Adevěrul, ianuarie 1923 (Anul 36, nr. 11912-11940)

1923-01-14 / nr. 11923

Ami XXXVI. No. 11923 1 len rom­pOT in fcaft ftra 2 Lei exemplarul in străinătate Dumineci 14 lanuarie 1923 fondatok­ AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Declaraţiile d lui Cicerin Dacă declaraţiunile d-lui Ra­­kowski, cari au precedat între­vederea de la Montreu­x, au pu­tut da unora prilej de interpre­tări, cele pe cari le-a făcut d-l Cicerin, reprezentantului nos­tru special la Conferinţă, după acea întâlnire, sunt, nu se poa­te mai lămurite. Ele justifică pe deplin nu numai atitudinea pe care ziarul nostru a avut-o tot timpul în chestiunea rapor­turilor noastre cu Rusia, dar a­­rată, date fiind încordatele îm­prejurări de astăzi, că dacă pă­rerile noastre, ar fi convins pe unii guvernatăţi, neliniştea cu sare am fost siliţi să priviţi spre frontiera noastră de la Ni­stru, de mult ar fi fost înlătu­rată. * , Politica noastră faţă de Rus­sia sovietică, nu a fost inspira­tă decât de o reală înţelegere a intereselor româneşti, aşa cum trebuie să le privească un­­democrat adevărat. Un demo­crat nu poate avea în vedere în politica externă de­cât pacea. Pacea este mediul în care de­mocraţia şi civilizaţia, cresc şi prosperează. Războiul a fost totdeauna ţinta reacţionarilor, fiindcă el singur e priincios re­gimurilor şi tendinţelor auto­cratice, despotice şi antidemo­cratice. O înţelegere cu Rusia Sovietică, era să fie o sporire a şanselor păcei. Aceasta nu o i vor nega nici cei mai vajnici adversari ai regimului bolşe­­­vic, cari cred sincer că acesta nu se gândeşte de­cât la război. O înţelegere cu Rusia trebuia să fie deci un punct cardinal al politicei noastre externe. Şi cum o asemenea înţelegere nu era posibilă de­cât dacă Rusia recunoştea anexarea Basarabi­ei la Patria mumă, — e lesne de văzut ce avantagii implica o asemenea politică şi dezavan­­tagiile pe care fatal trebuia să le implice politica contrară. Dar obiectivi fiind, cum trebuie să fii în cercetarea chestiunilor de­ politică externă, vom recu­noaşte şi noi că este posibil, probabil chiar, că autorii acelei politice contrare, vorbim de cel cu răspundere, trebuie să fi a­­­vut elemente de apreciere, cari nu priveau Rusia, ci mai cu­rând apusul, şi cari îi despăr­ţeau mai mult silit, de cât de bună voie, de acţiunea pe care noi o preconizam, pornind nu­­m­ai de la principiile curate ale democraţiei. Poate că d-l Cice­rin ne-a dat chiar un indiciu asupra acelor elemente de a­­preciere, când a destăinuit re­prezentantului nostru că în­­­tr’un anume moment, guvernul englez i-a propus ca Rusia so­vietică „să trateze pacea cu ve­linele ei, într‘o conferință... a marilor puteri". S’ar confirma in acest caz vechiul adagiu că m­a! ales în chestiunile externe, nimeni nu face politica pe care le vrea, ci cea pe care o poate­­face. O constatare care e desi­gur menită să modereze multe Critici şi să reducă la adevăra­ta lor valoare multe prezumţio­­zităţi. L. * Dar în fine, astăzi situaţia­­tiea este profund alta. Rând pe rând, nu numai toţi vecinii no­ştri s-au înţeles cu Rusia sovi­etică, dar şi marii noştri aliaţi au căutat o apropiere de dânsa­­şi, până la un punct oarecare un sprijin pentru politica lor, într’însa. „Le Temps“ însuşi, înverşunatul ei adversar a con­statat că Rusia a reintrat în cercul diplomaţiei europene şi a făcut chiar prezicerea, pe care noi o credem prea optimis­tă, că până în doi ani ea va fi din nou stăpână pe toate for­mi­dabilele ei mijloace de acţiu­ne. Cine ar putea nega , mai ales în asemenea împrejurări trebuie să profităm de ocaziu­­nilea ce ni se oferă de a rezolva toate problemele pendinte între noi şi această Rusie, pe care o fatalitate, vom recunoaşte, pu­ţin agreabilă sau favorabilă, ne-a aşezat-o în coastă, cu care trebue să contăm, pentru că dezarmată azi poate fi mâine iarăşi înarmată, pentru că dacă nu în doi ani, cum presupune „Le Temps“, peste trei, patru, cinci, va fi iar stăpână pe for­midabilele mijloace de acţiune şi pentru că, în tot cazul, pre­siunea pur mecanică ce repre­zintă massa formidabilă a po­porului rus, este un factor pes­te care nu se poate trece cu ve­derea. Bine­înţeles că chiar şi împo­triva ei, noi avem să ne menţi­nem ceia ce este dreptul nostru şi Basarabia este un asemenea drept. Câtă vreme el ne-ar fi contestat, nimic în lume nu ne-ar putea decide să stăm de vorbă asupra unei înţelegeri. Dar după ce d-l Cicerin a con­firmat principiul pe care ni la expus doctorul Rakowski, că stăpânirea de fapt pe care a e­­xercitat o asupra Basarabiei, nu dă Rusiei nici un drept asu­pra ei, primul delegat al guver­nului sovietic la Lausanne şi conducătorul politicei sale ex­terne, a mai făcut reprezentan­tului nostru un şir de declara­­ţiuni privitoare la provincia noastră dintre Prut şi Nistru, care arată limpede că chestiuni de ordin principial, nu mai stau în calea unei înţelegeri între România şi Rusia sovieti­că. Şi atunci ne întrebăm: vor continua confraţii, rătăciţi mai mult de supărări profesionale, de­cât de o greşită apreciere a situaţiunei, în părerea lor, că nu trebuie să tratăm cu Rusia, pentru că-i sovietică? Ar fi aceasta politiceşte gre­şit, dar mai ales greşit faţă de democraţie. Revoluţia rusească a fost un noroc pentru ţara noastră. Consolidarea ei este o necesitate pentru dânsa. D-l Cicerin a avut perfectă drepta­te când a reamintit aceasta re­prezentantului nostru. Fără bi­ruinţa definitivă a revoluţîu­­nei, vom merge mai departe şi vom spune: fără biruinţa bolşe­vismului care a scos Rusia din război, nu numai problema Strâmtorilor avea un alt as­pect mult mai defavorabil pen­tru noi, dar chiar şi idealul nostru naţional nu ar fi avut complecta soluţiune pe care, din fericire, a avut-o aducân­­du-ne frontiera de la Nistru. ★ De aceia „Adevărul“ va per­sista în linia de conduită ce şi-a tras în chestiunea raportu­rilor ţărei noastre cu Rusia. Iar dacă confraţii cred că ne pun în încurcătură afirmând că noi suntem autorii politicei de înţelegere ruso-române, le vom răspunde că noi nu credem şi nu am crezut nici­odată, ca alţii, că putem influenţa asupra po­liticei Europei; dar dacă­ presa are vre­un rost în politica ex­ternă, apoi noi­­am înţeles în chestiunea raporturilor noastre cu Rusia în sensul, că ne-am opus acelora cari se sileau să creieze în opinia noastră publi­că o atmosferă ostilă înţelege­­rei cu Moscova şi am ch­eiat şi menţinut prin atitudinea noas­tră argumentată, atmosfera în care la momentul pe care l-a socotit oportun, guvernul ţărei a putut proceda la acţiunea di­plomatică pentru înlăturarea tensiunei ce exista în raportu­rile României cu un vecin des­pre care numai pe hârtia răb­dătoare se poate vorbi cu dis­preţ. Adevărul” »*• Mnnstrul Ungariei la Bucureşti a remis d-lul Mârzescu, răspunsul guvernului său la reclamaţiunile şi protestările noastre. Răspunsul acesta este din toate punctele de vedere, insuficient şi nesatisfăcător. Prin anumite jumă­tăţi de afirmaţiuni, ca aceia că în in­cidentul din regiunea Aradului pro­­vocaţiunea ar fi venit de la noi, răs­punsul este chiar jignitor. El a pro­vocat astfel indignarea guvernului nostru şi această Indignare va fi împărtăşită de întreaga opinie pu­blică dela noi. Dacă ar fi să credem comunica­tele oficioase ale Agenţiei telegrafi­ce ungare, incidentele de la fron­tiera noastră ar fi datorite.... „Ade­vărului“. Noi am fi aceia cari am publica Ştiri alarmante, pentru a a­­tâta lumea şi a tulbura bunele ra­porturi pe cari cei din Budapesta vor atât de mult să Ie intreţie cu România. După acest comunicat, incidente­le de la frontieră, chiar şi cele pe care le mărturiseşte răspunsul ofi­cial al guvernului ungar, ar fi exis­­tat numai în fantezia „Adevărului“, care nu a luat el ştirile despre gra­vele incidente de frontieră, din sursa oficială care a şi protestat contră lor, ci viceversa, guvernul român ar lua informaţiunile sale pe cari bazează o foarte serioasă acţiune diplomatică a sa, din zia­rul nostru. Atâta rea credinţă ne-ar uimi, da­că n’ar­ şti că la Budapesta stăpâ­neşte un guvern reacţionar, din ne­fericire, şi din vina României şi a a­­liaţilor ei. Dar noi am evitat din potrivă, tot ce putea aţâţa spiritele. Noi am sprijinit şi sprijinim orice acţiune, orice tendinţă, menite să conducă la consolidarea păcei şi restabilirea raporturilor normale cu foştii noştri adversari. Când într’un interview pe care l-a acordat la Paris, ministrul nostru de externe, d. Duca, a declarat că se va­ putea obţine o apropiere a României de Ungaria „mulţumită politicei paci­fice a României şi cu toata resusci­tarea spiritului iridentist la Buda­pesta“, noi am aplaudat la această declaraţiune, şi numai presa oficioa­să ungară a fost acela care te-a salutat cu cele mai triviale invecti­ve şi cu cele mai perfide insinua­­ţiuni. Noi şi acum afirmăm că guver­nul român voeşte pacea, că popo­rul român nici nu şi-ar tolera o altă­­politică. Noi şi acum credem că gu­vernele noastre toate, au urmărit o politică de apropiere şi de Un­garia. Dar conducătorii acesteia, de la Horty până la fostul căpitan He­gyes sau cum îi zice, pe cari nu-i confundăm de loc cu massa opri­mată a poporului muncitoresc un­gar, nu au decât o raţiune pentru menţinerea şi existenţa lor: res­­taurarea monarchiei şi recucerirea aşa ziselor ţări aie coroanei Sfân­tului Ştefan. Acesta’i miragiul cel mare cu care ţin in frâu masseie democratice nemulţumite şi amărâ­te, şi cu care justifică desfrâul lor sadic­ Acestor conducători ai Un­gariei le trebue deci agitaţiile iri­­dentiste, inchir**rie dela front‘eră, manifestaţiile turburătoare ! Dacă însă poporul ungar îi tolerează din cauza aceasta, statele vecine, tur­burate in liniştita lor dezvoltare, si­lite să stea mereu cu arma la pi­cior, nu-i pot tolera. Suntem cel din urmă cam­ să ad­mitem amestecul în afacerile inter­ne ale unui stat străin. Şi un aseme­nea grav amestec este să cerem Un­gariei ca să-şi schimbe guvernul său. Dar când acest guvern, sugru­mător al libertăţilor propriului său popor, se întinde să atingă dreptu­rile noastre şi prin aceasta tulbu­ră libertăţile cel puţin ale unei părţi din populaţiunea noastră de frontie­ră, când îl vedem că manevrează astfel, în­cât într’o­­bună zi ar pu­tea să ne silească la un războiu, al cărui rezultat pentru noi nu-i in­­doetnic, dar care ar costa sânge pre­ţios românesc şi chiar al propriului său popor pe care’l tiranizează, a­­tunci nu putem spune decât că dă­râmarea regimului Horthyst prin forţa noastră, a devenit o necesi­tate vitală şi urgentă, cu a cărei îndeplinire servim tot atâta intere­sele noastre, cât şi cele bine­înţe­­lese ale poporului ungar. Sincerul ncotro ori­cât ar fi de artificială Împăr­ţirea timpului în ani sau în alte mă­suri inventate de oameni, examenul de conştiinţă şi încheerea de soco­teli pe care obicinuim să le facem la aceste epoci, adică o privire in­timă pentru a putea arunca şi una înainte sunt foarte la locul lor şi adesea folositoare. Aşa­dar întrebarea: încotro mer­gem? îşi va pune­ o multă lume acu la finele anului, fiecare din punctul său de vedere. Subsemnatul mi-aleg punctul de vedere strict al refacerei economice a ţărei. Şi mi se pare că mi l-am ales pe cel mai lesnicios, de­oarece mai mult ca două răspunsuri nu cred că s’ar putea da. Răspântia a compusă numai din două deschideri înainte: Însănătoşi­re sau prăbuşire. Dacă examinăm ce s’a făcut şi ce nu s’a făcut până as­tăzi nu e de nădăjduit în însănăto­şire, căci guvernele noastre, cu o fa­tală şi iremediabilă orbire, au lucrat parca ar fi fost în serviciul ideilor subversive, deşi ele şi-au plătit gus­tul crud şi inutil de-a trata pe so­cialişti şi pe co­m­nişti întocmai ca unii împăraţi romani pe supuşii lor creştini Şi mă tem că după cum a­­ceşti împăraţi duceau imperiul unde se ştie că l-au dus, tot astfel guver­nanţii noştri sunt pe acelaş drum. In adevăr, ce fel de burghezi şi ce fel de prieteni ai capitalizmului sunt d-nealor când de patru ani în şir n’au cruţat nici un mijloc de-a lovi în capitalism şi au pus toate piedi­­cile imaginabile liberei lui acţiuni şi desvoltări ? Nu doar că voim a lua apărarea regimului capitalist, dar nu toate e nevoe de vedere limpede şi de logică. Dacă eşti reprezentant al burgheziei trebue să lucrezi ca atare, făcând ca regimul pe care zici că-l patronezi să-şi dea toate roadele în plin, deci şi pe cele bune. Ori guvernele noastre n’au fost nici favorabile regimului capitalist şi nici măcar franc şi conştient pro­­tivnice lor. Cum e mai rău. Cu mo­dul acesta prăbuşirea noastră nu tinde să ne ducă la o nouă stare de lucruri clară şi bine definită, ori­care ar fi ea, ci la haos. Cu alte cu­vinte prietenii noştri burghezi de guvernământ nu fac nici măcar o o­­peră revoluţionară f»ţă ! «inconştien­tă ci numai una de sfespîă distruge­re fără nici o eşire încorzova. Iată dar perspectiva ce mi se pare că ni se deschide din punct de ve­dere economic in pragul anului nou: haosul. I. T. Vânt războinic în Balcani Grecia se înarmează BASIL ZAHAROFF Marele miliardar grec care a contribuit la noua înarmare a Gre­ciei cu o mare cantitate de muni­­țiuni. NAZBATII Noroc ! De Crăciun, scăpai eu cum scăpai... Să vedem acum ce fac la noapte ! La noapte e marea încercare a pute­rilor omului: am cheltuit pentru treaba asta leafa pe două luni. ...Pentru orice eventualitate, am rugat și pe doctorul meu să treacă mâine după masă pe la mine. Cine știe ce se întâmplă după ghiudenul, piftiile, purcelule, plăcinţile şi butoia­şul cu vin ce-am agonisit pentru de­seară la miezul nopţii ... • Noroc să vă dea Dumnezeu şi d-v. fraţilor şi să trecem cu bine acest mare asalt al bucuriei... Eu­. Cronica săptămânală de L*Oi\ c­­AiNTIN BAUIALBAŞA Bucureştii de alţi dali Alegerile generale pentru Ca­meră Sau făcut in mijlocul unei mari fierberi în toată ţara. Pe lângă faptul material că gu­vernul lui Ion Brătianu Tlura de a­­proape 12 ani — ceea ce deznădăj­­duise pe conservatori şi pe ceilalţi oameni politici adversari personali ai primului ministru, — alte fapte agravau situaţia. Pe vremea aceea izbucniră două scandaluri în lumea militară: scan­dalul Broadwell şi scandalul cu furniturile muniţiunilor din timpul războiului de la 1877—78. Nu voiu încărca subiectul cu descrierea amănunţită a acestor fapte scandaloase, voiu spune nu­mai că în lumea militară au făcut atunci o mare vâlvă. Acuzaţi erau, în prima linie­: ge­neralul Alexandru Anghelescu, fost ministru de războiu cu câţiva ani mai­ înainte, generalul de marină Maican, secretarul general al aces­tui ministru şi colonelul de artile­rie D. Maican, tatăl lui Maican, care a ucis în duel pe fiul lui Duiliu Zamfirescu. Pe planul al doilea era compromis un căpitan din ma­rină, protejat de generalul Maican, anume Mardare. Cred că toţi ac­torii acestei drame au murit. Broadwell, al cărui anume era amestecat în afacere şi care îşi împrumutase numele afacerei, era un englez, şeful antreprizei com­paniei barometrice pentru curăţi­rea latrinelor, care-şi avea sediul în strada Academiei în casele Ca­­rapaţi. Pe­ cât colonelul din artilerie Maican era de antipatic şi rău la suflet pe atât generalul Maican era simpatic şi afabil. Totuşi amândoi au avut aceiaşi soartă. Vina colonelului Maican era foar­te gravă, el era acuzat cum că, în schimbul unei mite foarte mari tra­­ficase cu furnitura muniţiunilor în timpul războiului de la 1877. Statul român primise proiectile încărcate cu pământ, şi care nu explodau. Din această cauză mulţi români au căzut ca jertfe zadarnice în luptele de peste Dunăre. Iar generalii Anghelescu şi Mai­can erau acuzaţi că au fost mituiţi cu prilejul altor furnituri făcute prin mijlocirea lui Broadwell. Opoziţia unită pune mâna pe a­­facere şi porneşte o puternică cam­panie de acuzaţie. Propaganda pă­trunde şi în rândurile armatei, şi atunci se formează un comitet de coloneii care cer, pe de­ o parte da­rea în judecată a militarilor vino­vaţi, pe de altă parte înlăturarea guvernului. In Cameră guvernul este aspru atacat tot pe chestia moralităţei. Nicolae Fleva, deschizând dosa­rele trecutului, începe­­campania îm­potriva lui Emil Costinescu. O interpelare dezvoltată în Cameră asupra originei averii­­ Costi­nescu şi a rolului pe care acesta l’a avut când cu răscumpărarea căilor ferate, produce o mare fur­tună. Din toate părţile regimul este a­­tacat pe tema imoralităţei. Toţi li­beralii cari s’au îmbogăţit în cei din urmă 12 ani sunt puşi­ pe linie şi acuzaţi că au traficat, fie cu se­cretele de stat, fie cu situaţiile lor importante. Eugen Stătescu, ministrul justiţiei este­ unul dintre cei mai combativi şi trece drept un om foarte veni­nos. Lui i se datoreşte epitetul „colectivişti“ dat liberalilor. Intr’o zi la Cameră, răspunzând linei in­terpelări, a spus că membrii parti­dului liberal formează o colectivi­tate care lucrează pentru ţară. De a doua zi cuvântul a fost răstălmă­cit. Şi, cel puţin treizeci de ani după aceea, liberalii nu au mai fost cunoscuţi în politica internă, de­cât sub numele de „colectivişti“. Se înţelege că, afară de câţiva iniţiaţi şi de ziaristul care a făcut cel dintâi zeflemeaua, toată cea­laltă masă de oameni n’a ştiut nici­odată de ce liberalii purtau această poreclă. Apoi ereau capetele de turc, adică acei liberali ale cărora nume, în­cărcate de toate acuzaţi­ile, ereau rostite cu oroare sau ereau prezen­tate ca fiind oglindă vie a regimu­lui. Printre aceştia ereau, fireşte, şi mulţi oameni de treabă, dar care fiind fanatici ai partidului lor, fă­ceau un mare zel atât în alegeri cât­ şi în politica de toate zilele. Aceşti liberali foarte huliţi aces­te sperietori pentru lumea pacinică, erau: Anastase Stolojan, Emil Cos­tinescu, Dimitrie Bi­lcescu, Eugeniu Garada, Grigore Serurie, Pană Buescu, Take Anastasiu de la Te­cuci, Ion Simulescu de la R.­Vâlcei, Dimaneea de la Piteşti, Chiriţescu zis şi Chiritopplu de la Teleorman, Stan Popescu, Radu Pătârlăgeanu, Radu Stanian, Grigorescu din Plo­eşti, Candiano­ Popescu şi alţii. Ini­toiul luptelor parlamentare Eugeniu Stătescu rosteşte un cu­vânt care toarnă­ untdelemn peste foc. Dând răspuns la o interpelare a lui Nicolae Eleva, interpelare în­­ care i se cerea ca, în calitate de ministru al justiţiei, să respecte legile ţărei pe care guvernul le calcă, Stătescu îşi încheie cuvân­tarea cu cuvintele: „Voiu sfârşi spunând opoziţiei cuvintele pe care le scrie Alfons Karr într’un roman al său: „Dom­nii asasini să înceapă!” Această acuzaţie directă adresa­tă opoziţiei stârneşte o furtună groaznică atât în presă cât şi în Cameră. Dar motivele de atac în contra guvernului ereau cu mult mai nu­meroase. Aşa, între altele, era chestia Cu­mulului. Mulţi liberali aveau câte trei, patru, cinci funcţii retribuite şi-şi creiase venituri însemnate. Presa protesta, în parlament c­reau zilnice interpelări şi atacuri pe a­­cest subiect, până ce guvernul fu silit să aducă o lege care mărginea Cumulul. Totuşi legea nu a dat satisfacţie deplină opini­ei publice. Apare rea agiul. Pe vremea aceea neexistând etalonul de aur acest me­tal făcea agio. Dar agrofagiul a fost exploatat de către unii fruntași gu­(Continuarea In pag. ll-a) 9 pagini Urăm cititorilor ca anul cal nou să Ie aducă belşugul şi liniştea din vremurile bune. Îi urăm ţării să aibă parte de condu­­cătorii înţelepţi şi de gospodarii vrednici pe cari-i aşteaptă de atâta vreme ! 50 Oamenii vor ca anii să în­ceapă şi să sfârşească într’o a­­nume zi aleasă de ei. Nu e nu­mai un mijloc de a măsura tim­pul monoton şi neîntrerupt, ci de a prileji motive de socoteală pentru cele ce-au fost şi, mai ales, de nădejde pentru cele ce vin. E un chip de a cuceri şi de a umaniza timpul! Anul în­cepe în anumită zi şi în anu­me oră, fiindcă aşa a vrut o­­mul. Şi-a vrut aşa fiindcă a fost nevoie ca şi timpul să se supună, măcar întru atâta, vie­ţii şi muncii. Pragul unui an nou înseam­nă un moment de odihnă sufle­tească în sentimentul întremă­tor că ceva se sfârşeşte şi că altceva nou începe; e un mo­ment de respiraţie după încor­darea a 12 luni de muncă, e o clipă de întremare a puterii după 365 zile de siucium. „Anul nou” e, astfel, sărbă­toarea cea mai emoţionantă şi mai autentică, a vieţii şi a muncii universale. Ne oprim o clipă şi ni se pa­re că oprim cu noi fluviul ne­curmat al vremei, pentru a re­lua imediat, primeniţi suflete­şte, cursul vieţii reînoite odată cu anul „cel nou”! Dar, e în această minunată aşezare a înţelepciunei omene­şti nu numai un mijloc de a-şi da senzaţia rodnică a unui veş­nic început de vreme, ci şi pu­tinţa de a controla fragmentar acţiunea săvârşită. Pentru a nădăjdui puternic trebue să-ţi aminteşti ceea ce te-a durut mai ales până atunci. Nu e greu de descifrat ceace a durut mai tare pe Români în anul care se închee, pentru că în această zi a urmărilor să spu­nem exact ceea ce e pe pofta i­­nimii tuturor: pace să aducă anul cel nou — pace adevărată în afară și pace cuminte înă­untru ! Dem. Th. Chestia zilei Urare Iff. sinceră! CETĂŢENII ! La mulţi ani... în opoziţie ! deputatului Mih­alache A fost crestat sau nu d. I. Micha- ’ lache intr’un sat din Muscel ? Evi~­­dent că da, de vreme ce guvernul găsește cu cale să contiste telegra­mele d-lui Mihalache și de vreme ce secretând general cd ministeru-\ Iul de interne s'a obosit să dea or- j din telegrafic ca deputqîid de Mus-] cel să fie pus în libertate. N’ar fi vorba deci de o călcare a legel ordonată de guvern, ci de un simplu abuz de putere al adminis­­traliei locale. D. Miludache se du­sese în comuncii YH^he. mu să fie o întrunire pi da seama în fața alegătorilor săi de felul cum și-a împlinit mandatul. Aci însă a fost arestat şi deţinut câteva ore, până ce a venit ordinul ministerului de a fi pus in libertate. Incidentul scoate în evidenţă men­talitatea ciudată a administraţiei noastre care se socoate în drept să aresteze până şi pe reprezentanţii naţiunei numai după bunul ei plac. Se afirmă acum că guvernul va pedepsi în mod sever pe funcţiona­rul care a săvârşit acest abuz de putere. Asemenea făgădueli sânt foarte obişnuite la noi, decât­­­ nu se ţin. Până una-alta, întrunirea convo-­ cată de d. Mihalache a fost zădăr-­ răcită şi scopul urmărit de autorul arestărei — subprefectul local — a fost atins. Pedeapsa ? Vreun aver­tisment, desigur, în cazul cel mai bun, puţin probab­i de altfel. Subpre­fectul va accepta avertismentul — dacă va fi — cu surâsul pe buze, căci ştie că abuzul lui de putere i-a adus o notă bună în statele de ser­viciu ale partidului. Ni el ar fi nici o m­irare să-l vedem în curând a­­vansat ori poate şi decorat, ca, de pildă, directorul liceului din Huşi, pe de o parte chipurile admonestat. Pe de alta decorat pentru activita­tea sa antisemită. Dar în chestia asta mai aşteptăm amănunte, ca să vorbim în deplină cunoştinţă de cauză nu în privin­ţa abuzului, ca ea este evident, ci în privinţa condiţiilor în care a fost săvârşit. Traian Vlad ABONAMENTE a Lei 300 pe timp de un an Lei ISO pe timp de 6 luni Lei 75 pe timp de 3 luni Este obiceiul,—şi la noi mai mult ca ori­unde aiurea, — ca ori de ctâte ori apare­­o „problemă socială", să vedem năpustindu-ne o droaie de „soluţiuni“. Intr'o zi solemnă ca aceasta nu avem dreptul sa ne abatem dela „obiceiurile ţării". De aceea vom în­cerca să aducem o „soluţiune" îjitr’o foarte dureroasă chestiune, de care vorbiam într-un articol din 25 De­cembrie intitulat: Sociologia Pomu­lui de Crăciun. Acolo spuneam că principalii producători de jucării sunt populaţiile semi-rurate, semi­ii­bane din Turingia şi Erzgebirge. Trăind pe un­ pământ sărac şi sterp, agricultura fiindu-le interzisă, ele lucrează din greu, câte 18 ceasuri e zi, la confecţionarea de jucării ei­ . * *­le sale, pune acestor meseriaşi con­­diţiuni noi: articole mai multe, şi preţuri mai mici. Lucrătorul trebue să le accepte, altfel are muri de foa­me. Şi pe măsură ce e mai neputin­cios, pe aceeaş măsură capitalistul îl speculează şi-i pune condiţiuni mai grele. De aceea, spuneam, fiecare faclă ce se aprinde pe ramurile majestoa­­se ale pomului de Crăciun, este înă­buşirea unei dureri, este unul din elementele unei grele „probleme so­ciale". Aceasta e aceea pentru care aş vrea să propun o „soluţiune", sau mai degrabă să fac un apel, o rugă­minte adresată părinţilor de copil. * Părinţii nu cunosc in deajuns psii­chologia copiilor, psichologie pa care a schiţat-o In trei cuvinte este­ticianul francez : Hoheit de la Si­­zeranne. Copilul este, şi nu este de­cât trei lucruri: Spadasin, Poet şi Alchimist. Aceste trăsături au o mare importanţă în alegerea jucăriilor pentru copii, şi cari vor trrebui să fie : 1) Solide şi de valoare comercială mică, pentru ca să se poată copilul război împotriva lor, să le poată sparge, şi astfel să-şi dea iluziunea de atlet. Dar copilul sparge jucăria şi in calitatea sa de alchimist, pen­tru a vedea substanţele misterioase din care este făcută 2) Jucăriile trebue să fie simple, ba chiar, dacă se poate, să nu aibă nici o semnificaţie proprie. Copilul trăieşte mult mai mult în lumea vi­sului decât în a realităţii. Dacă ju­căria are un înţeles precis, cu cât este mai precis, cu atât imaginaţia copilului este mai stingherită. E în­mărmuritor ce poate scoate închi­puirea sa dintr’o bucată simplă de băţ, ce poate broda invenţia sa ine­puizabilă pe un fragment, fără înţe­les, din cine ştie ce obiect care, el, însemna ceva. De îndată ce un lu­cru are o întrebuinţare anumită, cu cât o jucărie este mai „specializată“ Citiţi continuarea in vag. ll-a. de D. I. Suchianu

Next