Adevěrul, ianuarie 1923 (Anul 36, nr. 11912-11940)
1923-01-14 / nr. 11923
Ami XXXVI. No. 11923 1 len rompOT in fcaft ftra 2 Lei exemplarul in străinătate Dumineci 14 lanuarie 1923 fondatok AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Declaraţiile d lui Cicerin Dacă declaraţiunile d-lui Rakowski, cari au precedat întrevederea de la Montreux, au putut da unora prilej de interpretări, cele pe cari le-a făcut d-l Cicerin, reprezentantului nostru special la Conferinţă, după acea întâlnire, sunt, nu se poate mai lămurite. Ele justifică pe deplin nu numai atitudinea pe care ziarul nostru a avut-o tot timpul în chestiunea raporturilor noastre cu Rusia, dar arată, date fiind încordatele împrejurări de astăzi, că dacă părerile noastre, ar fi convins pe unii guvernatăţi, neliniştea cu sare am fost siliţi să priviţi spre frontiera noastră de la Nistru, de mult ar fi fost înlăturată. * , Politica noastră faţă de Russia sovietică, nu a fost inspirată decât de o reală înţelegere a intereselor româneşti, aşa cum trebuie să le privească undemocrat adevărat. Un democrat nu poate avea în vedere în politica externă decât pacea. Pacea este mediul în care democraţia şi civilizaţia, cresc şi prosperează. Războiul a fost totdeauna ţinta reacţionarilor, fiindcă el singur e priincios regimurilor şi tendinţelor autocratice, despotice şi antidemocratice. O înţelegere cu Rusia Sovietică, era să fie o sporire a şanselor păcei. Aceasta nu o i vor nega nici cei mai vajnici adversari ai regimului bolşevic, cari cred sincer că acesta nu se gândeşte decât la război. O înţelegere cu Rusia trebuia să fie deci un punct cardinal al politicei noastre externe. Şi cum o asemenea înţelegere nu era posibilă decât dacă Rusia recunoştea anexarea Basarabiei la Patria mumă, — e lesne de văzut ce avantagii implica o asemenea politică şi dezavantagiile pe care fatal trebuia să le implice politica contrară. Dar obiectivi fiind, cum trebuie să fii în cercetarea chestiunilor de politică externă, vom recunoaşte şi noi că este posibil, probabil chiar, că autorii acelei politice contrare, vorbim de cel cu răspundere, trebuie să fi avut elemente de apreciere, cari nu priveau Rusia, ci mai curând apusul, şi cari îi despărţeau mai mult silit, de cât de bună voie, de acţiunea pe care noi o preconizam, pornind numai de la principiile curate ale democraţiei. Poate că d-l Cicerin ne-a dat chiar un indiciu asupra acelor elemente de apreciere, când a destăinuit reprezentantului nostru că într’un anume moment, guvernul englez i-a propus ca Rusia sovietică „să trateze pacea cu velinele ei, într‘o conferință... a marilor puteri". S’ar confirma in acest caz vechiul adagiu că ma! ales în chestiunile externe, nimeni nu face politica pe care le vrea, ci cea pe care o poateface. O constatare care e desigur menită să modereze multe Critici şi să reducă la adevărata lor valoare multe prezumţiozităţi. L. * Dar în fine, astăzi situaţiatiea este profund alta. Rând pe rând, nu numai toţi vecinii noştri s-au înţeles cu Rusia sovietică, dar şi marii noştri aliaţi au căutat o apropiere de dânsaşi, până la un punct oarecare un sprijin pentru politica lor, într’însa. „Le Temps“ însuşi, înverşunatul ei adversar a constatat că Rusia a reintrat în cercul diplomaţiei europene şi a făcut chiar prezicerea, pe care noi o credem prea optimistă, că până în doi ani ea va fi din nou stăpână pe toate formidabilele ei mijloace de acţiune. Cine ar putea nega , mai ales în asemenea împrejurări trebuie să profităm de ocaziunilea ce ni se oferă de a rezolva toate problemele pendinte între noi şi această Rusie, pe care o fatalitate, vom recunoaşte, puţin agreabilă sau favorabilă, ne-a aşezat-o în coastă, cu care trebue să contăm, pentru că dezarmată azi poate fi mâine iarăşi înarmată, pentru că dacă nu în doi ani, cum presupune „Le Temps“, peste trei, patru, cinci, va fi iar stăpână pe formidabilele mijloace de acţiune şi pentru că, în tot cazul, presiunea pur mecanică ce reprezintă massa formidabilă a poporului rus, este un factor peste care nu se poate trece cu vederea. Bineînţeles că chiar şi împotriva ei, noi avem să ne menţinem ceia ce este dreptul nostru şi Basarabia este un asemenea drept. Câtă vreme el ne-ar fi contestat, nimic în lume nu ne-ar putea decide să stăm de vorbă asupra unei înţelegeri. Dar după ce d-l Cicerin a confirmat principiul pe care ni la expus doctorul Rakowski, că stăpânirea de fapt pe care a exercitat o asupra Basarabiei, nu dă Rusiei nici un drept asupra ei, primul delegat al guvernului sovietic la Lausanne şi conducătorul politicei sale externe, a mai făcut reprezentantului nostru un şir de declaraţiuni privitoare la provincia noastră dintre Prut şi Nistru, care arată limpede că chestiuni de ordin principial, nu mai stau în calea unei înţelegeri între România şi Rusia sovietică. Şi atunci ne întrebăm: vor continua confraţii, rătăciţi mai mult de supărări profesionale, decât de o greşită apreciere a situaţiunei, în părerea lor, că nu trebuie să tratăm cu Rusia, pentru că-i sovietică? Ar fi aceasta politiceşte greşit, dar mai ales greşit faţă de democraţie. Revoluţia rusească a fost un noroc pentru ţara noastră. Consolidarea ei este o necesitate pentru dânsa. D-l Cicerin a avut perfectă dreptate când a reamintit aceasta reprezentantului nostru. Fără biruinţa definitivă a revoluţîunei, vom merge mai departe şi vom spune: fără biruinţa bolşevismului care a scos Rusia din război, nu numai problema Strâmtorilor avea un alt aspect mult mai defavorabil pentru noi, dar chiar şi idealul nostru naţional nu ar fi avut complecta soluţiune pe care, din fericire, a avut-o aducându-ne frontiera de la Nistru. ★ De aceia „Adevărul“ va persista în linia de conduită ce şi-a tras în chestiunea raporturilor ţărei noastre cu Rusia. Iar dacă confraţii cred că ne pun în încurcătură afirmând că noi suntem autorii politicei de înţelegere ruso-române, le vom răspunde că noi nu credem şi nu am crezut niciodată, ca alţii, că putem influenţa asupra politicei Europei; dar dacă presa are vreun rost în politica externă, apoi noiam înţeles în chestiunea raporturilor noastre cu Rusia în sensul, că ne-am opus acelora cari se sileau să creieze în opinia noastră publică o atmosferă ostilă înţelegerei cu Moscova şi am cheiat şi menţinut prin atitudinea noastră argumentată, atmosfera în care la momentul pe care l-a socotit oportun, guvernul ţărei a putut proceda la acţiunea diplomatică pentru înlăturarea tensiunei ce exista în raporturile României cu un vecin despre care numai pe hârtia răbdătoare se poate vorbi cu dispreţ. Adevărul” »*• Mnnstrul Ungariei la Bucureşti a remis d-lul Mârzescu, răspunsul guvernului său la reclamaţiunile şi protestările noastre. Răspunsul acesta este din toate punctele de vedere, insuficient şi nesatisfăcător. Prin anumite jumătăţi de afirmaţiuni, ca aceia că în incidentul din regiunea Aradului provocaţiunea ar fi venit de la noi, răspunsul este chiar jignitor. El a provocat astfel indignarea guvernului nostru şi această Indignare va fi împărtăşită de întreaga opinie publică dela noi. Dacă ar fi să credem comunicatele oficioase ale Agenţiei telegrafice ungare, incidentele de la frontiera noastră ar fi datorite.... „Adevărului“. Noi am fi aceia cari am publica Ştiri alarmante, pentru a atâta lumea şi a tulbura bunele raporturi pe cari cei din Budapesta vor atât de mult să Ie intreţie cu România. După acest comunicat, incidentele de la frontieră, chiar şi cele pe care le mărturiseşte răspunsul oficial al guvernului ungar, ar fi existat numai în fantezia „Adevărului“, care nu a luat el ştirile despre gravele incidente de frontieră, din sursa oficială care a şi protestat contră lor, ci viceversa, guvernul român ar lua informaţiunile sale pe cari bazează o foarte serioasă acţiune diplomatică a sa, din ziarul nostru. Atâta rea credinţă ne-ar uimi, dacă n’ar şti că la Budapesta stăpâneşte un guvern reacţionar, din nefericire, şi din vina României şi a aliaţilor ei. Dar noi am evitat din potrivă, tot ce putea aţâţa spiritele. Noi am sprijinit şi sprijinim orice acţiune, orice tendinţă, menite să conducă la consolidarea păcei şi restabilirea raporturilor normale cu foştii noştri adversari. Când într’un interview pe care l-a acordat la Paris, ministrul nostru de externe, d. Duca, a declarat că se va putea obţine o apropiere a României de Ungaria „mulţumită politicei pacifice a României şi cu toata resuscitarea spiritului iridentist la Budapesta“, noi am aplaudat la această declaraţiune, şi numai presa oficioasă ungară a fost acela care te-a salutat cu cele mai triviale invective şi cu cele mai perfide insinuaţiuni. Noi şi acum afirmăm că guvernul român voeşte pacea, că poporul român nici nu şi-ar tolera o altăpolitică. Noi şi acum credem că guvernele noastre toate, au urmărit o politică de apropiere şi de Ungaria. Dar conducătorii acesteia, de la Horty până la fostul căpitan Hegyes sau cum îi zice, pe cari nu-i confundăm de loc cu massa oprimată a poporului muncitoresc ungar, nu au decât o raţiune pentru menţinerea şi existenţa lor: restaurarea monarchiei şi recucerirea aşa ziselor ţări aie coroanei Sfântului Ştefan. Acesta’i miragiul cel mare cu care ţin in frâu masseie democratice nemulţumite şi amărâte, şi cu care justifică desfrâul lor sadic Acestor conducători ai Ungariei le trebue deci agitaţiile iridentiste, inchir**rie dela front‘eră, manifestaţiile turburătoare ! Dacă însă poporul ungar îi tolerează din cauza aceasta, statele vecine, turburate in liniştita lor dezvoltare, silite să stea mereu cu arma la picior, nu-i pot tolera. Suntem cel din urmă cam să admitem amestecul în afacerile interne ale unui stat străin. Şi un asemenea grav amestec este să cerem Ungariei ca să-şi schimbe guvernul său. Dar când acest guvern, sugrumător al libertăţilor propriului său popor, se întinde să atingă drepturile noastre şi prin aceasta tulbură libertăţile cel puţin ale unei părţi din populaţiunea noastră de frontieră, când îl vedem că manevrează astfel, încât într’obună zi ar putea să ne silească la un războiu, al cărui rezultat pentru noi nu-i indoetnic, dar care ar costa sânge preţios românesc şi chiar al propriului său popor pe care’l tiranizează, atunci nu putem spune decât că dărâmarea regimului Horthyst prin forţa noastră, a devenit o necesitate vitală şi urgentă, cu a cărei îndeplinire servim tot atâta interesele noastre, cât şi cele bineînţelese ale poporului ungar. Sincerul ncotro oricât ar fi de artificială Împărţirea timpului în ani sau în alte măsuri inventate de oameni, examenul de conştiinţă şi încheerea de socoteli pe care obicinuim să le facem la aceste epoci, adică o privire intimă pentru a putea arunca şi una înainte sunt foarte la locul lor şi adesea folositoare. Aşadar întrebarea: încotro mergem? îşi va pune o multă lume acu la finele anului, fiecare din punctul său de vedere. Subsemnatul mi-aleg punctul de vedere strict al refacerei economice a ţărei. Şi mi se pare că mi l-am ales pe cel mai lesnicios, deoarece mai mult ca două răspunsuri nu cred că s’ar putea da. Răspântia a compusă numai din două deschideri înainte: Însănătoşire sau prăbuşire. Dacă examinăm ce s’a făcut şi ce nu s’a făcut până astăzi nu e de nădăjduit în însănătoşire, căci guvernele noastre, cu o fatală şi iremediabilă orbire, au lucrat parca ar fi fost în serviciul ideilor subversive, deşi ele şi-au plătit gustul crud şi inutil de-a trata pe socialişti şi pe comnişti întocmai ca unii împăraţi romani pe supuşii lor creştini Şi mă tem că după cum aceşti împăraţi duceau imperiul unde se ştie că l-au dus, tot astfel guvernanţii noştri sunt pe acelaş drum. In adevăr, ce fel de burghezi şi ce fel de prieteni ai capitalizmului sunt d-nealor când de patru ani în şir n’au cruţat nici un mijloc de-a lovi în capitalism şi au pus toate piedicile imaginabile liberei lui acţiuni şi desvoltări ? Nu doar că voim a lua apărarea regimului capitalist, dar nu toate e nevoe de vedere limpede şi de logică. Dacă eşti reprezentant al burgheziei trebue să lucrezi ca atare, făcând ca regimul pe care zici că-l patronezi să-şi dea toate roadele în plin, deci şi pe cele bune. Ori guvernele noastre n’au fost nici favorabile regimului capitalist şi nici măcar franc şi conştient protivnice lor. Cum e mai rău. Cu modul acesta prăbuşirea noastră nu tinde să ne ducă la o nouă stare de lucruri clară şi bine definită, oricare ar fi ea, ci la haos. Cu alte cuvinte prietenii noştri burghezi de guvernământ nu fac nici măcar o operă revoluţionară f»ţă ! «inconştientă ci numai una de sfespîă distrugere fără nici o eşire încorzova. Iată dar perspectiva ce mi se pare că ni se deschide din punct de vedere economic in pragul anului nou: haosul. I. T. Vânt războinic în Balcani Grecia se înarmează BASIL ZAHAROFF Marele miliardar grec care a contribuit la noua înarmare a Greciei cu o mare cantitate de munițiuni. NAZBATII Noroc ! De Crăciun, scăpai eu cum scăpai... Să vedem acum ce fac la noapte ! La noapte e marea încercare a puterilor omului: am cheltuit pentru treaba asta leafa pe două luni. ...Pentru orice eventualitate, am rugat și pe doctorul meu să treacă mâine după masă pe la mine. Cine știe ce se întâmplă după ghiudenul, piftiile, purcelule, plăcinţile şi butoiaşul cu vin ce-am agonisit pentru deseară la miezul nopţii ... • Noroc să vă dea Dumnezeu şi d-v. fraţilor şi să trecem cu bine acest mare asalt al bucuriei... Eu. Cronica săptămânală de L*Oi\ cAiNTIN BAUIALBAŞA Bucureştii de alţi dali Alegerile generale pentru Cameră Sau făcut in mijlocul unei mari fierberi în toată ţara. Pe lângă faptul material că guvernul lui Ion Brătianu Tlura de aproape 12 ani — ceea ce deznădăjduise pe conservatori şi pe ceilalţi oameni politici adversari personali ai primului ministru, — alte fapte agravau situaţia. Pe vremea aceea izbucniră două scandaluri în lumea militară: scandalul Broadwell şi scandalul cu furniturile muniţiunilor din timpul războiului de la 1877—78. Nu voiu încărca subiectul cu descrierea amănunţită a acestor fapte scandaloase, voiu spune numai că în lumea militară au făcut atunci o mare vâlvă. Acuzaţi erau, în prima linie: generalul Alexandru Anghelescu, fost ministru de războiu cu câţiva ani mai înainte, generalul de marină Maican, secretarul general al acestui ministru şi colonelul de artilerie D. Maican, tatăl lui Maican, care a ucis în duel pe fiul lui Duiliu Zamfirescu. Pe planul al doilea era compromis un căpitan din marină, protejat de generalul Maican, anume Mardare. Cred că toţi actorii acestei drame au murit. Broadwell, al cărui anume era amestecat în afacere şi care îşi împrumutase numele afacerei, era un englez, şeful antreprizei companiei barometrice pentru curăţirea latrinelor, care-şi avea sediul în strada Academiei în casele Carapaţi. Pe cât colonelul din artilerie Maican era de antipatic şi rău la suflet pe atât generalul Maican era simpatic şi afabil. Totuşi amândoi au avut aceiaşi soartă. Vina colonelului Maican era foarte gravă, el era acuzat cum că, în schimbul unei mite foarte mari traficase cu furnitura muniţiunilor în timpul războiului de la 1877. Statul român primise proiectile încărcate cu pământ, şi care nu explodau. Din această cauză mulţi români au căzut ca jertfe zadarnice în luptele de peste Dunăre. Iar generalii Anghelescu şi Maican erau acuzaţi că au fost mituiţi cu prilejul altor furnituri făcute prin mijlocirea lui Broadwell. Opoziţia unită pune mâna pe afacere şi porneşte o puternică campanie de acuzaţie. Propaganda pătrunde şi în rândurile armatei, şi atunci se formează un comitet de coloneii care cer, pe de o parte darea în judecată a militarilor vinovaţi, pe de altă parte înlăturarea guvernului. In Cameră guvernul este aspru atacat tot pe chestia moralităţei. Nicolae Fleva, deschizând dosarele trecutului, începecampania împotriva lui Emil Costinescu. O interpelare dezvoltată în Cameră asupra originei averii Costinescu şi a rolului pe care acesta l’a avut când cu răscumpărarea căilor ferate, produce o mare furtună. Din toate părţile regimul este atacat pe tema imoralităţei. Toţi liberalii cari s’au îmbogăţit în cei din urmă 12 ani sunt puşi pe linie şi acuzaţi că au traficat, fie cu secretele de stat, fie cu situaţiile lor importante. Eugen Stătescu, ministrul justiţiei este unul dintre cei mai combativi şi trece drept un om foarte veninos. Lui i se datoreşte epitetul „colectivişti“ dat liberalilor. Intr’o zi la Cameră, răspunzând linei interpelări, a spus că membrii partidului liberal formează o colectivitate care lucrează pentru ţară. De a doua zi cuvântul a fost răstălmăcit. Şi, cel puţin treizeci de ani după aceea, liberalii nu au mai fost cunoscuţi în politica internă, decât sub numele de „colectivişti“. Se înţelege că, afară de câţiva iniţiaţi şi de ziaristul care a făcut cel dintâi zeflemeaua, toată cealaltă masă de oameni n’a ştiut niciodată de ce liberalii purtau această poreclă. Apoi ereau capetele de turc, adică acei liberali ale cărora nume, încărcate de toate acuzaţiile, ereau rostite cu oroare sau ereau prezentate ca fiind oglindă vie a regimului. Printre aceştia ereau, fireşte, şi mulţi oameni de treabă, dar care fiind fanatici ai partidului lor, făceau un mare zel atât în alegeri cât şi în politica de toate zilele. Aceşti liberali foarte huliţi aceste sperietori pentru lumea pacinică, erau: Anastase Stolojan, Emil Costinescu, Dimitrie Bilcescu, Eugeniu Garada, Grigore Serurie, Pană Buescu, Take Anastasiu de la Tecuci, Ion Simulescu de la R.Vâlcei, Dimaneea de la Piteşti, Chiriţescu zis şi Chiritopplu de la Teleorman, Stan Popescu, Radu Pătârlăgeanu, Radu Stanian, Grigorescu din Ploeşti, Candiano Popescu şi alţii. Initoiul luptelor parlamentare Eugeniu Stătescu rosteşte un cuvânt care toarnă untdelemn peste foc. Dând răspuns la o interpelare a lui Nicolae Eleva, interpelare în care i se cerea ca, în calitate de ministru al justiţiei, să respecte legile ţărei pe care guvernul le calcă, Stătescu îşi încheie cuvântarea cu cuvintele: „Voiu sfârşi spunând opoziţiei cuvintele pe care le scrie Alfons Karr într’un roman al său: „Domnii asasini să înceapă!” Această acuzaţie directă adresată opoziţiei stârneşte o furtună groaznică atât în presă cât şi în Cameră. Dar motivele de atac în contra guvernului ereau cu mult mai numeroase. Aşa, între altele, era chestia Cumulului. Mulţi liberali aveau câte trei, patru, cinci funcţii retribuite şi-şi creiase venituri însemnate. Presa protesta, în parlament creau zilnice interpelări şi atacuri pe acest subiect, până ce guvernul fu silit să aducă o lege care mărginea Cumulul. Totuşi legea nu a dat satisfacţie deplină opiniei publice. Apare rea agiul. Pe vremea aceea neexistând etalonul de aur acest metal făcea agio. Dar agrofagiul a fost exploatat de către unii fruntași gu(Continuarea In pag. ll-a) 9 pagini Urăm cititorilor ca anul cal nou să Ie aducă belşugul şi liniştea din vremurile bune. Îi urăm ţării să aibă parte de conducătorii înţelepţi şi de gospodarii vrednici pe cari-i aşteaptă de atâta vreme ! 50 Oamenii vor ca anii să înceapă şi să sfârşească într’o anume zi aleasă de ei. Nu e numai un mijloc de a măsura timpul monoton şi neîntrerupt, ci de a prileji motive de socoteală pentru cele ce-au fost şi, mai ales, de nădejde pentru cele ce vin. E un chip de a cuceri şi de a umaniza timpul! Anul începe în anumită zi şi în anume oră, fiindcă aşa a vrut omul. Şi-a vrut aşa fiindcă a fost nevoie ca şi timpul să se supună, măcar întru atâta, vieţii şi muncii. Pragul unui an nou înseamnă un moment de odihnă sufletească în sentimentul întremător că ceva se sfârşeşte şi că altceva nou începe; e un moment de respiraţie după încordarea a 12 luni de muncă, e o clipă de întremare a puterii după 365 zile de siucium. „Anul nou” e, astfel, sărbătoarea cea mai emoţionantă şi mai autentică, a vieţii şi a muncii universale. Ne oprim o clipă şi ni se pare că oprim cu noi fluviul necurmat al vremei, pentru a relua imediat, primeniţi sufleteşte, cursul vieţii reînoite odată cu anul „cel nou”! Dar, e în această minunată aşezare a înţelepciunei omeneşti nu numai un mijloc de a-şi da senzaţia rodnică a unui veşnic început de vreme, ci şi putinţa de a controla fragmentar acţiunea săvârşită. Pentru a nădăjdui puternic trebue să-ţi aminteşti ceea ce te-a durut mai ales până atunci. Nu e greu de descifrat ceace a durut mai tare pe Români în anul care se închee, pentru că în această zi a urmărilor să spunem exact ceea ce e pe pofta inimii tuturor: pace să aducă anul cel nou — pace adevărată în afară și pace cuminte înăuntru ! Dem. Th. Chestia zilei Urare Iff. sinceră! CETĂŢENII ! La mulţi ani... în opoziţie ! deputatului Mihalache A fost crestat sau nu d. I. Micha- ’ lache intr’un sat din Muscel ? Evi~dent că da, de vreme ce guvernul găsește cu cale să contiste telegramele d-lui Mihalache și de vreme ce secretând general cd ministeru-\ Iul de interne s'a obosit să dea or- j din telegrafic ca deputqîid de Mus-] cel să fie pus în libertate. N’ar fi vorba deci de o călcare a legel ordonată de guvern, ci de un simplu abuz de putere al administraliei locale. D. Miludache se dusese în comuncii YH^he. mu să fie o întrunire pi da seama în fața alegătorilor săi de felul cum și-a împlinit mandatul. Aci însă a fost arestat şi deţinut câteva ore, până ce a venit ordinul ministerului de a fi pus in libertate. Incidentul scoate în evidenţă mentalitatea ciudată a administraţiei noastre care se socoate în drept să aresteze până şi pe reprezentanţii naţiunei numai după bunul ei plac. Se afirmă acum că guvernul va pedepsi în mod sever pe funcţionarul care a săvârşit acest abuz de putere. Asemenea făgădueli sânt foarte obişnuite la noi, decât nu se ţin. Până una-alta, întrunirea convo- cată de d. Mihalache a fost zădăr- răcită şi scopul urmărit de autorul arestărei — subprefectul local — a fost atins. Pedeapsa ? Vreun avertisment, desigur, în cazul cel mai bun, puţin probabi de altfel. Subprefectul va accepta avertismentul — dacă va fi — cu surâsul pe buze, căci ştie că abuzul lui de putere i-a adus o notă bună în statele de serviciu ale partidului. Ni el ar fi nici o mirare să-l vedem în curând avansat ori poate şi decorat, ca, de pildă, directorul liceului din Huşi, pe de o parte chipurile admonestat. Pe de alta decorat pentru activitatea sa antisemită. Dar în chestia asta mai aşteptăm amănunte, ca să vorbim în deplină cunoştinţă de cauză nu în privinţa abuzului, ca ea este evident, ci în privinţa condiţiilor în care a fost săvârşit. Traian Vlad ABONAMENTE a Lei 300 pe timp de un an Lei ISO pe timp de 6 luni Lei 75 pe timp de 3 luni Este obiceiul,—şi la noi mai mult ca oriunde aiurea, — ca ori de ctâte ori apareo „problemă socială", să vedem năpustindu-ne o droaie de „soluţiuni“. Intr'o zi solemnă ca aceasta nu avem dreptul sa ne abatem dela „obiceiurile ţării". De aceea vom încerca să aducem o „soluţiune" îjitr’o foarte dureroasă chestiune, de care vorbiam într-un articol din 25 Decembrie intitulat: Sociologia Pomului de Crăciun. Acolo spuneam că principalii producători de jucării sunt populaţiile semi-rurate, semiiibane din Turingia şi Erzgebirge. Trăind pe un pământ sărac şi sterp, agricultura fiindu-le interzisă, ele lucrează din greu, câte 18 ceasuri e zi, la confecţionarea de jucării ei . * *le sale, pune acestor meseriaşi condiţiuni noi: articole mai multe, şi preţuri mai mici. Lucrătorul trebue să le accepte, altfel are muri de foame. Şi pe măsură ce e mai neputincios, pe aceeaş măsură capitalistul îl speculează şi-i pune condiţiuni mai grele. De aceea, spuneam, fiecare faclă ce se aprinde pe ramurile majestoase ale pomului de Crăciun, este înăbuşirea unei dureri, este unul din elementele unei grele „probleme sociale". Aceasta e aceea pentru care aş vrea să propun o „soluţiune", sau mai degrabă să fac un apel, o rugăminte adresată părinţilor de copil. * Părinţii nu cunosc in deajuns psiichologia copiilor, psichologie pa care a schiţat-o In trei cuvinte esteticianul francez : Hoheit de la Sizeranne. Copilul este, şi nu este decât trei lucruri: Spadasin, Poet şi Alchimist. Aceste trăsături au o mare importanţă în alegerea jucăriilor pentru copii, şi cari vor trrebui să fie : 1) Solide şi de valoare comercială mică, pentru ca să se poată copilul război împotriva lor, să le poată sparge, şi astfel să-şi dea iluziunea de atlet. Dar copilul sparge jucăria şi in calitatea sa de alchimist, pentru a vedea substanţele misterioase din care este făcută 2) Jucăriile trebue să fie simple, ba chiar, dacă se poate, să nu aibă nici o semnificaţie proprie. Copilul trăieşte mult mai mult în lumea visului decât în a realităţii. Dacă jucăria are un înţeles precis, cu cât este mai precis, cu atât imaginaţia copilului este mai stingherită. E înmărmuritor ce poate scoate închipuirea sa dintr’o bucată simplă de băţ, ce poate broda invenţia sa inepuizabilă pe un fragment, fără înţeles, din cine ştie ce obiect care, el, însemna ceva. De îndată ce un lucru are o întrebuinţare anumită, cu cât o jucărie este mai „specializată“ Citiţi continuarea in vag. ll-a. de D. I. Suchianu