Adevěrul, iulie 1912 (Anul 25, nr. 8190-8220)
1912-07-01 / nr. 8190
FONDATOR ALEX. V. BELDÎMANU PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV Agenţiei de Publicitate CAROL SCHULDER & Comp. Strada Doamnei, No. 8 Et. I. — Telefon 3/4 BIROURILE ZIARULUI: Bucureşti, Strada Sărindar No. II 8 Bani Exemplarul :♦n Apare zilnic cu ultimele ştiri telegrafice şi telefonice de la corespondenții săi «i-o-1» AA Mr/V mm ■t cvA 'V-v:''Vv'' -Y: .. V /A Mv&SSttlb .‘Sstó ito jt&Nr =sä= Btmaimoâ 1 talie 1912 DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE Abonamente cu premii: BBESâSgTOSSSggSj O T\ ............... L *, i SO.. f ise Juni...................................................... 11.— *■*>» I <SS> ■! ........................... . Ö.— Pentru străinătate prețul este îndoit. TELEFON: Capitala..................No. 14 10 34/73 Rerovincia.................. 14/99 Străinătatea . . . „ 12/40 Congresul socia -democrat Şedinţele de ieri In sala Oppler s'a deschis era al doilea ongres al partidului social-democrat, care sie în acelaş timp şi al cincilea congres al oganizaţiei sindicale din România. Spre deosebire de celelalte partide politce, social-democratii de pretutindeni obişnuesc să se stringă foarte des în congrese; obişnuit, acestea au loc odată pe an, de an. Faptul îşi are explicaţia în însuşi modul de organizare al partidelor social-denocrate. Lapartidele politice burgheze omul este centralizat, toată puterea e dată n mîna „şefului“ de la care purcede totul, demnităţi, şi onoruri, şi directivele politce, şi programele. De fapt, întreg partidul se rezumă înt’un singur om, care numai de formă se înmânară de un comitet „centrali“ sau „general“, creaţie decorativă şi fără nici un ■ol activ. Cît despre masele partidului, ele nu-şî pot spune cuvîntul decît la împărţeaa slujbelor după venirea la putere şi încă ni atunci de obicei tot centrul hotărăşte un chip arbitrar. Ceva mai mult, chiar şi atunci cînd se convoacă vreun congres pentru elaborarea unui program, acesta e pur şi simplu decretat de şef, iar congresul nu are alt rol decît acela al unui birou de înregistrare. Cu totul alta este practica social-democrată Organizaţii specific democrate, partidele socialiste îşi trag toată viaţa de la însăşi masele cari le alcătuesc. Atît chestiunile de doctrină cît şi cele de tactică sînt dezbătute şi fixate în congresele anuale, şi astfel se realizează principiul atît de salutar ca masele să-și priimească directiva de la ele însele. Aceasta este explicarea faptului că socialiştii se string atît de des în congrese. * Scopul congresului de azi este limpede arătat în ordinea de zi. E vorba să se dea o organizaţie temeinică tînărului partid, pentru a face din el un organizm rezistent şi capabil de a se dezvolta şi a-şî multiplica forţele. In congresul de acum doi ani—congres de constituire a noului partid renăscut din cenuşa vecheî mişcări—cum şi în congresele sindicale ţinute în anii anteriori, socialiştii noştri şi-au fixat programul teoretic. Lucrul nu a fost tocmai greu, întrucît social-democraţii noştri nu aveau decît să adopte afirmările principiale ale social-democraţieî internationale. Cît despre chestiunile privitoare la atitudinea organizaţiilor muncitoreşti faţă de unele probleme particulare tarei noastre, ele s’au putut rezolvi tot la lumina concepţiei socialiste. De fapt, programul partidului social-democrat român nu este decît o afirmare şi o aplicare a principiilor socialiste. Pe baza acestui program au lucrat socialiştii atît în sindicate, cît şi în partid. Se ştie totuşi că tinerele organizaţii muncitoreşti au avut să îndure numeroase şi grele lovituri de la partidul liberal, iar, ca justificare a acestor persecuţiuni, s’a dat faptul că sindicatele noastre ar fi de fapt organizaţii anarhiste. Cum foarte bine observa erî d-rul Racovski, dacă liberalii şi-ar fi dat ostenala să citească rezoluţiile congreselor sindicale cari au avut loc dela 1906 încoace, nu ar mai fi putut tăgădui ortodoxismul social-democrat al mişcăreî de la noi. Nu le-au citit însă, sai, chiar dacă le-au citit, le convenea mai bine să susţină că... e turbat cîinele: aveau doar interes să-l împuşte! Aşadar programul teoretic a fost fixat în amănunţimi încă mai de mult. Atîta însă nu era de ajuns. Trebuia să se dea partidului o organizaţie temeinică, solidă, pentru a putea păşi cu deplină siguranţă pe calea realizărilor practice. Rolul acesta iirevine congresului de azi. El este chiar un congres de realizare, cum a arătat şi d-rul Racovski în discursul cu care a deschis dezbaterile. La şedinţele de erî au azistăt şi cîţiva .Delegaţi străini, din Serbia, Bulgaria şi Mistria. Delegatul austriac nu este altul lecit d. George Grigorovicî, român bucovinean şi deputat în Camera vieneză. Adidiu azi se mai anunţă şi sosirea unui delegat din partea partidului social-democrat ungar. Prezenţa acestor delegaţi străini, este ncă o manifestare a internaţionalizimului fiecărei muncitoare. Fireşte, internaţionalizmu! acesta nu e gogoriţa cu care ne nspăimîntă cei ce nu-i înţeleg adevărata semnificaţie. Internaţionalizmul social-denocrat înseamnă numai afirmarea unităţei de gândire şi de acţiune a întregei clase r muncitoare în drum spre un ideal comun, or nu contopirea popoarelor unul în altul , desfiinţarea deosebirilor de maţionaliate. Ca şi cum naţiunile n’ar fi realităţi penite să se dezvolte fiecare după geniul ii naţional! Cîjid, prin urmare, atît delegatul sârbît şi cel bulgar vorbeau erî despre ideali unei republici interbalcanice, nu se pileau ginei la o contopire amorfă a tuturor lementelor etnice din peninsula haljamcă, ci la o federaţie ,a tuturor naionalităţilor de pe acest teritoriu, dezvoltate, fiecare, conform geniului lor paricular. In Elveţia trăesc foarte bine laolaltă italienii, francezii şi germanii, fără ă-şî piardă individualitatea lor naţională, acelaş lucru în Austria, unde însuşi partiul social-democrat e alcătuit din atîtea factiunî cîte naţionalităţi sînt. Afirmarea internaţionalistă de erî nu treme, prin urmare, să înspăimânte pe ninenî. Dimpotrivă, federaţia interbalcanică preconizată erî ar fi poate singurul mijloc le a pune capăt uneltirilor ruseşti şi autriace in Balcani. Prezenţa la congres a d-lui O. Grigorovicî a fost salutată cu multă căldură de toţi delegaţii. In cuvîntarea pe care a rostit-o, depuatul bucovinean a amintit faptul că trecutul guvern liberal îi interzisese intrarea în ţară spre a participa la congresele cari s’au ţinut. Discuţia care s’a urmat în jurul dărilor de seamă asupra mersului de piuă acum al partidului, au pus în evidenţă un progres îmbucurător. Legea „scelerată“, întemeind dreptul de asociaţie muncitorilor din întreprinderile statului, a zmuls dela mişcarea sindicalistă peste patru mii de oameni. Prin muncă şi propagandă însă, ei au fost înlocuiţi cu alţii. Azi socializmul pătrunde tot mai adine în masele muncitoare. Precum reese din expunerea făcută de secretarul comisiunei sindicale, cel mai important sindicat, ca număr şi conştiinţă, este cel al metalirgiştilor, ceea ce e încă o dovadă a adevărului că cel mai prielnic teren pentru socializm este uzina şi fabrica mare. De altfel, una din cauzele principale pentru cari socializmul n’a reuşit mai de mult la noi, e tocmai faptul că ne-au lipsit marile instalaţii industriale. Cu industrializarea tot mai accentuată a ţărei, forţa socialismului va creşte şi ea tot mai mult. Iosif Nătfejds bâZIS ! T .! Curaj nationalist in gazeta pentru popor a d-luî Iorga, găsim un articol foarte curagios, care în esenţă spune următoarele: „Treceam prin satul R. Acolo am aflat că ţăranilor le-a mers bine cu boierul G. pînă cînd acesta a luat în serviciu pe un grec sadea anume T. Acesta scoate sufletul bieţilor sătenî din R. D. ministru al domeniilor e rugat sa intervie. (ss) X". Acuma vă întreb şi eu dacă nu însemnează curaj să iscăleşti o asemenea denunţare cu o iniţială. Căci dacă d. ministru al domeniilor ar avea intenţia să vie în ajutorul sătenilor, ar fi pe deplin lămurit. S’ar duce în satul R. ar vizita pe boierul G. ’l-ar cere să dea afară pe grecul T. pentru că așa vrea d. Ies. Apoi dacă nici asta nu-î anonimă, o iscălesc și eîi... **" * •I-'* * . i Pac. --------------------------------------- Totuşi slnt dator un cuvânt de mulţumire nedormitului autor al celor şase pagini. Mi-a dat o indicaţie preţioasă: Argumente idei şi documente în chestia evreească, cu păstrarea măsurei în formă s’ar afla — spune d-sa — expuse, „cum nu se poate mai bine", în cîteva articole publicate în „Universul“ de d. Mihail Sturdza. Aceste articole ar fi fost caracterizate de onor. d. Iorga că conţin cuvinte de aur. Iacă-mă mulţumit, voi avea cu cine polemiza ! Alerg la „Universul“. C. G. Gosta-Foru -----------------—■**------------------------ iiiispitiliiiiirl Cu articolul de faţă, distinsul cleric căruia am crezut bine a nu-i refuza ospitalitatea coloanelor noastre, închee articolele sale asupra raportului episcopilor Teodosie şi Nicodim către Sinod . In cunoscutul raport către Sinod se zice: „Tot aşa a fost depus şi Dositei, mitropolitul Ungro-Vlahieî, la 1809, fără să fie caterisit“. Ni se aduce, deci, un fapt petrecut între anii 1806 şi 1812, cînd ţările române fiind ocupate de ruşi, locuitorii gemînd de nemaipomenitele asupriri ruseşti, s’au plîns generalului Kutuzoff, iar acesta le-a răspuns „că li se vor lăsa ochii spre a plînge“. In acele timpuri de nespusă tiranie, Dositei Filitis al Ungro-Vlahieî şi Veniamin Costache al Moldovei, au fost depărtaţi samavolniceşte din scaunele lor mitropolitane, în anul 1808 de către ocîrmuirea rusească. In anul 1810 ţarul Rusiei a numit prin ucaz ca mitropolit al Ungro-Vlahiei pe Ignatie, fost mitropolit al Artei, aflător atuncî la curtea imperială a Rusiei. Mitropolitul Dositei însă nu demisionase. La 1812 făcîndu-se pace între ruși și turci, mitropolitul Ignatie a fost depărtat din scaun ca un mitropolit uzurpator ce era. Legiuitul mitropolit Dositei a demisionat atunci de bună voie. Scaunul de mitropolit al Ungro-Vlahhiei a fost ocupat de Nectarie, pe care Dositei, înaintaşul sau, îl numeşte într’o scrisoare „că este urmaşul său după obiceiul pămîntului şi canoniceşte“, iar în alta, că „este urmaşul sau legiuit“ (vezi Condica Sfîntă). Acesta era şi acesta ar trebui să fie „obiceiul pământului“, iar nu samavolniciile din trecut, pe cari pseudo-episcopii Teodosie de la Roman şi Nicodim de la Huşi le numesc „datine ale ţarei noastre“ spre a legitima crima bisericească care s’a făptuit la noi acum un an, sub cele mai înalte auspicii. „Neprihăniţii“ Teodosie şi Nicodim mai zic, în sfîrşit, că şi mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu a fost depus din scaun de către Vodă Cuza, în anul 1859, fără caterisire. Este vorba, deci de un act al stăpînirei lumeşti, iar nu al Bisericei. Ce se întîmplase? Mitropolitul Sofronie, pe care d. N. Iorga îl numeşte „patriot român şi iubitor de neamul său“, care luptase pentru unirea principatelor române şi prezidase efectiv şi cu mare însufleţire alegerea lui Cuza ca Domnitor, a făcut plîngere contra guvernului pentru actele arbitrare ce făptuise contra Bisericei. „Ca urmare“, zice d. N. Iorga, „el fu bruscat grosolan şi apoi suspendat pentru neascultare, trimiţîndu-l în surghiun la Slatina“, şi: „nimeni nu se găsi, nici chiar clericii cari scriau la revista ieşană „Preotul“, pentru a lua apărarea lui Sofronie“, nici măcar Melhisedec. Se convocase chiar un Sinod ca să judece pe bătrînul mitropolit, fiu de boer mare ; dar judecata nu s’a mai făcut căci mitropolitul Sofronie demisionase. El a şi fost lăsat să locuiască în Iaşi, dîndui-se şi pensie de două sute de galbeni pe lună. Din cele arătate pînă azi de noi, rezultă că uzurpatorii episcopi Nicodim şi Teodosie au drept cruce neadevărul, iar de citit citesc pe „evanghelia“ falsificărei. Sinodul Bisericei române îi aprobă cu entuziasm, iar guvernanţii îi aplaudă frenetic şi trîmbiţează la banchete, că ei au făcut „pace“ în biserică şi „linişte“ în sufletele românilor de pretutindeni. PS. fini inspectator Răspuns ,Neamului Brnjînesc“ Graţie amabilitate! d-luî secretar al redacţiei, citesc, în ultimul număr al organului d-luî Iorga, critica ce s’aduce părerilor exprimate, aci, în chestia israelită, de d. Al. Ciurcu şi de mine. Mărturisesc că aşteptam o polemică, că o doream chiar, şi ca mă miram, tot mai surprins, de tăcerea inexplicabilă a d-lor naţionaliştî-antisemiţi. Dar, vai!, ceea ce citesc nu e polemică, nici critică: sunt înjurături sadea. D. Iorga a spus, sau a permis, unui „naţionalist" d’al dumisale, să ne înjure, în organul d-sale personal, pe d. Ciurcu şi pe mine! Şi nu, mai aşa, subţire, din adusul condeiului, ci înjurătură sdravănă, cu trase de frumuseţea acesteia: „Ajunsă dar sentimentalismul făţarnic, „cîntărit în balanţa trădăreî cu aurul corupţiei!" (chiar textual). # Onorabilul, pus să ne „combată" pe d. Ciurcu şi pe mine, ne bănueşte aşadar şi ne zeflemiseşte buna noastră credinţă, ne suspectează sinceritatea convingerilor, a sentimentelor, cinstea şi desinteresarea. Eu, — profet in pustiu, părerile mele,—„lamentări, „accese caraghioase şi tînguirî de dragoste „de fată bătrînă", (??) soluţiile noastre, — „ridicule şi groteşti" chiar şi de numele ce port se leagă! Şi după şase pagini presărate cu asemenea gingăşii, la sfîrşit, pe un ton declamator şi ameninţător, strajnicul „naţionalist“ o declară sus şi tare: „Noi nu dormim şi nici nu visăm. Aceasta să se ştie bine!" In această finală declaraţie stă, cred eu, toată explicaţia şi toată scuza celor şase pagini ce-am citit: Omul era nedormit! A nu dormi, — lucrul se ştie, — este din toate, suferinţele cea mai grozavă. Insomnia prelungită se traduce prin manifestatiunî morbide bine cunoscute: durere de cap, ameţeală, aiureală, vedenii, halucinatiuni.... Doresc din toată inima diracului d-luî Iorga să doarmă un somn reparator, cu vise plăcute, după care, trezindu-se să scrie, ca om deştept, o proză mai cumpănită, cumpănită nu însă în... „balanţa trădăreî cu aurul corupţiei!... Mai doresc ca nu cumva să se găsească vreun cineva care să traducă în vre-o limbă străină articolele pe cari un domn profesor de la Universitatea noastră nu pregetă a le publica în organul, sau personal, căci ne-ar face de ruşine Universitatea şi neamul romînesc laolaltă. Nu mă preocupă, bineînţeles „Neamul Romînesc" al d-luî Iorga, ci neamul romînesc al nostru, al tuturor. Pentru Dumnezeu ! D-lor comandanţişefî ai „Naţionalismului" român, înainte de a vă trimete armatele în război, inspectaţi-le; daţi-vă seama de starea în care ele se află. Asta e, în definitiv, datoria dumneavoastră de șefi. Altfel pățiți rușine ! * Legendă indiană ---------------**------------ Am citit de mult, într’o carte ilustrată naiv cu păsări de pradă și cu animale fantastice, pe fond de aur, o legendă indiană admirabilă de ironie, de simplicitate legi de profunzime. Se spunea într’mnsa că odinioară, pe piața sfîntă din fata unui templu ridicat pe colinele dela Ajantia, un preot budist renegat sau un străin oarecare, făcuse într’o noapte o murdărie de om la picioarele altarului. In revărsatul dimineţei următoare, locuitorii cetăţeî şi mînăstirilor din împrejurimi, au venit ca de obicei spre templu să se închine şi să aducă jertfa zilnică zeului soarelui. Şi legenda, înşirând numele tuturor acelora cari se apropiaţi de piaţă şi vedea ei uimiţi murdăria de om la picioarele altarului, analiza părerile şi sentimentele lor. Gel dinţii, un bătrîn sihastru, scârbit de oameni şi alungat de deşertăciunile veacului, deprins în singurătate să privească nestatornicia făpturilor şi vremelnicia lucrurilor sub aspectul lor etern, a văzut murdăria şi îndemnat de întîia pornire a sufletului a ridicat braţele în aer şi şi-a agitat barba în vînt, dar înţelegând repede inutilitatea gesturilor noastre, a ridicat din umeri şi-a vorbit : — La ce bun ! Oamenii vor fi tot aşa de răi după ce le vou arăta sacrilegiul, ca şi mai înainte. Nu ce-a lăsat omul dintr’însuii pe lespedea asta de marmoră e murdar, ci murdar e sufletul şi cugetul lui. Chiar dacă aş şterge murdăria asta cu haina şi cu barba mea, n’aş putea să curăţ în acelaş timp şi sufletul omului. Să trecem mai bine . Şi ocolind murdăria din drumul lui, se îndreptă resemnat şi cu conştiinţa liniştită, spre porţile templului. Dar alţi drumeţi din urmă văzură barba agitată şi braţele ridicate în aer ale sihastrului, şi se apropiară grăbiţi. Un cărturar, care cunoştea puterea ierburilor şi tainele corpului omenesc, văzînd movila plină şi galbenă ca de aur, la picioarele altarului, murmură : — Omul era bolnav. Mînca maî mult decît se cuvine, şi oricît ar fi mâncat, pîntecele lui nu era niciodată sătul. Recunosc culoarea galbenă a veninului, a invidiei şi a ueî. Datoria omului înţelept e să treacă mai departe. Plecă pe urmele sihastrului şi locul lui îl luă un om în puterea vârstei, care gesticula cu frenezie şi striga cît îl ţinea gura : — Cine a murdărit locul sfînt din faţa altarului ? Unde ne vom mai ruga de acum ? Unde vom aduce jertfa zilnică a credinţei şi a dragostei noastre ? înfipt ca un stâlp în fruntea câtorva sute de credincioşi fanatici, cu fruntea îngustă şi brăzdată de griji îndreptată spre templu, invoca puterea înfricoşătoare a zeilor, chema potopul norilor şi trăsnetele cerului, să pedepsească fărădelegea şi să şteargă neamul omenesc de pe suprafaţa pământului. Arşi ca de biciu de cuvîntul lui, cărturării şi oamenii din popor, oşteni, preoţi, nobili şi sclavi, adunaţi din cetatea şi din mînăstirle din împrejurimi în jurul altarului pîngărit, se agitau cu zgomot asemenea valurilor mărei. Toţi vorbeau în acelaş timp. Privind fiecare murdăria de om cu ochii lui proprii, fiecare îşi dădea părerea lui şi nimeni nu izbutea să fie ascultat. Unii spuneau că vinovatul trebue prins şi ars pe rug, alţii că trebue ridicată murdăria şi purificată piaţa cu posturi şi cu rugăciuni, cei mai mulţi dădeau din cap şi nu găseau nici un mijloc de îndreptare. încetul cu încetul mulţimea din piaţă se împărţi in tabere nenumărate, cari toate se ameninţau cu pumnii şi se învinuiau cu cuvinte groaznice de trădare a intereselor obşteşti. “ Taiftî însă că pe cînd gesticulau şi se înjuraţi astfel, un câine jigărit se rătăci în mulţime, trecu schelălăind dintre picioarele unei tabere între picioarele altei tabere şi lovit, suduit, alungat, se trezi la picioarele altarului. Acolo văzu murdăria de om. Şi pe cînd oamenii, înfietribîntaţi de discuţia principiilor, a canoanelor, a textelor de lege, uitaseră motivul adevărat al disentimetelor lor doctrinale, clin ele văzu motivul, îl mirosii cu nesaţiu şi’l muncă. Legenda indiană nu ne mai spune ce-au făcut în Urmă oamenii, zeii insultaţi şi cîinele rătăcit pe piaţa templului din Ajanta. Morala fabulei n’ar prezintă de altfel nici un interes. Ceea ce e demn numai de reţinut în povestea asta, e doar caracterul de eternitate al întâmplărilor şi al oamenilor cari se agită îrttr’însa. După o mie, două, sau mai multe mii de ani, omenirea a rămas aceiaşi. Priviţi evenimentele din vremea noastră. Şi ca să nu cătăm prea departe, iată, de pildă, o scenă petrecută în capitala regatului român. Irntr’o noapte, ca şi în India de altădată, unul sau mai mulţi anonimi, grupaţi într’o societate cointeresată, au pus la cale şi-au făcut murdăria cu afacerea tramvaielor. In dimineaţa următoare, bătrânul sihastru dela Ţibăneşti, prinzînd de veste că viaţa şi morala publică erau pângărite, a încercat să dea alarma, dar înţelegînd zădărnicia gîndurilor bune într’o lume de avocaţi şi de politician, a reluat, resemnat, zâmbitor şi ci conştiinţa împăcată, calea singurătăţeî. In urma lui au venit alţii. Unii au constatat boala veacului, alţii au perorat dela înălţâmea tribunelor, cei mai mulţi, pierzîndu-se într’uft dedal inextricabil de texte, de legi, de doctrine, s’au împărţit în tabere rivale şi înjurîndu-se şi ameninţinduse unii pe alţii, au uitat de existenţa murdăriei şi au făcut din opera Brătienilor subiect de dizertaţiuui şi de controverse juridice. Dim fericire, însă, Providenţa veghea. Pe cînd discuţiile erau în toi şi cînd în larma generală nimeni nu mai înţelegea nimic, magistratura, asemenea cî inelul din legenda Indiană, s’a apropiat tiptil de tramvai şi cunoscîndu’l după miros, a mâncat tot ce mirosea urât într’insul. De-aci înainte, afacerea va fi curată ca lumina zilei. Murdăria a dispărut. Morala publică a fost salvată. Partidul liberal e cast ca o fecioară. Hotărîrea înaltei şi onoratei Curţi de casaţie a lups cu deliciu tramvaiul de pe obrrazul Brătienilor. .....------------**-------------------«I. C. Cocea itieletKfi lipsi socialistobila AIii Ci ocazia actualului congres LA MIJLOC : Doctoral Rassel. DE AMBELE FaRTI : C. Dobrogeanu-Gherea și Ion Nădejde. ** Adeverim c* Concentrare La toamnă, se va face concentrare în armată pentru ca apoi să urmeze manevrele. In politică vor urma toată vara manevrele că doar o eși la toamnă... concentrarea. Comentar „Epoca“ spune că In afacerea tramvagului, trăie să se spuie „dura lex, sed lex“... Numai cu cu aga „dura le*“, cinstea se duce de-a... dura.. . Lecţie — Tată, ce Insamnat ala S. T. B.t _ Cum? Nu ştii? însemnă: „Să trăiască Brătienii“ sau, ceia ce-i tot una: „Să trăiască.. beneficiile“, Ugoletto ----------------------------- Germania în politica internaţională Politica Imperialistă a Germaniei a dat rezultate dezastruoase. — Germania şi aflatele ei. — Germania faţă de Romînia. — Căutarea de prieteni va fi zadarnică Germaniei. Germania este în căutarea de nouî prietenii. Nu-i vorba, nici de prietenii vechi nu se prea bucură împărăţia ridicată de cancelarul de fer, dar, ea este totuşi în căutarea de nouî prietenii, căci deşi aliată cu Italia şi Austro-Ungaria, Germania nu este mai puţin izolată în politică internaţională. împăratul Wilhelm care a moştenit energia şi hotărîrea acelora cari au făurit Germania, nu a moştenit însă şi putinţa de realizare a predecesorilor săi. Wilhelm II este un exemplu viu al contradicţiei dintre pornirea adeseaori despotică şi neputinţa suveranului domnitor într’o ţară constituţional. împăratul Germaniei este în această privinţă, oglinda situaţiei în care se află însăşi împărăţia germană. Din toate manifestările Germaniei s’a putut vedea cît este ea de pornită spre cuceriri, spre o politică imperialistă de înfăptuiri imediate. înarmările ei s’au ţinut şi se ţin de ani de zile lanţ, credite militare se votează cu o regularitate desesperantă pentru aceia cari au a le suporta povara şi discursurile războinice, declamate fie de împărat, fie de subalterni nu mai iau sfîrşit. Rezultatul acestor manifestări, se ştie, n’a fost de loc în conglăsuire cu ţinta lor. In loc de cuceriri noue, Germania a trebuit să asiste la ocuparea Marocului de către francezi, cu toată manifestaţia riscată a vaporului „Panther“ la Agadir şi a fost silită să zîmbească prietenoasă cînd la coroana habsburgică au fost înfipte şi cele două diamante turceştii Bosnia şi Herzegovina. In schimbul tuturor sacrificiilor ei Germania nu s’a ales după urma acceselor ei imperialiste decît cu o compensaţie slabă din partea Franţei şi cu o ură puternică din partea Angliei. In conflictul dintre Italia şi Turcia împărăţia germană ar fi fost fericită să aibă cuvînt hotărîtor. Nici în această direcţie însă Germania nu a putut să se impună. Bănuită de aliaţi şi duşmănită pînă la extrem de adversari, Germania nu se poate bizui pe nimeni în concertul politic internaţional. împărăţia stăpînită azi de suveranul cel mai gelos de drepturile-i cîştigate din harul divin, este în actualele împrejurări sub povara unor păcate grele comise înlăuntrul şi în afara Germaniei. Inlăuntrul ei Germania a rămas sub teroarea birocratismului absolut, în contradicţie cu nouile forme legale adoptate, iar în afara ei ea a urmărit o politică de cucerire economică care, prin brutalitatea ei, a compromis-o în ţările din sfera influentei germane. * Nicăeri Germania nu poate inspira încredere. Cea mai bună pildă despre aceasta o avem noi romînii. De 40 de ani trăim în cuprinsul influentei germane, sîntem tributarii economici ai Germaniei, politiceşte afirirăm de ea şi de constelaţia politică în care ea este stăpînă; şi totuşi ori de cîte ori ţara romînească s’a găsit într’un impas în relaţiunile ei internaţionale, Germania a fost aceea care ne-a făcut greutăţi, sau în cazul cel mai bun ne-a lăsat la voia întîmplărei. Cînd Germania a făcut totuşi servicii Romîniei, aceasta nu este azi un secret pentru nimeni, serviciile i-au fost plătite cu peste valoarea lor. Faptul acesta i se datoreşte că deşi de ani de zile înfeodaţi politicei germane, romma nu numai că au privit cu indiferenţă şi răceală legăturile oficiale cu Germania dar au manifestat în diferite rînduri simpatia lor pentru Franţa, duşmana Germaniei. Acelaş sentiment pe care îl încercăm noi faţă de Germania, îl încearcă şi alte târî. Prieteniei interesate şi răcelei semnificative, nu i se poate răspunde decit cu răceală şi în cele din urmă cu o repulsiune indomptabilă. Şi cînd Germania imperialistă, ţara prinsă în frigurile înarmărilor şi a dorului de cuceriri, este fată în faţă cu o putere egală sau care o întrece, este lucru firesc ca ea să provoace pe lîngă răceală şi repulsiune şi o duşmănie în stare să ducă la conflicte înarmate. Acesta este cazul situaţiunea pe care Germania o are faţă de Anglia. Faţă de aliatele ei, Germania nu are o, situaţie mai bună. Cu toate că oficialitatea monarhiei habsburgice şi a regatului italian îşi dă toată osteneala să acopere cu o reţea de artificii politicoase tot ce poate exterioriza nemulţumirea faţă de Germania, totuşi, sunt încă destule guri din cari răsună strigătul de acuzare contra politicei Kaiseruha. In Austria, aliata ei, Germania va găsi întotdeauna un puternic concurent la cucerirea economică a Orientului apropiat, tot aşa cum va găsi în Italia sa concurent la domnia Mediteranei. In viaţa ei de aliată, Germania a trăit orele neplăcute ale valsului cochet jucat de Italia cu Franţa iar azi şi Austria şi Italia trec prin ceasuri de nervositate geloasă cînd văd jocul atît de duios al Germaniei cu Rusia. Nu s’au fost despărţiţi încă cei doi împăraţi din îmbrăţişarea dela Baltic-Port şi presa italiană s’a şi grăbit cu lacrimi în ochi şi cu durere în glas să proclame că dela întîlnirea dintre suveranii Germaniei şi Rusiei. Italia a înţeles că, în chestiunea conflictului ei cu Turcia, este redusă la propriile ei forţe. Intr’adevăr, Germania are aşa de mari interese de apărat în Turcia europeană şi aşa de mari sunt speranţele ce şi-a pus în dezvoltarea Turciei asiatice, că ar fi să spulbere prin o prea mare credinţă în relaţiunile ei de aliată cu Italia, tot ce a clădit în Turcia. Germania îşi dă bine seama de consecinţele dezastruoase pe cari le-ar suferi dezvoltarea ei economică de pe urma unei politici anti-turceşti. Ea ştie că sacul cu grăunte cu marca semilunei este aşa de mult rîvnit de împărăţia bătrînului Franz Ioseph încît, cu toată alianţa celor două împărţfi, o prevenire a pericolului o preocupă cu toată tăria ce o comportă interesele angajate în această chestiune. Dacă cineva se poate plînge de o apropiere între Germania şi Rusia apoi aceia sunt în primul rînd, cu deosebire în actualele împrejurări, aliatele ei Austria şi Italia. Franţa nu se poate teme de prietenia Citili Oll EI mw:kiOfSlBline Pomânica, 1 Iulie 1913 In imineaSa fi 9 îl II* îl FEHENE de Contesa VAN D’EST