Adevěrul, aprilie 1913 (Anul 26, nr. 8459-8486)

1913-04-01 / nr. 8459

A 5-a demisiune a d-lui N. Filipescu Retragerea din guvern a ministrului domeniilor va pro­voca oare o încurcătură internă ? Idee constituire! guvernului de Colaborare aparţine d-lui Filipescu. Fiindcă atunci nu s’a putut stabili un acord între d. Take Ionescu şi conservatori asupra modului cum să se alcătuiască comitetul diri­ciltar al partidului conservator ilonat, d. Filipescu a venit cu i- Uela ca să se realizeze o combina­ţie ministerială aşa ca fiecare să rămână in casa lui. Dar, imediat după alegerile ge­nerale, d. Filipescu a Început să-şi manifeste nemulţumirea sa şi să regrete că dela d-sa a pornit ideia colaborărei. Evenimentele externe s’au deslă­­şurat Insă cu o mare iuţeală şi au­ angajat acest guvern intr’o acţiune tplomaticâ care nu s'a terminat luci pină azi. In acest interval nemulţumirea H-lul Pilipescu creştea şi lucru cu­rios creştea in proporţie cu sân­gele guvernului de a da o dezlegare favorabilă chestiilor externe. Dacă în atitudinea d-lui Filipes­ Cu este sail nu o directă legătură cu" chestia externă sau dacă preo­cupările d-sale Interne i-au deter­minat această atitudine, vom ve- dea mai bine atunci cînd d-sa se Bra explica odată In parlament. Deocamdată în cele şase luni de furtunare a cabinetului de colabo­rare s’aQ înregistrat cinci demi- Siuni din partea d-lui Nicu Fili­­pescu. . Firește că, d. Titu Maiorescu şl­­t! fruntaşi conservatori au inter­­jrenit pe lingă d Pilipescu ori de Cheorl îşi manifesta intenţiunea de B se retrage şl l'au determinat să câmb­ă In guvern. La un moment dat — poate şi a tem — d Pilipescu suspecta chiar M L Trin Maiorescu. nu mai avea Iwredere tn primul-ministru In ce priveşte concursul săfl pentru păs­trarea preponderentei conservato­rilor fată de democraţi, ba chiar i'a tavtuuri că a dezechilibrat gu- Varnul prin fatpul că cei trei ml­­&fttri conservatori se aflau in de-zacord la o anumită dată cu preşe­­inteie consiliului. In realitate d. Titu Maiorescu fă­cea adevărate sforţări echilibris- ice pentru a menţine cabinetul de Colaborare In­formaţia actuală. i * ■ in fine cînd d. Pilipescu a văzut Cfi se apropie şi dezlegarea ches­tiune! externe, şi că se îndepărtea­ză clarificarea situaţiei interne in sensul pe care d-sa o doreşte, cînd id. Pilipescu s’a încredinţat că nu este chip să rezolve criza conser­vatoare aşa cum vrea, s’a hotărît să se retragă din guvern, probabil pentru ca să-şi reciştige toată li­bertatea de acţiune. Ceea ce se discută acum In ta­băra conservatoare este dacă d. Pilipescu a făcut sa fi nu un pas greşit. Deocamdată demisia d-lui Fili­­pescu n’a devenit un fapt public. Deși d. Fleva a făcut ori, în Came­ră, aluzie la retragerea din guvern a ministrului domeniilor, totuși d. Titu Maiorescu n’a intervenit nici pentru a confirma nici pentru a des­­minti faptul. D. Filipescu n’a mai venit la Ca­meră de două zile, iar elî s’a pro­dus o mică manifestaţie considera­tă ca solidarizare cu d. Filipescu. Doi vice-preşedinţi ai Camerei,­­num­e d-nii Mişu Seulescu şi M. Vlădescu, au demisionat, fără a-şi motiva demisiile. D. Seulescu este de cîtva timp imnic personal şi politic al dlui Fi­lipescu și-l urmează In toate mani­­festatiile. D. Vlădescu a fost considerat de la retragerea cabinetului Cantacu­zino, ca partizan al cantacuzinişti­­lor. De cîteva zile însă, de la moar­tea lul George Cantacuzino s’a ob­servat apropierea d-lui Vlădescu de d. Filipescu, deşi sub guvernul Cantacuzino cel mai atacat minis­tru a fost d. Vlădescu, atacat mai mult de „Epoca“, decit de foile li­berale. Pînă acum însă nu se poate pre­vedea ce proporţie va lua criza conservatoare prin demisia d-lui Filipescu şi nici nu se poate şti dacă aceasta a cincea demisiune este irevocabilă. Ori cum­ ar fi Insă frămîntările interne ale conservatorilor, situaţia este astfel în­cit pentru cel puțin încă opt luni e de prevăzut menţi­nerea regimului conservator cu sau fără concursul d-lui Filipescu. Aceasta este absolut cert. A. W. lint­ia­ Berceelei Fratele Vhitilă, a protestat erî la Cameră împotriva Impămintenire! colegului nostru de redacţie, d. Al­bert Honigman. Cel mai bun răs­puns i l’a dat d.Ilarca, deputat tot liberal, şi noi nu am avea decît să punem punct şi făcînd nas mare pungaşului tramvaielor comunale, să ne ocupăm de altceva mai in­teresant. Fratele Vintilă, însă, prost cum este, n’a Înțeles că trebuia să tacă fiindcă de altfel toată lumea a pri­ceput că protestarea sa, n- e decît o răzbunare, platonică de altfel, nu contra re^ 'forului nostru, ci îm­potriva Adevărului, ceea ce o ono­rează în­ cel mai înalt grad. Frat­­e Vintilă, care a stăruit ca toti­na­covicii, acţionari ai Băncei Naţionale, fii de cămătari şi cămă­tari ei înşişi, să fie încetăţeniţi, nu înţelege, că dacă e vorba de a da cetăţenia cuiva, în prima linie, se datoreşte această cinste şi acest drept, ziaristului, intelectualului, care îşi agoniseşte pîinea zilnică cu condeiul, care luminează poporul, care ii dă conştiinţa de sine, care protestează contra nedreptăţilor şi a fărădelegilor. Fratele Vintilă, nu înţelege că în­tre un cămătar şi un ziarist, cum­păna dreptăţei trebue să încline în­spre acesta şi ruşine pentru parla­ment este cînd dă cetăţenia unui cămătar fiindcă e bogat şi o refuză unui ziarist, fiindcă este sărac şi dezinteresat. Fratele Vintilă, de unde însă să priceapă toate acestea, fiindcă-i şi prost şi este şi rău, plin de venin şi dornic de răzbunare ? Intervenţia sa însă, n’a folosit decît doar ca să-l descopere şi mai mult, să-l arate în adevăratul săfi ipostas. Cit des­pre noi — ce îi putem răspunde, decît doar că la marele răboj al ti­căloşiilor sale, vom trage o nouă crestătură şi pentru această neizbu­tită lovitură de picior a măgarului, cu atît mai neizbutită cu cit cel pe care a voit să’l lovească și Ade­vărul — sînt mai sănătoși decît oficind, pe cînd doagele onoarei Dinastiei sună în chip lamentabil! m Un rege plictisit Regele Nichita al Muntenegrului, care este ameninţat să nu capete Scutarii şi ameninţă să abdice, ceia ce de­sigur nu va face în vederea nepoţelului pe care-l ţine In braţe. Bietul Muntenegru ! Europa ţine mult la autoritatea şi prestigiul ei, dar numai atunci cînd are a face cu cei prea mici. Aşa de pildă, înainte de începutul războ­iul balcanic, Europa a declarat în chip solemn că dinsa nu va permite ca statul quo să fie tulburat. Cu alte cuvinte Europa nu permitea celor patru puteri balcanice, să fa­că război­ Turciei. N’a fost însă de loc ascultată şi Europa, care ţine, mă rog, lucru mare, la autoritatea şi prestigiul ei, n’a zis nici pis, s’a închinat înaintea faptului îndeplinit. Cu toate acestea, le-ar fi fost u­­şor marilor puteri, ca să se facă as­cultate şi respectate. Dacă flota eu­ropeană ar fi apărut in faţa Pireu­­lui şi a porturilor bulgare din Ma­rea Neagră, dacă ea ar fi făcut a­­celaş lucru faţă de Muntenegru şi ar fi dat mandat Austriei ca să o­­cupe Serbia, învederat, că războiul nici nu ar fi început măcar şi statul quo ar fi fost salvat. • • • Cu toate acestea nu s’a făcut ni­mic şi Turcia a fost zdrobită, statu­­quo desfiinţat, iar o nouă stare de lucruri s’a înjghebat. Sunt de prevă­zut acum grave neînţelegeri şi cine ştie, poate, conflict armat­ între a­­liaţii de erî, dar Europa, nu de a­­ceasta se preocupă, ci cu toată pu­terea ei, s’a aruncat asupra Munte­­negrului, interzicindu-i să ia Scu­tari, pe care oraş dinsa îl destinea­­ză viitoarei Albanii. Cei trei aliaţi se vor alege cu prăzi bogate, fără ca Europa să ie dispute prada. Numai Muntenegru­lui— minusculului regat al lui Niki­ta — ÎI se interzice ca să se folo­sească şi el de soarta războiului şi să-şi lărgească hotarele. Contra statului acesta, Europa a găsit mij­locul ca să se înţeleagă, fiecare mare putere şi-a trimis o parte a flotei, coasta întreagă a fost blo­cată şi — chiar o izbîndă se sem­nalează din partea flotei aliate — capturarea yachtului regelui Mun­tenegrului !... • •• Deşi nu trebue să ne aşteptăm din partea marilor puteri la acte de mărinimie şi de curaj, totuşi nu e aşa că această procedare a Euro­pei, frizează ridicolul şi o acoperă complect de odiu ? Dar pe lingă aceasta, odiosul se complică si că prostie. In adevăr, procedarea împotriva Muntenegru­lui, nu e decît opera Austriei. Dinsa are interesul ca Albania să fie cit mai mare, pentru a putea înghiţi, la momentul oportun, o pradă mai apreciabilă, dinsa a interzis Ser­biei accesul la marea Adriatică şi Europa s’a închinat, şi tot ea îşi re­zervă Scutari — căci rezervîndu-1 pentru Albania, sieşi şi o rezervă. Şi, aceste interese, cari sar in ochi, ale Austriei, întreaga Europă — şi întreita înţelegere şi tripla alianţă— le susţine, toate puterile se năpus­tesc cu brio asupra Muntenegrului, sub cuvînt că procedarea lui, poate pune foc din nou Europei! Ar fi fost mult mai simplu ca, zisa Europă — să fi oprit focul dela în­ceput — să fi interzis tuturor pute­rilor balcanice aliate să se atingă de Turcia. Astăzi însă, cînd cele­lalte trei puteri balcanice aliate sînt lăsate să se bucure de prada lor, numai bietului Muntenegru, îi se interzice cucerirea Scutarilor, singura pradă pe care o cere el — singura parte în­spre care se poate întinde şi avea și el un folos mai apreciabil de pe urma războiului. • • • E şi pentru noi un învăţămînt, a­­cela pe care îl putem trage din a­­ceste evenimente din urmă şi anu­me acela că, pentru a fi respectaţi şi a se ţine seamă de noi, trebue să fim tari, fiindcă altfel — riscăm într’o bună zi să păţim ceea ce pă­ţeşte astăzi bietul regat al bietului Nikita! COMIT. MILLE Desfiinţarea tramvaelor Toţi technician!!, toţi juriscon­sulţii, toţi ziariştii şi toţi bărbaţii de stat ai Romîniei îşi frămîntă capul ca să găsească o soluţie pentru evitarea accidentelor de tramvai şi nu sunt în stare s’o gă­sească. Ei bine d. prefect de poliţie Mo­­ruzzi a găsit’o şi încă în modul cel mai simplu şi mai firesc. Printr'o simplă trăsătură de condeiu d. prefect Moruzzi supri­mă pur şi simplu tramvaiele. Mă­sura e­ ce este drept, radicală, dar e eficace. Iată, în adevăr, ce porunceşte Kneazul în ultima sa ordonanţă: Noi, prefectul poliţiei Capitalei. Avînd în vedere desele accidente ce se întimplă, mai ales la încruci­șările liniilor de tramvaie; Considerîrrd că, de cele mai multe ori, aceste accidente provin din faptul că conductorii nu au nici o normă care să stabilească cînd trebue sa oprească, pentru a se e­­vita ciocnirile; Ordonăm: La orice încrucişare şi întîlnire tramvaiele cu cai vor opri pe loc, pentru a lăsa liberă trecerea celor electrice, iar tramvaiele electrice ale societăţii comunale vor opri pentru a lăsa liberă trecerea celor ale vecheî societăţi. Cîrcotaşii, cari găsesc totdeauna nod în papură, vor obiecta poate că această ordonanţă priveşte nu­mai carambalajele între tramvaie­le electrice cu cele cu cai si că cele o sută si măi bine de ciocniri şi de accidente s’au întîmplat pînă a­­cum între tramvaiele electrice si pietoni, cum si intre ele si tot felul de alte vehicule, în fine între Sete­­beurg şi diferite croitorii şi frizerii. Cei cari vor judeca astfel vor dovedi că nu pricep subtila diplo­maţie a d-lui prefect de poliţie. In adevăr, din moment ce la toa­te încrucişările liniilor şi la toate întîlnirile — ceea ce e un pleonasm — tramvaiele electrice vor trebui să oprească, ca să poată trece cele cu cai, iar cele cu cai să stea pe ioc pentru a lăsă liberă trecerea celor electrice, e uşor de înţeles că circulaţia tramvaielor va fi supri­mată. Căci stînd şi unele şi altele pe ioc la toate încrucişările, tramva­iele nu vor mai circula, vagoanele care vor veni în urmă nu vor mai putea înainta nici ele şi în cazul a­­cesta cine se va mai urca într’un tramvai care nu umblă, ci stă pe loc? Tramvaiele, ne mai puţind circu­la de­cît numai de la garaj pînă la prima încrucişare şi ne mai avînd clientelă, devin o inutilitate şi sînt ipso facto desfiinţate. lată deci înlăturate şi toate acci­dentele provocate de circulaţia tramvaielor comunale, căci fără tramvaie nu poate să existe nici ac­cidente de tramvaie. Şi cînd te gîndeşti că dintre a­­tîţia oameni deştepţi citi are ţara românească nici unuia nu'i trăsnise prin c­ap­­...easta idee pe cît de sim­plă, pe atit de ingenioasă. Tot Kneazul mai tare. , ■ ----­ Democrat. Conf.Kctm muntenegrean D. RAMAOANOVICI directorul general al afacerior ex­terne ale Muntenegrului ly a 2, 0­­­1' 1 ! A demisionat d. Filipescu ? Eu am fost păcălit cel puţin de o sută de ori cu demisia d-lui Filipes­cu. D’aia să mă iertaţi, dar nu în ajun de 1 April o să cred asemenea știre. Prin urmare, ori cît s’ar anun­ța demisia d-lui Filipescu, pînă n'oiu vedea-o anunțată în „Monitor" n'o cred — ferească sfîntul ! Cum că e posibil ca mîine fiind 1 April, d. Filipescu să fi voit să facă o farsă guvernului — asta nu con­test. Ce mi-e teamă, e să nu iasă pă­călit din această farsă. In tot cazul, 1 April se anunță, conform adevăratei tradiții. — Pac. legea consolidat? petrolifere In cercurile interesate se discu­tă acum foarte mult proectul de le­ge al d-lui Xenopol pentru consoli­darea concesiunilor de terenuri pe­trolifere, în special un articol al a­­cestui proect prin care se prelun­gește cu zece ani durata contrac­telor de concesiune, în care nu se prevede o obligaţiune de lucru. Legea actualmente în vigoare votată în 1904, intervenind în con­tractele dintre părţi a stăvilit du­rata acestor contracte la zece ani. Termenul acesta fiind prea scurt pentru ca să se exploreze şi ex­ploateze un teren petrolifer,­­ anul viitor societăţile de pe­trol ar perde cea mai mare parte din terenurile ce deţin. Aceasta in­să nu ar fi de vre­ un folos decît puţinor detentori de terenuri re­cunoscute petrolifere. — celelalte terenuri imensa suprafaţă, ar ră­­mînea neexplorate, căci nimeni nu va risca milioane în explorarea u­­nor terenuri, cînd explorarea du­rează ani de zile, aşa că atunci cind ar da un rod ar expira şi con­tractul său. Acestea ie are în vedere proec­tul d-lui Xenopol care prelungeşte cu zece ani termenul contractelor de concesiune pentrM cari nu e pre­văzută o obligaţiune de a săpa pă­­mîntul într’un anume timp, căci unde e prevăzută se ’nţelege că ră­­mîn în vigoare contractele. Prelungirea aceasta e în fond o am­înare, pînă la găsirea unei solu­­ţiunî complecte a cestiunei, solu­­ţiiune care va trebui să fie com­plectă şi din punct de vedere de­mocratic nu se poate imagina de­cît astfel : subsolul să fie unificat, —­ aşa că tot ce ar produce să se împartă în părţi proporţionale cu suprafeţele ce posedă, proprietari­lor solului. Numai această soluţie ar putea să fie deoptrivă de folo­sitoare industriei şi proprietarilor solului, căci ar pune şi pe cel mai mic dintre aceştia în poziţii­­e de a se folosi de subsolul săr­. Pînă a se zări o soluţie în acest sens pro­­ectu! d-lui Xenopol e departe de a avea acea importanţă pe care­­i-o atribue adversarii săi politici. El evită de fapt numai proclamarea a­­narhiei şi compromiterea tuturor progreselor realizate de industria de petrol. Rp. CHESTIA ZILEI Pungaşii dela sate şi pungaşii dela oraşe Mi­xtunl Part­het l«gi~­ta priviat» pungaşi« tor aci* »»ta |i * «uior d«i* Oraş. Vintilă: Proteste»! Ce înseamnă aluzia aceasta din legea Micului Parchet ? ! Ionel: Taci, l­intilă, că nu ne priveşte pe noi! Pun­găşiile noastre depind de marele parchet! ! Sfârşitul unei robii Desfiinţarea prestaţiei.—Cuvîntarea d-lui Theodor Emandi Dacă s’a venit cu vre-o lege care înseamnă în adevăr o schimbare a unei întregi stări de lucruri, netă­găduit că este legea drumurilor care se discută acum în Cameră. D. Theodor Emandi, deputat de Tutova şi fost prefect, care a avut­­prilejul de a cunoaşte de­ aproape ce înseamnă prestaţia, atit pentru ţăran cît şi pentru starea drumuri­lor, a ţinut una din acele cuvîn­­tări convinse şi calde, care rămîn caracteristica unei stări de lucruri. De aceea a şi avut această cuvîn­­tare un răsunet deosebit în Ca­meră. A vorbit ca un om convins că a sunat ceasu­l ca încă un vestigiu al stăreî de iobăgie a ţăranului ro­mân să dispară pentru totdeauna: robia prestaţiei. Nu mai e nevoe de romantismul liberator al generaţiei care a pro­clamat la noi drepturile omului, spre a osîndi prestaţia. Ea s’a osîn­­dit prin decenii de mizerie econo­mică şi gospodărească. Pe aceas­tă temă de politică experimentală s’a pus d. Theodor Emandi şi ne-a făcut tabloul real nu numai al umi­linţei şi suferinţei pe care presta­ţia, aplicată cu brutalitate, fără to­tuşi a fi atins folosul necesar, dar mai ales al mizeriei economice în ce priveşte pe ţăran şi al mizeriei gospodăreşti în ce priveşte drumu­rile noastre. Răpit de la puţinele zile mereu tardive pe cari le are pentru îngri­jirea recoltei sale, ţăranul are in prestaţie o cauză permanentă de compromitere a acestei recolte. Astfel, ori­cît a durat prestaţia, ea nu a putut intra nici pînă azi in firea­ ţăranului, de­oarece contra­zice şi primejdueşte interesele sale cele mai vitale. Aşa se explică fap­tul că, în realitate, mai bine de un sfert din prestaţii au rămas veci­nie neîmplinite şi nici plata în schimb nu a putut fi încasată. De aici starea deplorabilă­­ a drumurilor, mai ales că iarna cînd ţăranii au mai mult timp aproape nu se poate lucra la drumuri, iar cînd vine vremea de lucru, ţăra­­nii sînt chemaţi la cîmp. Totul concură astfel a osîndi regimul prestaţiei şi înlocuirea lui, cum prevede noua lege a ministru­lui lucrărilor publice, prin darea de 10 lei, cu: adause pentru societăţi, vehicule de tot soiul, etc. Se va putea crea cu modul a­­cesta, graţie unor venituri pe care d. Emandi le-a evidenţiat destul de lămurit, un serviciu permanent, de oameni speciali, pentru construi­rea şi întreţinerea drumurilor înlă­­turindu-se odată pentru totdeauna robia prestaţiei, sistem nevrednic de libertatea omului modern şi cu deosebire dezastros pentru starea economică a ţăranului şi starea drumurilor în ţara noastră. Admi­rabila lovitură de tîrnăcop dată Bastillei Prestaţiei va fi ţinut în seamă d-lui Theodor Emandi. .. Aaeveru^l ^ DemliU. Aflînd despre demisia d-hiT VlA­­descu dela vicepreijedin­Ua Camerei, un guvernamental a făcut această observație : — E natural că deoarece conu Iorgu Cantacuzino a murit, d. Vlă­­descu să nu-1 urmeze, ci să-și caute alt şef. * E și asta o explicaţie! Prescriere D. Xenopol s’a plîns erî la Ca­meră că nici după 25 de ani nu i s’a prescris romanul său „Brazi şi Pu­tregăit­“. Păcatul originar n’are prescripţie. Gestul. Ziarele au înregistrat erî la Ca­meră un gest al d-lui Maiorescu pe care l'au interpretat ca o confirmare a demisie! d-lui Filipescu. Aşteptăm „Monitorul” ca să ne lă­murim asupra acestei... dezbateri parlamentare ! Rigoletto. Cărţi şi revista ——-— —-—• „Pafidotul“ de Bucura Dumbrăvi.— Tradu­cere de Elisa I. Brătianu In „Haiducul“, Bucura Dumbravă a descris viaţa lui Iancu Jianu, nn „Pandurul“, studiază viaţa şi tim-­­ul lui Tudor Vladimirescu. De apt, e vorba de aceeaşi epocă, de vremile sbuciumate de acum o su­­ă de ani, de sforţările desnă­­dăjduite pe cari le-au făcut romînii a Începutul veacului trecut ca să­ii libereze ţara din strînsoarea înăbuşitoare a fanarioţilor. „Haiducul“ este mai mult un ro­man, în care adevărul istoric pune prea puţine stavile fanteziei poe­tice a autoarei. In „Pandurul“, dim ■ potrivă, romanul e aproape jertfit adevărului istoric. Carmen Soea, care însoţeşte lucrarea cu o prefa­ţă, spune despre Bucura Dumbra­vă că este pînă într’atîta omul ade­vărului, îneît nu e în stare să îm­brace în haine de poveste un fapt istoric, şi arată că, înainte de a-şi fi scris cartea a lucrat ani de zile în arhive. Interesul de căpetenie al ,,Pan­durului“ este, aşa­dar, cel istoric. Interesul acesta se găseşte consi­derabil sporit prin faptul că autoa­rea nu s’a mărginit să recunoas­că din paginile documentelor po­vestea lui Tudor Vladimirescu, ci a căutat să învie însăşi epoca de atunci, în care s’a plămădit renaş­terea Romîniei şi în care, pentru prima oară după atîta vieţuire în întuneric, începe a se trezi conş­tiinţa naţională a romînilor. De epoca aceasta, adînc frămîn­­tată de lupte naţionale, autoarea se apropie, după cum spune Carmen Sylva, nu numai cu conştiincioasa energie a bărbatului, ci şi „cu toa­tă iubirea pe care o poate simţi un suflet de femee“. Şi astfel, mizeria şi împilarea în care fanarioţii ţi­­neau poporul, romînesc, apar în cu­lorile cele mai vii. Autoarea stărue în deosebi, cu înţelegătoare milă, asupra nenorocirilor ţărănime!. „Ticăloşii ţărani au rămas mai goi decît morţii cei din mormîn­­turi"* 1, citează dînsa într'un loc din­­tr'o scrisoare a lui Tudor. Şi prici­na e că „săteanul trebuia să mun­cească pentru trei puteri, cari trăiau fără grije, fără muncă, fără a plăti bir, pentru Poartă, pentru greci şi pentru boeri*. Iată acum un caracteristic tablou în privinţa situaţiei ţărănimeî. Un şir de care se apropie pe drum de Bucureşti De­odată se opresc, căci se ciocniseră de nişte trăsuri boe­­reşti. „Acestea venind cu ceauşii lor în goana cailor, în nouri de praf, pe un drum care tăia calea cea mare, nu se putuseră opri şi răsturnaseră carele, prea greu în­cărcate pentru a se da în lături. Caii înaintaşi căzuseră, alţii se ri­dicau în două picioare, femeile ţi­­pau, boierii se sculau în butoi, în­jurau cărăuşii, pe cînd unii, călări, loviau pe ţărani ocărîndu-i : „Vi­tă încălţată ! Mişei cari închid dru­mul boerilor !“ De­geaba Încearcă oamenii să desluşească, că nu ^a­­vuseseră timp să se dea în lături ; drept răspuns primiră în cap lovi­tura de biclă, cari nu încetară, pi­nă ce toate carele fură împinse, sau mai bine zis aruncate la o parte. Cum urma de drum se lăsa aci cu cîteva palme spre dreapta, un car se răsturnă și se rupe. Călăreții şi butcile trecură în goană. Penele pe capul cucoanelor fluturau în vînt, mînecile lungi, cusute cu fireturi, ale boerilor călări fîlfîiau, şi ciu­curii de la fesurile arnăuţilor sburau ca nişte coame de cai“. Ţăranul e stors, jupuit, adus la sapă de lemn de grecii stăpînirei. „Şi pun pe bieţii ţărani să plăteas­că de şase şi de opt ori acelaş bir. Ce ştiu ei de legi şi de pitace. Fie­care cataon se zice trimis de stă­­pînire şi fură după plac. Din cele treizeci de biruri sau cite sînt, se fac o sută pînă ce ţăranul nu mai poate“. Clasa boerească se ticăloşise cu totul prin atingerea nefastă cu fa­narioţii.­­ „Războiul este adevărata fîntînă de leac a bărbăţiei, zice undeva au­toarea. Pentru boeri insă şireţii fa­narioţi otrăviseră acea fîntînă. In locul armelor îi pricopsiseră cu ciubuce, mătănii şi slujbe mari, de aceea nu mai erau de nici o treabă de aceea uitaseră că viciul, înşelă­ciunea sînt lucruri ruşinoase“ . Iar în altă parte, egumenul Fa­rion face acelaş tablou întunecos despre boeri: „Imbrăcînd haina de fanariot, au căpătat şi inima de cataon. Boerii nu mai poartă scur­­teică, pinten­ şi coif cu pene ca pe timpul lui Mihai­ Viteazul. Ii vezi tolănindu-se in haine lungi. Pe cap poartă işlicul care seamănă cu un dovleac şi pe care slugărnicia fa­narioţilor i-a luat după turbanul turcesc“. Iată acum şi ocupaţia de predi­lecţie a boerilor. Un cioban se prin­se unui tînăr oltean că Ungă he­leşteul de la Herestrău butcile boe­­reşti i-au împrăştiat toată turma. — „Dar ce făceau butcile acolo? întrebă tînărul. . ..Cînd e ziua frumoasă, prin boerii la heleşteu şi scuipă intr’în­­sul. — „Ce fac?“ striga tînărul că­lăreţ. — „Scuipă ’n heleşteu. — „Dar de ce ? ” — „Aşa, de petrecere”. Iată şi pentru moralitatea cucoa­nelor.­O cucoană zărise pe stradă pr

Next