Adevěrul, mai 1912 (Anul 25, nr. 8129-8159)

1912-05-01 / nr. 8129

,4 4/ Anni al 2RStF-l«a Ho, §[29 FONDATOR ALEX. V, BELDIMANU PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agenţiei de Publicitate CAROL SCHULDER & Comp. Strada Doamnei, No. 8 Et. I. — Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI , București, Strada Sărindar Np. 11 5 Bani Exemplarul Apare zilnic cu ultimele stiri telegrafice şi telefonice de la corespondenţii săi «i*i» Marţi 1 MaîtTîSU DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE Un anluni vei luni Abonamente cu premii: Pentru străinătate preţul este îndoit. ' \ TELEFON: Capitala....................No. 14 10 M .....................ii 34/73 Provincia . „ 14/99 Străinătatea . . . „ 12/40 Lol­io„. - »»— O.-“ NAZBITII Concentrarea Toţi fruntaşii conservatori sunt de acord că concentrarea este o necesitate neapă­rată, dar toţi pun o condiţie... să nu se facă. Adică nu pun o condiţie, pun mai multe condiţii cari toate au de efect zădărnici­rea concentrărei. Şi totuşi cu toţii se agită pentru a rea­liza concentrarea, nu vorbesc și nu visează decit concentrarea. E curat vorba cunoscută: „Mă duc să caut stăpîn, să dea Dumne­zeu­ să nu găsesc“. Pac. --------------------— '--------------'•»" ' „ ntervenţia d-lui P. P. Carp —--------- — *#' Guvernul tratează acum concentrarea cu şeful conservatorilor După inzistenţele recelui au­ urmat tra­tative directe între d-niî Take Ionescu şi Maiorescu. Şeful democraţilor şi-a formulat în mod precis condiţiile în cari s’ar putea ajunge la­ reîntregirea partidului conservator. Asupra mersului tratativelor n’a trans­pirat decit foarte puţin şi ceea ce s’a aflat am relatat la timp. De două zile a intervenit d. P. P. Carp şi acum chestiunea concentrărei nu se mai tratează numai între guvern şi d. Take Ionescu, ci şi între d. Maiorescu şi d. Carp. Cert este­ că d. Carp ţine ca d-sa să facă această concentrare, adică d-sa să prezideze guvernul de concentrare. Declaraţia d-lui Carp pe care am înre­gistrat-o Sîmbătă, declaraţie cam nebu­loasă, putea fi interpretată în mod diferit. I). Carp a zis că înţelege ca reîntregirea partidului conservator să se facă prin d-sa şi cu d-sa. Unii nu a interpretat că de aci nu rezultă cu d. Carp tine cu orice preţ să revină in capul guvernului de concentrare. In realitate, însă, şeful conservatorilor pretinde aceasta d-lu­î Maiorescu şi asupra acestui umnet se tratează acum. Devenirea­ d-luî Carp la guvern pare, insă, acum foarte puţin probabilă, aproape imposibilă. v -*■ * Dar în afară de această declaraţie a d-lui Carp, şeful conservatorilor a mai spus că la 1907, cind a tratat fuziunea şi a primit şefia conservatoare s’a înţeles mai întîiui cu d. Take lonescu, dar după ce şe­ful democraţilor s’a achitat de angaja­mentele ce luase faţă de partidul şi gu­vernul liberal. Cu alte cuvinte d. Carp a lăsat să se în­ţeleagă că acum ar trebui să procedeze la fel d. Take lonescu. Asupra acestei destăinuiri a d-lui Carp, unul din amicii intimi ai d-lui Take lones­cu, în curent cu tratativele urmate, la 1907, ne-a dat următoarele amănunte pre­cise : — D. Carp are memoria scurtă. Este a­­dev­arat că d-lui n’a luat șefia la 1907 de­cit după ce s’a inteles cu d. Take lonescu Si aceasta pentru că d-lui Carp i s’a refuzat şefia mai multe zile si nu i s’a acordat ele cit după ce sa aflat că d. Take lonescu se declarase partizan al fuziuneî sub şefia d-lui Petre Carp. „In conversaţia dintre d. Carp si d. Take lonescu n’a putut să fie vorba despre vreun angajament luat de d. Take lonescu fată de partidul sau guvernul liberal. „Singurul angajament pe care-l luase­­d. Take lonescu fusese să facă să se voteze de Camerele conservatoare proectele gu­vernului liberal pe cari acesta le-a adus în cele mintiiu zile. „Acest vot era dat de mult cînd d. Carp t’a in­ti­lnit cu d. Take lonescu. „Că d­. Take lonescu nu avea nici un an­gajament cu partidul sail guvernul liberal, s’a văzut apoi in alegerile dela 1907, cind amicii d-lui Carp au­ fost aleşi fără contra­candidat liberal, pe cînd amicii d-lui Take lonescu, deşi in același partid prin efec­tul fuzinei, s-au­ ales prin luptă in contra candidaţilor liberali. „Este adevărat, însă, că atunci cind d. Sturdza a invitat partidul conservator să coopereze la reformele agrare d. Take Io­nescu a fost ele părere şi a susţinut cu e­­nergie ca propunerea d-lui Sturdza să fie primită, iar d. Carp a refuzat. „Atunci d. Carp a bănuit că d. Take lo­nescu promisese d-lui Sturdza sau altcuiva colaborarea sa la reformele agrare. „Poate că d. Carp are şi astăzi aceeaşi bănuială. „Adevărul, însă, pe care-l ştie şi d. Sturdza, şi d. Brătianu, şi d. Costinescu, este că d. Take Ionescu nu avusese nici uin angajament cu liberalii şi că părerea sa asupra folosului ca conservatorii să cola­boreze la reformele agrare, era dictată nu­mai de o sănătoasă apreciare a intereselor partidului şi ideilor conservatoare". Prin urmare situaţia de acum nu se po­triveşte cu acea de la 1907.­­ Regele, însă, urmăreşte ca odată cu concentrarea conservatoare să se restabi­lească şi acea situaţie... normală între par­tide. In primul loc regele vrea ca opoziţia să reintre în­­parlament şi aceasta de sigur că implică o schimbare de tactică din par­tea guvernului și partidului conservator, oricum­ se va prezenta, concentrat sau nu. Rămîne acum de văzut dacă d. Carp va putea impune regelui ca tactica partidului conservator să rămînă, fată de partidul liberal, tactica guvernului prezidat de d-sa. A­­. in­­stib­­ii! O văzurăm şi pe asta ! Partidul Brătienilor îndrăgindu-se de muncitori şi jurîndu-se, şi bătîndu-se cu pumnii în piept că nu mai poate de dra­gul lor. „Viitorul“ d-lui Banu, „Voinţa Naţională“ a renegatului Nădejde, ziarele de erî şi de mîine ale d-lui Panaitescu, suspinînd din băerile inim­eî şi căinînd pe bieţii meseriaşi că au căzut în laţul legei infame a d-lui Neniţescu. Mărturisiţi că oricît era de prevăzut, spectacolul nu e de loc banal. Să vezi pe aceiaşi oameni cari au votat legea sce­lerată împotriva muncitorilor din între­prinderile Statului şi cari au călcat în picioare toate drepturile şi au nesocotit toate agitaţiile izvorîte din nevoile pro­funde ale masselor populare, schimbîndu­­se azi la faţă şi îmbrăţişmnd cu dragostea ursului nemulţumirile şi cauza muncitori­­meî, ar face să plăteşti intrarea ca să-i vezi. Şi totuşi lăsînd la o parte ironia, aşa de uşoară cînd e vorba de liberali, să-i luăm o clipă, bi­serici, şi să discutăm, fără patimă şi fără resentimente, atitudi­nea şi intenţiile partidului liberal faţă de noua lege a meseriilor. Legea aceasta cuprinde o dispoziţie e­­senţială : pensiile pentru meseriaşi. Deşi partidul conservator le-a fixat la o vîrstă mai puţin înaintată decît în Germania şi deşi suma lunară acordată este mai mare decit în apus, reţinerile din salariu au ne­mulţumit pe meseriaşi şi cuantumul lunar n’a fost considerat ca îndestulător faţă de scumpirea generală a vieţei. Luând act de această nemulţumire, ziarele liberale, du­pă ce au dat proporţii lăudabile agitaţiei obşteşti şi grevelor parţiale declarate ici şi colo, vorbesc în ultimele numere, cu multă durere de inimă dar şi cu multă ne­­precizie de aceste pensii cari ar fi „nişte simple momeli copilăreşti dată fiind modi­­citatea lor“. Fără nici o intenţie ironică, ţinînd seamă numai de formula vagă de mai sus şi presupunând odată pe liberali de bună credinţă, le facem propunerea ur­mătoare : Cred că pensia acordată muncitorilor e prea modestă. Nimic mai simplu. Să de­clare formal, că-șî iau angajamentul cate­goric, că imediat ce vor veni la putere vor urca pensiile pîmă la o sumă fixată de pe acum, că vor coborî data acorda­rei la 55, la 58 de ani și că vor întinde binefacerile legei asupra muncitorilor agri­coli, așa de scumpi inim­ei şi naţionalizmu­­lui brătienist. Iată un prilej minunat pentru partidul liberal să afirme un început serios de politică economică şi să dea o arvună de chezăşie clasei muncitoare şi aspiraţiilor noastre democratice. Iar dacă n’o va face, să se ştie odată mai mult că nu putem fi învinuiţi de ură şi de resentimente, atunci cînd vorbim mereu de reacţionarizmul, de minciuna şi de demagogia liberală. N. D. COCEA V -----------------------------­ r fi caselor de loc. Problema caselor de locuit, se prezintă la noi dintr’un îndoit punct de vedere: din cel higienic şi din cel al scumpeteî. Din ambele aceste puncte de vedere stăm cit se poate de prost şi pentru moment nu vedem nici o ieşire. __ Din punct de vedere higienic avem în Capitală sute şi mii de case, cari sînt a­­devărate focare de infecţie şi boală. Nici spaţiu, nici aer, nici lumină, nici soare, nici canal, nici apă, — cu un cuvînt nimic din ceea ce reclamă higiena dela o lo­cuinţă. Igrasie în schimb, cită voiţi! Şi totuşi, locuinţele acestea insalubre, mi pot fi dărîmate imediat şi fără condi­­ţiune. Am citit că primăria, după stăruinţa unor consilieri comunali sau puternici ai zilei, procedează, cu multă energie la ali­nierea străzilor pe cari locuesc. Mulţi ne­norociţi rămîn cu chipul acesta fără casă. E drept că aceste case, merită să fie dă­rîmate,—dar dărîmarea lor nu face de­cit să împuţineze şi mai mult locuinţele disponibile, să scumpească deci şi mai mult chiriile. Or, primăria trebue să evite aceasta şi deci, să dărîme ci­ posibil mai puţine case, pînă cînd se va stabili un echilibru între cerere­­şi ofertă şi chiriile vor lua astfel o cotă mai normală. Căci peste lipsa de higiena şi confort a locuinţelor, vine «âlumpet­ea ’ lor excesi­vă. In şease ani chiriile calelor mici s’au triplat, ale celor mijlocii s’au dublat. Cele mari sunt cele mai puţin lovite,c­ ele fiind locuite de proprietări sau cei cari le caută puţin, evita dezastrul, construindu-şi case. In şease ani o casă de mahala, în care a locuit scriitorul acestor rînduri s’a urcat de la 1200 la 2400 lei şi trebue notat că în şase ani casa aceasta n’a devenit mai bună. In strada Sărindar se cere pentru un apartament la al doilea etaj şease mii de lei pe an, adecă o rentă corespunzînd la un capital de cel puţin o sută de mii de lei. Şi casa nu are decît cinci camere. Pentru o­ casă situată în capătul tram­vaiului Călăraşi, două odăi, antreu şi bu­cătărie, cu vecini în curte, se plăteşte 1250 lei pe an.­ Adecă o sută şi mai bine de lei pe lună, cit n’au leafă cei mai mulţi funcţionari ai statului. Şi leacul ? Auzeam pe unii susţinînd prin presă chiar, ca să se retragă proprietarilor cari cer chimiî prea mari avantagiile ce acordă legea caselor nouî. Dar această propunj ‘­re e absurdă! Ea loveşte tocmai­­ leac contra scumpirei chiriilor şi va fa­ ime­­diat construcţiile noui în care, nădejde pentru viitor că voiţi această pacoste. Atunci care să fie leacul ? Iată ce vom căuta să analizăm întriun viitor articol. •' Ad. --------------------------------------------------­ PĂRERILE UNUI SPECTATOR Male Monade Star La premiera d’alaltăseara sala plină. Lojile frumos tixite. Lume elegantă, cunos­cută. Cîteva fracuri, mai multe smokin­­guri. Un actual, — un fost, — şi sumedenie de viitori miniştri. O onoare şi mai mare, chiar loja princiară ocupată ! Tot ce trebue, cum vedeţi, pentru con­statarea şi consacrarea operei de artă ce trebue să fie o lucrare teatrală. Autorul fiind o persoană simpatică, cu mulţi, foarte mulţi prieteni şi cu multe le­gături în lumea literilor, un curent favora­bil, piesei, încă de la început circula pe în sală. De altfel, şi subiectul simpatic : Satira oa­menilor şi moravurilor politice. Ce vast şi fertil cîmp de observaţiuni hazlii, cită materie de rîs, de rîs în hohote, de rîs cu plîns ! ! Şi mergi aşa de voios la teatru ca să rîzi. Aci, mai ales, ştiind pe autor om po­litic el însuşi, ba chiar cu apucături de mi­nisteriabil, interesul publicului era şi mai excitat. Aveam negreşit să­ rîdem cum se cade de acele păpuşi cu sfoară, de trage­rile lor pe sfoară, şi de toate păpuşeniile, marafeturile, nostimadele, năzbîtiile şi ca­­raghioslîcurile pe cari autorul le-a putut observa de aproape, nu numai, ca noi pu­blicul, pe scenă, dar şi dintre culise. Aveam să ne răzbunăm prin rîs de acea urîcioasă politică, — cauză zilnică şi ne­­înlăturabilă, pentru noi toţi, a atîtor ne­plăceri, necazuri şi suferinţe. # Y/t ............ In aceste dispoziţiuni am intrat alaltă­­seară în sală, în simpatica sală a teatrului Comoedia , cu o mare şi binevoitoare cu­riozitate, şi gata să rid şi s’aplaud piesa, fiind pregătit minunat de bine la rîsul ce stirneşte satira politică prin delicioasele satire politice ce-am aplaudat, d’atîtea ori, în piesele lui Caragiale. D’astădată, însă, nu vom ride de lumea de jos, de politicianii din provincie, ci vom ride de lumea celor de sus, din Capitală, vom vedea un prim-ministru pe scena şi personagiile miniştri, tipuri lesne de re­cunoscut. Va fi şi mai frumos, ceva nou, nemaivăzut, o petrecere neîntrecut de ve­selă și de originală !.... A !... dar o umbră îmi brăzdează strălu­cirea speranțelor... Autorul nu e oare ace­­laș care ne-a dat Bestia la teatrul Natio­nal ? Și, — pentru păcatele mele, — eu am văzut Bestia !... * Bunăvoința hotărîtă a publicului a re­zistat două acte, da, a rezistat două lungi acte. Ba erau chiar cîţiva cari, cu rezerva cîtorva tăieturi, găseau piesei calităţi. După scena banchetului, însă, şi mai a- Ies după actul al treilea, opinia sălei se putea vedea, tot mai clar şi tot mai lămu­rit, din golurile din ce în ce mai numeroase ce se produceau în loji şi în parter. Şi cei cari, cu firea mai perseverentă, au rămas, — ca mine — pînă la sfîrşit, sim­­ţeau bine că nu era nici o raţiune... de stat, ci multe, prea afară din cale multe raţiuni ... de plecat ! Nu voiu fi răutăcios să critic piesa cu deamănuntul. De altfel e sora Bestiei, şi ştiu că Bestia a plăcut multora. Acestora le va place probabil şi Raţiunea de Stat. Uşor se va consola deci, simpaticul au­tor, că părerile unui spectator sînt defavo­rabile piesei sale. N’are decît să fie­ şi d-sa unul din nume­roşii cititori cărora nu le plac părerile unui spectator, şi gata , sîntem chit . v"î Imi voi­ permite însă o reflexiune fina­­lă, cu care se va uni, poate, şi d. Diamandi. Maestrul Caragiale, — aceasta e ştiut de toţi,—scrie încet, foarte încet şi corectea­ză mult, foarte mult. El şterge, şterge şi iar şterge, şi greu se înduplecă, după lungi aşteptări din parte-ne, să ne dea o lucrare. Cînd însă ne-a dat-o, lucrarea sa are toate­ mejafere, afară d’acela d’a fi, născută din­­­itură de condeiti; aşa, socot că trebue să fi născut unea de Stat , dintr’o săritură de con­­defui, în repezeală, în prea mare repezeală.­­Dar fiindcă condeiul este al omului inte­­grant şi de duh ce mi se spune că e d. Dia­­fpandi, gnifi zice că,aşa cum e, piesa d’a­­seară este un lapsus calami, un scăpat de condeiu, foarte reparabil. . Şteargă autorul, şteargă şi iar şteargă ! Refacă-Şî şi prefacă-şî piesa ; sînt într’în­­sa şi lucruri bune. E materie, multă mate­rie bună de cioplit. Cioplească-şi-o, şlefu­­iască-şi-o ; va face bine. Procedînd ca şi Caragiale, v­a reuşi, sper, şi d-sa, a ne da, cum ne dă iubitul nostru dramaturg, piese la cari, mergînd, să rîză publicul, într’adevăr să rîză, după pofta inim­eî, să rîză... chiar de piesă. Aseară, la eșirea din teatru, spuneam cuiva că-1 observasem cum aplaudase de ostentativ. __ Succes d’estime ! — îmi răspunse dînsul. . .. , Această formă de apreciere echivalează cu un de profund­is, sau, pe limba noastră, cu o veşnică pomenire. Atita numai, — şi diferenţa e mare, — că această veşnică pomenire nu e tot una cu pomenirea veşnică de care se bucură, şi se vor bucura, piesele nemuritorului nostru Caragiale! S­. G. Casta Feru ## •3+1»Adeverim­ ­ conflict între rege și comandamentul general conservator. Regele vrea concentrarea, cuconul Petra­­che ba! . Cum rămîne atunci cu disciplina ? Mutare Se afirmă că regele văzînd că tratativele de concentrare conservatoare nu au succes pe uscat, s’a hotărît să le mute pe apă. De aci voiajul pe Dunăre. Cointeresarea O nouă definiţie a ei : — Brătieniştiî sunt interesaţi şi comuna e cotropită. Rigoletto *is~ Conflict ­a silei Alchimistul regal rrat — Lucrez, lucrez și văd că în retortă nu se concentrează nimic. Situaţia In Maroc Mazagan, 29 Aprilie. — O scrisoare din Marakes pretinde că trupele serifiane, în cursul unei expediţii împotriva triburilor cari jefuesc duarele (sate nestabile), au avut puternice pierderi. Scrisoarea vorbeşte de o sută de morţi. Paris, 29 Aprilie. — Ziarul „Le Temps” a­­flă că guvernul german luînd cunoştinţă de numirea d-luî Lyautey ca rezident general în Maroc a exprimat satisfacţiunea sa că a fost însărcinat d. Lyautey să facă a se exe­cuta stipulaţi uniri tratatului franco-german din­­ Noembrie. Tanger, 29 Aprilie. — A sosit ac! crucişe­torul „Jules Ferry“ aducînd pe generalul Lyautey. * * -------------**----------— Nicu Filipovici Nicu Filipovici­ a scris scrisori — şi ast­fel poliţia i-a putut afla adresa. Iată-1 acum prins şi perzînd, în ochii romanticoşilor, din importanţă. Intr’adejjar, dacă eroul acesta al unei grozave tragedii a supravieţuit acesteia, — ce interes mai prezintă el ? Devine m­ai puţin interesant decît cel mai mic dintre sinucişi, pentru că i-a lipsit cea mai mare putere de vo­inţă, aceea de a-şi pune capăt vieţeî. Romanticoşii aproape să regrete că Nicu Filipovici nu s-a sinucis şi că la cele zece victime, nu a adăugat-o pe a unsprezecea! Noi credem însă că Filipovici nu perde pentru psichologul social nimic din intere­sul sau de pînă acum. A ştiut el ceva despre dezastrul familiei sale, şi e pro­babil că a ştiut, cu atît mai curioasă de­vine problema sufletului sau ! Ce fel de tărie de suflet i-a trebuit, pentru ca să pornească la drum după aflarea acestei ştiri, să se refugieze într-o mînăstire, să ducă acolo „o viaţă ideală“ —şi să nu se gîndească să zboare spre corpurile ne­însufleţite a­lor săi, să impue printr’un gest omenesc, de acelea cari arată toată neînsemnă­tatea omului dar trezeşte toată mila creştinească, uitarea tuturor tribula­­ţiunilor sale ! Nimic inexplicabil, în această proceda­re ! Sfîrşitul carierei sale de om de afa­ceri, poartă sigiliul purtărei sale de după tragicul sfîrşit al familiei lui. Un despe­rat care nu mai ştie ce face, care nu mai are pricepere pentru realităţile vieţeî, ca­re se află sub imperiul unei apatii provo­cată de zbuciumul ultimelor zile în cari a căutat zadarnic să se salveze. Dacă el credea că un necunoscut poate­­să-l ajute, după o simplă scrisoare, cu o sută de mii de lei,— de ce n’ar fi crezut că putea să rămîie nedescoperit la mînăstirea Putna deşi se ştia fără resurse băneşti şi obligat să scrie amicilor săi . E în acest om ceva anormal. Substratul din naştere pare a fi fost dat, nevoile vie­­ţei au făcut să rodească şi să izbucnească, ţara ereditară. .. Misiunea baronului Marschall Personalitatea unui strălucit promat Presa europeană s’a ocupat zilele ace­stea, în mod cu totul deosebit, de ambasa­dorul Germaniei la Constantinopol, baro-­ nul Marschall von Bieberstein. E vorba­ ca el să fie transferat la Londra, unde să re­prezinte Germania, dar se mai afirmă că i s’a dat misiunea delicată pentru a rezolva­ conflictul italo-turc. După toate încercările zadarnice făcute­ pînă acum pentru a găsi o soluţie mulţumi­toare pentru ambii beligeranţi, în chestiu­nea războiului, ar părea curios ca să se­ concentreze în baronul Marschall von Bie­berstein toate speranţele de încheere al păcei. Cauza este, însă, că acest­­diplomat re-l prezintă o autoritate, forţă şi influenţă­ speciale, cari îi da ei dreptul să-şi ia o sar­cină aşa de dificilă ca aceea a mediaţiunei­ pentru pace. Ce este în realitate baronul Marschall­ von Bieberstein ne arată un foarte intere­sant articol din „Le Temps“, din care re-i producem o mare parte în rîndurile ce ur­mează. Personalitatea baronului Marschall, spu-| ne marele ziar parizian, e puţin cunoscut de marele public şi totuşi, nu există în Eu­ropa un diplomat care să se poată compa­ra cu dînsul, dacă se ia în seamă opera pe­ care a îndeplinit-o. Cînd, în 1897, a luat locul baronului Saurma de Jeltsch, avusese în fața lui carieră onorabilă, strălucită chiar, dar nu­ de natură ca să lase urme în istorie. Mai întîiu magistrat, apoi reprezentant­ al marelui ducat Baden în consiliul fede­ral, a fost pus în 1890 de către cancelarul­ Caprivi în fruntea ministerului de externe. In acest nou post, d. de Marschall a arătat­ mari calităţi. A negociat şi a apărat în fa­ţa Reichstagului tratatele comerciale. Unul din acele incidente absurde, cari­ schimbă în toate ţările situaţiile politice, fără să aibă însă importanţă politică, anu­me procesul Leckehrt-Lutzow şi Tusch, creat baronului de Marschall dificultăţi, cari l’au­ determinat la o retragere mo­mentană. D. de Bülow îi lua locul în mod interim In acelaşi an, d. de Marschall fu numit am­basador în Turcia. Aci, de cincisprezece ani, se afirmă mă-i­estria lui. Poziţia dominantă pe care o o­cupa Stratford de Retcliffe la Constanti­nopol, pe vremea războiului Crimeei, a­ ştiut să şi-o asigure d. de Marschall. Sub vechiul regim, el era inspirator, zilnic al sultanului și zi cu zi, tot mai tare i se înodau legăturile de interese între celei două imperii. Vizita lui Wilhelm al Vl-lea al confirmat în curînd aceste legături prin a-|­propierea personală a suveranilor. de-l CÂRTI SI REVISTE Almanachu! „Soc. scriitorilor Chim Nanov.— Almanahul „Societăţei scriitorilor ro­ijjjin­“,—a fost, desigur, o idee bună aceea din care s’a zămislit acest volum. JJn al­manah al scriitorilor, e o adevărată anto­logie, prin urmare o icoană fidelă a nivelu­lui la care se găseşte literatura unei ţări la un moment dat. In privinţa primului mimar al acestei publicaţii, care se anunţă anuală, avem de exprimat doar regretul că icoana literară pe care ne-o înfăţişează nu e întreagă. Lipsesc din lista colaboratorilor nume recunoscute, reprezentanţi autori­zaţi ai literaturei noastre de azi, după cum iarăşi lipsesc numele unor scriitori mai ti­neri, dar al cărora talent a atras stăruitor atenţia publicului de cîţiva ani încoace. Caragiale, de pildă, colaborează doar cu p... fotografie, Vlahuţă nici atît, iar dintre cei tineri, pentru a nu vorbi de alţii, amin­tim doar lipsa lui Gala Galaction. Aşa cum se înfăţişează azi, volumul nu e o antologie, ci mai de grabă o revistă cu Autorii sint aşezaţi în ordine alfabetică, mwitî colaboratori, romîni.“ — „Peste Do­rn%‘‘ de I. flori*4 de Al. St. Vernescu, pentrui ca să nu se supere nici unul. Cum scriitorii sînt oamenii cei mai iritabili, da­că ar fi fost aşezaţi după cine ştie ce alt criteriu, cu siguranţă că almanahul n’ar mai fi putut să apară la anul. Două excepţii s’au făcut totuşi de la or­dinea alfabetică. Iona, pentru Carmen- Sylva ; cealaltă, pentru d.I. C. C. Arion. Se pare­ că d. Arion e singurul scriitor ro­mân care se bucură de admiraţia, fără re­zervă, a tuturor celorlalţi scriitori. Dintre toţi colaboratorii, cel mai mulţu­mit, de sigur, trebue să fie d. lonescu- Botenî, care se felicită probabil singur că s’a născut într’un sat care începe cu litera B., ceea ce i-a dat putinţa să figureze pe la începutul almanahului. Vă închipuiţi ce-ar fi fost dacă d. Ionescu-Boteni s’ar fi năs­cut la Zimnicea , şi-ar fi zis Ionescu-Zim­­nicea, şi ar fi fost aşezat tocmai la coadă, după d-l Vulovici. Dar ori­unde ar fi aşezaţi d-niî Botcul sail Beldiceanu, cititorul, după ce va face­ cunoştinţă cu „D-ra Lainica“ a d-lui Agi­­biceanu, va savura proza subtilă a d-lui Anghel, sonetele d-lui Bîrsan şi schiţa d-lui Basarabescu, ii va sări pe dumnea­lor şi va trece de-a dreptul la nepreţuita predoslovie a d-lui Brătescu-Voineşti. Ho­­puri de astea va fi silit cititorul să facă de mai multe ori, dar va fi cu prisosinţă răs­plătit de popasurile pe cari le va face pe la d-nii Sadoveanu, Coşbuc, Cazaban, Goga, Teodorian, Gîrleanu şi alţii, popasuri cari îl vor face să nu regrete cei 2 lei 50 pe cari i-a dat pe volum. „Peste Dorna“ de I. Chiru-Nanov. „ Am mai avut prilejul să v­orbim despre a­­cest tînăr scriitor, cu prilejul apariţiei vo­lumului de nuvele intitulat „Aşa i-a fost scris“. Am relevat atunci că din nuvelele sale se desprinde un suflet de ţăran, neal­terat de mediul­ orăşenesc, un suflet sim­plu, primitiv aproape, fără complicaţii şi fără nuanţe de rafinament. Volumul cel nou pe care ni-l înfăţişează d. Chiru-Nanov, cuprinde însemnările unei călătorii făcute prin Bucovina şi pe la mî­­năstirile din munţii Neamţului. Şi din ele se desprinde acelaş suflet simplu, puţin implicat, deprins să se oprească la su­prafaţa lucrurilor şi să le redea într’un chip descriptiv, minuţios, dar puţin adînc şi fără puterea de a evoca în linii largi, comprehensive. ‘ Un fant care se observă la prima vedere este lipsa de atitudine a autorului în faţa celor ce vede. Priveşte, înseamnă şi trece mai departe , abia dacă ghicim că un lu­cru îl impresionează în chip deosebit. In faţa mînăstirei Putna, autorul îşi a­­minteşte legenda celor doi copii de casă cu cari Ştefan-Vodă s’a luat la întrecere cu arcul. Unul din copii trimite săgeata mai departe decît aceea a domnitorului : „S'a mîniat Domnitorul şi, iute la fire cum era, a poruncit să reteze capul, care a cu­tezat să-l întreacă“. Atît. Iar mai departe pomeneşte în treacăt de o cuce de piatră mucegăită care înseamnă locul unde a că­zut capul copilului. In mînăstire, în faţa mormintelor dom­neşti, autorul înşiră pe cei înmormîntaţî aci : „Vijeliosul Ştefăniţă, nepotrivit la fire cu tat-săfi Bogdan, lesne mînios şi răzbu­nător fără multă cumpăneală“. Maria din Mangup, Doamna lui Rareş, mitropolitul Teoctist, şi apoi închee: „Cinste şi mărire lor Cinste şi mărire lui Ştefăniţă ? Cum se vede că vorba nu-i pornită din ini­mă, ci spusă de... complezentă ! Sufletul autorului par’că lipseşte, se ţine ascuns ; doar ochii văd, cercetează, notea­ză şi redau amănunţit, colorat uneori, în­­tr'un stil firesc, într’o limbă curată, armo­nioasă. Greşeli ca aceasta : „C’un ochian aducem bolovanul uriaş lîngă noi, în care mina vremeî a cioplit trei turle ameţitoare“ sunt, probabil, pozne tipografice. Nu putem trece cu vederea mulţimea le­gendelor împrăştiate în cuprinsul volumu­lui. Sînt paginile cele mai frumoase din volum, d. Chiru-Nanov avînd un real talent de povestitor. Bogăţia amănuntelor istori­ce asupra unor locuri aşa de bogate în mărturii ale trecutului, contribue de ase­meni să urce valoarea volumului şi să facă din el o carte care se poate citi cu plăcere şi cu interes. Notăm un tipar luxos şi un mare număr de ilustraţii reuşite. „Suave flori“, poezii de Alex, St. Ver­nescu.— Am mai citit undeva poeziile a­­cestea, le-am citit probabil de multe ori, căci îmi sînt aşa de cunoscute încît e de ajuns să citesc un singur vers, pentru ca să ştiu mai dinainte ce-o, să urmeze pînă la sfîrşit. Sînt oare inedite ? Dacă e, aşa, cu atît mai rău pentru autor. Le-am citit, sem­nate de d. Vernescu, sau de alţii — e indi­ferent — acum 15—20 de ani, pe vremea cînd gazetele de provincie aveau rubrici literare speciale, în cari se publicau ro­manţe sentimentale şi poezii uşoare cari cînd nu spuneau lucruri ştiute de toţi, nu spuneau nimic. Fireşte că astăzi, în 1912, pentru ca un autor de felul acesta să nu pară anahronic, trebue să spună ceva. Şi d. Vernescu spu­ne, mai ales iubitei: D-sa ştie însă că, pen­tru a fi înţeleasă, limba iubirea trebue săi fie simplă, de aceea ocoleşte complicaţiile cari ar putea deruta puterea de înţelegere­ a iubitei, şi-i vorbeşte pe înţelesul tuturor Iubirea e aşa de luminoasă Cum este primăvara pentru fire. Tu eşti frumoasă, însă prin iubire, Prin vraja ei, tu eşti și mai frumoasa. De altfel, iubirea lui e așa de adîncă, îneît poetul declară singur că n’o poate­ descrie : Dar nici o limbă n’ar putea să spună Nespus de dulcea noastră fericire Ce ni s’aprinde toată în privire In clipa cînd sîntem noi împreună. Dar amorul e un adevărat tiran, care-şî face o plăcere barbară din a tortura îndeo­sebi inimile poeţilor.. De aceea autorul ari vrea să nu mai aibă inimă, sau so prefacă­ într’un stovă de ghiaţă : De-aş şti să mă lipsesc de-a ta viaţă, Să pot trăi în lume fără tine Să nu-ţi mai simt duioasele-ţi suspine. Să te prefac în inimă de ghiaţă. Tot restul volumuduU eme acelaşi ton şi la acelaş nivel. ■ D\: ;­­ S3. .. ----------—

Next