Ger­mania nu numai ofițerilor, ci și celor cari vin în contact cu dînșii. Dar această dra­mă a mai arătat mai mult de­cît faimosul roman al fostului locotenent Bilse ,,Din­­tr’o mică garnizoană“, cît putregai se as­cunde de­desubtul strălucirei ofițerești, iată camarazii cari nu se jenează să-și în­șele camaradul și superiorul, comitînd a­­dulter cu nevastă-sa. Iată însuși maiorul care știe aceasta și închide amîndoi ochii. Iată în sfirșit­ un ofițer model și stimat de toți camarazii săi mergînd pînă la asa­sinat și, cînd se vede perdul, denunțând răzbunării moralei burtă-verzilor și unor chinuri cari au dus-o la nebunie, pe fe­meia căreia declarase că vroiește să-și în­chine viața. -------------##------------­ Ar if a! XXm-iea No. 747? fOMDATOR *LEX. V. BELDSMANU IR­TATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agenției de Publicitate A­I R­O­L SCHULDER & Comp. :­­radio Carageorgevici No. 18. —Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI? J­uriști, Strada Sărindar No. 1î BANI j- m ÜN .JB NUMĂR Apare zilnic du­in­timele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții noștri Joi 1910 DIRECTOR POLITIC CONST­­UNNN­E ABONAMENTE: Un an. isi­. Lei Ifi.— j Trei luni .ii. Lei 4.— Și« luni ... „ 8.—­­ O luna. ... » Ltd Pentru străinătate prețul este îndoit. TELEFON: Direcția și Admin Redacția: cu Capitala JoC „ 14/10 „ „ Praviljeist­­­n 14/99' n „ Strai­natarea „ 12/40 g un N­U­MAR De aci începe însă fatalitatea pentru a­­fi îndoi. El vrea ca dînsa să rămăie nu­mai a lui. Nu s’a putut stabili dacă din dragoste sau pentru că vroia să apuce a­­verea ei destul de considerabilă. Probă­rii că ambele aceste motive s’au îmbinat în mod straniu la dânsul. Ea pentru a-i apare mai interesantă sau fiind­că se sim­­ția chiar de fapt nenorocită i se plînge mereu împotriva bărbatului ei. El începe să se vadă în postura cavalerului medie­val chemat să-și apere amanta inimei­­ sale și fel de fel de idei încep să o obsedeze mai ales­­ aceia absurdă a unui duel fără de martori la care vroia să-l provoace pe maior. ■ In noaptea de crăciun, așa cel puțin a pretins el, ea îl puse sub pom să jure că o va scăpa de soțul ei. El jură. Ei bine, un ofițer cînd jură trebue să se ție de cuvînt. Plecă deci din casa maiorului, își căută fel de fel de treburi pînă la miezul nopței, iar după aceasta se duse spre casa maio­rului, pătrunse printr’una din ferestre în interior și se îndreptă spre camera de cul­care al stăpânului casei. Acesta trezit din Somn, puse se­ înțelege mina pe revolver. Aci lucrurile sânt iarăși nelămurite. Go­eben pretindea că numai după ce a văzut că maiorul a vroit să tragă asupra lui a descărcat și el revolverul cu care se înar­mase. Cu această explicație el vroia să do­vedească cum că intențiunea lui a fost ca­­­ să-l provoace pe maior la acel duel fără de martori uzual în chestiile de femei în evul mediu, după spusele lui Goeben. Așa că dacă Goeben a văzut că nu va putea vorbi cu maiorul, acesta pregătindu-se să tragă, a tras el cel dintiiü și a tras așa de bine în­cît maiorul a rămas mort pe loc. Ce a urmat e învăluit într’un adine­varat al căreî s’a așteptat­­ cu totul la altă mister. Fapt pare a fi că Goeben s’a dus atitudine și altă energie din partea guver­" *’■"# ------------■ D-na de Sehemebek Scuzele dela Pireu și­­ am­stii­a d-lui Djuvara Tn sfîrșit, enervantul conflict cu Grecia s’a terminat! Scuzele prezentate Dumi­neca trecută de către căpitanul portului Pireu d-lui Periețeanu, comandantul va nui­i împăratul Traian, au pus capăt a­­cestui conflict, din care dacă megalopre­­pia grecească a eșit cam rănită, nu e mai puțin­­ adevărat că el a scos în relief și lip­sa de abilitate și fineță diplomatică a gu­vernului nostru. Faptul în sine că scuzele guvernului din Atena au venit abia la trei săptămîni du­pă scenele de sălbatecă piraterie, la cari s’au dedat ordurile plebei din Pireu pe bordul vasului nostru, dovedește în­dea­­juns această lipsă de abilitate de care ne plin­gem. Și ca să nu se pară că exagerăm ceva, să ne închipuim că ofensa pavilionului Romîniei, sub care se adăposteau­ și două odrasle ale familiei noastre princiare, s’ar fi întâmplat unui vas englez, german, francez, rus, italian sau austriac! Ce s’ar fi întâmplat­ într’un asemenea caz? Desigur, în maximum 48 de ore, gu­vernul d-lui Dragomir ar fi făcut scuzele cele mai umile și ar fi dat satisfacția cea mai întreagă posibilă, iar jobenul d-lui Kalerghis, ministrul de externe al regelui George, ar fi trebuit cu siguranță să fie dus­ la călcat în urma atîtor ploconeli la cari ar fi fost supus. Cu noi însă, oameni „înțelepți și pacie nici“, au mers lucrurile mai ușor. Trucu­rile și fineța bizantină au știut, să reziste timp de aproape trei s săptămîni stăruințe­lor și injoncțiunilor noastre, ori­cît de jus­tificate au fost ele, cedînd abia atunci cînd lumea mai­ mai că uitase de existenta u­­nui conflict romîno-grec. Dar, în sfîrșit, respirăm azi mai liber, iar Metternich-ul României, d. Alex. Dju­­vara, mintu­it de an­­sihia cu s­recla, poate să-și­ îndrepte în altă direcție agora-î și energica-i activitate! Nu putem încheia însă aceste observa­­țiuni fără de a releva că sentimentul ade- CHESTIA ZILEI Totul universal Tinerimea generoasa seagitfe pentru votul universal. Premierii! ! Lasă-Î sä se joace Vindenii că baloanele lor tot plesnesc­, azului nostru, pentru apărarea cinstei și demnităței sale pălmuite în mod atît de grav de către derbedeii din Pireu. Intr’adevăr, dacă guvernul d-lui I. Bră­tianu, la prima veste despre actul de pira­terie de la Pireu, ar fi răspuns cu aplica­rea imediată a legei represaliilor votată de către conservatori la 1905, silind ast­fel guvernul din Atena să joace el rolul de reclamant,—da, în acest­ caz, d. Alex. Djuvara ar fi fost în gîndul și dorința în­tregei opiniuni publice românești. Da, numai o asemenea atitudine băr­bătească și demnă ar fi fost la înălțimea orerască ce ni s’a adus, fără ca nimeni să ne poată obiecta nimic, fiind­­ absolut în drept de a apăra, demnitatea pavilionului Romîniei așa cum înțelegem noi și cum ne dictează înșiși legile noastre existente. Și într’un asemenea caz ziarele guver­nului puteau să ne vorbească cu fruntea sus de succesele d-lui Djuvara, fără tea­mă de a fi micșorate nici de noi, nici de cealaltă presă a opoziției. Dar d. Djuvara a preferat mai bine să facă o politică „profundă“ decit cea pe care o indica opinia publică. Tardivele scuze de la Pireu ne-au do­vedit însă că ministrul de externe al Ro­­mîniei n’a fost, în conflictul cu grecii, omul care să înțeleagă nici revolta, nici pursul opiniunei publice romînești. E de regretat. I. Rusu-Abrudeanu Discursul contelui Tisza în Camera Ungară Ședința de ori a Camerei ungare a fost din nou preocupată de „chestia na­ționalităților“. Contele Ștefan Tisza s’a ilustrat iar, culegînd lauri, prin atacuri violente contra fraților noștri de peste munți, expunîndu-și vechiul și cunos­cutul sau punct de vedere prin care neagă pur și simplu existența unei che­stii a naționalităților în Ungaria. Discursul a produs o impresie peni­bilă în cercurile romînești, cu atît mai mult cu cît se spera că partidul care a repurtat victoria în alegeri, va ș­i să fie mai conciliant cu învinșii. Iată cum s’a exprimat asupra acestui discurs, președintele partidului naționa­lităților, deputatul Teodor Mihali într’un interviev corespondentului nostru din Budapesta : „Discursul contelui Tisza n’a putut de­cît să înrăutățească situația. Deputații partidului naționalităților au găsit situația așa cum este și acum și aceasta situație nu se va putea schimba cît timp vor exista naționalități. Dacă se recunoaște că naționalitățile au dreptul la dezvoltarea lor culturală și la dezvoltarea limbei, trebue să li se dea și prilejul de a se organiza pe bază națională, pentru că după concepția mo­dernă actuală, nici națiunile, nici cla­sele nu-și pot apăra interesele fără organizație. Contele Tisza însă neagă pur și simplu posibilitatea acestei organizații. In acest scop s-au și făcut încercări directe indicate de contele Tisza. Clerul superior a declarat însă că nu își poate lua rolul ce i se dă pentru că nu va putea avea nici o influență asu­pra poporului din cauza dispozițiilor pe cari le-a luat guvernul ungur față de biserica romînească. Noi, deputații naționaliști vrem să re­­zolvim chestiunea în mod fundamental și vrem raporturi pacînice reale cu un­gurii. Totul atîrnă de guvern. Contele Tisza poate fi un mare bărbat de stat, dar viața practică nu o cunoaște, căci dacă ar cunoaște-o nu ar spune că romînii urăsc pe unguri. Dacă izbucnesc din cînd accente de indignare și se ridică plîngeri, acestea nu sunt îndreptate contra națiunei ungare, ci în contra procedeurilor nedrepte ale guvernului ungar. Sificiul internațional Organizațiile muncitorești în Europa.— Num­ărul sindicatelor.— Țările cu ade­vărată putere sindicală.­— Grevele și sindicatele.— Cele trei ten­dințe.— A apărut la Berni­n un document, care a­­runcă o oarecare lumină asupra unuia din aspectele cele mai tulburătoare ale istoriei economice din vremea de față ; anume a a­­părut al șeaselea raport asupra mișcărei sin­­­­dicale internaționale. Se știe că de vre­o cîți­­va ani,­ organizațiile muncitorești din di­­­­verse țări s’au federat și au ceat un secre­­­­tariat internațional al căruia sediu e la Ber­­l­in și al căruia titular actual e d. Legien, de­­­­putat socialist în Reichstag. Acest secretariat convoacă în conferință, la fie­care doi sau trei ani, pe funcționarii organizațiile sindicale ale fie­cărei națiuni; de asemenea, el publică în fie­care an un raport despre situația mișcărei muncitorești internaționale. Raportul despre care vorbim dă in­forma­țiuni numai asupra anului 1908. Prin urmare, el vine cam tîrziu, dar raportorul, d. Legien, lămurește aceasta prin dificultățile ce a în­tâmpinat în adunarea diferitelor rapoarte na­ționale, cele din Belgia mai cu seamă, cari dau rezultatele anchetei sindicale din 1908 nu i-au fost trimise de cir­isf 30 Martie, 1909.’ De astfel, o așa muncă de documentare nu-i ușoară, dacă ne gîndim la numărul cel mare de fapte ce trebuesc culese și la mijloacele cam primitive de cari dispun organizațiile muncitorești în unele țări. Deci, informațiunile pe cari ni le dă d Legien sînt dintre­­eele mai noui cunoscute. Ele vin m­ai din toate țările unde există o mișcare sindicală mai mult nu mai puțin dezvoltată.­­ Lipsesc rapoartele din Rusia, România, Ar­gentina, Brazilia, Australia și Japonia. In Ru­sia, guvernul Țarului împiedică centralizarea sindicatelor; în Argentina și în Australia nu există organizație națională de sindicate; to­tuși, între aceste din urmă tari și Berlinul a avut loc un schimb de scrisori, care face să se creadă că mișcarea muncitorească aus­traliană, care e foarte puternică, va sfirși prin­ a intra în relații mai strînse cu interna­ționala sindicală din Europa * lara acuma care era numărul sindicatelor în țările afiliate la sfârșitul anului li). 8: Marea Britanie, 2.406.742; Germania, 2.382. 401; Statele­ Unite, 1.588.000; Italia, 546.650; Austria, 482.279; Franța, 294.918; Suedia, 219.000 ; Belgia, 147.058 ; Olanda, 28.845 ; Da­nemarca, 120.850; Ungaria, 102.054 ; Norvegia 48.157; Spania, 44.192; Finlanda , 24.009 ; Bul­garia, 12.933; Croația, 4 520; Bosnia, 3.997; Serbia, 3 258. ’ Trebue să remarcăm că pentru Franța nu s’a indicat de­cît numărul sindicatelor aflate la conferința generală a muncei, căci oficiul mimed semnala în 1904, pentru întreaga țară 715.576 de sindicate.­­ Dacă se admite aceasta cifră, iar pentru Australia și Noua Zelandă numărul de 213,136 pe care îl dă statistică cea mai nouă, ajun­gem la un total de 9 milioane 308 mii 157 de sindicate pentru douăzeci de țări. De­sigur această cifră e respectabilă; darea nu reprezintă totuși de­cît într’o foarte slabă proporție ansamblul populației muncitorești căci numai în Franța se numără peste 8 mi­lioane de muncitori industriali și agricoli. In adevăr, trebue să constatăm ca numă­rul absolut al sindicatelor nu arată puterea sindicală adevărată a unei țări. Această putere nu poate fi calculată exact, de­oarece lipsesc amănuntele necesare de­cît la sută e numărul muncitorilor sindicat­ și organizabili. Uneori recensămintele oficiale sunt prea vechi; adesea e cu neputință să se determine numărul muncitorilor organizabili din diversele corporații. In deobște, se crede că mai bine organi­zați din punctul de vedere sindical sunt mun­citorii din Germania, dar nu-i așa. In reali­tate, sunt cei din Danemarca, unde 48 la sută din toți muncitorii sînt sindicați, apoi cel din Suedia, unde sînt 40 la sută. De altfel, nici nu se poate calcula cu pre­cizie jumănui muncitorilor care pot fi orga­nizați în Germania, de­oarece acest număr e necunoscut. Calculînd prin comparație, se crede că trebue să fie de 25 pînă la 30 la­ sută. In Franța, numărul afiliaților la Confede­rația generală a muncei nu­ atinge 3 la sută din ansamblul muncitorilor. Pentru Belgia în 1908 nu erau de­cît 2 la sută sindicați din totalitatea muncitorilor. Deci, în ansamblul ei, organizația munci­torească nu-i încă destul de dezvoltată. To­tuși, experiența ne dovedește că ea e departe de­ a fi fără de putere și cauza e că ea con­­stitue o minoritate lărguitoare insinuantă, care în unele împrejurări poate prea bine să ri­dice massele. •3f Iată încă vreo cîteva cifre în remante, care arată spiritul de rezistență și de combativi­tate al m­uncitorilo::;

Next