Adevěrul, iulie 1914 (Anul 28, nr. 8906-9836)

1914-07-24 / nr. 9829

ANUL XXIV-le­a No. 9829­­ rOtOITOR ALEX. V. FELOIOVIANU ptJBICIT­ATEfI CONCepaTâ EXCLUSIV Agenți«» **ublicitate CAROL SCHULDER A Comp. str. Karag«orae>lol. No. 9 GL­L—Tăietor S/4 BIROURILE ZIARULUI» No. 11. București Strada Sărindar No. 11­6 Bani Exemplarul DIRECTOR POLITIC CONST. MILII: Abonamente cu premiu­ ?**¥•■• ••••••••••••• L*l IAe Î.*‘î­­“"­ »••♦••••••••• • *,1*3 Pentru străinătate prețul este îndoit. TELEFON» Capitala.................Mo. 14 IO­­N • • . • • i» 34/73 Provincia . . . • a 14/99 Străinătatea . . . „ 12/40 _____I — — " "­­­-­ — « —■ [UNK] ■ [UNK] [UNK] I­­­­­II ■ ———■ . I­I—————— «—«<• Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții săi «♦» Joi 24 Iulie 191 Amendă onorabilă —**­ Se pare că m’am prea grăbit, tind m’am pronunțat asupra Consi­liului de Coroană și a hotărîrilor cari s’au luat. Vina poate este și a mea, vina este însă și­­ a guvernului, că n’a găsit de cuviință să vorbeas­că lămurit, ba a luat hotărîrea stra­­­­nie ca să nu se spună nimic asupra celor discutate și hotărite, deciziu­­ne care astăzi se știe că a fost fără de sancțiune fiindcă secretul dez­baterilor este astăzi secretal lui Polichine și că toată lumea știe ce se ascunde sub stilul de sibilă al comunicatului ce s’a dat alaltăeri noaptea tîrziu, presei. • o o­­ar indiferent, dacă vina mea este •sau­ nu atenuată, eu o recunosc cu spontaneitate și cu atît mai multă bucurie cu cât, ca să fiu modest, trebue să recunosc că punctul de vedere sub care s’a pus guvernul și consiliul de Coroană, este iden­tic cu acela al nostru, și anume că s’a admis părerea neutralitatei ar­mate, fără de nici un gest de pro­vocare, nici față de unul, nici față de altul din adversarii cari stau fa­ță în față.... Regele de astă dată a făcut act de suveran constituțional și deși altele erau părerile sale, s’a încli­nat în fața aproape a unanimitățea bărbaților de stat și din guvern și din afară de guvern, pe cari i-a che­mat, ca să-i consulte și împreună cu ei să hotărască asupra soartei tarei... A lucrat înțeleptește suvera­nul. Dînsul a înțeles în prima linie care este sentimentul general și și-a dat seamă, că nu poate va du­ri la r­rivmi o întreabă țară împo­triva sentimentelor sale... • « • Organ al opinii mei publice, nouă ne pare bine că am contribuit să concretizăm sentimentul public și să contribuim cu slabele noastre puteri, ca să nu se facă greșala neertată de a se precipita lucrurile, de a a­­runca pe o singură cartă întreaga soartă și întreg viitorul Romîniei. Ce ne rezervă ziua de mîine, nu pu­tem ști, nu putem preciza. Ceea ce hotărîtor știm, faptul de care sun­tem­ convinși este că așteptînd avem totul de cîștigat, ori în cazul cel mai rău, nimica de pierdut. Dacă mîine, interesele noastre ne vor o­­bliga să intrăm în danțul grozav al războiului, o vom face, dar vom ști pentru ce feciorii noștri merg să moară și că dacă mor, vor muri cel puțin pentru țara lor și pentru vii­torul ei.Acum deocamdată, dar, stăm cu arma la picior, scrutăm zarea roșie de foc și de singe, ne oțelînd sufle­tele și ne pregătim să ne facem da­toria cînd țara ne va chema să ne-o îndeplinim* • • • Rege, guvern, presă, țară, mer­gem cu toții, mină în mină, sufle­tele noastre bat la fel—și dacă o cli­pă am crezut că este altfel—îmi re­cunosc greșala și fac mea culpa,re­cunosc că pesimizmul meu­ a fost de astădată, cel puțin, exagerat. Const. Mille Ce face Anglia? Pînă în momentul de față con­flagrația a rămas limitată la patru din cele șase mari puteri ale Euro­pei. Din grupul Triplei alianțe lip­sește Italia, iar din acela al Triplei înțelegeri, pînă acum cel puțin, lip­sește Anglia. * Italia și-a anunțat în mod oficial neutralitatea, ceea ce a fost o mare surpriză pentru lumea politică. Ex­plicația acestei neutralități sta în faptul că alipirea Italiei la grupul Europei centrale are un caracter pur defensiv, și cum Germania este aceea care a declarat războiu Ru­siei și a provocat starea de răz­boiu cu Franța, Italia nu s’a simțit obligată să intervnă. Un distins di­plomat cu care am putut vorbi ne cita tocmai neutralitatea Italiei ca o dovadă că germanii au început ostilitățile împotriva Franței iar nu francezii, după cum arătau unele­­ știri de la Berlin. Mai puțin lămurită este atitudi­nea Angliei. Opinia publică engleză s’a arătat la început ostilă unei co­operări a Marii Britanii la acțiunea militară a Franței și a Rusiei. En­glezii sunt un popor practic și nu înțeleg să intre într’un războiu pen­tru... Serbia. Pe de altă parte, de un secol încoace alianțele Angliei au fost de așa natură nicit nu i-au impus un sprijin armat. Dar dacă spiritul public nu s-a arătat entuziast în fața perspecti­vei participării la războiu, multe personalități oficiale și o bună par­te din presă susțin că Anglia e da­toare să lupte alături cu aliatele sale. Un diplomat amestecat în mod intim în afacerile în curs, spunea, în „Daily Telegraph“ că Tripa în­țelegere trebue să-și mențină pozi­ția în Europa cu toate forțele sale și că Anglia trebue să arate că nu e „perfidul Albion“. „Morning Post“, „Times“ și al­tele, de asemeni au susținut cu căl­dură interventa armată a Angliei pentru a împiedica strivirea Fran­ței de către Germania și răsturna­rea echilibrului forțelor în­ detri­mentul Marii Britanii. Se pare că aceste considerente cum și tentația de a distruge flota germană și a pune astfel capăt u­­nei rivalități care ajunsese să ape­se greu asupra Angliei, au decis guvernul din Londra să arunce for­țele ei în cumpăna conflagraței. Așa cel puțin­ afirmă ziarul „Petit Parisien“, de obiceiu bine informat. Dacă știrea acestui ziar este e­­xactă, atunci Anglia nu-și va băga în foc numai flota — mult superi­oară celei germane — ci și corpul de expedițiune al cărui efectiv este de aproape 150.000 de oameni. In privința operațiunilor de uscat ale Angliei, se spunea de mult că rolul corpului de expedițiune va fi să debarce în Belgia spre a garan­ta neutralitatea acestui­­ stat. Or, Germania este hotărîtă să încalce această neutralitate, după cum se vede din ultimatul adresat Bel­giei, iar Belgia a declarat că se va împotrivi cu armele. Așa ca, even­tualitatea debarcărea corpului de expediție englez în Belgia pare pro­babilă. Rămîne ele văzut dacă știrea lui „Petit Parisien“ e întemeiată. Meșter __ N­A­R­B­I­T­I­I___ AMICII DE LA PESTA Amicii noștri unguri cari n’au re­ușit încă să debarce nici un soldat pe teritoriul sîrbesc, au­ hotărît să-șî învingă și să-și ucidă dușmanii pe altă cale... pe cale telegrafică ! Astfel ei au lansat din Pesta o serie de dezastre groaznice pe capul Triplei înțelegeri pe cari le-au și tri­mis în formă, de depeși în toate col­țurile lumea, numai la ei acasă nu, căci se vede că se curtesc între dîn­­șii! * Astfel am avut într’o singură oră: asasinarea lui Poincaré, căderea gu­vernului francez, revoluție, introna­­rea regimului monarhic, cucerirea a trei sferturi din Franța, deporta­rea țarului în Siberia, cucerirea Bel­gradului și cite alte isprăvi, cari iți zburlesc părul ! Peste cîteva ore li s’a tras însă o dezmințire amicilor de la Pesta de le-a mers untul! Fac și ei ce pot, bieții! Pac. Alegerile din Capitală Titlul de mai sus va surprinde, de­sigur, pe multe din cetitori. Ale­gerile din Capitală? Dar cine se mai gîndește la alegeri, în momen­tele de fată cînd evenimente atic de exceptional de grave absorb a­­tenția fiecăruia ? Nimeni, în adevăr. Afară doar de electorii liberali, cari, în mijlocul frămîntărilor ce au zguduit pînă în fond societatea romînească, n’au încetat o clipă de a face propagan­dă și de a recomanda alegătorilor pe candidații liberali. Nu e vorbă, chiar meritau acești candidați să distragă atenția cetățenilor de la preocupările momentului aclunaul spre a o fixa­ asupra lor. Manola­­che Caloglu, celebrul Cazino de Pa­ris, nu putea rămîne fără colegiu, și nici d. Panaitescu, recomandat cetățenilor ca „subdirector al Cre­ditului urban“, pentru ca alegătorii să știe că e vorba de unul din to­­vărășia acelora pentru cari s’a­ des­ființat legea incompatibilităților. Dar, în sfîrșit, alegerile au fost fixate pentru mîine și ele trebue să aibă loc, ori­cit de inoportune ar putea părea acum preocupările de ordin electoral. Evident însă că de o luptă electorală propriu zisă nu poate fi vorba în asemenea momen­te, ceea ce, pentru liberali, e un adevărat noroc. In timpuri norma­le ei ar fi mers la un eșec absolut sigur, dată fiind personalitatea a doi din candidații pentru cari so­licită voturile alegătorilor colegiu­lui I. E vorba doar de colegiul, ca­re a­ trimis pe d. Ferechi de la Ba­cău și a legat tinicheaua de coa­dă onorabilului Cazino de Paris. Dar chiar în condițiile, atît de puțin favorabile opoziției, se vor efectua alegerile de la cari mîine, încă este posibil ca alegătorii să administreze guvernamentalilor o nouă secție. Să nu uităm că printre candidații opoziției se găsește o personalitate ca aceea a d-lui Pe­tre Carp, a căruia prezentă în Par­lament, mai ales în împrejurările de față, este o necesitate. Și să nu uităm iarăși că pe lista guverna­mentală se află un om absolut ne­cunoscut, ca d. Panaitescu, sau unul atît de antipatic ca nefericitul Ca­zino de Paris, Pan. Tragedia franco-germană Cam au invadat germanii în 1870 Eri Germanii au deschis ostilitățile îm­potriva Franței, trecîndu-și trupe­le prin marele ducat de Luxem­burg, care, după tratatul din Lon­dra, e un stat neutru, și aruncîndu-le pe teritoriul francez prin localitățile Longwy și Cirey. Astfel, Germania iar ofensiva procedează printr’o operațiune mi­li­litară repede. E contrariul de ce s’a petrecut în războiul franco-ger­­­man din 1870, cînd ofensiva a fost luată de Franța, al cărei plan de campanie era să opereze cit mai repede posibil, plan adoptat acum de germani. In 1870, francezii­ voiau să trea­că Rinul, pentru ca să taie Ger­mania în două și în acest scop por­niseră mișcarea înaintea trupelor,, în chiar cursei și de la începutul­ mobilizării... Tactica germană de astăzi pare a fi exact aceeași. Deosebirea e numai că în 1870, germanii erau pregătiți să întîm­­pine atacul prevăzut al francezilor. Ei așteptau cu trupe numeroase pe mareșalul francez Mac Mahon,­ pentru că-l împiedeca să-și pună­ planul în executare. Nu știm încă în ce mod se vor desfășura opera­țiunile franceze, pentru a preîntîm­­pina atacul german. Intîia luptă mare din războiul franco-german din 1870 a fost, deci, aceea care tindea deoparte să de­ruteze defensiva germană prin tre­cerea Rinului, și de alta, să zădăr­nicească această combinație. A­­ceastă mare luptă s-a dat la Wis­senburg și cuprind ca fapt prin­cipal pe acela că atacul a început din partea germanilor, cari erau a­­dăpostiți în păduri și au început o­­perațiunile printr-un foc de artile­rie, care a deconcertat pe francezi, căci aceștia nu bănuiau că dușma­nul era așa de aproape. De altfel, mareșalul Mac-Mahon a ignorat la început că se află în fața unor tru­pe numerose, întreaga a 3-a arma­tă germană. A doua mare luptă a fost cea de la Reichshoffen, care decurgea i­­nevitabil din cea de la Wissenburg. In adevăr, pentru francezi, situația se prezintă foarte gravă, de­oare­ce ei nu terminaseră încă concen­trarea și era evident că se află în fața unui dușman foarte numeros. La Wissenburg, ei de-abia putuseră opune 50.000 de oameni față de 150 mii germani și vreo 100 de tunuri față de 480 ale germanilor. intenția francezilor era să concentreze for­țele lor în două armate la Froesch­­willer, Elsassha­usen și Reichsh­of­im, un­ m­­o­r»­­fi putut da­ o luptă cu succes. Concen­trarea n’au putut-o face, dar fiind­că dușmanul înainta, au primit lup­ta de la Reichshoffen, o victorie fiind acum singura, speranță că de astădată se va opri cel puțin înain­tarea trupelor germene în Franța. Căci rolurile se interveniseră. Acum nu francezii căutau să-și des­chidă o cale pentru a trece Rinul ci germanii erau aceia care își des­chideau drum spre Franța. De alt­fel, înfrîngerea de la Forbach, după cea de la Reichshoffen a asigurat germanilor o înaintare vertiginoasă în inima Franței. E de la sine înțeles că izbînzile germanilor au costat scump arma­ta germană. Francezii s’au­ bătut eroic și e neîndoios că dacă n’ar fi intervenit trădarea mareșalului Bazaine și dacă n’ar fi fost demo­ralizarea­ militară și politică a im­periului lui Napoleon al III-lea, Franța ar fi ieșit învingătoare.­­ In adevăr, istoria a constatat mai tîrziu că imperiul lui Napoleon al III-lea a fost o cauză de dezastre și ruină pentru nenorocita Franță. Fa­voritismul și curtizaneria erau în floare atît în lumea civilă, cit și în cea militară. Autoritatea și răs­punderea, în ambele aceste două sfere ale societatei, nu se mai cu­noșteau. Soldații, după chiar măr­turisiri franceze, erau de o morali­tate mediocră și deprinși cu o viață de mercenari. Cu toate astea, toată lumea sus pusă din Franța, cîrmuitori, gene­rali, miniștri, oamenii de la curte, a­­veau convingerea neclintită că sol­datul francez a rămas cu aceleași calități cari îî asigurau odinioară superioritatea. De atunci sunt patruzeci și trei de ani și condițiunile generale politice sociale, economice și militare ale Franței s’au schimbat cu totul. Re­publica a adus un spirit nou, sănă­tos, care a refăcut toate din teme­lie. Franța e azi o democrație îna­intată, sinceră și nobilă, în care se concentrează mai cu seamă cree­­rul lumea. Ea s-a străduit pînă în ul­timul moment să mențină pacea și numai ea nu poate fi făcută răspun­zătoare că e angajată acum într-un război și așa de îngrozitor. Cauza imediată a războiului de la 1870 a fost faimoasa telegramă din Ems. Bismarck căuta un prilej să provoace Franța și în acest scop falsificase o telegramă prin care se raporta audiența ce avusese amba­sadorul Franței din Berlin la regele Prusiei. Din felul cum refăcuse can­celarul german această telegramă reeșea pentru germani că Franța vrea să-l umilească, pentru fran­cezi, că regele Prusiei bruscase pe ambasadorul francez, însuși Bismarck povestește că e­­fectul acestei telegrame la Paris a fost ca acela al exploziei unei bom­be. Parizienii au început să strige : „La Berlin „La Berlin !“. Mano­pera reușise. Franța căzuse în cursă. NAPOLEON AL III-lea » v> . a*' MAC MAHON Cum încearcă o nouă invazie “----------BB3-----------­ Azi Pe cînd o parte a trupelor germa­ne a pătruns în Franța prin Luxem­burg, alte trupe au trecut prin El­veția la Celle, punct de graniță fran­cez pe teritoriul Belfort, pentru a înainta spre Paris. Ele însă vor a­­vea­ decat un asalt formidabil împo­triva locului întărit care este orașul Belfort și împrejurimile lui, afară numai dacă nu vor reuși să-l oco­lească. Teritoriul Belfort e o plasă fran­ceză cu o suprafață de 60.900 de hectare și cu o populație de 79.800 de locuitori. In 1870, înainte de războiul franco-german, făcea parte din departamentul Rinului de sus (Haut-Rhin), dar după aceea a fost despărțit de Alsacia și Lorena și lă­sat Franței prin tratatul din Franc­­furt. In limitele pe cari le are acu­ma, cuprinde cu totul cinci cantoa­ne. Reședința acestui teritoriu e ora­șul Belfort, cu 22.182 de locuitori și care e o fortăreață. In stația lui de cale ferată se în­­tîlnesc liniile care duc de la Paris la Ba­sel și de la Mul­house la Lyon. E a­­șezat pe un deal înalt de 368 de me­tri,­­la poalele că­ruia trece din­ Sau­­voureuse și stă re­zemat pe niște stînci ascultite ale unui platou muntos înalt de 418 metri, pe care se află o ce­­tățuie. Așa cum e situa­tă, fortăreața Bel­fort are stăpînire asupra trecătoarei dintre Vosgii de la Miazăzi și Jura, a­­dică acel loc care e cunoscut sub nume­le de „spărtura Bel­­fortului“. Din cau­za acestei pozițiuni, ea e considerată ca una din cheile Fran­ței: „orașul, vecinii“ care e înconjurat de o centură fortificată; „Cetățuia Castelului”, sau­ „stînca Belfortului“ care domină cu 67 de metri rîul Sa­­vourense; „orașul nou“, care e în afară de linia de centură. In acea­stă parte a orașului e un lac lat de 200 de metri­ și lung de 1204 metri; un canal care se întinde de-a lungul dealului zis Miotte duce apa din a­­cest lac în oraș. In „orașul vechiu“ e așa numita „Poarta Franței, căci aci e o răspîntie a patru drumuri cari duc la Montbéliard, la Lyon, la Paris și la Epina­­d. Fortificațiile Belfortului, cari sunt strașnic întărite, se compuneau în 1868 din centura fortificată, in Ce­­tățuia Castelului și din lucrarea zisă a „Speranței“, pe unde trece canalul despre care am vorbit mai sus. Du­pă 1874, ele au fost foarte mult mă­rite printr’o serie de forturi înainta­te, cari formează o vastă și puterni­că centură în jurul fortăreței. Aceste forturi sînt: Basses-Per­ches, Barres, Justice, Miotte, Hau­­tes Perches, Salbert, Deufert-Ro­chereau, Girogmany, Roppe, Resson­­court, Vezelois, Mont Vandois și Bois-d'Oye. Aceste forturi au­ con­tact strîns unele cu altele și terenul rîpos, brăzdat de văi și de dealuri, le dă o poziție foarte puternică. In 1870, fortăreața a fost blocată de germani și aci s’aîi dat lupte teri­bile- Ea n’a fost luată, ci s’a predat din ordinul guvernului. Dintre monumentele pe cari le are orașul Belfort sunt de semnalat : „Leul” colosal, sculptat de Barthol­di, înalt de 16 metri și lat de 24 de metri; el se ridică lingă stînca cen­tinei Castelului și simbolizează e­­roica rezistentă a fortăreței în tim­pul asediului. Un alt monument este cel comemorativ al apărărei de la 1870, operă de Mercié și care poar­tă Inscripția: „Quand mém­e“. Belfortul e punctul inițial al pri­mului zid de apărare, care se conti­nuă pînă la Epinal cu fortul Serran­­ce; un al doilea zid leagă Toul cu Verdun prin forturile Gironvile. La miază-noapte, între Meusa și mare, strategia apărărei se bizue pe siste­mul Condi-Mon­­deuge, care îm­preună cu fortu­rile Curgiès și Le Quesnoy, astupă trecătoarea de la Sambre la Es­­caut, și pe delta Watten, împreu­nă cu Dunquer­­que, Gravelines și Calais, cari • apără litoral la stingă. Cele două tre­cători pe cari le lasă Moselle și Meusa au­ la gu­ră lor cîte un centru fortificat de a doua linie. Toate acestea, la un loc, leagă a­­părarea de la miază-noapte cu cea de la răsărit și învălue Pari­sul, care e punc­tul central al a­­părărei. Orașul se com­pune din trei părți: Monumentul Leului de la Belfort "i.r »• De la­ Sinaia de AL. CIURCU Vin de la Sinaia, unde ținusem să fiți prezinte în ziua memorabilă a importantului consiliu­ de coroană în care aveau­ să se ia hotărîri așa de însemnate pentru soarta țarei noastre. Nu voiți repeta ce s’a petrecut în acest consiliu, pentru că această sarcină și-a îndeplinit’o cu cunoscu­ta’­ competință amicul și confratele meu­ d. Fagure. Voiți relata­ însă cîteva impre­­siuni, cum și unele știri și indicații pe care le-am­ spicuit pe ici pe co­lo, din vechea m­ea deprindere de ziarist, de care nu m’am putut des­­băra. toțî participanții de la marele consiliu­ au i eșit de la Castelul Pe­­leș butonați pînă sub bărbie, adică discreți și misterioși ca niște sfinxi și s’au aparat la început cu stoicism în contra asalturilor mulți­me­ de curioși ce năvăliseră ca lă­custele asupra lor. Cum sosia unul din ei la otelul Palace, la Cazin, în parc, în orice punct din Sinaia, de îndată era în­conjurat de grupuri compacte de curioși, printre cari ziariștii erau în mică minoritate, majoritatea for­­m­înd’o doamnele și vilegiaturiștii din Sinaia. Și începeau­ să plouă în­trebările: — Ei, ce s’a hotărît? — Pace sau războiui ? — Mobilizăm sau­ nu ? — Cu triplicea sau­ cu tripla în­țelegere? — Cu Rusia­ sau­ cu Austria? Unii, bănuind că la astfel de în­trebări directe, intervievații se vor feri de a răspunde și vrînd să fie șireți, întrebați : w— Mai pot să stau în Sinaia, ori să-mi fac bagajele. — un țara­ romînească sunteț­ ori­unde în siguranță, răspunde cu un surîs sarcastic veselul d. Morțun. Eu­ îmi permiseiul a spune d-lui Carp : — Vă văd­­ vesel d-le Carp. De aceea nici nu vă pun nici o între­bare. Veselia d-voastră este pentru mine mai mult decît un indiciu, este un răspuns anticipat. O interpretez ca un semn că lucrurile s’au petre­cut bine în consiliu, că rezultatul­­ liniștitor și că pentru moment nu intrăm în luptă. . R?r sunt sel, îmi răspunde cu totdeauna re­cunoscuta-î finețe castelanul de la Țibănești. — Am întrebuințat aceiași stra­tagemă cu un domn ministru, față de care a reușit mai bine, căci, a­­dresîndu-se­ grupului care-l asedia cu întrebări, îi zise, după observa­ția mea, rîzînd din inimă : — Ei, uitați-vă la mine și jude­cați. Scopul meu­ nu era să intervie­vez, fiindcă am destulă experiență, ca să nu fac așa ceva de față cu mulțimea de curioși, dar glumiam și eu, fiindcă mă aflam în mijlocul a­­celor grupuri imediat după termi­narea consiliului. Știam cu­ bine că asemenea întrebări se pun numai între patru ochi. Văz­ând acum pe toți dezolați, fi­indcă nu puteau scoate nimic din Sura nici unuia din­ cei cari ve­­niau de la consiliul de coroană, îi mîngîiam­ cu următoarele cuvinte : — Fiți pe pace ! Peste cel mult o oră toată Sinaia are să știe ce s’a hotărît în consiliu. Doar îmi cunosc țara. Și n’am greșit, fiindcă nici nu s’a împlinit termenul indicat de mine Și toți cunoșteam rezultatul. Ba încă eu­, rupîndu-mă din mij­locul curioșilor și apucînd într’un ungher pe unul dintre participanții consiliului de Coroan­ă, obținu-i de la dinsul un singur cuvînt care spu­nea destul. El îmi șopti la ureche cuvîntul r­espectativă. Dar cu toate că știrile erau re­lativ liniștitoare, lumea pleacă sau­ se gătește de plecare nu numai de la Sinaia, dar de pe toată Valea Prahovei și chiar de prin celelalte stațiuni balneare. Trenurile sunt arhipline. La casinu­l din Sinaia a­­bia s’au înjghebat aseară Luni, doua mese de bacara, iar jocul de bulă s’a închis de­vreme. După ple­­carea Curții din Sinaia nu vor maî rămînea1 de­cît foai­te puțini vi­legiaturisti și viața casinului va a­­dormi. Au­ plecat în Franța și din­tre funcționarii casinului. De unde acum trei zile nu gă­seam o cameră la marele oțeluri din Călimănești, o persoană sosită de acolo îmi spune că unul din oțelurile jantea e aproape gol și că și celelalte se golesc treptat. Din răspunsurile pe care mi le dau­ cei mai mulți dintre ce­ clari fuga de pe la băi rezultă că­ cei mai mulți se tem de întreruperea circulației trenurilor și de rătăci­rea bagajelor în caz de plecare precipitată. Diferiții antreprenori de pe la stațiunile balneare își văd risipite toate visurile de cîștiguri pe care le­ escumptafi. Să dau și o notă veselă. Azi dimineață pe cînd grupurile de călători așteptau pe peronul gă­rii de la Sinaia trenul de Arad. d. M. Pherekide se apropie de d. At!?i Radovicî, ministrul industriei, și’» întreabă cine e prefect la Ialomița. D. Radovicî stă cîtva timp gîndi­­­tor și începe a rîde, văzînd că nici d-sa nu cunoaște numele acestui­ prefect. Pe cînd rîdeam ,cu toții de­alui ceasta ignoranță administrativă, in­­cl­­siv cei doi interlocutori, d. lauri cu Lahovary, care are totdeauna, cite o anecdotă a propos începe, n. istorisi : — In Franța ministrul instrucțiu­­­ii publice își pregătea discursul sau­ inaugurarea unei școale și cum am a­vea să vorbească de cele 9 muze și nu-și aducea aminte de numele tu­­turor, se repezi la telefon și che­­mind pe directorul școalei îl rugai să-î numească pe cele 9 muze. Dar nici acesta nu putu să-l lumineze, fiindcă nu știu cum se face că dă cîte­ ori vrei să numești pe toatei] cele 9 muze, totdeauna îți lipsesc vre-o două, pe cari nu le poți­ g ăsi.­n ! La gara din București marea mulțime de călători cari au sosit­ cu trenul de Arad, n’ar fi găsit birjir«/ * iij Duminică dimineața, cînd am ple*­cat la Sinaia, trenul era ticsit de călători, printre cari foarte mulți austro-ungari și chiar unii ger­­mani, pe cari mobiliza­rea îî edenist în patrie. Printre aceștia mulți ve­­­neau­ din Bulgaria. Cîțiva cunoscuți din București îi însoțiseră la gară"« La plecarea trenului își iau rom­mas bun, fîlfîind batistele. t Cei de pe peron strigă celor din­ tren : — La revedere ! la­ Varșovia­­ . — La revedere­­ la Moscova, ras­­pund cei din tren. Unul din aceștia își făcuse și provizie de bani rusești, atît păreai de­sigur de petrecerea lui în Ru­­­sia. -I îmi rămîne să arăt în alt articol ce am aflat din conversația­ mea cu unii diplomați străini dintre ceî mai de seamă. --------------- « I m---------;. Al. Ciu«*cu Adeverulî Stomac, un nlumătri Germania a declarat räzboiu­­l Belgie!. Strașnic stomach mai are și anii« cui Wilhelm! .­1181 : Simpatie. Poporul italian e revoltat că Italiai nu sprijină pe Austria! Știți că atii«­triacii sunt foarte iubiti în Italia și nu odată li a’au făcut demonstrații populare de simpatie, care au nece­­sitat intervenția în pas gimnastic a­ poliției! Pericolul­ galben | Japonia s’a declarat de partea Tri­­plei înțelegeri­ ».­ Acesta e „pericolul galben” de cara vorbea odată Kaiserul Germaniei ! s Rigoletto. —— "H> ■ - - Cavaleria rusă" —----------— V..A In „Adeveriți” dela 20 iulie am­ publicat o știre privitoare la uns marș extrem de rapid și executat în excelente condițiuni de către re­­gimentul 5 de roșiori „împăratul Nicolae al II-lea”. Cu acel prilej mai adăogăm căi regimentul 3 de dragoni ruși inc­erc« cînd să facă un marș asemănător, n’a reușit. D. colonel Herăscu, comandantul regimentului 5 de roșiori, ne trim­*« te o scrisoare în care ne roagă să] rectificăm astfel știrea publicată, spre a corespunde exact adevărului a „Un regiment de cavalerie rusă, ’ în urma ordinului primit de la ge­­­neralul Renenkampf, comandantul circumscripției Vilna, a făcut 100 de verste în 14 ore; după ajungerea la etapă a făcut și un exercițiu. „Comandantul regimentului 3 de dragoni — scrie d. colonel Herăs­­cu­ — s’a arătat recunoscător îm­­­prejurărei că regimentul român a fă­­cut acel marș, pentru că această împrejurare i-a dat ocaziunea de a­ face și regimentul său­ un marș re­marcabil, care l’a relevat în fața­ întregei cavalerii ruse. D-sa m’a ru­gat a-i da indicațiuni asupra proce­­deurilor instrucției noastre individu­ale și a felului cum se face antre­narea cailor în regimentul 5 roșiori, pe cari găsindu-le superioare le va­ practica in regimentul său. Cavaleria rusă merită toată stima și admirația noastră elogioasă. Ai­ văzut 2 regimente de cavalerie fă­­cînd evoluții cu ocazia inspecției ce M. S. împăratul a făcut acestor re­gimente și am rămas cu convinge­rea că aceste regimente sunt foarte antrenate și manevriere- Vă mai rog a arăta întreaga mea admirație pentru cele 12 regi­mente pe cari le-am văzut la revis­ta de la 8 Iulie din Petersburg, fă­cută în fața M. S. împăratului și a președintelui republicei franceze*1,. • l*1*­ U1«—iiii« 1

Next