Adevěrul, decembrie 1914 (Anul 28, nr. 9959-9987)

1914-12-01 / nr. 9959

im XXYII-IM If o, 999» FONDATOR ALEX. V. BELDIMANU rVBLICtTftTBft COMCSOATA KXCLVM Agmțlsl da FublWWi CAROL SCHULD KR A Cea» •te Itertgaorgnlel, Mo. • KL UTiMm »f BIROURILE ZIARULUI« Do. 11, București Strada Sărindar Nr. 11­6 Bani Exemplarul DIRECTOR POLITIC CONST. MILLS Abonamente eu premu­t fR» tm • • • • • •••••*••• M %mS*îî.­!î!!îlîiî * fantai străl­ătsie prețul este tatot* ” TELEFONI Captate...............Ha 1410 m >­t « • • . 84­/73 Provincia . . . .­­ 14/99 Străinătatea ...» 12/49 *♦» Apare zilnic cu ultimele știri telegrafice și telefonice de la corespondenții săi Lun­ 1 Decembrie 1314 Răscoala Moților Pînă acum nu avem încă confir­marea că Moții s’au răsculat. E și greu­ de altfel ca pe cale oficială să li se confirme acest fapt grav. In ipoteza însă că lucrul se­­ va adeveri, se pune întrebarea dacă de Astădată cel puțin, v­a vom isprăvi ca­­ să nu­ mai așteptăm și dacă vom zbura peste Carpați, ca să salvăm pe frații noștri, cari tot așteptînd să sosim noi, au luat, bravii, ei În­șiși armele ?; • • • Se petrec în adevăr în Transilva­nia fapte cari ne obligă să ne fa­cem datoria. Să vorbim în prima li­­nie d­e răscoala Moților, a acelor fe­ciori din munții Abrudului cari sub Avram Iancu, în 1848, au ridicat cei dinții steagul neatîrnării și al feminismului. Dacă Moții se răscoală, putem noi să lăsăm ca ungurii să-î măce­lărească pînă în unul ? E o datorie să alergăm în ajutorul lor și acea­sta cu atît mai virtos, cu cit în ca­zul acesta, pilda lor ar fi imitată de întreaga Transilvanie. Ni s'ar u­șura foarte mult sarcina noastră, fiindcă armata dușmană ar fi nevo­ită să opereze și împotriva proprii­lor ei soldați și împotriva noastră. Pe lingă acestea cum războiul se cîștigă și se pierde și cu sufletul, vă­­ închipuiți entuziasmul în mij­­locul căruia războiul s’ar purta din partea Romîniei și în ce condițiuni deprimante s’ar face acesta din partea Austro-Ungariei. Iar tot cazul, indiferent de aceste condițiunî, nu este cu putință, e o imposibilitate morală, ca noi să lă­săm ca­ frații noștri de peste bhuntî Să fie decimați, ca satele lor sa fie pustiite, ca groaza și prăpădul să fie întindă asupra Transilvaniei și ca deprimarea să-și facă și mai a­­dînc foc în sufletele românilor transcarpatini. • •• Pe lîngă aceasta maî este ceva. £ Dacă întîlnișm prea mult, recruta­rea cea fi­nă a peste patru­ sute de m­ii­­ de soldați români se va face și aproape o jumătate de milion de, frați de ai noștri vor fi trimiși în joc, puși în primele rînduri și cu si­­­­ guranță nu se vor­ întoarce acasă nici zece la sută din ei. Ceea ce a fost pînă acum va fi și pe viitor. Ungurii au înțeles foarte bine, ne­cesitatea de a slăbi elementul ro­­m­înesc, fie dacă sînt bătuți, fie da­că dînșîi vor fi victorioși. E o luptă grozavă de stîrpirea feminismului și ce minunată ocaziune este acea­sta de a trimite la moarte pe clinii de valahi și astfel a le rări rîndu­­rile, — și printre intelectuali și în m­assa cea mare a țăranilor!... Am lăsat,—nenorociții de noi­­ c­a feciorii de peste munți să ple­cim în război și cu tricolorul lor in pălărie și sub steagul romînesc. I-am lăsat să­ plece înșelați că­ merg alături de soldații regatului român. Sîngele lor să cadă asupra acelora cari au fost atît de păcătoși și de însî ca să-î lase să plece și vai? nu împotriva dușmanului lor mile­nar! Azi același lucru se repetă. Chiar ridicarea Moților, se zice că­ e cauzată de trimiterea lor în foc, a­­lături de dușmanul lor—ungurul, nu împotriva lui. A mai­ aștepta ca din nou, o jumătate de milion de romîni sa fie sacrificați, ar fi o nouă crimă și, încă odată blestemul și sîngele lor să cadă asupra acelora cari încă ezită, calculează și ne fac să pierdem rînd pe rlnd toate mo­mentele supreme. Const. Miile A APARUTI „Săptămina Războiul“ Er­oi Franței decorat cu marea cruce a Legiunei de onoare pentru serviciile aduse patriei pe cî­mpul de luptă dorim să ne întrebe pe noi. sraT im­punem să ne asculte pe nor*.. Așa­dar, să se prăbușească total, sus și jos. Numai, atunci d. lorga va fi la dispoziția țărei. De aceea d-sa „se păstrează“. Să se­ păstreze sănătos, și s’ar păstra și mai bine, dacă nu s’ar uza în asemenea chestiuni prea de tot personale. $. Y. R. GENERALUL LANGLE DE CARG D. lorga se păstrează! Sintem cei dintîi ă a recunoaște că Chestiunile personale nu sînt de se­zon în aceste timpuri — și de aceea le evităm chiar cu acel cari ne a­tacă. D­înî Iorga îi vom­­ răspunde to­tuși, nu atît la atacurile ce strecoa­ră și la adresa noastră, ci mai ales la chestiunea personală ce-și face singur. De­âteva luni de zile d. Iorga are sentimentul că războiul mondial Ta cam pus la o parte pe d-sa și me­re fi strecoară în articolele d-sale între­barea: „Mă rog, nu are nimeni ne­­voe­­ de părerile mele ? Așa de ge­­nia­il sunt bărbații noștri politici, că nu au­ nevoe și de mine, printre „factorii răspunzători?“ Pînă acolo a inters d. lorga că a propus ca „fac­­t­or­ii­ răspunzătorii‘ să se adune cu toții la Ateneu și să’l invite pe d. lorga să vină în mijlocul lor și să’i lumineze cu harul divin. Propune­­rea,a rămas „vox clamantis in de­serte­“. „Factorii răspunzători“ au continuat să ignoreze pe d. lorga. D-sa însă nu este din acei cari se descurajează a vorbi de sine. In uimi din ultimele numere ale foii d-sale, după ce amintește că a vrut „refacerea clasei conducătoa­­­re a Romîniei prin înlăturare safi „convertire“ și că „toată lune­a știe că n’a izbutit“, d. lorga, în loc să-șî afirme felul său de a vedea situa­­țiunea, izbucnește în nervozități foarte puțin frumoase ca aceea că „Publicul“, „poporali“, se mulțumeș­­­te pe deplin cu naționalismul ofi­­coarei dela „Adeveriri“. „Adevărul” caută să-și facă da­toria cum­ îl taie Capul — și nu s'a sfiit să dea mina chiar cu adversari, fiindcă a crezut că nu e vreme de stat în cîmpu­ri adverse astrăunitral aceleeași țări, cînd omenirea s’a împărțit în tabere opuse. Dacă d. lorga s’ar fi aflat alături în acțiu­nea începută, „Adeverii!“ nu ar fi făcuit chestiuni personale cu d-sa, cum nu a făcut nici cu d­. Fîn­pescu. D. Iorga însă se ține în rezervă. E dreptul său­ și fiu a încercat ni­menit să­ î­șiMască atitudinea. Cînd trasă, în împrejurări atît de grele, d-sa nu găsește altă­ ceva mai bun de făcut decit de a vorbi de sine și a aștepta prăbușirea tu­turor forțelor conducătoare ale ța­rei, ca să vie d-sa — atunci să ne ierte, dar miroase nu numai a per­sonalism acut, dar a canibalism. In adevăr, iată ce citim in arti­colul d-sale despre care vorbim aeci»: „Să’șî facă probele politicianismul întreg, sus ! Iar jos, „poporul“ să se inspire de la diosul și să se bucure pe urma luî! „Ne păstrăm întregi țâre!. N’o ea stă» la alai O FORMULA NENOROCITA A D-LUI AL. MARGHILOMAN Cînd a izbucnit războiul, era ili gata să pornim contra Rusiei. La Petrograd se aflase Intențiunea Ro­mi­niei și se concentrase trupe și în Basarabia. ■ Dar consiliul de Coroană a hotă­rî­t neutralitatea și a contribuit mult la fixarea acestei atitudini a Ro­mândei faptul că în acea zi ne-a fost oficial comunicat că și Italia s’a declarat neutră. * m * D. Marghiloman Insă a protestat ori de cite ori se spunea că noi suntem­ în neutralitate, susținind că am hotărît o„­ espectativă urmată. Și acum susține acelaș lucru șeful conservatorilor. Cum suntem­ tot­ în espectativă? Dar care stat a avut sau mai are această atitudine ? Espectativa ar mai­­ admisibilă cînd ne am afla la începutul unui conflict care ne-ar interesa. Dar cînd Europa e In foc, cînd dintre vecini numai noi și bul­garii am rămas în o parte, mai poa­te fi vorba de espectativă ? E absolut rușinos, nedemn, să de­clarăm singuri că stăm la pîndă, căci acest caracter ar avea acum espectativa noastră. Stăm la pîndă? Adică im știm încă cu cine vom merge și contra cui vom merge? Dacă formula d-lui Marghiloman ar fî acea a tuturor partidelor, deci șî a guvernului, n’ar fi un drept, fai­­ță de politica aceasta de pîndă, ca toate puterile să ia măsuri in­potri­va noastră și nici una să nu pună vreun temei­os pe asigurările noas­tre? * * * Inc’odată, formula d-lui Marghi­loman este înjositoare și nu poate avea altă consecință decit suspec­­tarea atitudinei Romîniei de către toate puterile. De aceea s’au răzvrătit împotri­va d-lui Marghiloman marea majo­ritate a conservatorilor. Italia e în espectativă? N’a de­clarat d. Salandra ce fel de neu­tra­litate a hotărît Italia? E cineva,ca­re să creadă, acum după declara­ția d-lui Salandra că Italia stă la pîndă șî poate merge, la un moment dat și cu Austria? Poate admite ci­neva că Italia renunță la revendi­cările sale naționale în Austria? Dar Bulgaria a declarat especta­tiva ? De la început guvernul bul­gar a declarat că a hotărît neutra­litatea. Că Tripla înțelegere nu e sigură pînă cînd­ va rămînea în neu­tralitate Bulgaria, — asta așa este. Bulgarii așteaptă întîi asigurări în ce privește revendicările ce le are față de sîrbi, greci și romîni, — apoi se va ști dacă rămân sau nu în neutralitate. Dar tot nu spun că sînt în espectativă. Noi Insă, cari am hotărît că sub nici un cuvînt și nici într’un caz nu vom merge alături de Austria, noi cari am hotărît chiar în ce condițiuni vom por­ni pentru a ne realiza, ide­­alul nostru național, să mai vorbim acum de espectativă? Dacă am persista­mn această for­mulă nenorocită, am merita ca duș­manii noștri să ne­socotească drept niște borfași, cari stăm la pindă. ft. X. fluij­ia ffilifil AGRESIUNEA PREMEDITATA A AUSTRIEI Dacă astaî' rămăsese în sufletul cuiva Vreo îndoială că războiul de­clarat Serbiei de Austria, deși pro­dus după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, era totuși un act de agresiune brutală, pusă la cale cu premeditare, destăitmri fiid dlui Giolitti ini Camera Italiană și pe cari le-am publicat erî, im mai îngă­­duesc o­­ asemenea îndoială. Reiese din telegramele schimbate intre Giolitîi și San Giuliano că , încă la începutul lui August 1913 Austria plănuise să atace pe sîrbi, pare abia eșiseră din­ al doilea războia balca­nic. Mai reiese că Austria voia să dea acestui războiu­ un caracter de­fensiv, pentru a putea cere ajutorul Italiei. Italia însă n’a admis punctul acesta de vedere și n’a putut so­coti atacul Austriei contra Serbiei ca un casus foederis. Dovada este hotărîtoare: agresi­unea era plănuită încă de mult, și asasinarea arhiducelui Franz Fer­dinand n’a­ fost decit un pretext bine verifil pentru conducătorii mo­narhiei habsburgice. Schimbul de telegrame cetit în Camera italiană lămurește insă și un alt fapt despre care s’a discutat mult vara aceasta. E vorba de ches­tiunea dacă Austria a consultat pe aliatele sale înainte de a trimite Serbiei acel ultimatum care a des­­lăb­itmit razboiu. Oamenii politici italieni declară că n’au­ fost încunoșt­intați de de­mersul Austriei. Din cartea albă ger­mană ca și din documentele publi­cate în cartea albastră engleză, reiese că nici Germania era știut că nota­­ austriacă are un caracter atît de grav. Ar urma, prin urmare, că Austria a golit să creeze faptei împlinit. C­ă n’a mai consultat pe Italia, este evident și este­ și foarte expli­cabili. Austria știa încă din August 913 că Italia nu va privi ca un ca­sus foederis o agresiune contra Ser­biei, asfesiune căreia nici atentatul din Sarajevo nu­­ putea să-i dea ca­racterul defensiv cerut de textul tratatului triplei alianțe. După cum se vede apoi din telegrama răposa­tului ministru de externe italian, San Om­eno își propusese la 9 Au­gust 1913 să-și coordoneze silințele cu ale Germaniei spre a împiedica demersul Austriei. Probabil că nu­mai mulțumită acestui demers al a­­fetelor sale, Austria nu a provocat încă de anul trecut războiul euro­pean. Anul Acesta însă a evitat o ase­menea presiune, nemții consul­tân­­d­u-și aliatele — cel puțin pentru Italia faptul apare cert — și astfel și-a asumat răspunderea acelui pas nenorocit care a deslănțuit o catas­trofă atît de groaznică. Originile acestui monstruos răz­­boiul au fost puse în plină lumină în parlament­­u­l Italian. I*an Adeveruri «♦ Inc* na mt! La comitetul executiv conservator de Joia viitoare, iar se va pune ches­tia pe încredere. Va­ fi încă mi vot, adică încă o do­vadă că atunci când nu se înțeleg, politicianii iși votează încredere! Razboiul aflat De unde turcii au­ declarat „războ­iul sfînt“, englezii le-au luat Moka­i*au cum s’si zice, le­ fi tăiat cafeaua. N«na gingirîia, bre! Deosebite vi* a«ttii*>«ioivMMai ■— Care e deosebirea între Prințul moștenitor și colegii săi din Senat? ■*i. Prințul poate fi și senator și „cercetaș“, pe cînd senatorii, ori fii ar vrea, n’ar putea fi „cercetași“. Chestiune de puferință­ ; fti (chelte comuniscat ale d-lui Marghiloman Ploaia de comunicare continuă in presia șefului conservatorilor. Nici­odată direcția unui partid nu a fost atît de greu­ înțeleasă de membrii partidului ca de astădată direcția partidului conservator. Așa, de pildă, aid din comunica­­tele de aseară prejudecă discuțiu­­nile comitetului executiv convocat pentru Joia viitoare și arată că șe­ful partidului a socotit că propu­nerea pregătită de majoritatea mem­brilor opozițiunea conservatoare din Senat îndemnînd guvernul să îndru­­meze acțiunea sa spre garantarea integri­tatea Serbiei, „implica o schimbare „imediată” in politica „hotărîtă de comitetul executiv al partidului din ziua de 30 Octom­brie”. Or, toți acei cari dă citit moțiu­nea de încredere a comitetului e­­xecutiv știu­tă ea afirmă că se sprijină pe deciziuni­le comitetului consultativ, deciziuni cari prevăd „a se grăbi măsurile pentru eșirea din neutralitate“ și „a se exprima neîncredere in guvern". Oare a propune îndrumarea spre o acțiune de garantare a integrităței Serbiei nu însemnează o măsură care să grăbească eșirea din neu­tralitate? Intatch­ este deci aceasta o schimbare in politica hotărîtă de comitetul expcutiv conservator? Cit despre celalt comunicat me­nit doar a dezminți că șeful parti­dului ar fi rugat călduros să se a­­mîn­e interpelarea, se vede că el e dai spre a arăta că nu era vorbă de­­ stăruință' și rugămințV', ci de an ordin, care trebuia executat. Dacă disciplina e atît de milită­­rească față de generalisimul conser­vatorilor, nu avem nimic de zis. Față de așa disciplină insă, uni­tatea de acțiune eamn lasă de dorit! Ad. Nu răsare! Nu perdem nici un prilej ca să arătăm că suntem­ frați cu italienii, că cele două țări sunt surori și că în actualul uriaș conflict, România și Italia trebue să meargă unite, pe același drum, spre același țel. Ne plac toate aceste apropieri și asemănări, dar ce enormă deosebi­re e intre felul de a se trata marile chestiuni externe,în Italia și la noi Ziarele italiene cari ne-au sosit c­­am, descriu pe larg desbaterile calde, înălțătoare cefre au avut loc in Camera italiană, începind ar dis­cursul, de adevărat om de stat, al d-lui Salandra, și sfîrșind cu cu­­vîrstările celorlalți fruntași politici rostite în Parlament. Acolo, „factorii răspunzători­ — Cari nu‘s doar o invenție a țării noastre!—au­ catadixit să spună un cuvânt, care să lumineze opinia pu­blică și să-i dea încredere și in si­ne și în cei cari conduc statul. Cu mai mult respect față de Par­­lament, Camera italiană nu a fost trimisă la plimbare­ în vacanță, fără să i se dea cea mai ușoară lămu­rire, fără ca deputații să fie puși să facă altceva decit să vie la orele 2 jumătate la ședință, pentru a fi tre­cuți prezenți la catalog în vederea diurnei, iar apoi la orele 3 să se în­fășoare in blăni și paltoane și să plece, mulțumiți și împăcați că și-ați îndeplinit datoria. Că au reprezentat cu demnitate nația. Acolo nu s'a făcut așa, dar se fa­ce, din păcate, la noi. Parlamentul e deschis de două săptămîni, în ca­re timp ‘a luat vre-o trei vacanțe; ca miine i se va da marea vacanță de Crăciun, și iată așa, avem un parlament care reprezintă o națiune frământată, nelămurită, dar care a­­re pentru evenimentele de azi ace­eași importanță ca o percepție oa­re­care ! Da, e plăcut să te compari mereu cu­ Italia. Dar de astădată nu răsa­re, nu răsare de loc ! Maximin PRINCIPIUL NAȚIONALITĂȚILOR I » w r­ turm « • «m « n­ w ■ w­t vi * <> mm *»"«*"« '«a nai» « w>i Mia i­taiei ütsM de PETRE A. MAINESCU, avoca ■—11 —*■»—■——— Bătrâna Europă e zguduită în »timpurile prezente de războiul sin­­genos ce se dezlănțuește cu toată­­ furia in fata spectatorilor puțini ră­­­­mași in­espectativă, în calitatea lor de neutri, cari privesc înspăimîn­­tațî la acest caritaj fără seamăn în istoria omenirei. Și nu e departe timpul cinci toate aceste națiuji­i neutre, vor intra în dansul roșu pentru realizarea dreptatei, a demo­­­crației și a libertăței, căci în fine azi a sunat ceasul neașteptat ,al întronă­­rei marelui principiu al Naționalită­ților, care a atras în acest război că Tripla Înțelegere contra egemoniei imperialiste și a puterei autocratice a dublei alianțe, sub ruinele cărora părea înmormînt­at de veci acest principiu, ce începe a renaște și ca­re m­îine, odată ai triumful Triplei Înțelegeri, își va fi cîștigat dreptul la o viață nouă ! Dreptul fiecărei naționalități de a se constitui ca stat separat, nu e alt­ceva decit dreptul unui popor la li­bertatea sa Personală. Organizalțiu­­nea statelor pe naționalitate, ar fi garanția Dreptului în domeniul re­­lațiunilor Internaționale. Adoptarea acestui princi­piu al na­ționalităților ca bază a Dreptului, ar fi mijlocul cel mai potrivit pentru a curma constelațiuniile­­ dintre sta­te, calea cea mai sigura pentru a stabili între ele legături proprii spre a ușura dezvoltarea pacifică a fie­cărui stat. .. Din acest prizacipiu decurg două consecințe: 1) Că o în­treagă națiune este în drept a revendica — chiar pe cale armată, — teritoriile și indivizii aparținînd aceleași naționalități. H) Fiecare grup de indivizi se găsesc în drept de a se despărți chiar prin forță de statul cu care formează un corp politic de mai mult sau mai puțin timp, pentru a se uni cu națiunea (sau statul) spre care este atras de afinități de na­ționalitate. Prin ce s’a putut naște oare acest sentiment? Afeacțiunea contra spiritului de cucerire. Marea revoluțiune franceză tre­bue privită ca geneza redeșteptărei naționalităților care se manifestă prin două căi diferite: 1) Pe cale directă, naturală și glorioasă din principiile de la 1789. 2) Pe cale indirectă , reacsiunea contra cuceririlor lui Napoleon I. Principiul naționalităților, rămă­sese în domeniul teoretic pînă la 1859; prin războiul Italiei i s’a des­chis calea în dreptul internațional. In Italia și-a găsit toată dez­voltarea acest principiu care per­­­nief­te de la savanți:­ Iranciul expus în opera sa „De la naziona­ Uta come fomdam­ento del Dirit­o delte genti 1854. El privește națiu­nea ca un organism natural, pe cînd statul e un organizm juridic și poli­tic. Doctrina sa a fost reluată și exagerată chiar de numeroși dis­cipoli ca d-ni: Brusa, Esperson, Camazza - Amari, Pasquale Fiori, Pieranfoni, etc. Madame de Stat formulase acest principiu în cartea sa de l’Allemagne. Pentru acești au­tori, coexistent naționalităților constitue Midamen­­tul științei, primul adevăr ! Oamenii politici ca Napoleon al lil-len, au voit să facă din acest principiu regula diriguitoare a poli­ticei lor. Ceea ce reclama școala italiană este ca statele, în loc să fie cum sînt astăzi, rezultatul evenimentelor isto­rice și al tradițiilor seculare, să fie aceleași la fiecare naționalitate. Statele ar fi ca cele actuale, totdea­una depinzînd unele de altele din punct de vedere al intereselor eco­nomice, intelectuale, însă indepen­dente șî egale din punct de vedere politic. Contra acestui principiu se ridică școala istorică care ar voi să păs­treze drepturile stabilite pe baza tre­cerei de secole și deci să țină po­poare de rase și de origine diverse, sub acelaș sceptru. Insă se poate foarte bine răspunde acestei din­ urm­ă școli: „Timpul mi sancționea­ză injustiția, sclavagiul nu se legiti­mează prin timp! * Germania prin conștiința iraționae­­litățeî creiate de atacurile lui Napo­leon si a pus capăt diviziunei politi­ce stabilite prin tratatul din Viena (1815) și s’a organizat într’un singur­ imperiu. Cu toate protestările contra actelor diplomatice, totuși prin con­gresul din Viena, refacindu-se har­ta Europei, nu s’a ținut seama de soarta popoarelor, în dorința de a opera­ partaje folositoare marilor puteri, stabilind un echilibru între ele. Acest dispreț al afinităților de rasă, de tradițiuni, de limbă­, și a­­ceasta era difere­nță față cu senti­mentul populațiuniiilor cari pun în u­­rîtă l­umină opera congresului din Viena, pot fi considerate ca o cauză principală a reacțiunei care s’a pro­dus de atunci în favoarea principiu­­lui naționalităților. In urma revoluți­unei tfda 1848 această reacțîune s’a manifestat la tentativa de independență a națiu­­nei maghiare în 1849, în luptele po­­pulațiunilor ita­liene contra Austriei Ceea ce va face ca Austro-Ungaria să cadă, este tocmai această ne­dreptate a naționalităților care o compun, căci nimic nu poate un­­mai tare niște popoare decit legă­tura dreptului.­­ Fiindcă unirea trebue făcută ne a justă egalitate, exemplul strălucit îl avem in republica Dive ț­­ai. In sfîrșit a sosit ora răsplatei din urmă, ca popoarele ce compun sta­tul vecin austro-ungar și pentru a căror desnaționalitate de secole eî se luptă, să se scuture odată pen­­­tr­u totdeauna de jugul asupritor al Habsburgilor, acest anacronism și monstruozitate politică a secolului al XX-lea, ca astfel să se alipească la naționalitățile din cari fac parte. Iar România, alături de Tripla In­­țelegere, are pentru moment de re­vendicat pe frații din Transilvania al căror glas plîngător din fundul temnițelor, deși în număr aproape de 5 milioane, începuse a nu mai fi auzit!!­. Petre A. Măinescu D. PETRE A. MAINESCU RĂZBIȚI­I CAFEAUA TURCEASCA fii £ SVARTUL Ceea ce făcea fața Semi-Lunei în Europa era cafeaua turcească, Cina i­ a fost la Constantinopol și nu s’a îmbătat fie parfumul unei filigene de Moka ? N’a avut Insă ce face Enver-pașa și a declarat războiu TripJeUnțele­­g­ere. Cea dintîi pedeapsă a fost că Anglia a ocupat Moka, așa Incit Tri­pla­ Ințelegere stă tabla-bașa și bea cea mai bună cafea turcească, iar turcii, duși de nas d­e Kaizer, beau șvarț la Constantinopol I Pac. Logodnicei mele de RADU COSMIN a»................................. um Ca un Fliegende Hollander rătăceam tară *nectare. Și pe drumurile vieții smuls’am floare după floare... Dar cu fiecare clipă de plăcere, an vis mort să mină mereu spre alte țărmuri noi, din port îrt port. Însetai d'atîtea drumuri am băut din multe cap*». Dar simțeam mereu că finăjerich­iior se rupe De nu-l schimbi pe o verigă mult mai tare 00 tf­e UPQ Ce iși scutură polenul din eterica-­ aripă. Deși valuri furtunoase m'aă ssnt de sfhsi­, adese, Ci din patimi trecătoare sidletu-mi doar spinr­adist. Țp­rútam mereu, himeră sau miraj al fericirii, tot mai dornic după­­ine, să pun capăt rătăcirii. Nu știam de ești frumoasă, de ești brună sau bătaie. De ești rece cum e ghiața sau dogori ca o văpaie. Dacă ești d'acelaș singe strămoșesc sau ești străini. De ne va uni altarul sau vre’o dragoste ca vină. Dar simțeam c'aceea care îmi va fi cindva soție Clipa iminuirii noastre va schimba-o ‘n veciniciel iigl­ant umbla, o viață 'ntreagă, răscolind întreg pe mJntru te aflu. și'nainte-tí Intr’o zi m­adane vinsaL Uite, nici nu-mi vîne-a crede, ce frumoasă ești, Iubito ! Toată noaptea rătăcirii-mi dintr’o dată-ai risipit'o, Albă, castă -i senină și mai sveltă decit crinii, Mi-ai adus d'odată soare si mi-ai smuls din suflet spune j $i nu știu de ce'nainte-mi cînd apari simt un imbold Să fii zic ca Henric Heine, o! Du bist so schön, so hold... Sigur, tu ești d­in poveste, la La Belle au bois dormant.... Și nici eu nu sunt­er­n basme așteptatul Prince charmant...­­Dar asa cum ești, din clipa cea dinții fiindu-mi dragă. Nu știu pentru ce, frumoasa, nu te-aș da pe o lume­ streagă., N­i-am plăcut la tine ochii cu priviri cuminți și drepte, Vorba ta cea cintărită, gîndurile înțelepte, Tmpul sănătos ca piatra și cu forme cizelate, Modestia rodită tare fără margini despicate' J ' * ’’ 'V JY1 Orația și gingășia celor optsprezece ani, Și întreaga strălucire­ a bogăției fără bani. Deși ce­l ce-ți dete zile te-a purtat prin târî Străine, fii . Iți vorbești du-atîta farmec graiul țări și-atît de bine! !­ Și te-admir cum ști­m­ arta lui Chopin sau Raphael Să ,jbrfiezi‘... cu discrețiune Ung’un pian sau un penel. Și mi-ești dragă fiindcă mi ții să arăți că ești savantă Că deși cunoști atitea de prin cărți, nu ești pedantă. Și'n sfîrșit, c’atunci cînd altul se găsește 'n fața ta, Ta <A cea mai mare artă, arta de a asculta. Iată pentru ce, frumoase, te-am ales să-mi fă soție. Cu aceste scumpe daruri, maî presus d’o împărăție Nu mă tem că jugul casei nu mi-e poleit cu aur. Cind tovarășa vieții-mi <? mai mult ca un tezaur. I Spună-mi alții că soția le e putred de bogată. să mai minăm sunt de tine, căci te știă ,dintr’o bucată”. Lincurind vei pune: 5 scumpe, rochia-țpalbă de mireasă, $1 Cu binecuvintarea Cerului, a mea aleasă. Vom porni spre cuibul nostru, fericiți ca doi copii, Tu, pariind un păr beteala­ eă, trei fire argintii­ W Cîte-un fir de fiecare zece ani din viața mea. Și ne vom­ iubi în ciuda gurilor de mahala. ' •' Cine-a spus că gura lumii doar pămîntul o astupă? Să poftească ’n Tirgul.„ nostru, și, mi-i trebue vie lupă Ca să vadă tot gunoiul provincialelor mizerii De sub care ies ca viermii limbi de vipere­ puzderii! Draga mea, dacă de n­untă rfam să-ți fac vr’un mare dar, M’oi sili să fac din casa noastră nouă, an altar! Și ferindu-te de... mere putrede, fără prihană In altarul casei noastre te-oi păstra ca p’o icoană. De aceea nu se mire prostii cum o să se’mpace In războiul crunt al vieții, un poet­ cu sfînta pace. Deși visul meă sbura-va cîte-o dată spre Olimp Inima-mi va sta de veghe Ungă tine-atîta timp Cit vor fi pe ceruri stele, mîini pătate pe pămint. Joc de cărți prin mahalale, flirt, cancanuri, tango, cimn Desfrinat, dar pus sub masca vieții noastre de bonton, Putregătit ascuns prin colțuri parfumate de salon. Draga mea, din toate­ acestea, nu, nimica n’o să aî; Nici ciorapi de muselină, nici automobil, nici cai. Nici bijuterii suspecte... și mei rochii de scandal In culori ce schimbă astăzi pe femee’n papagal.­­ Nici brățară la picioare... și nici farduri de budoar, Nici romane savuroase..., nici contactări de trotuare. In sfîrșit cum vezi, iubito, n’am Să­ fi­­ă bărbat, ci gideh Nici țigări, nici dans, nici vorbe decoltate, nu-ți sur­âde. Și nici singură pe strade, în voiajuri sau la băi. Fără ochii mei de veghe, însetați de ochii tăi. ; fi fi­e „Un curat infern”! s’ar zice de femeile de azi: „Vai­ ma c­ere păcat de tine, pe ce minui ție dat să cazFS $i cu tote­ acestea, uite, cină privesc la tine drept, Ce adine mă liniștește ochiul tău cel înțelept! Glasul, portul, vorba, gestul, ca și purpura din față Îmi arăt pe cine-ales’am ca tovarășă de viață. De aceea, cînd din creștet, iu tăcuta odăiță, După nuntă-ți velilesprinde florile de lămîiță, Vei pricepe că’n viață, ca al nostru pas dinții, Spinii vieții sînt aceiași, chiar cu roze căpătîn... Că pe tîmple-mi fire albe tot mai mult se vor­ așterne, Că pe tine te așteaptă, poate, grijile materne. Și că miine... în aceste vremuri grele și dușmane Dela tine-aștept dovadă de virtuțile spartane. Că’n sfîrșit, d’o fi să sune ceasul sfînt de înălțare să te vreaă ca legendara Mamă, a lui Ștefan cel Mare­! Iată cum te vreau, frumoasa, și, deși îmi zic poet (Sinonim ca tristă viață — nu e astăzi un secret) Iți promit, pînă voi trece al vieții negru Stifx, Barometrul căsniciei să-l menținem la fieau fix! RADU cosm­m

Next