Adevěrul, noiembrie 1910 (Anul 23, nr. 7597-7626)
1910-11-01 / nr. 7597
Arm! a! XXW-lea No. 7820 FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATĂ EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER A Comp. Strada Karageorgevici No. 18.—Telefon 9/4 BIROURILE ZIARULUI » București, Strada Sărindar No. II 5 BANI UN RUMAR Apare zilnic cu ultimele știri telegrafigș.și o teleforiie de la corespondenții noștri încurcătura carpiștilor cu profesorii universitari —Care e punctul de vedere al direcțiunei partidului — Declarațiile unui marcant personagiu junimist Ziarul d-lui Filipescu, deși sunt trei feile de cînd lucrul a fost relevat, nu a găsit încă răspunsul pe care-l datorește in chestiunea încurcăturilor creiate în partidul d-lui Carp prin atitudinea de tot recentă a universitarilor junimiști. Și întârzierea aceasta ni se pare cu atît mai curioasă, cu cât „Epoca“ avea obiceiul să pună multă, uneori chiar prea multă grabă în răspunsurile la cari o obligau polemicele de presă. Cu toate acestea, până astăzi, contrar acestui vechiu obiceiu, ziarul d-lui Filipescu a tăcut și tace încă, tace fiind-că, probabil, nu-i convine să dea un răspuns hotărît în numele directivei partidului, răspuns care s-ar putea întîmpla să grăbească conflictul dintre profesorii universitari junimiști fie cu d. Carp personal, — care preconizează sistemul economiilor budgetare, — fie cu unii fruntași ai partidului, raliați la punctul de vedere al șefului. Dar dacă „Epoca“ nu a găsit încă formula, îi vom înlesni noi răspunsul, cu care, de altfel, e datoare. # Noi afirmăm, — și lăsam ziarului carpist sarcina să ne dezmintă. — că direcțiunea partidului d-lui Carp privește chestiunea sporirea salariilor profesorilor universitari dintr’un punct de vedere care nu e de natură să mulțumească profesorii junimiști de la Universitate. De altfel precizăm acest punct de vedere, pentru mai buna lămurire a „Epocei“, reproducînd întocmai declaratiunea ce ne-a fost făcută de către un distins personagiu junimist, al cărui cuvînt contează în direcțiunea partidului carpist. Punctul de vedere al direcțiunii partidului, ni s’a declarat de către acest marcant personagiu, e cel următor: „Este evident lucru că salariile profesorilor universitari trebuesc sporite, deoarece sînt prea puțin plătiți. Dar dacă profesorii universitari sunt rați plătiți, sunt și mai rau plătiți profesorii secundari, care aproape nu pot să trăiască cu cei trei sute șiașezeci de lei lunar. Sporind salariile universitarilor ești implicit, prin urmare, obligat moralmente și față de profesorii secundari, mai ales față de aceștia, cari cu drept cuvînt ridică pretențiuni la rîndul lor. „O a treia chestiune este, însă, strîns legată de sporirea lefurilor la aceste două categorii de membrii ai învățămîntului : e situatiunea materială a institutorilor și mai ales a învățătorilor, situatiune care, toată lumea o va recunoaște, nu e nici din cele mai bune și nici în raport direct cu obligațiunile și răspunderea corpului nostru didactic primar urban și rural." De aci urmează, deci, că în aceeași proporție se impune, — și aceasta dintr’un foarte elementar spirit de dreptate în cumpănirea recompenselor față cu munca, — urmează că se impune o îmbunătățire simțitoare în situațiunea materială de azi a institutorilor și învățătorilor“. Acesta e principiul pe care-și sprijină punctul său de vedere direcțiunea partidului d-lui Carp în judecarea revendicărilor Universitatei. De la principiu, personagiul junimist a trecut la practica lucrurilor, întrebînd : — „Dacă în principiu sînt legitime revendicările profesorilor universitari, după cum sunt și mai legitime încă acele ale corpului didactic secundar și primar, se naște însă întrebarea întrucât budgetul ministerului instrucțiunei publice ar permite aceste sporuri, cari ar însemna o încărcare cu încă patru milioane și jumătate la cheltueli. Socoteala, de altfel, e foarte simplă: trei milioane pentru corpul didactic primar rural și urban, un milion pentru profesorii universitari. „înțelegeți clar, că e în joc »o sumă care contează și în budgetul ministerului instrucțiunei și în acel general al statului, o sumă de care nu se poate dispune așa ușor, oricită bunăvoință ar fi și oriciît de legitime sînt pretențiunile cari se ridică dintr’o parte sau alta. „De altfel, pentru că e vorba de corpul nostru didactic, — a încheiat, adăogînd, personagiul carpist care ne-a făcu declarațiunile acestea, — trebue să mai știți că, în afară de sporirea salariilor, mai este o altă chestiune care ne preocupă : pot înțelegem nu să desființăm activitatea extra-școlară, dar s’o reducem la aceea ce trebue în adevăr să fie, retrimițînd la școală pe acei membrii ai corpului didactic, cu cari liberalii au împănat băncile și toate celelalte instituțiuni financiare ale partidului din cari au făcut adevărate ministere pentru vremuri de opoziție“. * Acesta e punctul de vedere al direcțiunei partidului carpist în chestiunea sporirea salariilor la Universitate, în special și la întreg corpul nostru didactic, în general, punct de vedere care, dacă e în dezacord cu doleanțele profesorilor universitari junimiști, confirmă însă afirmatiunile noastre cu privire la această chestiune. Iar dacă declarațiunile de mai sus sunt lipsite de temei, „Epoca“, care în mod indirect a deschis discuția, are obligațiunea să precizeze lucrurile. Noi credem, însă, că, în numele direcțiunei partidului, nu are nimic de rectificat și nici de adăugat la declarațiunile ce înregistrăm. Dar, în tot cazul, ziarul d-lui Filipescu e ținut să răspundă dacă sîntem în adevărul lucrurilor. In opoziție sau la guvern, un partid politic nu poate nesocoti chestiunile, cari se nasc din frământările uneia sau alteia dintre clasele ce alcătuesc fiecare cu partea sa, organizmul social al țărei, și nu se poate nesocoti cu atît mai mult, cu cit reclamă dreptul de întîietate în lupte pentru regularea succesiunea guvernului de azi. Să se explice, deci, „Epoca și să lămurească, în chip clar și precis, care e punctul de vedere al partidului carpist iață cu revendicările Universităței, punct de vedere care: — afirmăm noi,—■ nemulțumind universitarii junimiști, a creiat o serioasă încurcătură în sferile coducătoare ale conservatorilor. Alex. Mavrodi NAZRITII Micul cusur! In „Viitorul“ nu se mai face politică, ci economie politică de cea mai pură și imparțială speță! Astfel, pe ziua de orî, sîntem puși în fața acestei cumplite dileme. Unde ar fi găsit marea proprietate rurală peste 400 de milioane lei și cea urbană peste 300 de milioane, dacă nu înființa Dinastia celor trei frați Creditul rural și urban? Se știe, în adevăr, că într’o bună dimineață dinastia „La trei frați“ a pus mina în buzunar, a scos 600 de milioane și le-a făcut ca~ doü marei proprietăți! Și iată că azi „marele cusur al instituțiilor de credit stă în culoarea politică a conducătorilor lor, exclamă economiștii „Viitorului“. Din contra, e o simplă întâmplare, un cusur de nimic, că milioanele altora sunt exclusiv pe mîinile Dinastiei!!... Ca să dovedească dezinteresarea sa, Dinastia ar fi în stare să se retragă de la bănci și credite! Pap. TelegraiÎpÎensuiă D. Dinu Brătianu are necontestat ghinion. Altfel d. Mocanu n’ar fi pierdut telegrama cu pricina și n’ar fi găsit-o unul din sutele de mii de locuitori ai țărei, cari au o deosebită simpatie pentru membrii celei de a doua dinastii. Cetitorii noștri au luat desigur cu uimire cunoștință de telegrama prin care d. Dinu Brătianu, directorul Creditului Rural, întreba pe intendentul aceluiași Credit, adică pe subalternul sau, de ce vinuri are nevoe. Telegrama aceasta dovedește în prima linie că d. Dinu Brătianu nici nu e conștient de rolul aricios ce joacă, de situatiunea delicată în care se găsește, — cînd director al Creditului Rural și membru al dinastiei, telegrafiază din Drăgășani, ca un simplu negustor de vinuri, intendentului Creditului Rural ca să-i răspundă, desigur, tot telegrafic, de ce vinuri are nevoe. Această telegramă, va fi arătat poate și d-lui Dinu Brătianu ce rol joacă, în momentul cînd a văzut-o tipărită în „Adevărul“. Pînă atunci nici un moment nu i-a trecut se vede prin minte, că e un abuz nerușinat acela pe care-l face, servindu-se de funcționarii plătiți de Credit pentru afacerile d-sale particulare. Astfel, se vede, că Creditul Rural, e socotit de d. Dinu Brătianu ca o întreprindere a familiei, cu care deci poate face ce vrea. După ce l’a scos de acolo pe d. Dim. A. Sturdza care veghia ca nimic incorect să nu se întîmple, — s’a pus să opereze și între altele a găsit mijlocul comod de a avea funcționari efteni, făcând ca ei să fie plătiți de Credit. Telegrama pe care am publicat-o, evident că nu are cine știe ce mare»»importantă, — ea arată însă în mod lămurit mentalitatea dinastiei, ce înțelege ea prin onorabilitate, cum înțelege să exploateze situațiunea politică ce a moștenit, în interese absolut personale. Director al Creditului Rural, d. Dinu Brătianu se servește pentru afacerile Dinastiei de funcționarii acestei instituții. Furnizînd Creditului, directorii, dinastia insațiabilă vrea neapărat să-i furnizeze și vinul. y Noblesse oblige I Rp ■ [UNK]«Adeveruri** - Prognosticuri De Crăciun vine de Corp la putere. De nu va veni, nu va fi fiindcă n’a voit, ci fiindcă... n’a putut! Pe ei se bișneștiți pe ce se bizue politica „Dinastiei“ ?„. Pe „conștiința“ națională“. Se vede că Banca națională și „Conștiința națională“ e tot una pentru Dinastie! Schimbare de nume In „Monitorul oficial“ de mine va apare cererea d-lui Dinu Brătianu de a se numi și semna pe viitor: Vina Brătianu! Sigoletto Prutani îi pra i ® Mm Scopul întrevedere! Cine vrea să-și facă o idee exactă despre vizita Țarului la Potsdam, n’are decit să urmărească cu luare aminte presa țarei amice a Rusiei, Franța. Ceea ce ne izbește mai mult din partea acestei prese e tăcerea și laconismul ei față de întîlnirea celor doi — cei mai puternici — suverani ai Europei, în însăși inima Germaniei. Atitudinea presei pariziene dă de bănuit că liniile generale ale vizitei Țarului au fost fixate numai după o prealabilă înțelegere cu ministrul de externe francez. In adevăr, un fapt a surprins pe toată lumea cu prilejul întîlnirei de la Potsdam: lipsa toasturilor la prînzul de gală, și aceea, și mai ciudată încă, a unui comunicat oficios din partea cancelariilor de la Berlin și Petersburg. In ciuda naționaliștilor germani, cari au pierdut o minunată ocazie de a cînta un nou aleluia ..dublei alianțe“, întrevederea a păstrat, formal, caracterul unei vizite de familie: o continuam a vechiului obicei al celor doi împăÂi de a se vedea cît mai des.* Țarul a luat, prin urmare, toate măsurile pentru ca omorul propriu a celor două aliate ale sale, Franța și Anglia, să nu fie întru nimic jicnit. Și desigur numai în urma unei dezlegări exprese din partea Țarului, un ministru rus și-a permis să precizeze, în Le Malin, adevăratul caracter al vizitei dela Potsdam. „Guvernele dela Paris și Londra, a spus anonimul ministru, sunt neted informate asupra caracterului vizitei, e hevoe însă ca opinia publică franceză și engleză să nu aibe nici o îndoială în această privință... Suntem niște aliați cinstiți și siguri, gata a îndeplini nu numai toate angajamentele luate în scris, ci și pe acelea cari, deși n’au fost formulate, decurg din împrejurarea că Franța și Rusia sunt legate printr’o comunitate de interese și de sentimente... întrevederea, urmează ministrul, n’are alt fel decit a înlezni convorbirile necesare privitoare la multiplele afaceri din Orient și din Asia. Acesta e unicul rost al întrevederei“. De unde urmează că cele două însemnate chestiuni discutate la Potsdam au fost: chestiunea balcanică și cea persană. Numai așa se explică, de altfel, de ce ministrul de externe rus a însoțit pe Țar în călătoria sa. In ce privește chestiunea balcanică, vizita Țarului a urmărit încercarea unei aproprieri între Rusia și Austria, adecă între țara care a anexat samavolnicește Bosnia și Hertzegovina și între Rusia care, dată fiind șubreda ei stare internă după războiul nenorocit cu Japonia, a fost nevoită să înghită capul și să tacă. Apropiere greu de realizat, din două motive: influența mereu crescîndă a Austriei în Balcani — cum a dovedit-o recenta convenție turco-romînă — și faptul că Franța n’ar vedea cu ochi buni o capitulare a Rusiei, aliata sa, în chestiunea Orientului. In adevăr, Franța nu a putut ierta niciodată Austriei anexarea celor două provincii slave, nu din dragoste pentru ele desigur, ci din pricină că nu-î convine întărirea statului aliat cu Germania. Și asupra acestui punct discutat de cei doi suverani, presa franceză e foarte precisă, prea precisă chiar. •* Desigur, spun ziarele pariziene, chestiunea unei apropieri între Rusia și Austria a fost lung discutată la Potsdam- S’a vorbit pînă și de proectul unei vizite a lui Nicolae al 11-lea la Viena. Și e firesc ca Austria să dorească fierbinte această apropiere,pentru că numai astfel baronul de Aehrenthal va putea să îndeplinească cea de a doua parte a marii sale politici, care se impune după prima, care a fost anexarea Bosniei și Herzegovinei. „In urma unei vizite a țarului la curtea lui Frantz Iosef, scrie Les Débahs, popoarele slave din Balcani se vor crede părăsite de Rusia și fatal își vor îndrepta privirile spre Viena“. Mai mult, o asemenea vizită va îndulci pe francezi. „Ciorapul de lună al economiilor franceze s’ar mai des lega și pentru Austria, care are grabnică nevoie de tunuri perfecționate și de vase de războiu moderne. Așa că, la caz de nouă criză orientală, de Aehrenthal ar putea sta de vorbă cum trebue cu adversarii săi. Credem că Nicolae al 11-lea nu poate privi o asemenea di0ectivă cu seninătate. Gustul său pentru conversație nu va putea merge pînă acolo". " Avertismentul e cit se poate de neted. El ne arată că țarul s’a dus la Potsdam cu mîinile legate. Rusia a trebuit să asculte de sfaturile Franței. Putea face altfel, cînd îi datorește 16 miliarde, și mai are nevoe de alte sume mari de bani ,pentru ca să-și vindece rănile căpătate pe câmpiile Mandciuriei? A doua chestiune discutată de cei doi suverani a fost afacerea persană. Se știe că Rusia, înfrântă de japonezi, caută să se consoleze umblând să cucerească Persia. Și se vorbește chiar de un plan de împărțire a regatului șahilor între Rusia și Anglia. Germania se opune însă din răsputeri la punerea în aplicare a unei asemenea înțelegeri. In timpul vizitei țarului, Berliner Tageblatt se crede autorizat să afirme că Germania nu vede nici un inconvenient ca Rusia să-și mențină trupele ce are actualmente în Persia. Ea nu va îngădui însă cu nici un chip o îmbunătățire a Persiei. Eliberă Rusia să-și lărgească sfera sa de influență în această parte a Asiei, cu o condiție: „respectarea principiului porții deschise pentru comerțul tuturor popoarelor“. Trebue știut însă, în schimbul cărei concesiuni Germania s’ar decide să facă acest pas. Să fie în urma asigurării date de Rusia că nu se va mai împotrivi la întărirea influenței germane în Balcani? Viitorul singur o va arăta. Un lucru e însă sigur. Franța aprobă în totul vederile Germaniei cu privire la soarta Persiei. Presa franceză a spus-o neted cu prilejul vizitei. Motivul? Republica are tot interesul ca forța armată a aliatei sale să nu mai fie slăbită în războaie îndepărtate. Oricum ar fi, diplomația franceză a știut să învîrtească bine lucrurile cu prilejul întrevederei de la Potsdam. Tripla întelegere n’a suferit întru nimic. T. Dragu Lima 1 Noembre 19. DIRECTOR POLITIC CONST.UNINLE ABONAMENTE * Oban. : I 1 . Lei 16.— I Trei luni . Ii 1 Lei A— I lui ... . 8.— I 6 luni. . . » . * ISB Pentru străinătate prețul este îndoit TELEFON: Direcția si Administrația No. Redacția: cu Capitala „ mm Provincia n » „ Străinătata»,, w*** im. 14/10 14/ IO 14/99 12/40 UN NUMĂR BANI5 CHESTIA ZILEI Dispoziția primului ministru I, EI De ce dapanda cheful d sala. Conflictul „șovinist” dintre socialiștii austriac! Presa vieneză și presa romînă — Cele două forme ale conflictului.Á Adevăratele lui proporții VIENA, 26 Octombrie. — Sunt câteva luni de cînd o seamă de gazete vieneze exploatează cu multă lăcomie conflictul izbucnit în sânul social-democrației austriace, între cehi și nemți, arătînd că acest conflict are un caracter de separatism national, un caracter șovinist. Gazetele vieneze sunt în dreptul lor să procedeze astfel, pentru că așa le dictează Si interesul lor de adversari politici imediați, cărora le convine ,perfect să creeze o atmosferă de slăbiciune și decădere in jurul partidului socialist. Este însă ciudat să vezi ziarele romînești adoptînd aceiași notă, ele cari, deși dușmane socialismului în general, n’au însă nici un interes direct și imediat să falsifice lucrurile. Doar nu-și va închipui presa română că prin atitudinea ei va grăbi prăbușirea socialismului austriac, după cum nici ea n’ași putea să fiu atît de naim iicit să-mi închipui că prim atitudinea mea contrară vom împiedeca acea prăbușire. Explicația atitudinea presei române este foarte simplă: vorbește așa, luîndu-se după cei interesați, pentru că nu știe care e adevărul. Noi însă cari am urmărit și studiat chestiunea la fața locului sîntem în măsură să știm purul adevăr, și datoria noastră de cronicari imparțiali este să-l spunem în întregimea lui. Am afirmat în diferite rânduri, că lupta dintre cehi și nemți deși are aparența unui caracter național și șovinist, întru cit cei doi beligeranți reprezintă două neamuri, în realitate are cu totul alt înțeles. Se va fi crezut, poate, că simpatia care ne leagă de mișcarea socialistă ne face să făgăduim evidența. Nic’o dată nimeni n’are dreptul să ne creadă atît de ridiculi, nicit să căutăm noi, la București, a... mușamaliza ceea ce se petrece la Viena. Și, ca document pentru cititorii noștri cari au curiozitatea de a ști tot ce se întâmplă oriunde, vom face azi o scurtă expunere a chestiunei. . .» In două feluri a izbucnit conflictul: întrî în formă politică, în parlament și apoi în formă economică, în sindicate. Să le luăm pe rînd. Partidul social-democrat austriac e organizat pe naționalități: sînt atîtea partide, cite naționalități numără Austria. Aceste partide sînt legate între ele prntr-un consiliu central care le dă unitatea de directivă și acțiune. Programul practic al acestor diverse partide este unul și același, cu deosebirea normal că, pentru agitația imediată și permanentă, fiecare partid își alege din acel program punctele cari îi se par lui mai urgente. In parlament toate aceste partide socialiste formează o singură uniune, carat votează întotdeauna la fel. Cînd se aduce în dezbatere o lege, o moțiune, etc. nu votează fiecare socialist în parte, după cum găsește el cu cale, ci toți votează într’un singur chip, așa cum s’a hotărît în consfătuirea premergătoare. S’a prevăzut însă din capul locului o excepție: în chestiile pur naționale deputații socialiști ai fiecărei naționalități în parte au dreptul să voteze cum vor, fără ca prin asta să angajeze tot partidul și fără ca atitudinea întregului partid să-i angajeze pe dânșii. Această măsură îngăduitoare ca și dintreaga împărțire a partidului pe naționalități, se datorește lui Adler, conducătiorul general al socialiștilor, care e un organizator foarte abil, socotit din acest punct de vedere ca un al doilea Jaurès, căci și acesta a reușit să unifice întreg partidul socialist francez, divizat însă pe alte chestii decit cele naționale. Cit de abiilă a fost tactica lui Adler se poate vedea din aceea că, pînă în vara asta, va să zică în decurs de aproape 30 de ani ea n’a dat loc la nici un conflict. Și faptul că în sfîrșit a izbucnit unul„ — fără să aibă întră proporțiile ce i s*au atribuit — nu dovedește nimic, căci niciodată o singură excepție nu poate să infirme regula generală. Dar să arătăm în ce constă conflictul acesta și cari îi sunt adevăratele proporții: ' * •••' Cu toate că după sfatul de organizare al uniunei parlamentare socialiste deputații socialiști aveau dreptul să voteze independent, în chestiile naționale, ei nu s’au folosit niciodată de acest drept, pentru că n’au fost aduși în situația de a o face1. Socialiștii fiind din principiu pentru libertatea și egala îndreptățire a tuturor naționalităților, de cite ori venea în discuție o chestie privitoare la una din ele, toți deputații socialiști votați în favoarea ei, iar nu numai cei cari făceau parte din naționalitatea respectivă. Așa de pildă, cînd s’a discutat chestiunea ultimelor alegeri din Ungaria, toți socialiștii au înfierat întrebuințarea armatei și împușcarea celor cîtorva luptători romîni. După statut, singurul deputat socialist român, Grigorovici, ar fi avut dreptul să lucreze izolat, colegii lui neluînd nici o parte sau având chiar o atitudine contrară. In realitate însă d. Grigorovicî n’a avut nevoie sa lucreze izolat, pentru că, după propunerea d-sale, întreg partidul s’a angajat în sensul cerut de interesul românilor. Tot așa, cînd d. Grigorovici a interpelat guvernul în contra expulzării din Austria a d-lui Iorga, socotind acest act ca o lovitură adusă CĂRȚII 1 REVISTE ............... — „Traian Demetrescu“ studiu critic de N. Zaharia, — Mama,— roman de Maxim Gorki — V. Zaharia. ,,Traian Demetrescu". — D. N. Zaharia se ocupă de predilecție cu Studiile de psihologie, direcție în care a publicat pînă acum prin reviste numeroase articole, dintre cari unele foarte apreciate. Această înclinare a d-sale se vede foarte lămurit și în studiile literare pe cari le dă din cînd în cînd la iveală. Constatarea asta am făcut-o și deunăzi cînd a apărut în broșură studiul său cu privire la Pesimismul, nebunia, geniul și personalitatea artistică a lui Eminescu; am făcut-o și acum, cînd am cetit broșura asupra lui Traian Demetrescu. In scrierea aceasta, d. N. Zaharia se ocupă de viata, temperamentul, scrierile și personalitatea artistică a poetului craiovean. Cum vedem, o lucrare complectă, îmbrățișând toată personalitatea literară a poetului. Cu toate astea,deși însuși autorul declară că a urmărit în primul rând să înfățișeze pe Traian Demetrescu ca scriitor, lucrarea are mai mult caracterul unei schițe psihologice, scrierile poetului fiind materialul din care d. V. Zaharia a căutat să-i desprindă personalitatea sufletescă, felul de a fi și a simți. Și dacă d. Zaharia a voit să facă altceva, atunci s’a trădat predilecția d-sale pentru analizele și reconstituirile psihologice, ceea ce nu scade de loc meritul lucrărei, dimpotrivă. Viața lui Traian Demetrescu e arătată în mod sumar cîteva date concentrate într’o pagină. Un loc mult mai mare s’a dat capitolului privitor la temperamentul sau. Din scrisori, din mărturisirile prietenilor, din spicuiri de prin scrierile sale, d. Zaharia reconstituește temperamentul așa ele ciudat al poetului. Era un nevrozat Traian Demetrescu. Desigur, nevroza o avea uaștere, dar fusese agravată de tuberculoză. Faptul acesta reese lămurit și dintr’o mărturisire a dlui G. V. Pencioiu, care spune că înainte de boală Traian Demetrescu era „o fire entusiastă și veselă, — de o veselie foarte comunicativă". Anormalitatea lui Traian Demetrescu era caracterizată printr’o exagerată impresionabilitate și printr’o trecere bruscă și nemotivată de la o stare afectivă la alta opusă. Simțirea exagerată și lipsa putinței de înfrînare sunt, după d. Zahria, cele două trăsături caracteristice ale poetului, iar sentimentele lui cele mai dezvoltate au fost frica de moarte și setea de iubire. După ce fixează astfel temperamentul scriitorului, d. Zaharia trece la analiza operelor sale. Asupra versurilor i se oprește puțin. Le găsește lipsite de originalitate, mai ales din cauza fondului lor pesimist, căci pesimismul, după autor, este un subiect epuizat. Cele mai frumoase sînt acelea în cari își arată o parte din adîncul lui sufletesc. Capitolul care tratează despre personalitatea artistică a lui Traian Demetrescu este poate cel mai interesant. Notele caracteristice ale talentului poetului sunt bine prinse. Autorul arată cu multă dreptate că sentimeitlizmul și duioșia ce planează asupra tuturor scrierilor lui Traian Demetrescu sunt note sincere, că poetul nu vrea să facă pe sentimentalul, ci e sincer în tot ceea ce spune. Predilecția lui pentru descrierile de peisagii triste se explică tocmai prin firea sa melancolică, duioasă, tristă. Apusurile de soare și peisagiile de noapte au,la Traian Demetrescu, un farmec deosebit. Cartea d-lui N. Zaharia merită să fie cetită. Ea, netrecînd cu vederea scăderile lui Traian Demetrescu, are în acelaș timp darul de a scoate în relief personalitatea așa de curioasă a nefericitului autor al senzitivelor. Maxim Gorki: „Mama”, roman. — In anul 19Q5, în ziua de Bobotează telegraful ducea în toate părțile lumei , știrea că la Petersburg a avut loc un groaznic măcel. O procesiune a proletariatului din capitala țărilor fusese atacată de cazaci și sîngele a curs din belșug. Știrea a produs pretutindeni o adîncă emoție, pe de o parte din cauza faptului brutal în sine, pe de alta din cauza unei constatări pe care cei mai multi o faceau pentru prima oară, anume că mișcarea revoluționară rusă a intrat într-o nouă fază. In adevăr, acea grandioasă manifestație de lucrători dovedea că un factor nou apărea pa arena r^iunei rusești, expletariatul industrial organizat. Pînă atunci mișcarea revoluționară rusă se prezenta, în ochii străinilor sub o fază specială, indivizii răzleți cari își afirmau revolta prin cite un act zgomotos, teroriști cari complotau în ascuns, mici grupuri de propagandă alcătuite în cea mai mare parte din tineri intelectuali, propagandiști cari plecau „în popor” să ducă broșuri și manifeste. Ceea ce nu se știa însă, era faptul că mișcarea începuse să ia și în Rusia caracterul de organizare a maselor muncitoare ca în toate țările industriale. Lucrul acesta l-a făcut, evident, tuturor abia acea măreață năvălire în stradă a proletariatului rus în ianuarie 1905. Factorul cel nou pornea hotărît la luptă. Romanul lui Gorki ,se ocupă tocmai de acest factor nou. In el e descrisă mulțimea muncitoare pornind singură la lupta pentru emanciparea ei. Nu mai avem a face cu sforțări individuale, cu grupulețe de intelectuali, cu teroriști izozolati, jertfindu-și viața în mod aproape inutil, ci cu mulțimea însăși, vie, în acțiune, înălțîndu-se cu vigoare sub influența fermentului revoluționar. . Individul a dispărut pentru a face loc masei, și odată cu această înlocuire sa schimbat tu scena de vorba de odăița studentului sărac în car trei neputincioși plămădesc planuri uriașe, nu mai e vorba de tainița în care un exaltat pregătește înfrigurat o bombă. O data asta scena e fabrica, e strada, ia actorii sunt masele de lucrători în grevă la manifestații, la procesiuni,cu steagu desfășurat la lumina zilei și chitind cintece revolutionari. Dar partea cea mai frumoasă a romanului lui Gorki este însuși tipul „mamei“, o biată bătrînă care după o viață întreagă de muncă și de înjosire, e cucerită încetul cu încetul de puterea irezistibilă a mișcărei și care se simte înălțați in proprii ei ochi din cauza luminei ce se revarsă în suflet. Fiul ei e arestat, tot cei cari îi sunt dragi sunt arestați, ea însăși e arestată și bătută ,fără milă, ba cu altă resemnare știe ea să primească toate loviturile, o susține și o întăreșt idealul care a cucerit-o. Traducătorii merită toate laudele pentru că au înlesnit cititorilor romîni putința de a ceti această carte despre care spune că e admirabilă, înseamnă a spune prea puțin. Pentru valoarea însăși a romanului li se va erta, desigur, traducătorilor, limba prea puțin îngrijită în can l’au redat —<• hW