Adevěrul, februarie 1913 (Anul 26, nr. 8401-8428)

1913-02-01 / nr. 8401

Ori către războiu Ori către ruşine Am intrat în faza acută a con­flictului cu Bulgaria. Tratăm — vorba, vine — de aproape două luni de zile şi rezultatul este că sîntem tot în acelaş punct mort: noi cerem Silistra cu încăpăţî­nare şi bulgarii refuză să ne-o dea tot cu aceeaşi încăpăţînare. În colo—vorba diplomaţiei — totul îşi urmează cursul regu­lat !... • o® Se pare că, pînă şi guvernul nostru a pierdut răbdarea şi şi-a dat seama că guvernul statului vecin îşi bate pur şi simplu joc­ele noi. Din aceasta situaţie ridi­colă trebue de eşit într’un fel­­. Or, dacă bulgarii refuză Silistra­­ şi noi o cerem, ca o condiţiune sine qua non, în cazul acesta nu există decît două soluţiuni: ori cedam noi în faţa bulgarilor şi 11—în cazul acesta este o ruşine— ori nu cedăm şi atunci este... răz­boiul. De altfel, după informa­­ţiunile pe cari le posedăm, totul este gata pentru o acţiune mili­tară. Mîine daca se va da ordi­nul de mobilizare, pînă Luni sîn­tem pe picior de războiu.­ ­ • • Ori dacă va fi războiu, ori da­că vom da înapoi —în cererile noastre — şi într’un caz şi în altul politica regelui dă roadele pe care el le doreşte-Un războiu cu Bulgaria, pe lingă oameni pierduţi, pe lingă văduvele şi orfanii rămaşi, pe lingă cîmpurile lăsate în para­gină, pe lîngă ruinele de tot soiul şi sutele de milioane cheltuite, un război şi—fie el şi victorios — va fi un dezastru politic. Ne vom certa pe zece, pe două­zeci de ani cu statul vecin, cu care de azi înainte avem aceleaşi inte­rese, care are nevoie de o amici­ţie cu noi, după cum noi avem trebuinţă de prietenia lui. * * * la triumful politicei austro-germă­­ne. In adevăr, dacă alianţa sta­telor din sudul răsăritean al Eu­ropei se va înfăptui, h­eghemo­­nia întreitei alianţe asupra lor va înceta. Un factor nou în poli­tica generală a Europei va lua naştere şi se va alcătui de sine stătător şi de sine existent... Or, linia de conduită a Austriei a fost — şi a reuşit se vede — ca cel puţin Romînia să nu fie a­­trasă spre noua orientaţiune, s’o facă duşmană Bulgariei şi ast­fel să zădărnicească — în parte cel puţin — înfiinţarea uniunei • statelor de dincolo şi dincoace de Dunăre şi pe lîngă toate a­­cestea zădărnicind şi întruparea tuturor provinciilor româneşti la corpul ţarei din Austria mame. • •• Acelaş rezultat dezastruos se va căpăta, dacă în conflictul cu Bulgaria noi vom fi nevoiţi să cedăm­ Va fi aceeaşi duşmănie între cele două ţări, Bulgaria va uita propriile ei interese şi va deveni agresivă şi necuviincioa­să, va rîvni la Dobrogea, vom avea ambele state o pace înar­mată, toate urile vor fi întreţi­nute în chip sistematic, toate in­cidentele exploatate, în sfîrşit în loc de prietenie, duşmănie, bănuială, ţara pe picior de răz­boi şi, bugetul sleit pentru a cum­păra arme şi a face fortificaţii, instrucţia părăsită, cultura dată uitărei, sălbăticia crescând şi mai mult, libertăţile publice desfiin­ţate — toate relel­e, toate plăgi­le —întreg dezastrul militarismu­lui... • • • ...Politica regelui va triumfa şi într’un caz şi în altul. îşi va­­fi împlinit cu sfinţenie mandatul său de reprezentant al interese­lor nemţeşti pe pământul odini­oară binecuvântat al României, va fi împiedecat dezvoltarea nor­mală a ţarei şi va putea închide ochii fericit, să-şi spună că sco­pul vieţei side întregi a fost în­deplinit cu prisosinţă. (OUST MILLE Ade­verin ♦© D. Ionel Brătianu—spune pressa d-sale—nu poate să se pronunțe In chestia diferendului nostru cu Bul­garia, fiindcă guvernul na comuni­cat actele­ cu mofturi'­! D. Ionel Bra­­tianu «JSnfnttejiT’Btr'glfvljrhul"Șî afec­ta îl comunică mersul tratativelor. Asta nu-1 împiedecă pe b­alul adver­sar de a sta la pîrjola... ___ Solidarizare. Foile .Disnatiei“ declară­­că parti­dul liberal „dă concurs“ dar... nu se solidarizează cu guvernul în acţiu­nea diferendului tormno-bulgar. Să fi fost vorba de vre-o societate pe acţiuni se cointeresa numai de cit ! ! Sinecuriştii. Nu s'ar putea să se sfîrşască o­­dată cu sinecuriştii ? întreabă o foaie care e şi ea sinecură a parti­dului liberal. Cum nu! Să­ se înceatpă cu sinecu­­riştii liberali! Rigoleto CHESTIA ZILEI Ursul și vulturul (după „Kikeriki“) Ursul (către Vultur). Puiul t&u vrea Silistra, a ar m­ «rea al meu s'o dea„ Vulturul. S'a m­ai văzut d'a Mea: eine nu vrea să dea, * m ia 1/ Ridicarea Turciei de AL. CSURSU Sfîrşiam precedentul mau articol cu întrebarea dacă Turcia se va maî putea ridica în viitor la care răspundeam că după credinţa mea aceasta e încă cu­ putinţă. Căci dacă ca putere europeană Turcia va fi redusă după acest răz­boiu, la o mică făşie de pămînt, ea totuşi răm­îne o mare putere asiati­că, atît prin imensitatea teritoriului de sub stăpinirea ei directă — 1.766.800 de km. pătraţi — fără a vorbi de alte două milioane de km. pătraţi din pustiile Arabiei care a­­semenea stau sub influenţa turceas­că1— cît şi prin bogăţia încă nees­­ploatată a acestor teritorii şi prin valoarea istorică a unor ţinuturi cari au­ fost, zice-se, leagănul civi­­lizaţiuneî omeneşti şi în tot cazul leagănul creştinismului. Dar şi ceea ce-i răm­îne Turciei în­ Europa, dacă e mic ca întindere, e foarte mare ca importantă, din cauza Bosforului şi a Dardanelelor. Şi e în interesul celor mai multe din puterile europene ca să garan­teze în viitor integritatea teritoru­­lui Turciei din Europa şi libertatea absolută a navigaţiimi, prin cele două strîmtori. Chestiunea aceasta ne interesează şi pe noi în cel mai mare grad. Scăpaţi de grijile dominaţiunii u­­nor provincii europene, cari nu a­­duceau imperiului decit complica­ţii, revoluţii interne şi războaie, care nu erau pentru imperiu, ca să întrebuinţez o expresiune turceas­că, de­cît o proprietate cu bocluc, turcii îşi vor putea concentra toa­te sforţările ca să se ridice pe ei înşişi, să consolideze şi să ridice posesiunile lor din Asia. Cu toate că nici în Asia turcii nu formează o naţiune absolut o­­mogenă, totuşi celelalte naţionali­tăţi, ca armeni, greci, evrei, m­a­­roniţi, creştini siriani, etc., nu re­prezintă decît vreo 20—25 la sută din populaţiunea totală, restul fiind de religie mabornetaică. Negreşit că spre a-şî consolida statul lor, turcii trebue să rupă cu vechiul sistem, să se îndrumeze spre o viaţă nouă, să tragă învă­ţăminte din greşelile trecutul şi, punindu-­se pe o muncă serioasă, să facă­ sforţări uriaşe spre a cîştiga timpul pierdut şi a ajunge naţiu­nile cari le-au­ luat cu mult înainte pe calea progresului. Pe lîngă punerea ordinei în fi­nanţele statului şi introducerea cinstei în administraţie, turcii vor trebui să ridice poporul prin cul­tură şi să dea acestui popor putin­ţa de a munci şi a agonisi pentru el însuşi, nu ca piuă acum, pentru paraziţii, pentru vampirii cari su­­geră toată vlaga poporului. Pe de altă parte turcii vor tre­bui să înceteze cu persecutarea populaţiilor ,de altă lege decît a lor, să ocrotească pe cele două mili­oane şi m­ai bine de armeni, cari trăesc, în Asia mică şi să pună ca­pat necontenitelor măceluri dintre aceştia şi curzi. Căci fără pace şi armonie între popoarele sale, Tur­cia nu se va putea ridica şi dacă astăzi pierde posesiunile sale din Europa, mîine puterile cari au­ inte­rese în Asia şi cari rîvnesc la fru­moasa Anatolie, se vor folosi de vrajba. internă din Turcia asiatică spre a o desmembra şi pe aceasta. Un popor de vreo 20 de milioa­ne de suflete şi al cărui suveran este totdeauna şi şeful religios al multor alte milioane de mahome­dani cari trăesc pe faţa pămîntu­­lui, — peste două sute de milioa­ne — care stăpâneşte Bosforul şi Dardanelele şi aproape patru mili­oane de chilometri pătrat! în Eu­ropa şi în Asia poate aspira încă la un viitor frumos, dacă va şti să se pună pe muncă şi din popor năvălitor şi netolerant să se tran­sforme în popor sedentar, munci­tor şi­ civilizat. Spre a ajunge la acest rezultat, le trebuesc turcilor cîţiva patriot i­luminat­ şi de valoare şi se pare că aceştia nu le lu­psesc. Dacă ei se vor putea menţine la cîrma statu­lui, o regenerare a Turciei nu e o imposibilitate şi nici o improbabili­­tate. Din ruinele şi din cenuşa Turciei europene poate să răsară o puter­nică Turcie asiatică. AL. CIURCU ­.r­.Damna P­rezidenta O conspiraţie a doamnelor din elita pariziană care a fost dejucată Candidatura d-luî Poincaré a fost combătută în cercurile pariziane mai mult de către doamnele din a­­ristocra­ţia franceză cu binevoitorul concurs şi al multor femei burgheze. Amestecul femeilor în lupta care s a dat pentru prezidenţia Republi­cai, se datoreşte faptului că damele parizian­e'n’au agreat ne d-na' Poin­care, au­­­găsit că această, feroce n’a­­biăzumit suficient pentru a -i L~ veiii'preziden­ta. •Campania care s’a dus • a fost din cele mai pătimaşe, dar totul s’a pus la cale cu o discreţie extraordinară, tocmai pentru ca să nu provoace contra-dem­onstraţiuni zgomotoase. Doamnele cari combateaţi alege­rea d-lui Poincaré au­ influenţat în toate direcţiunile, au asmuţit pe mulţi din bărbaţii lor cari erau par­tizani* declaraţi aî d-luî Poincare, ai­ recurs în fine la toate­ intrigile posibile şi imaginabile spre a impe­rii ca alegerea d-lui Poincare. # De ce s’ati răzvrătit aceste doamne? Prin presa pariziană, de abia a transpirat această campanie, dar tot Parisul ştie ce s’a petrecut. Doamnele din aristocraţie şi din elita burgheziei au găsit următoare­le cusururi doamnei Poincaré: că e de origină italiană, că e dintr’o fa­milie modestă şi săracă, că a fost silită, din cauza situaţiuneî mate­riale a familiei, pe cînd era încă domnişoară, să dea lecţiuni de lim­ba italiană, etc. etc. Toate acestea sunt adevărate. Ac­tuala solie a preşedintelui Republi­ puia fran­cez care insă a murit după un an sau doi de căsnicie. In timpul văduviei a făcut cunoş­tinţa d-lui Poincaré care a rămas subjugat de nobleţă caracterului şi de însuşirile alese ale femeei atit de prigonită de soartă. D. Poincare a luat-o de soţie şi re­pede modesta foastă profesoară de italiană s’a impus în toate cercurile pariziane cucerind simpatia preten­ţioasei şi rafinatei lumi în mijlocul căreia joacă de atita vreme cele r­ai importante roluri d. Poincaré. Acum ■ la alegerea prezidenţială fe­meile invidioase şi răutăcioase din plita pariziană a fi pornit o campa­nie de intrigi pentru a înlătura pe d. Poincaré dela prezidenţie. Parisul a simţit campania şi, ca prin farmec, în mod­ foarte discret, fără nici un scandal public, a răs­puns cu o contra-demonstraţiune : în toate părţile d-na Poin caré a fost aclamată, unde apărea i se făcea in ovaţiuni, ziarele publicau portretul ei cu elogioase biografii, jurnalele de modă şi ele o prezentai­ ca o fe­mee „chic” şi distinsă, serate nenu­mărate se organizau in onoarea eî şi pretutindeni unde d. Poin­caré ei a clamat lumea striga şi : „Vice In Presidente !” Campania de intrigi a fost astfel dejucată şi de unde d-na Poincaré înainte de a se pune la­­cale urzeala în potriva ei, era numai o femee respectată şi apreciată prin distinc­­ţiunea camteruluî cî, acum a deve­nit Prezidenta iubită și populară a Parisului, a francezilor. A. D-na POINCARÉ cel a luptat cu nevoile viețeî cînd s’a măritat cu un deputat Franz Schuhmeier O întim­plare tragică şi absurdă: deputatul Sch­uhmeier, copilul răsfă­ţat al social-democraţiei austriace, a fost omorit, pe la spate, pe cînd se întorcea dintr’o­ călătorie de propa­gandă. Ce-a determinat această faptă, te­legramele, atilt de laconice pînă acu­ma, nu ne-au spus-o încă; ştim însă cine este autorul: este un anume Kunschak, fratele deputatului din dietă. Caracterul politic al crimei se înfăţişează deci imediat judecăţii noastre : Schuhmeier a fost cel mai puternic adversar al lui Lueger, Schuhmeier a fost acela care a dis­trus organizaţia lucrătorilor creştin­­soci­ali, făcând ca Însuşi şeful ei, Kun­schak,­­să-şi, piardă focul din cameră. Schubeb­ieier a fost acela, care abia de­unăzi, a răsturnat pe primarul Neumayer, căruia i-a adus­ grave a­­cuzaţii de incorectitudini.*'-' Fireşte, partidul creştin-social, acum în com­plectă ruină—de unde ajunsese stăpî­­îiul Vieneî, nu mai are decit trei de­putaţi şi încă şi aceştia de strinsură— îşi adunase toate forţele în campa­nia, contra lui Schuhmeier, pe care-l prezenta în culorile cele maî odioase. •Cercetările justiţiei şi ale presei vor aduce, desigur, toată lumina. Bi­ne­înţeles că in­ primul loc trebue să ne întrebăm dacă asasinul e respon­sabil; din capul locului înclin să cred că nu. Moartea lui Schuhmeier este o flo­ri­tură cumplită pentru social-demo­­craţia austriacă. Der Hann von Otta­­­Iring (Omul din Ottakring, sail, cum ’ar zice la bol, omul d­in Dealul Spi­el) nu era dintre cei cari pot fi în­­ocuiţî. A debutat, ca simplu lucrător, sau şi mai puţin, ca muncitor necalificat, la Prater. Cultura lui de pe atunci: şcoala primară. A devenit socialist, ca atîţia alţii şi, in scurtă vreme, s'a distins ca nimeni altul. Agitator energic şi neobosit, cum sunt mulţi. Dar îl mai ajuta şi un temperament de-o,vioiciune puţin co­mună, maî ales între nemţi. Se zice că aşa sînt adevăraţii vienezi — pe cari insă îi întâlneşti foarte rar. ’ Şi apoi, un talent oratoric în adevăr ex­traordinar. Ori­unde — în Franţa ca şi în Italia — el ar fi fost orator ma­re. Foarte spiritual­ şi foarte sarcas­tic, el culegea numai triumfuri, la în­trunirile publice ca şi la cameră, la primărie, ca şi­ în landtag — căci pă­trunsese pretutindeni. Ultimii ani ai lui Lueger n’au fost decit o­­luptă ne­contenită,cu Sch­ubmeier. Aveau ace­laşi gen de oratorie. Dar Sch­ubmeier era mai­­tânăr,, mai impetuos şi vor­bea în numele unui partid în creştere, pe cînd Lueger îşi vedea partidul de­­căzînd — căci această decădere înce­puse de mult şi după moartea lui Lueger s’a precipitat numai. Dar toate acestea n’ar fi fost dea­­juns ca să facă din Schuhmeier ce-a fost: marele lui merit este că, plecat de aşa de jos, a reuşit să-şi facă o cultură complectă şi solidă. Ca direc­tor de gazetă, ca parlamentar şi con­silier comunal, ca agitator, el atingea chestiile sociale şi politice cele mai­­complicate, şi dacă a putut fi combă­tut din punctul de vedere al unor concepţii­ contrare, nici odată nu i s’a putut, reproşa că nu e stăpin pe ma­teriile tratate. A fost un om de mare valoare, cu toată înfăţişarea mitocănoasă pe care a păstrat-o pînă la urmă, şi a putut ajunge la cea mai înaltă situaţie pe care o poate visa un om: să fie divi­nizat de, prieteni şi temut, ca o pri­mejdie, de adversari. Toată social­­democrăţia îl iubea­, i se zicea unser Franzi; dar concetăţenii lui din ma­halaua Ottakring, cari il alegeau a­­proape dil unanimitatea voturilor, îşi făcuseră m­uri zeii dintr’dînsul. La ultimele­­ alegeri cînd a fost vorba să se cucerească o nouă cetate — circumscripţia lui Lueger — parti­dul l’a desemnat pe Schuhmeier pen­tru această luptă grea. Şi el şi-a per­mis atunci un gest de cochetărie po­litică, menit să arate cît de mare îi era puterea: în foasta lui circums­cripţie n’a făcut nici o agitaţie, mul­­ţumindu-se să-şi proclame urmaşul, sigur că alegătorii lui n’au nevoie de •propagandă, deşi adversarii, au agi­tat nebuneşte. Puţini oameni politici şi-ar putea permite urn asemenea lux.­­Se va înţelege deci ce lovitură este pentru social-democraţia austriacă moartea lui Schuhmeier, în toiul lup­tei, la vârsta de 48 de ani. întrebarea este ce urmări va avea asasinatul acesta, d­at fiind caracterul sau cel puţin aspectul lui­­politic. Const. Graur NĂZBÎT11 BULGARII LA CONSTANTINOPOL D. Daneff a plecat la cartierul ge­neral, probabil fiindcă la Sofia îl plictisea d. Ghica cu tratativele a­­supra diferendului cu Romînia. • Adevărul însă este că d. Daneff s’a dus să vadă ce este cu luarea Constantinopoluluî de către bul­gari. Se știe că atunci cînd a aflat că tinerii turci au făcut lovitura la Su­blima Poartă, d. Daneff a declarat că-i pare bine, căci va reîncepe răz­boiul şi în 3 zile bulgarii vor intra în Constantinopole. Au trecut 10 zile şi bulgarii în loc să intre în Constantinopole, stau ca viţelul la porţile Adrianopolului şi s’au retras dela Ceatalgea. Probabil că d. Daneff după ce a făcut­ pe Bismarkul la Londra, a plecat să facă­ pe Napoleonul la Mustafa-Paşa. Pac. FRANŢA ŞI ROMÂNIA p,d­pele GEORGE ŞTIRBEY, acuză pe Napoleon al IlI-lea D. A. D. Heiban, îi ia apărarea Domnule Director, In numele dreptului de apărare, vă rog, să-mi permiteţi să răspund unui articol publicat în numărul din 24 ianuarie trecut, a „Adevărului” şi semnat cu iniţialele D. L. A. Acest articol este asupritor pentru memoria împăratului Napoleon al IlI-lea, care a fost în lume singurul nostru protector şi sincerul nostru binefăcător. In acel articol se produce o scri­soare a prinţului George Ştirbey, către tatăl său, fostul domnitor al Valahiei, în care se afirmă că la în­trevederea de la Salzburg, Napo­leon al III-lea ar fi propus împăra­tului Franz Josef anexarea Romî­­niei către Austria; şi faptul acesta, atît de grav, se întemeiază pe o simplă alegaţiune ungurească a contelui Andrassy.­ Este o nedeamnă calomnie, care se învederează de îndată ce supu­nem zisa scrisoare la cea maî su­mară analiză. Mai întîi, de toate ceea ce răsare din scrisoare, este că prințul George Știrbey, fusese tri­mis de tatăl său, în Austro-Ungaria, să aibă o întîlnire cu Andrassy, pe care nu’l cunoștea, după cum măr­turisesifi singur în scrisoarea sa. Oare ce interes putea să îndemne pe tînărul principe să facă numai­decîî cunoştinţa ungurului şi să ai­bă illice o convorbire înainte d’a pleca la Nistr, unde’l aştepta tatăl săli, şi în acea convorbire Andrassy se întindea cu vorba, pînă a-î măr­turisi secrete de stat ?.... Aci este nodul chestiune!. Cred că nu trebue să fie cineva mare zodier ca să se domirească că tînărul principe Știrbey era un so­licitator a! părintelui său.... Se vede că bătrînul fost domnitor al Valahiei, tot încă nu putuse să se „rezigneze“ și să-și ia nădejdea de la scaunul domnesc — care pe a­­tuncea, pe la 1867, i se părea încă ccesibil. In timpul alegere! lui Vodă Cu­za şi în tot cursul domniei lui, bătrînul domnitor a fost unul dintre vecini ei­ aspiranţi la tron şi apoi a contribuit la răsturnarea marelui şi patriotului domnitor român. După a­­legerea prinţului străin la 1866, se alarmase lumea, fiindcă acesta cum călcase pragul ţării se înfăţişase, patronân, faimoasa afacere, de­ 240 milioane, a drumurilor de fier Stra­­sberg, în consiliul de administraţie a căruia erau numai duci, prinţi şi conţi germani.... Afacere pe care ,ilustul“ Ion Brătianu, cu mare zel, o îmbrăţişase şi­ a executat’o cu forţa ! Se vede că împrejurarea s’a părut propice fostului domnitor şi s’a încercat prin solicitări să capete sprijinul Austriei — căreia negre­şit nui plăcea starea de lucruri din Romînia. Andrassy fiind pe atunci atot­pu­ternic îa Viena, nu’l de mirare să se fi dorit cunoştinţa lui pentru o ast­fel de întreprindere. Şi se vede că acela’şi lucru s’a fost încercat în deşert şi în anturajul împăratului Napoleon a! IlI-lea, de vreme ce fiii, în pomenita scrisoare, găseşte că tatăl său are dreptate să nu fa­că haz de împăratul francezilor. Deci, s’a făcut cunoştinţa mini­strului Andrassy şi s’a convorbit împreună şi, în cursul acelei con­versaţii de odată ungurul spune ro­­mînului: ....ştii una ! Napoleon al IlI-lea la întrevederea de la Salzburg a pro­pus lui Franz Josef anexarea Ro­­mîniei către Austria !.... Eu, însă i-am răspuns îndată, nu primesc o­­ferta, pentru că oferi ceea ce nu-ţî aparţine !....“ Domnul Andrassy — admiţînd că a asistat la convorbirea împăraţi­lor—a intrat în vorba acestor pa­tentate şi după ce a întrerupt pe cel mai puternic împărat al lumei de atunci, ia zis cu obrăznicie: „nu’țî primesc oferta !....“ Atîta’î de ajuns ca să apreciem lauda ungurească care voia să im-­ presioneze pe tînărul principe. Cum, adică împăratul francezilor nu știa că acest ungur era păzitorul luî Bis­­mark, ca să nu lase politica austria­că să apuce pe căi rătăcite? !... şi­el care se zice că venise să îndem­ne pe Franz Josef să se alieze cu dînsul, vorbea aşa fără grije dinain­tea omului Uri Bismark ?... Ce copi­lărie! Şi aceasta’i dovada hainiei marelui împărat al Franţei către noi ?.... Contele Andrassy avea interes sa ruineze in spiritul tînăruluî princi­pe orice bună opinie a romanilor, pentru împăratul Napoleon şi să-şi valorifice marea lui însemnătate. , Ş’apoi în toate cazurile, ungu­r­nul nostru nu putea să aibă inimă bună pentru Napoleon că în zadar şi el şi Kosuth stăruiseră să obţină ajutorul împăratului Napoleon, pen­tru ţara lor — precum l’a avut I­­talia şi Romînia; şi cu atît mai mult era dispus să-l ponegrească cu cît Ungaria se superpusese acum Aus­triei, prin sprijinul luî Bismarck, care impusese pe unguri străjer­ prusian! la Curtea Vieneî. De altfel toată scrisoarea prinţu­lui Ştirbey nu poate fi privită ca un document istoric, fiind contra­rie şi logicei şi faptelor istorice; şi dacă acele vorbe s’ar fi adresat unui om cu matură experienţă ar fi fost apreciate la justa lor va­loare, fără să se înregistreze ca lucruri serioase. Napoleon al IlI-lea înainte de congresul din Paris, prin raportu­rile sale cu romînul patriot­ din Pa­ris, cum erau Costache Negri, că­lugărul Vîrnav, Cezar Boliac, He­­liade fostul şef al mişcării de la 1848, Vasile şi Iancu Alexandri etc., îşi formase ideea de ce trebuia făcut cu principatele române. De aceea cel dintîi­ lucru, după învingerea Rusiei la Sebastopol, a fost să re­trocedeze Moldovei Basarabia; a­­poî, contra tuturor marilor puteri, la congresul de la Paris, să susție drepturile noastre. * -uw: * D. A. D. HOI­BAN Graţie împăratului Napoleon s’au stricat alegerile lui Vogoride care susţineau candidatura acestuia la tronul Moldovei şi s’a reales Ca­mera (Divanul ad-hoc), favorabilă unire­ şi tuturor aspiraţiunilor noa­stre patriotice. Graţie lui s’a ales Cuza-Vodă la 5 Ianuarie 1859 Domn în Moldova şi la 24 Ianuarie în Va­­lahia; graţie lui, Vodă-Cuza în con­tra convenţiei din Paris, a putut întruni la 1868 ambele Camere din Bucureşti şi apoi a luat în stăpâ­nire moşiile romîneşti închinate mî­­năstirilor greceşti din Orient — cu toată conferinţa puterilor, a căror, miniştri erau întruniti la Constan­­tinopol— şi astfel s-’a pus la dispo­ziţia ţăranilor noştri peste patru milioane hectare de pămînt de hra­nă. In fine cu îndemnul lui Napo­leon III Vodă-Cuza a făcut lovi­tura de stat la 2 Mai 1864 şi a pro­mulgat statutul — adică prima con­stituţie romînească, şi a sfîşiat con­venţia din Paris, impusă de pute­rile rău-voitoare nouă. Romînii, popor de vită latină, în­zestraţi cu toate însuşirile acestei rase, îndeplinea fi idealul lui Napo­leon III şi cît a fost el atot­putinte ne-a protejat şi ne-a susţinut incit am izbutit sâ formăm un mîndru stat la porţile Orientului. După pră­buşirea imperiului francez şi înăl­ţarea imperiului german, Bismarck nu s’a gîndit la noi —deşi aveam pe tron un prinţ german —ci a a­­cordat ungurilor toată protecţia sa, şi noi am rămas singuri în Europa, fără prieteni şi fără sprijin. Aici este locul să deschid o pa- D. IULIU ANDRASSY Citiţi în „BialnEATA“ de Duminică 3 Februarie i­iţii umieiOitii din Peris ------Misterul Automobilului Cenuşiu MARE ROMAN POUTIST--------------------­-----dr Vicky Miller —-——

Next