Adevěrul, noiembrie 1922 (Anul 35, nr. 11851-11880)

1922-11-01 / nr. 11851

W, '0Tf ■* AnulțJ^tfo* 11851 Cum se schimbă guvernele în Anglia! După câţiva ani de colabo­rare cu partidul conservator, d-l Lloyd George a fost silit să părăsească guvernul. Criza dura de mult, încă de la Genova, atunci când izbuc­nise mai acută neînţelegerea între Anglia şi Franţa se vor­bea despre căderea premieru­lui englez. D-1 Stied, primul redactor al lui Times, nu-i dă­dea mai mult decât trei luni de ministeriat. * Insă momentul nu era atunci oportun. Nu era dibaciu să se­­dea asalt puternicului mini­stru, atunci când el propovă­duia pacifismul și dezarmarea, în dezacord cu Franţa care re­prezenta în ochii popoarelor, agresiunea militară. * 1 Căzând Lloyd George, fiindcă era un apostol al păcei şi al Infrăţirei între popoare, însem­na ca poporul enlgez să-i dea majoritatea la primele alegeri, iar urmaşii săi să fie bătuţi si­gur. Iată de ce d-1 Lloyd Geor­ge n’a căzut mai de mult. Insă adversarii săi l’au prins în flagrant delict de politică nepopulară și i-au dat lovitura la momentul oportun. D-1 Llo­yd George a căzut fiindcă voia să târască Anglia în războini. Conservatorii îi iau locul pen­tru că doresc pacea. Platfor­ma electorală este favorabilă conservatorilor şi nu e bună pentru d-l Lloyd George, re­prezentant actual al imperia- lizmului englez. Dar în ce formă s’a făcut desfacerea coaliţiunei şi care este limbajul celor doi factori desfăcuţi ? Conservatorii, — aducând totuşi elogii marilor merite ale fostului premier — declară că nu l’au mai putut susţine din cauza unor mari neînţelegeri asupra politicei din afară. D-l Lloyd George la rândul său, face lauda colegilor con­servatori cari l’au sprijinit, cu tot devotamentul, în marea pe­rioadă a războiului, şi declară că va sprijini noul guvern în vremurile critice prin care tre­ce Anglia. Ce spectacol întăritor şi ce dovadă de putere sufletească şi de înalt simţ politic. Di Di Mă întreb ce s’ar fi întâm­plat la noi într’un caz identic? Să nu mai stăruim. Negreşit nu trebuie să ce­rem societăţei româneşti ace­iaşi educaţie politică şi nu pu­tem impune poporului român temperamentul liniştit şi cum­pătat şi cumpănit al poporu­lui englez. Dar suntem datori să luăm exemplul în mână şi să spunem: iată cum se schim­bă guvernele în ţările în care a fi la guvern nu însemnează numai­ onoruri şi beneficii. Cine poate tăgădui că nu va fi luptă crâncenă între cele două partide desfăcute din coa­­liţiune, după ce vor trece ale­gerile. Fireşte că va fi luptă, însă cu ce urbanitate, cu ce spirit de convingere, cu ce gri­jă permanentă de a sluji nu­mai interesele Angliei.­­ Şi apoi un alt fenomen. Timp ţie mai mulţi ani Lloyd Geor­ge a fost un ministru puternic care, atât prin ideile sale de­mocratice cât şi prin activita­­tea sa neobosită, era desem­nat a fi omul viitorului. Apoi ia devenit prim ministru şi a fost, nu numai puternic, dar a fost atot­puternic, insă această atotputernicie n’a întrebuinţa­­t-­ ca să’şi creieze un partid personal predominător.­­ In viitoarele apropiate ale­geri marele şi atot­puternicul lloyd George nu râvneşte la majoritate. El intră în lupta electorală numai cu 200 de can­didaţi pentru cele peste 600 locuri din Camera Comunelor, de unde rezultă că el se con­damnă ca în viitoarea Ca­­eră să nu aibă mai mult decât o pătrime de glasuri, în cazul cel mai favorabil pentru el. Ce dovadă mai puternică — nu numai a lipsei de ambiţiu­ne personală nemăsurată a fruntaşilor politici­­— dar şi f'n sănătăţei morale a corpului­­ electoral. Atotputernicia lui. Lorld George a’a ademenit pa englezi dela convingerile lor. Când va fi şi la noi tot la fel? Care generaţie va vedea acea­stă realitate? Const. Bacalbaşa _____M­A Z BATI! Cu dulcele Se ştie oroarea d-luî Vintilă faţă de capitalurile străine. Dar, nu e nici o împotrivire financiară care, ca şi cele sentimentale, să n’o poţi birui când o tratezi cu dulceaţă... Şi iată că a fost destul prezenţa dulce a d-lui Zaharoff pentru ca încăpăţâ­nata feciorelnicie financiară a d-luî Vintilă să cedeze ! Şi o să se facă... Dar, ca în eterna poveste a unor astfel de cuceriri, dulceaţa de acum se va transforma curând în amarele nevoi ale plăţii... Ca de toate fetele cari cedează greu o să se spună şi de d. Vintilă cu­rând : „plânge râsul de astă-vară“... Kix. I leu exemplarul tu toata tara | tei exemplarul In străinătate Miercuri 1 Noembrie is*z FONDATOR! f AL.v* BILDIMAN 1888—1897 1 CONST. MILLE 1897—1920 întrunirea partidului naţional Dacă guvernul n­u va fi învăţat şi el ceva din întrunirea de la Bra­şov, atunci desigur că nu mai e în stare să înveţe nimic. Acolo, câţi­va dintre conducăto­rii partidului naţional, în frunte cu şeful lor, şi-au s­pus cuvântul cu privire la situaţia politică din acest moment. Părerile lor se cunoşteau de mai nainte, din declaraţiile ce-au făcut cu diferite ocazii şi din cele ce se scriu zilnic în presa­­arde­leană. Dar ceea ce nu se ştia cu preciziune, mai ales în cercurile politice de la noi cari îşi iau dorin­­ţile drept realitate, este atitudinea poporului ardelean faţă de lupta pa­ridului naţional. Ei bine, întrunirea de Duminică a putut lămuri pe toată lumea. Imen­sa mulţime venită din toată regiu­nea, entuziasmul delirant cu care ea a salutat pe şef şi pe fruntaşi, au dovedit tuturora că partidul na­ţional exprimă în adevăr gândul şi simţirea Ardealului. Fireşte, Braşovul nu e tot Ar­dealul. S’ar putea obiecta că sta­rea de spirit dintr’o singură regiu­ne ar putea să nu fie la nd cu cea din întreaga provincie. Dar raţio­namentul cel mai firesc­ ne spune că obiecţia ar fi greşită. Braşovul şi împrejurimile constituie regiunea cea mai apropiată de vechiul re­gat, cu care, în toate timpurile şi mai ales în ultimele decenii,­a avut contactul cel mai strâns. Daca nici măcar acolo sufletele n’au fost cucerite de politicianii dela noi, a­­tunci în tot restul Ardealului situa­ţia acestora e, de sigur, şi mai grea. De alt-fel, întrunirea de la Bra­şov e numai începutul. Campania va continua în tot Ardealul. Se va vedea atunci că pretutindeni lucru­rile stau la fel. Guvernul va tre­bui să se convingă el însuşi că a fost prea îndrăzneţ când s’a încu­metat să zmulgă din sufletul Ar­dealului pe luptătorii lui din tot­­deauna, pe străjerii lui credincioşi și viteji de pe vremea stăpânirii maghiare. .. Bienaimé şi Scotus Viator Ziaristul francez Bienaimé, făcând nişte reportagii asupra politicii in­terne a Bulgariei, s’a lăsat păcălit, cine ştie cum şi de cine. El a Înre­gistrat aserţiunea atribuită lui Stambolitsky că acesta ar fi dat o subvenţie de 20.000 leva unei dele­­gaţiuni a partidului ţărănist român, delegaţie compusă dit doi deputaţi ai acestui partid. Pe baza acestui obscur mahalagism oficiosul guvernului nostru a decla­rat că partidul ţărănist român e vândut bulgarilor. Mai mult, „Vii­torul" a susţinut că spusele atribui­te lui Stambolitsky sunt cuvinte de evanghelie şi trebue socotite ca do­cument irecuzabil şi hotărâtor, pe temeiul că:« Bienaimé e un prieten al românilor; deci: Bienaimé nu poate nici minţi, nici greşi, şi deci— Stambolitsky a spus purul adevăr ! Logica „Viitorului" e admirabilă. Iată Insă că Scotus Viator, ziaris­tul englez care a făcut mari servicii cauzei româneşti, publică un arti­col in care critică unele apucături ale partidului liberal român. „Viito­rul" nu şovăieşte nici un minut, şi declară categoric că Scotus Viator e un calomniator. Intr'o secundă „Viitorul" şi-a pierdut logica. Să mai facem vre­un comentar ?­­. „Toleranţa noastră, işi zice mai mult: bună-voinţa noastră, e ui­ mijloc de a con­solida un Stat, în care încercările de desna­­ţionalizare sunt şi o faptă rea şi o prostie“­­. Studenţimei Dacă e o mângâiere pentru noi, cei cari ne pregătim de plecare, e speranţa ce simţim că înlocuitorii noştri, — voi, tineretul, —■ veţi fi mai buni ca noi, mai vrednici ce­tăţeni, mai puternici şî mai bine pregătiţi ca noi pentru a împinge, mai iute şi mult mai departe ca noi, progresul ţăreî pe calea civi­lizaţiei. Tot binele ce n'am făcut noi, vouă incumbă să’l faceţi; tot răul pe noi am lăsat să se întinză, voi să’l stârpiţi; toate prejudecăţile pe cari noi le-am lăsat în mintea celor încă feltmin­aţi, voi să Ie smulgeţi, curăţind ogorul intelec­tual pentru a putea semăna ade­vărurile de mult bine roditoare. Am lăsat mulţimea în întuneric, voi s’o luminaţi; am suferit ne­dreptatea, voi s’o alungaţi şi din legi şi mai ales din moravuri; am încovoiat spinările în faţa tiraniei, voi să o înfruntaţi, sa o sfidaţi să o înfricoşaţi, voi s’o goniţi, depăr­­tând’o într’atâta de hotarele ţării noastre, încât să-i piară pofta să ne mai revie. * Am lăsat pe cei aburi­ţi să-şî întinză cu nestăpânită lăcomie mâini criminale, ca să smulgă, în setea lor de putere, din patrimo­niul libertăţilor publice şi al garan­ţiilor constituţionale, mărturisim în- ntr’a­ceasta ticăloşia noastră. A voastră e datoria să-i pedepsiţi pe dânşii şi să reîntregiţi intangibilul şi sacrul depozit pe care noi n’am fost vrednici să’l păzim spre a vi’l transmite cel puţin intact ca şi voi la rândul vostru, să-l transmiteţi intact şi sporit scumpilor voştri ur­m­aşi. Multe şi mari sarcini de tot fe­lul vă lăsam, vouă, feciorii noştri, cu rugămintea de a nu ne huli me­moria pentru păcatele şi neajunsu­rile noastre mari, în raport cu pu­ţinul bine ce am făcut. I­ertaţi-ne păcatele în hatârul m­i­­ntoasei moşteniri ce vă lăsăm, bo­gată şi plina, de .viitor, moştenire strânsă şi întocmită —, nu de hol, — ci graţie pristocului mare, graţie minimei ce s’a săvârşit sub ochii noştri, favorizaţii martori, ce am avut fericirea d’a fi. Acesta e adevărul pe care tre­­bue să-l ştiţi După faptele noastre, robi eraţi!­­* vai de păcatele noastre!.. In voi ne e speranţa, în voi ne e mângâierea, tinerime studioasă, viitori luminători ai neamului, me­niţi a scoate ţara din nevoile mari în cari noi v’o lăsăm şi a o con­duce, pe căile largi şi netede ale adevăratei civilisaţiunî, spre ferici­rea mai intensă şi mai mare a ob­­şteştei ei împărtăşiri. Da, voi să reparaţi răul ce din ticăloşia şi greşeiele noastre s’a re­vărsat potop asupra bietei noastre ţări. * Dar pentru a vă îndeplini aceas­tă înaltă şi patriotică menire, voi trebuie să fiţi însufleţiţi de simţi­rile nobile înălţătoare, pe cari vi le dă în cărţle voastre contactul cu somităţile intelectuale şi sufle­teşti cari s’au perindat în cursul secolelor d’asupra omenire!, ră­­mâind făclii pururea nestinse, pen­tru luminarea noastră, moştenito­rii lor urmaşi. Trebue dragostea luminii, setea credinţei, nevoia neîncetatei cerce­tări a adevărurilor, religia Binelui, Cultul Frumosului, trebuie iubire entusiiastă, curăţenie sufletească, desinteresare deplină, porniri gene­roase de totale jertfiri de sine, vă trebue până şi sfânta însufleţire a martirilor.« Aprigă să vă fie lupta contra prejudecăţilor şi prevenţiunilor, contra urilor, a mişeleştilor por­niri de joasnice patimi, şi s’aveţi în sufletele voastre cea mai nobi­lă şi mai folositoare din toate vir­tuţile: curajul sub toate formele sa­le. Inarmaţivă cu curajul fizic, dar mai ales cu cel moral. Aceas­tă virtute e mult mai nece­sară cetăţeanului societăţilor, mo­derne­, căci ea dă naştere civismu­lui, păstrătorul libertăţilor publice. Civismul e care ne reţine într’o neîncetată ■ mobilizare pe frontul luptelor pentru drept şi dreptate pe toţi ostaşii Binelui în luptă contra Răul. Ce importă în definitiv simţiri­le bune ale fricoşilor de la partea sedentară a naţiune!!... Vaerde impotenţilor zadarnice sunt progresului şi sterile sunt în­dreptările care se mărginesc la simple dorinţe. Ce folos că între studenţi sunt mulţi „care nu se solidarizează" cu stupidele excese ale unora şi cu sălba­ticile manifestări ale altora?!. Cei mulţi sunt vinovaţii, nu cei puţini, căci cei mulţi trebue să majorizeze şi să pue la rezon pe cei puţini. Dacă n’o fac, şi dacă ei lasă să se tăvălească în ruşine, titlul de­­student" tăvăleala asupra tuturor se întinde şi ruşinea se re­varsă asupra tutulor. Am scris cele ce preced sub im­presia ce’mi produc ştirile oribile­lor excese de la Huşi stupidelor manifestări dia Iaşi. Dacă aceste dovezi de sălbătă­­cie, cari ne fac ţara de ocară, ar îi într’adevăr comise de hordele de huligani pe cari o poliţie inaptă le tolerează, am lăsa vina şi ruşi­nea pe seama poliţiei şi a guver­nului care îi tolerează inepţia. Dar dacă aceşti huligani se inti­tulează studenţii, e treaba stu­denţilor să se desolidarizeze de dânşii, să facă ei poliţie în rându­rile lor şi să pue la rezon pe cei cari le compromit numele. Altfel, noi cari sântem gata de plecare, pleca­vem cu inimile strânse de mâhnire şi de îngrijo­rare, căci negru nie va apare vii­torul ce aşteaptă scumpa noastră ţară.* Şi pe lângă toate celelalte în­vinovăţiri ce avem a ne face în a­­dâncul conştiinţei noastre, am mai avea pe Cea mai mare ca toate, adevărată încoronare a tristei noastre opere, remuşcarea greu a­­păsătoare de a nu fi fost în stare să ne creştem bine urmaşii­. Nu ne lăsaţi, voi cetăţenii şi­­con­ducătorii de mâine ai ţării, să în­chidem ochii cu supremă amără­ciune că, după noi, voi veţi fi tot atât de ticăloşi cum am fost noi, ba poate şi mai mult!­C. G. COSMA­FORU S­imţul de prevedere — Asigurarea contra accidentelor — Una din caracteristicile so­cietăţilor civilizate este des­­voltarea simţului de prevede­re. Din acest simţ a izvorât în toate ţările înaintate puterni­ca mişcare a asigurărilor so­ciale. Tot lui i se datoreşte ma­rea întindere pe care au luat-o dela un timp asigurările de tot soiul şi în deosebi asigurările împotriva accidentelor. Un bun părinte de familie care se gân­deşte la soarta urmaşilor săi sau un om căruia îi repugnă ideea că ar putea, la un mo­ment dat, printr’un accident nenorocit, să ajungă o povară pentru ai lui, nu va pregeta să ia măsuri de apărare împotri­va urmărilor nenorocite ale u­­nor asemenea accidente. El îşi împlineşte astfel o datorie faţă de sine şi de ai săi, determinat de simţul de prevedere care se desvoltă, la omul civilizat, din instinctul de conservare. Nimeni nu poate fi sigur de ziua de mâine şi nu poate şti dacă nu-1 pândeşte vre­o ne­norocire. In deosebi la noi, în ultimul timp, accidentele au devenit excesiv de numeroase. Ciocniri de trenuri, deraieri, surpări de poduri, —­ iată atâ­tea şi atâtea primejdii virtual­­mente posibile oricând. Dar chiar simpla călătorie cu tram­vaiul poate oferi, uneori, pri­lejul unui accident. Din prici­na aglomeraţiei publicului şi a defectuozităţii traseului acci­dentele de tramvai sunt, de la un timp, destul de frecvente, împotriva urmărilor nenoro­cite ale unor asemenea acci­dente, ziarele „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ oferă abonaţilor lor un mijloc lesnicios şi co­mod de asigurare gratuită. Printr-o convenţie cu societa­tea „Generala“, un simplu abo­nament la aceste ziare asigură cetitorului o sumă importantă atât în caz de deces cât şi în caz de invaliditate permanentă provocată de vre­un accident de tren sau de tramvai­ în ţa­ră şi în toată Europa. Inovaţia e din cele mai feri­cite şi fără îndoială că cetitorii cari au îndeajuns de desvoltat simţul prevederei, se vor folosi de ea. Citiţi :„Adevărul Literar“ ■■■■■■■■■BMHnnMHBmmHnnnRi -jamata Carnetul nostru Nu pot ghici Cineva îmi scrie, foarte indignat: „De la Nistru până la Tisa şi de la Nepolocăuţi la Giurgiu, nici În­tr’o librărie de provincie nu se gă­sesc cărţile scrise de autorii noştri de talent, vechi sau noul, ci cel mult câteva din acele scrieri care maî curând ne compromit prin ster­­piciunea lor de formă şi fond“. Şi mai departe : „Ducându-mă la Bucureşti, ard observat că şi vitrinele librăriilor Capitalei sunt goale de operile de valoare. Vezi înştarte acolo numai..." Şi corespondentul meu citează o serie de autori, români şi străini, pe care mă feresc de a-l numi nea­­vând nici o plăcere de a-mi aprinde p­e în cap. Voi cita numai pe Paul de Kock, el fiind mort de mult. Care să fie pricina acestui mare scandal cultural şi intelectual ? se întreabă corespondentul meu. De, ştiu şi eu! Neputând ghici enigma mă mărginesc la câteva ipoteze. Prima ar fi că autorii buni se vând ca pâinea caldă, pe când cei proşti zac cu anii prin vitrine. Dar atunci de ce casele editoare nu scot un număr mai mare de exem­plare din cei dintâi şi mai puţine sau de loc din cei de pe urmă ? A doua ar fi că editorii n’au a­­juns incă să priceapă ce-i bun şi ce-i rău. In cazul acesta, vorba aia, „târgul învaţă pe negustor”, şi edi­torii noştri, la încheerea socotelilor, se vor convinge ce trebue să tipă­rească şi ce nu. S’ar mai pune încă o întrebare : sunt de vină numai cititorii ori şi editorii, ori şi unii şi alţii ? Intru cât oare unii influenţează pe cei­lalţi. Finalmente mă simt incapabil de a răspunde sfinxului meu de cores­pondent; îi mulţumesc însă că a pus chestia, presupunând că lucrurile stau chiar aşa cum le descrie. Chestia zilei Tăticul Capitalei... CETĂȚENII: N’avem lemne, d-le primar! D. CORBESCU: N’am nici eu! Mi-am oprit un sin; o să vă dau în cap, dado să mă plictisiți prea mult par, ca cart V­izite d-lui Zaharoff Tot felul de versiuni circulă asu­pra scopului vizitei marelui finan­ciar englez, a lui Sir Bastie Zaha­roff. Una spune că e vorba de Re­şiţa, dta că-i vorba de petrol, alta în fine că-i vorba de un împrumut mare pentru statul nostru. Ultima este cea mai confirmată. Dar nici celelalte două nu simt ca total în afara posibilităţilor. Ba în­tre petrol şi împrumut, poate să fie chiar o foarte solidă legătură. Când un om ca Sir Bastle, se de­ranjează pentru a face o atât de lungă călătorie, nu trebue să fii cine ştie ce perspirare, pentru ca sa înţelegi că e vorba de o călă­torie de informatiuni în vederea u­­nor mari întenţiuni­. Dacă Sir Basile Zaharoff are un acelaş timp şi vre-o însărcinare din partea guvernului englez, ceea­­ce s’ar putea frănidi, dat fiind că a­­cest guvern se serveşte deseori de oamenii de afaceri pentru anume scopuri de informaţiuni şi acţi­uni politice, după principiul că pa­vilionul britanic urmează finanţel­or comerţului englez, — aceasta e mal greu de spus, mai cu seamă în momentul când s’a produs acea schimbare de cabinet care a depăr­tat dela cârmă pe cel mal bun prie­ten al Iul Sir Zaharolf. Ori cum ar fi însă, ceea ce este în afară de orice îndoială, este că se pot lega de vizita financiarului englez anume speranţe pentru vii­toarea dezvoltare a economiei şi finanţelor noastre publice. Cei cari au avu­t ocaziunea să se apropie de dânsul, povestesc despre expansiu­nea cu care acest om de afaceri vorbeşte de simpatia sa pentru ţara noastră, căreia îi găseşte numai ca­lităţi şi căreia ar avea ambiţiunea, să-i fie util. D-sa ar insista chiar mult asupra faptului că e, după mamă, j­mătate român. Asemenea accente sunt muzică pentru actualii noştri guvernanţi, în special pentru mi­nistrul nostru de finanţe. Astfel a­­vem impresiunea că Sir Zaharoff e omul făcut pentru d. Vintilă Bră­­tianu, am zice: omul d-sale, şi n’a­vem de­cât o grijă, ca în cele din urmă raportat să nu se inverseze. Căci afacerile şi sentimentele sunt două lucruri deosebite şi nimic nu este mai păgubitor în tratarea afa­cerilor, de­cât ameţitoarea muzică a vorbelor şi frazelor frumoase. Am rezistat atâta vreme propu­nerilor atrăgătoare ale mulor finan­ciari, să nu ne învingă acum vor­bele! Plutaş Presa liberală şi fascismul „Independenţa", a doua foaie ofi­cioasă a guvernului, dedică primul său articol de ieri, biruinţei fascia­, malul in Italia. Acestei biruinţe, pe care o identifică ca trezirea naţiona­­lizmului, „Independenţa" ii cântă un elogiu cu adevărat ditirambic. înar­marea reacţionarismului 11 apare ca un ideal vrednic de invidiat şi de imitat şi puţin lipseşte ca să nu re­clame şi pentru ţara noastră o miş­care fascistă, in care caz, nu ne În­doim că ar avea numai o singură condiţiune de pus, aceia ca fascis­mul nostru să se puie In slujba par­tidului liberal. Această atitudine a­­darului romaniental, reclamă hills o critică. Fascismul nu este un ideal, biruinţa lui In Italia. Este o biruinţă contra Italiei. Dacă naţionalism însemnea­ză sinteza intereselor morale şi ma­teriale ale naţiunei, ale poporului, fascism însemnează forţa brutală organizată Împotriva celor mai no­bile bunuri ale poporului italian. Dacă regele s'a plecat şi el acestei forţe brutale şi a numit pe Mussolli­­ni preşedinte al guvernului, aceasta Însemnează nu numai Înfrângerea regelui şi a democraţiei ci începutul războiului civil. Nesemnând decretul pentru proclamarea stărei de asediu şi supunându-se somaţiunei fasciste,­­ regele n'a împiedicat războiul civil, ci l-a deschis. Aceasta nu însemnea­ză că va avea imediat manifestări sângeroase vizibile, deşi nici aceasta nu-a exclus. Dar mai probabil este că deocamdată va urma tăcerea care procedează bătăliile mari, pentru ca mai târziu izbucnirea să fie cu atât mai grozavă şi, cum nici un popor, nici omenirea, nu pot fi Întoarsa Înapoi din drumul ce Ie arată dez­voltarea istorică, sifârşitul fascismu­lui va fi o prăbuşire care sub rui­nele ei va îngropa in Italia şi mo­narchia. Nu exprimăm evident, prin aceas­ta o dorinţă. Facem numai o cons­tatare. Nimeni, în afară de fa­scişti, nu se va felicita in Italia de biruinţa fascismului. Nici un om po­litic care să merite acest nume, nu va f1 fără mare Ingrijorare. Noi insă nu avem să ne preocupăm de alţi, ci trebuie să ne vedem de propria noastră casă. Când însă un olicios al guvernului exaltează o asemenea nenorocire naţională la cea care s'a produs in Italia, trebuie să spunem adevărul despre dânsa, fiindcă exis­tă primejdia ca să se găsească şi la noi naţionalişti da aceia cari să în­cerce a ne ferici cu fascismul. Reac­ţionarii de pretutindeni îl îmbrăţi­şează, în Germania, în Ungaria. E un val, care va trece ca ori­ce val, dar nici un val nu trece, fără a face pagube şi a lăsa sfărâmături. S. i Manualele de literatură de A. de HERZ Aiurea şi la noi Presa franceză, care în mijlocul atâtor frământări de ordin politic, ştie să-şi mai găsească timp, şi pentru chestiuni străine de politi­că, e foarte agitată de câtâva vre­me, din pricina unei discuţiunî pro­vocată de revistele literare. Fernand Vandérem criticul lite­rar de la „Revue de France" se revoltă împotriva autorilor manua­lelor de literatură puse în mâna li­ceenilor şi ale studenţilor universi­tari.’ Alţi critici şi alţi literaţi, prin­tre care şi Leon Daudet, s-au aso­ciat la protestul lui Vandérem, a­­dresându-se ministrului instrucţiu­ne! publice, căruia îi cer să inter­vină, ca învăţământul literaturei moderne în facultăţi, licee şi şcoli să fie de-acu­m încolo scutit de a­­numite erori. In ce constă protestul şi care sunt erorile?♦ * * * Cele maî bune şi maî recomanj date manuale de literatură franceză sunt opera unor personalităţi de seamă ca: Branettere, Faguet, Doumb­ şi Lanson. Aceşti mari în­drumători ai opiniunilor literare şi în parte chiar ai literaturii, sunt socotiţi prea severi cu „cei tineri“, adică cu cei din ultimele două ge­neraţii de scriitori. Simpatiile lor fiind prea mărginite, cultura lor prea adâncită în formulele trecu­tului şi vederile lor prea­ înguste, e fatal ca ei să nu conceapă noile realizări în artă şi nouile concre­tizări de idealuri artistice. Deşi o parte dintre ei (Branettere şi Fag­uet au, murit; Douic şi Laenson trăesc) au urmărit noua literatură şi evoluţia eî în scurgerea ultime­lor decenii, eî n’au găsit de cu­viinţă să citeze în manualele lor, pe ultimii maî de seamă reprezin­­tanţi aî scrisului franţuzesc. Criticii şi scriitorii de astăzi protestează în numele talentului lui Rimbaud, Laforgue, Villiers de l’Isle Adam şi mai ales în numele genialităţii luî Baudelaire, oropsiţi de savanţii profesori universitari. Până când, sunt­ eu, e nevoe ca ti­neretul studios să ştie, că poezia franceză s’a oprit la Hugo şi La­martine, că proza a murit odată cu Balzac şi teatrul odată cu Beau­marchais? înţeleg, intr’o anumită măsură, să se­ facă rezerva cu cei care trăesc şi asupra cărora jude­cata literară e încă împărţită, dar Baudelaire e printre cei intraţi în nemurire şi aşezaţi , în panteonul literilor, alături de Musset ,şi Cha­teaubriand. La aceste afirmaţii răspund al­ţii, care judecând într’adevăr prea severă atitudinea „profesorilor", cred totuşi, că n’a venit încă vre­mea să se pună în mâna copiilor şi a studenţimei literatura „bolna­vă“ şi „înăbuşitoare de suflete“ a­ simboliştilor. Ei aduc aminte din trecut, cu câtă greutate au pătruns romanticii, mai târziu naturaliştii şi parnasienii în paginele cărţilor de şcoală. Răspunsul lor, susţinut de activi­tatea extra-şcolară a profesorilor de la universitate, a iscat alte dis­cuţii şi lupta e în toi. Presa dis­cută şi ea chestiunea. Să vedem, care va fi soluţia?: * # * Deocamdată, în aşteptare, citind asm se desfăşură cearta, mă gân­deam la cărţile noastre de şcoală, scrise tot de profesori „aprobaţi" de ministere. Dacă nu Franţa, şi unii şi alţii, din cele două lagăre, se întemeia­ză, pe argumente serioase, nu ştiu care este criteriul de alegere in li­teratura noastră. Acolo tot mai există o literatură mai „nouă“ de­venită, ca să-i zicem aşa, clasică, cu Flaubert, Zola ii Rostand. la noi, daca nu admiţi pe cei nouă, rămâi tot la „mult e dulce şi fru­moasă“ a lui Sion sau „Sburăto­, luî“ luî Eliade „aranjat“ ad usum delphim. Rar găseşti pe Emin­eseu citat cum i se cuvine, şi dacă scapă, vre-un Anighel sau Cema e o do­vadă de mare curaj a celui ce se prezintă „Spre aprobare“. Cine ar cuteza să citeze ceva, din cei nou-nouţi, ca Emil Isac sau­ Demostene Botez, vre-o paginai din „Cetatea Idealului“ a luî Dem.­ Theodorescu, sau, ca să revenim’ la unul mai bătrâior, cine se încu-' mete să scrie în vre-un manual de­ literaituiră română despre „evreul" Ronetti Roman ! Totuși Radu Cos­­min există pe undeva. Aceasta do-­ vedește că tot simpatia călăuzeşte spiritul de discernământ al autorri lor de cărţi didactice, dar nu scu­ză îngustimea“ de care sunt învi-­ nuiţi colegii de la Paris. A. de Herz

Next