Adevěrul, noiembrie 1922 (Anul 35, nr. 11851-11880)
1922-11-01 / nr. 11851
W, '0Tf ■* AnulțJ^tfo* 11851 Cum se schimbă guvernele în Anglia! După câţiva ani de colaborare cu partidul conservator, d-l Lloyd George a fost silit să părăsească guvernul. Criza dura de mult, încă de la Genova, atunci când izbucnise mai acută neînţelegerea între Anglia şi Franţa se vorbea despre căderea premierului englez. D-1 Stied, primul redactor al lui Times, nu-i dădea mai mult decât trei luni de ministeriat. * Insă momentul nu era atunci oportun. Nu era dibaciu să sedea asalt puternicului ministru, atunci când el propovăduia pacifismul și dezarmarea, în dezacord cu Franţa care reprezenta în ochii popoarelor, agresiunea militară. * 1 Căzând Lloyd George, fiindcă era un apostol al păcei şi al Infrăţirei între popoare, însemna ca poporul enlgez să-i dea majoritatea la primele alegeri, iar urmaşii săi să fie bătuţi sigur. Iată de ce d-1 Lloyd George n’a căzut mai de mult. Insă adversarii săi l’au prins în flagrant delict de politică nepopulară și i-au dat lovitura la momentul oportun. D-1 Lloyd George a căzut fiindcă voia să târască Anglia în războini. Conservatorii îi iau locul pentru că doresc pacea. Platforma electorală este favorabilă conservatorilor şi nu e bună pentru d-l Lloyd George, reprezentant actual al imperia- lizmului englez. Dar în ce formă s’a făcut desfacerea coaliţiunei şi care este limbajul celor doi factori desfăcuţi ? Conservatorii, — aducând totuşi elogii marilor merite ale fostului premier — declară că nu l’au mai putut susţine din cauza unor mari neînţelegeri asupra politicei din afară. D-l Lloyd George la rândul său, face lauda colegilor conservatori cari l’au sprijinit, cu tot devotamentul, în marea perioadă a războiului, şi declară că va sprijini noul guvern în vremurile critice prin care trece Anglia. Ce spectacol întăritor şi ce dovadă de putere sufletească şi de înalt simţ politic. Di Di Mă întreb ce s’ar fi întâmplat la noi într’un caz identic? Să nu mai stăruim. Negreşit nu trebuie să cerem societăţei româneşti aceiaşi educaţie politică şi nu putem impune poporului român temperamentul liniştit şi cumpătat şi cumpănit al poporului englez. Dar suntem datori să luăm exemplul în mână şi să spunem: iată cum se schimbă guvernele în ţările în care a fi la guvern nu însemnează numai onoruri şi beneficii. Cine poate tăgădui că nu va fi luptă crâncenă între cele două partide desfăcute din coaliţiune, după ce vor trece alegerile. Fireşte că va fi luptă, însă cu ce urbanitate, cu ce spirit de convingere, cu ce grijă permanentă de a sluji numai interesele Angliei. Şi apoi un alt fenomen. Timp ţie mai mulţi ani Lloyd George a fost un ministru puternic care, atât prin ideile sale democratice cât şi prin activitatea sa neobosită, era desemnat a fi omul viitorului. Apoi ia devenit prim ministru şi a fost, nu numai puternic, dar a fost atotputernic, insă această atotputernicie n’a întrebuinţat- ca să’şi creieze un partid personal predominător. In viitoarele apropiate alegeri marele şi atotputernicul lloyd George nu râvneşte la majoritate. El intră în lupta electorală numai cu 200 de candidaţi pentru cele peste 600 locuri din Camera Comunelor, de unde rezultă că el se condamnă ca în viitoarea Caeră să nu aibă mai mult decât o pătrime de glasuri, în cazul cel mai favorabil pentru el. Ce dovadă mai puternică — nu numai a lipsei de ambiţiune personală nemăsurată a fruntaşilor politici— dar şi f'n sănătăţei morale a corpului electoral. Atotputernicia lui. Lorld George a’a ademenit pa englezi dela convingerile lor. Când va fi şi la noi tot la fel? Care generaţie va vedea această realitate? Const. Bacalbaşa _____MA Z BATI! Cu dulcele Se ştie oroarea d-luî Vintilă faţă de capitalurile străine. Dar, nu e nici o împotrivire financiară care, ca şi cele sentimentale, să n’o poţi birui când o tratezi cu dulceaţă... Şi iată că a fost destul prezenţa dulce a d-lui Zaharoff pentru ca încăpăţânata feciorelnicie financiară a d-luî Vintilă să cedeze ! Şi o să se facă... Dar, ca în eterna poveste a unor astfel de cuceriri, dulceaţa de acum se va transforma curând în amarele nevoi ale plăţii... Ca de toate fetele cari cedează greu o să se spună şi de d. Vintilă curând : „plânge râsul de astă-vară“... Kix. I leu exemplarul tu toata tara | tei exemplarul In străinătate Miercuri 1 Noembrie is*z FONDATOR! f AL.v* BILDIMAN 1888—1897 1 CONST. MILLE 1897—1920 întrunirea partidului naţional Dacă guvernul nu va fi învăţat şi el ceva din întrunirea de la Braşov, atunci desigur că nu mai e în stare să înveţe nimic. Acolo, câţiva dintre conducătorii partidului naţional, în frunte cu şeful lor, şi-au spus cuvântul cu privire la situaţia politică din acest moment. Părerile lor se cunoşteau de mai nainte, din declaraţiile ce-au făcut cu diferite ocazii şi din cele ce se scriu zilnic în presaardeleană. Dar ceea ce nu se ştia cu preciziune, mai ales în cercurile politice de la noi cari îşi iau dorinţile drept realitate, este atitudinea poporului ardelean faţă de lupta paridului naţional. Ei bine, întrunirea de Duminică a putut lămuri pe toată lumea. Imensa mulţime venită din toată regiunea, entuziasmul delirant cu care ea a salutat pe şef şi pe fruntaşi, au dovedit tuturora că partidul naţional exprimă în adevăr gândul şi simţirea Ardealului. Fireşte, Braşovul nu e tot Ardealul. S’ar putea obiecta că starea de spirit dintr’o singură regiune ar putea să nu fie la nd cu cea din întreaga provincie. Dar raţionamentul cel mai firesc ne spune că obiecţia ar fi greşită. Braşovul şi împrejurimile constituie regiunea cea mai apropiată de vechiul regat, cu care, în toate timpurile şi mai ales în ultimele decenii,a avut contactul cel mai strâns. Daca nici măcar acolo sufletele n’au fost cucerite de politicianii dela noi, atunci în tot restul Ardealului situaţia acestora e, de sigur, şi mai grea. De alt-fel, întrunirea de la Braşov e numai începutul. Campania va continua în tot Ardealul. Se va vedea atunci că pretutindeni lucrurile stau la fel. Guvernul va trebui să se convingă el însuşi că a fost prea îndrăzneţ când s’a încumetat să zmulgă din sufletul Ardealului pe luptătorii lui din totdeauna, pe străjerii lui credincioşi și viteji de pe vremea stăpânirii maghiare. .. Bienaimé şi Scotus Viator Ziaristul francez Bienaimé, făcând nişte reportagii asupra politicii interne a Bulgariei, s’a lăsat păcălit, cine ştie cum şi de cine. El a Înregistrat aserţiunea atribuită lui Stambolitsky că acesta ar fi dat o subvenţie de 20.000 leva unei delegaţiuni a partidului ţărănist român, delegaţie compusă dit doi deputaţi ai acestui partid. Pe baza acestui obscur mahalagism oficiosul guvernului nostru a declarat că partidul ţărănist român e vândut bulgarilor. Mai mult, „Viitorul" a susţinut că spusele atribuite lui Stambolitsky sunt cuvinte de evanghelie şi trebue socotite ca document irecuzabil şi hotărâtor, pe temeiul că:« Bienaimé e un prieten al românilor; deci: Bienaimé nu poate nici minţi, nici greşi, şi deci— Stambolitsky a spus purul adevăr ! Logica „Viitorului" e admirabilă. Iată Insă că Scotus Viator, ziaristul englez care a făcut mari servicii cauzei româneşti, publică un articol in care critică unele apucături ale partidului liberal român. „Viitorul" nu şovăieşte nici un minut, şi declară categoric că Scotus Viator e un calomniator. Intr'o secundă „Viitorul" şi-a pierdut logica. Să mai facem vreun comentar ?. „Toleranţa noastră, işi zice mai mult: bună-voinţa noastră, e ui mijloc de a consolida un Stat, în care încercările de desnaţionalizare sunt şi o faptă rea şi o prostie“. Studenţimei Dacă e o mângâiere pentru noi, cei cari ne pregătim de plecare, e speranţa ce simţim că înlocuitorii noştri, — voi, tineretul, —■ veţi fi mai buni ca noi, mai vrednici cetăţeni, mai puternici şî mai bine pregătiţi ca noi pentru a împinge, mai iute şi mult mai departe ca noi, progresul ţăreî pe calea civilizaţiei. Tot binele ce n'am făcut noi, vouă incumbă să’l faceţi; tot răul pe noi am lăsat să se întinză, voi să’l stârpiţi; toate prejudecăţile pe cari noi le-am lăsat în mintea celor încă feltminaţi, voi să Ie smulgeţi, curăţind ogorul intelectual pentru a putea semăna adevărurile de mult bine roditoare. Am lăsat mulţimea în întuneric, voi s’o luminaţi; am suferit nedreptatea, voi s’o alungaţi şi din legi şi mai ales din moravuri; am încovoiat spinările în faţa tiraniei, voi să o înfruntaţi, sa o sfidaţi să o înfricoşaţi, voi s’o goniţi, depărtând’o într’atâta de hotarele ţării noastre, încât să-i piară pofta să ne mai revie. * Am lăsat pe cei aburiţi să-şî întinză cu nestăpânită lăcomie mâini criminale, ca să smulgă, în setea lor de putere, din patrimoniul libertăţilor publice şi al garanţiilor constituţionale, mărturisim în- ntr’aceasta ticăloşia noastră. A voastră e datoria să-i pedepsiţi pe dânşii şi să reîntregiţi intangibilul şi sacrul depozit pe care noi n’am fost vrednici să’l păzim spre a vi’l transmite cel puţin intact ca şi voi la rândul vostru, să-l transmiteţi intact şi sporit scumpilor voştri urmaşi. Multe şi mari sarcini de tot felul vă lăsam, vouă, feciorii noştri, cu rugămintea de a nu ne huli memoria pentru păcatele şi neajunsurile noastre mari, în raport cu puţinul bine ce am făcut. Iertaţi-ne păcatele în hatârul mintoasei moşteniri ce vă lăsăm, bogată şi plina, de .viitor, moştenire strânsă şi întocmită —, nu de hol, — ci graţie pristocului mare, graţie minimei ce s’a săvârşit sub ochii noştri, favorizaţii martori, ce am avut fericirea d’a fi. Acesta e adevărul pe care trebue să-l ştiţi După faptele noastre, robi eraţi!* vai de păcatele noastre!.. In voi ne e speranţa, în voi ne e mângâierea, tinerime studioasă, viitori luminători ai neamului, meniţi a scoate ţara din nevoile mari în cari noi v’o lăsăm şi a o conduce, pe căile largi şi netede ale adevăratei civilisaţiunî, spre fericirea mai intensă şi mai mare a obşteştei ei împărtăşiri. Da, voi să reparaţi răul ce din ticăloşia şi greşeiele noastre s’a revărsat potop asupra bietei noastre ţări. * Dar pentru a vă îndeplini această înaltă şi patriotică menire, voi trebuie să fiţi însufleţiţi de simţirile nobile înălţătoare, pe cari vi le dă în cărţle voastre contactul cu somităţile intelectuale şi sufleteşti cari s’au perindat în cursul secolelor d’asupra omenire!, rămâind făclii pururea nestinse, pentru luminarea noastră, moştenitorii lor urmaşi. Trebue dragostea luminii, setea credinţei, nevoia neîncetatei cercetări a adevărurilor, religia Binelui, Cultul Frumosului, trebuie iubire entusiiastă, curăţenie sufletească, desinteresare deplină, porniri generoase de totale jertfiri de sine, vă trebue până şi sfânta însufleţire a martirilor.« Aprigă să vă fie lupta contra prejudecăţilor şi prevenţiunilor, contra urilor, a mişeleştilor porniri de joasnice patimi, şi s’aveţi în sufletele voastre cea mai nobilă şi mai folositoare din toate virtuţile: curajul sub toate formele sale. Inarmaţivă cu curajul fizic, dar mai ales cu cel moral. Această virtute e mult mai necesară cetăţeanului societăţilor, moderne, căci ea dă naştere civismului, păstrătorul libertăţilor publice. Civismul e care ne reţine într’o neîncetată ■ mobilizare pe frontul luptelor pentru drept şi dreptate pe toţi ostaşii Binelui în luptă contra Răul. Ce importă în definitiv simţirile bune ale fricoşilor de la partea sedentară a naţiune!!... Vaerde impotenţilor zadarnice sunt progresului şi sterile sunt îndreptările care se mărginesc la simple dorinţe. Ce folos că între studenţi sunt mulţi „care nu se solidarizează" cu stupidele excese ale unora şi cu sălbaticile manifestări ale altora?!. Cei mulţi sunt vinovaţii, nu cei puţini, căci cei mulţi trebue să majorizeze şi să pue la rezon pe cei puţini. Dacă n’o fac, şi dacă ei lasă să se tăvălească în ruşine, titlul destudent" tăvăleala asupra tuturor se întinde şi ruşinea se revarsă asupra tutulor. Am scris cele ce preced sub impresia ce’mi produc ştirile oribilelor excese de la Huşi stupidelor manifestări dia Iaşi. Dacă aceste dovezi de sălbătăcie, cari ne fac ţara de ocară, ar îi într’adevăr comise de hordele de huligani pe cari o poliţie inaptă le tolerează, am lăsa vina şi ruşinea pe seama poliţiei şi a guvernului care îi tolerează inepţia. Dar dacă aceşti huligani se intitulează studenţii, e treaba studenţilor să se desolidarizeze de dânşii, să facă ei poliţie în rândurile lor şi să pue la rezon pe cei cari le compromit numele. Altfel, noi cari sântem gata de plecare, plecavem cu inimile strânse de mâhnire şi de îngrijorare, căci negru nie va apare viitorul ce aşteaptă scumpa noastră ţară.* Şi pe lângă toate celelalte învinovăţiri ce avem a ne face în adâncul conştiinţei noastre, am mai avea pe Cea mai mare ca toate, adevărată încoronare a tristei noastre opere, remuşcarea greu apăsătoare de a nu fi fost în stare să ne creştem bine urmaşii. Nu ne lăsaţi, voi cetăţenii şiconducătorii de mâine ai ţării, să închidem ochii cu supremă amărăciune că, după noi, voi veţi fi tot atât de ticăloşi cum am fost noi, ba poate şi mai mult!C. G. COSMAFORU Simţul de prevedere — Asigurarea contra accidentelor — Una din caracteristicile societăţilor civilizate este desvoltarea simţului de prevedere. Din acest simţ a izvorât în toate ţările înaintate puternica mişcare a asigurărilor sociale. Tot lui i se datoreşte marea întindere pe care au luat-o dela un timp asigurările de tot soiul şi în deosebi asigurările împotriva accidentelor. Un bun părinte de familie care se gândeşte la soarta urmaşilor săi sau un om căruia îi repugnă ideea că ar putea, la un moment dat, printr’un accident nenorocit, să ajungă o povară pentru ai lui, nu va pregeta să ia măsuri de apărare împotriva urmărilor nenorocite ale unor asemenea accidente. El îşi împlineşte astfel o datorie faţă de sine şi de ai săi, determinat de simţul de prevedere care se desvoltă, la omul civilizat, din instinctul de conservare. Nimeni nu poate fi sigur de ziua de mâine şi nu poate şti dacă nu-1 pândeşte vreo nenorocire. In deosebi la noi, în ultimul timp, accidentele au devenit excesiv de numeroase. Ciocniri de trenuri, deraieri, surpări de poduri, — iată atâtea şi atâtea primejdii virtualmente posibile oricând. Dar chiar simpla călătorie cu tramvaiul poate oferi, uneori, prilejul unui accident. Din pricina aglomeraţiei publicului şi a defectuozităţii traseului accidentele de tramvai sunt, de la un timp, destul de frecvente, împotriva urmărilor nenorocite ale unor asemenea accidente, ziarele „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ oferă abonaţilor lor un mijloc lesnicios şi comod de asigurare gratuită. Printr-o convenţie cu societatea „Generala“, un simplu abonament la aceste ziare asigură cetitorului o sumă importantă atât în caz de deces cât şi în caz de invaliditate permanentă provocată de vreun accident de tren sau de tramvai în ţară şi în toată Europa. Inovaţia e din cele mai fericite şi fără îndoială că cetitorii cari au îndeajuns de desvoltat simţul prevederei, se vor folosi de ea. Citiţi :„Adevărul Literar“ ■■■■■■■■■BMHnnMHBmmHnnnRi -jamata Carnetul nostru Nu pot ghici Cineva îmi scrie, foarte indignat: „De la Nistru până la Tisa şi de la Nepolocăuţi la Giurgiu, nici Într’o librărie de provincie nu se găsesc cărţile scrise de autorii noştri de talent, vechi sau noul, ci cel mult câteva din acele scrieri care maî curând ne compromit prin sterpiciunea lor de formă şi fond“. Şi mai departe : „Ducându-mă la Bucureşti, ard observat că şi vitrinele librăriilor Capitalei sunt goale de operile de valoare. Vezi înştarte acolo numai..." Şi corespondentul meu citează o serie de autori, români şi străini, pe care mă feresc de a-l numi neavând nici o plăcere de a-mi aprinde pe în cap. Voi cita numai pe Paul de Kock, el fiind mort de mult. Care să fie pricina acestui mare scandal cultural şi intelectual ? se întreabă corespondentul meu. De, ştiu şi eu! Neputând ghici enigma mă mărginesc la câteva ipoteze. Prima ar fi că autorii buni se vând ca pâinea caldă, pe când cei proşti zac cu anii prin vitrine. Dar atunci de ce casele editoare nu scot un număr mai mare de exemplare din cei dintâi şi mai puţine sau de loc din cei de pe urmă ? A doua ar fi că editorii n’au ajuns incă să priceapă ce-i bun şi ce-i rău. In cazul acesta, vorba aia, „târgul învaţă pe negustor”, şi editorii noştri, la încheerea socotelilor, se vor convinge ce trebue să tipărească şi ce nu. S’ar mai pune încă o întrebare : sunt de vină numai cititorii ori şi editorii, ori şi unii şi alţii ? Intru cât oare unii influenţează pe ceilalţi. Finalmente mă simt incapabil de a răspunde sfinxului meu de corespondent; îi mulţumesc însă că a pus chestia, presupunând că lucrurile stau chiar aşa cum le descrie. Chestia zilei Tăticul Capitalei... CETĂȚENII: N’avem lemne, d-le primar! D. CORBESCU: N’am nici eu! Mi-am oprit un sin; o să vă dau în cap, dado să mă plictisiți prea mult par, ca cart Vizite d-lui Zaharoff Tot felul de versiuni circulă asupra scopului vizitei marelui financiar englez, a lui Sir Bastie Zaharoff. Una spune că e vorba de Reşiţa, dta că-i vorba de petrol, alta în fine că-i vorba de un împrumut mare pentru statul nostru. Ultima este cea mai confirmată. Dar nici celelalte două nu simt ca total în afara posibilităţilor. Ba între petrol şi împrumut, poate să fie chiar o foarte solidă legătură. Când un om ca Sir Bastle, se deranjează pentru a face o atât de lungă călătorie, nu trebue să fii cine ştie ce perspirare, pentru ca sa înţelegi că e vorba de o călătorie de informatiuni în vederea unor mari întenţiuni. Dacă Sir Basile Zaharoff are un acelaş timp şi vre-o însărcinare din partea guvernului englez, ceeace s’ar putea frănidi, dat fiind că acest guvern se serveşte deseori de oamenii de afaceri pentru anume scopuri de informaţiuni şi acţiuni politice, după principiul că pavilionul britanic urmează finanţelor comerţului englez, — aceasta e mal greu de spus, mai cu seamă în momentul când s’a produs acea schimbare de cabinet care a depărtat dela cârmă pe cel mal bun prieten al Iul Sir Zaharolf. Ori cum ar fi însă, ceea ce este în afară de orice îndoială, este că se pot lega de vizita financiarului englez anume speranţe pentru viitoarea dezvoltare a economiei şi finanţelor noastre publice. Cei cari au avut ocaziunea să se apropie de dânsul, povestesc despre expansiunea cu care acest om de afaceri vorbeşte de simpatia sa pentru ţara noastră, căreia îi găseşte numai calităţi şi căreia ar avea ambiţiunea, să-i fie util. D-sa ar insista chiar mult asupra faptului că e, după mamă, jmătate român. Asemenea accente sunt muzică pentru actualii noştri guvernanţi, în special pentru ministrul nostru de finanţe. Astfel avem impresiunea că Sir Zaharoff e omul făcut pentru d. Vintilă Brătianu, am zice: omul d-sale, şi n’avem decât o grijă, ca în cele din urmă raportat să nu se inverseze. Căci afacerile şi sentimentele sunt două lucruri deosebite şi nimic nu este mai păgubitor în tratarea afacerilor, decât ameţitoarea muzică a vorbelor şi frazelor frumoase. Am rezistat atâta vreme propunerilor atrăgătoare ale mulor financiari, să nu ne învingă acum vorbele! Plutaş Presa liberală şi fascismul „Independenţa", a doua foaie oficioasă a guvernului, dedică primul său articol de ieri, biruinţei fascia, malul in Italia. Acestei biruinţe, pe care o identifică ca trezirea naţionalizmului, „Independenţa" ii cântă un elogiu cu adevărat ditirambic. înarmarea reacţionarismului 11 apare ca un ideal vrednic de invidiat şi de imitat şi puţin lipseşte ca să nu reclame şi pentru ţara noastră o mişcare fascistă, in care caz, nu ne Îndoim că ar avea numai o singură condiţiune de pus, aceia ca fascismul nostru să se puie In slujba partidului liberal. Această atitudine adarului romaniental, reclamă hills o critică. Fascismul nu este un ideal, biruinţa lui In Italia. Este o biruinţă contra Italiei. Dacă naţionalism însemnează sinteza intereselor morale şi materiale ale naţiunei, ale poporului, fascism însemnează forţa brutală organizată Împotriva celor mai nobile bunuri ale poporului italian. Dacă regele s'a plecat şi el acestei forţe brutale şi a numit pe Mussollini preşedinte al guvernului, aceasta Însemnează nu numai Înfrângerea regelui şi a democraţiei ci începutul războiului civil. Nesemnând decretul pentru proclamarea stărei de asediu şi supunându-se somaţiunei fasciste, regele n'a împiedicat războiul civil, ci l-a deschis. Aceasta nu însemnează că va avea imediat manifestări sângeroase vizibile, deşi nici aceasta nu-a exclus. Dar mai probabil este că deocamdată va urma tăcerea care procedează bătăliile mari, pentru ca mai târziu izbucnirea să fie cu atât mai grozavă şi, cum nici un popor, nici omenirea, nu pot fi Întoarsa Înapoi din drumul ce Ie arată dezvoltarea istorică, sifârşitul fascismului va fi o prăbuşire care sub ruinele ei va îngropa in Italia şi monarchia. Nu exprimăm evident, prin aceasta o dorinţă. Facem numai o constatare. Nimeni, în afară de fascişti, nu se va felicita in Italia de biruinţa fascismului. Nici un om politic care să merite acest nume, nu va f1 fără mare Ingrijorare. Noi insă nu avem să ne preocupăm de alţi, ci trebuie să ne vedem de propria noastră casă. Când însă un olicios al guvernului exaltează o asemenea nenorocire naţională la cea care s'a produs in Italia, trebuie să spunem adevărul despre dânsa, fiindcă există primejdia ca să se găsească şi la noi naţionalişti da aceia cari să încerce a ne ferici cu fascismul. Reacţionarii de pretutindeni îl îmbrăţişează, în Germania, în Ungaria. E un val, care va trece ca orice val, dar nici un val nu trece, fără a face pagube şi a lăsa sfărâmături. S. i Manualele de literatură de A. de HERZ Aiurea şi la noi Presa franceză, care în mijlocul atâtor frământări de ordin politic, ştie să-şi mai găsească timp, şi pentru chestiuni străine de politică, e foarte agitată de câtâva vreme, din pricina unei discuţiunî provocată de revistele literare. Fernand Vandérem criticul literar de la „Revue de France" se revoltă împotriva autorilor manualelor de literatură puse în mâna liceenilor şi ale studenţilor universitari.’ Alţi critici şi alţi literaţi, printre care şi Leon Daudet, s-au asociat la protestul lui Vandérem, adresându-se ministrului instrucţiune! publice, căruia îi cer să intervină, ca învăţământul literaturei moderne în facultăţi, licee şi şcoli să fie de-acum încolo scutit de anumite erori. In ce constă protestul şi care sunt erorile?♦ * * * Cele maî bune şi maî recomanj date manuale de literatură franceză sunt opera unor personalităţi de seamă ca: Branettere, Faguet, Doumb şi Lanson. Aceşti mari îndrumători ai opiniunilor literare şi în parte chiar ai literaturii, sunt socotiţi prea severi cu „cei tineri“, adică cu cei din ultimele două generaţii de scriitori. Simpatiile lor fiind prea mărginite, cultura lor prea adâncită în formulele trecutului şi vederile lor prea înguste, e fatal ca ei să nu conceapă noile realizări în artă şi nouile concretizări de idealuri artistice. Deşi o parte dintre ei (Branettere şi Faguet au, murit; Douic şi Laenson trăesc) au urmărit noua literatură şi evoluţia eî în scurgerea ultimelor decenii, eî n’au găsit de cuviinţă să citeze în manualele lor, pe ultimii maî de seamă reprezintanţi aî scrisului franţuzesc. Criticii şi scriitorii de astăzi protestează în numele talentului lui Rimbaud, Laforgue, Villiers de l’Isle Adam şi mai ales în numele genialităţii luî Baudelaire, oropsiţi de savanţii profesori universitari. Până când, sunt eu, e nevoe ca tineretul studios să ştie, că poezia franceză s’a oprit la Hugo şi Lamartine, că proza a murit odată cu Balzac şi teatrul odată cu Beaumarchais? înţeleg, intr’o anumită măsură, să se facă rezerva cu cei care trăesc şi asupra cărora judecata literară e încă împărţită, dar Baudelaire e printre cei intraţi în nemurire şi aşezaţi , în panteonul literilor, alături de Musset ,şi Chateaubriand. La aceste afirmaţii răspund alţii, care judecând într’adevăr prea severă atitudinea „profesorilor", cred totuşi, că n’a venit încă vremea să se pună în mâna copiilor şi a studenţimei literatura „bolnavă“ şi „înăbuşitoare de suflete“ a simboliştilor. Ei aduc aminte din trecut, cu câtă greutate au pătruns romanticii, mai târziu naturaliştii şi parnasienii în paginele cărţilor de şcoală. Răspunsul lor, susţinut de activitatea extra-şcolară a profesorilor de la universitate, a iscat alte discuţii şi lupta e în toi. Presa discută şi ea chestiunea. Să vedem, care va fi soluţia?: * # * Deocamdată, în aşteptare, citind asm se desfăşură cearta, mă gândeam la cărţile noastre de şcoală, scrise tot de profesori „aprobaţi" de ministere. Dacă nu Franţa, şi unii şi alţii, din cele două lagăre, se întemeiază, pe argumente serioase, nu ştiu care este criteriul de alegere in literatura noastră. Acolo tot mai există o literatură mai „nouă“ devenită, ca să-i zicem aşa, clasică, cu Flaubert, Zola ii Rostand. la noi, daca nu admiţi pe cei nouă, rămâi tot la „mult e dulce şi frumoasă“ a lui Sion sau „Sburăto, luî“ luî Eliade „aranjat“ ad usum delphim. Rar găseşti pe Emineseu citat cum i se cuvine, şi dacă scapă, vre-un Anighel sau Cema e o dovadă de mare curaj a celui ce se prezintă „Spre aprobare“. Cine ar cuteza să citeze ceva, din cei nou-nouţi, ca Emil Isac sau Demostene Botez, vre-o paginai din „Cetatea Idealului“ a luî Dem. Theodorescu, sau, ca să revenim’ la unul mai bătrâior, cine se încu-' mete să scrie în vre-un manual de literaituiră română despre „evreul" Ronetti Roman ! Totuși Radu Cosmin există pe undeva. Aceasta do- vedește că tot simpatia călăuzeşte spiritul de discernământ al autorri lor de cărţi didactice, dar nu scuză îngustimea“ de care sunt învi- nuiţi colegii de la Paris. A. de Herz