Adevěrul, martie 1923 (Anul 36, nr. 11969-11999)
1923-03-22 / nr. 11990
«mi xzxn. Ho: 1 isflo lTnT wemprarn In fcafe am 2 Lei exemplarul In străinătate Joi 22 Martie 1921 AdevBFul » aUIj V 1* Jk WliJBs fondatori / AL- v- BELDIMAN 1888-1897 FO AIOH \ CONST. MILLE 1897—1920 Camera a luat In consideraţie procetul de Constitute, cu sgomote și parfumuri turburătoare». la aşa Constituţie, aşa „considerafie”! Luarea în considerare Majorităţile au votat în ambele corpuri legiuitoare, luarea în considerare a proiectului de Constituţie. Dacă opoziţia nu a participat la vot, toată ţara, toată lumea ştie, că ea e contra acestui proiect. E deci o nouă încercare de a falsifica adevărul, când prin presa oficioasă se vorbeşte de patru sau de cinci voturi contra. Chiar şi pentru o lege ordinară, atmosfera în care e votată, primirea ce i-o face opinia publică, sunt de o deosebită importanţă, dar încă pentru o lege fundamentală, pentru o Constituţiune ? Şi acum considere oricine cum a fost luată în consideration e Constituţia României Mari! Ea nu a fost discutată în mod serios nici chiar de membrii majorităţei, după ce nu se găsise printre dânşii un om de seamă care să primească rolul de raportor. Nici chiar şeful guvernului nu a găsit cu cale să-i consacre un mare discurs. Asemenea discursuri sunt necesare într’un Parlament de oameni Independenţi şi cari judecă prin ei înşişi. Cu o majoritate de porunceală şi la ordin, o expunere menită să convingă şi să învingă ultimele rezistenţe, e inutilă. Faţă cu procedeurile politicianilor din România veche, ne aflăm astfel în progres. In România veche minciuna parlamentară se ascundea sub o comedie parlamentară, care salva aparenţele. Primul ministru a renunţat de astădată şi la obicinuita comedie. Minciuna parlamentară a ieşit în toată goliciunea ei. Şi produs al acestei minciuni netede, va fi Constituţia României Mari, dacă poporul român o va accepta până în cele din urmă, dacă partidele democratice vor dezarma în faţa aşa zisului fapt îndeplinit, dacă miragiul Corupător al puterei, va procura vechilor metode politicianiste adăugite şi revizuite, complici binevoitori. Dar, nici chiar aceasta nuva modifica nimic din trista realitate. Dacă unii ar puteacrede că Constituţia liberală va trăi în virtutea stărei de fapt, le vom răspunde că şi opoziţia şi protestul contra ei, sunt o stare de fapt şi că şi această stare de fapt va trebui să dăinuiască, până când cealaltă va fi înlăturată, până când adică se va realiza o cinstită stare de drept. Chiar dacă prin imposibil partidele democratice ar renunţa Intr’o zi la lupta contra acestei Constituţii care răpeşte românilor din România mare, chiar şi din drepturile pe cari le-au avut în cea mică şi cea veche, democraţia însăşi, nu va putea renunţa la dânsa. Lupta aceasta va fi grea şi îndelungată poate, dar ea nu se poate sfârşi decât cu biruinţa dreptului şi legalităţei. Guvernul liberal, nu opoziţia, a creat de fapt o stare revoluţionară. A suprimat vechea Constituţie, a numit un Parlament în loc să lase să fie ales şi vrea să impute o Constitute împotriva tuturor. Tot aşa de bine putea să octroleze Constituţia, fără a mai recurge la această comedie, pe care, după cum am arătat mai sus, nici nu a putut-o duce până la capăt. Procedarea sa e incontestabil revoluţionară şi o asemenea procedare crează o stare revoluţionară. Ciocnirile destradă, cu împuşcături şi incendii şi baricade, nu suntnumai decât necesare pentru a indica existenţa unei revoluţiuni. Ele sunt numai Incidente la cari poate duce o revoluţiune. Dar, esenţialul unei revoluţiuni este eşirea din legalitate a unora şi lupta altora pentru reintrarea într’o nouă stare legală şi nu întotdeauna guvernele au în aceste cazuri rolul păzitorilor legalităţei. Ne găsim acum într-o asemenea ciocnire şi luarea în considerare a Constituţiei, ba chiar votarea ei, nu va însemna sfârşitul sau punctul culminant al unei revoluţiuni, ci, din contra, punctul de pornire al ei. De aceia când auzim pe unii liberali lăudându-se că Constituţia seva vota şi va fi impusă, nu putem decât regreta inconştienţa lor. Câ voi vota Constituţia, se poate, că vor încerca s’o impute, iarăşi se ■ poate. In momentul acesta au forţa brutală pentru a o face. Dar, nu există exemplu în istorie ca o Constituţie impusă cu forţa să fi dăinuit. De aceia avem convingerea că votarea şi impunerea Constituţiei, vor fi punctul de pornire al unor lupte, al căror sfârşit nu poate fi decât întronarea legalităţei, dar cu privire la care nimeni nu poate spune în ce forme se va îndeplini. In ajutorulStory Ediţia D-a a lucrării d-lui Em.Socor : .Plagiatul d-lui A. C. Cuza“, a fost primită cu interes de toţi aceia cari ţineau să cerceteze lucrurile. Nu este nevoe să ai cunoştinţe speciale pentru a pricepe lucrurile. In broşura d-lui Socor sunt trecute pe două coloane, textul autorului şi textele plagiate. Citeşti, şi te convingi. Dacă eşti neîncrezător, îţi procuri cărţile din cari s’a comis furtul — sau măcar una din ele — şi te convingi pe deplin. Apariţia cărţii d-lui Sopor displace însă fireşte d-lui Al- Caza, şi acelora cari vor sâ-l susţie cu ori-ce preţ. Vorbind despre partea d-lui Sopor. Patria organid oficios al partidului naţional spune : „Priman la redacţie — nu ştim cu ce scop ne-a trimis-o autorul — o carte despre pretinsul plagiat al d-lui A. C. Cuza“. D. redactor nu ştie în ce scop i s’a trimis cartea. Totuşi lucrul nu-i prea greu de înţeles. Autorul i-a trimis cartea pentru ca d. redactor s’o citească. După ce o va citi, d-sa nu va mai putea spune că „pretinsul plagiat este o mistificare, o calomnie și o tentativă de discreditare a valorilor noastre naționale“. D. Socor nu comentează ideile originale ale d-lui Cuiza- D-sa arată, negru pe alb, că sute de pagini din cartea „învăţatului uiversitar“ sunt cuvânt pur şi simplu, din autori străini. Aci nu-i chestie de discuţii, de teorii. Este un obiect, pe care-l veziîacă te uiţi la el. Patria închide ochii şi spune : — Obiectul nu există, căci eu nu vreau să mă uit la el..D. A. C. Cuza are o singură originalitate : perseverența în a vedea pretutindeni comploturi jidoveşti. D-sa a declarat în public că d. Vaida a semnat pacea, fiind cumpărat de jidani. Aceasta este în adevăr, o idee originală. Nimeni n’a acuzat pe d. Cuza că ar fi plagiat-o de undeva. Pentru această teorie Patria e în drept să-l proclame om mare. Pentru celelalte nu. D. G. Sincerus Un pas înapoi Guvernul face concesii la chestia presei După ce guvernul a impus cu toroipanul luarea în consideraţie a Constituţiei, a Început şi el să simtă că trebuie să ţie seamă de iritaţia şi nemulţumirea opiniei publice. S’a decis deci să modifice unele din dispoziţiile Constituţiei, după ce a apărat ca Intangibil fiecare fotă dintr’insa. Intre altele vroieşte să modifice şi articolul privitor la presă. In locul enumărărei delictelor cari trebuiau să meargă înaintea tribunalelor ordinare, vroieşte să puie acum o singură dispoziţie. Înaintea acestor tribunale vor merge numai „calomniile cari privesc viaţa privată şi cinstea morală a omenilor, precum şi îndemnurile directe la rebeliune. Delictele cari privesc acţiunile publice vor răsniune la juraţi“. Mărturisim că la prima vedere, restricţiunea aceasta ar părea un câtştig considerabil, acceptabil, în favoarea libertăţei presei. Presa nu vroieşte doar impunitatea, cum insinuiază unii. Ea nu vroieşte nici să acopere pe calomniatori. De altfel cele mai grozave calomnii se găsesc nu in presa independentă, ci in presa de partid, in special in presa liberală, care mereu vorbeşte de nevoia de a înfrâna calomnia. Dar, când considerăm mai deaproape nuanţa subtilă pe care vroieşte s’o introducă guvernul intre calomniile privitoare la viaţa privată şi cele privitoare la acţiunea publică, ne dăm seamă că ea nu poate fi decât păgubitoare libertăţei presei. Cine nu ştie cât este de greu să faci o asemenea deosebire? Cine nu-şi dă seama că cu moravurile de la noi, in caz de îndoială, articolul nu va fi Interpretat în favoarea ziaristului el in cea a omului de stat? Cine nu ştie ce va putea face la noi un politician care are puterea in mână, când va 11 să se decidă dacă o acuzaţiune adusă lui, priveşte acţiunea lui publică sau viaţa lui privată? Iată de ce libertatea presei nu poate fi garantată, dacă delictele de presă nu se deferă toate curaţilor. Ori şi ce altă formulă, egalează cu o Încercare de a răpi cu o mână colace se dă cu alta, da a anula printr’un aliniat, proclamarea principiului din fruntea articolului respectiv. NA ZBATII Apa Apa e un lichid constituit din hidrogen şi oxigen (fi* 0) care, in alte părţi ale globului, se utilizează la următoarele operaţii: a) la spălat ; b) la băut; c) la stinsul incendiilor. In România numitul lichid e cu totul prohibit pentru asemenea operaţii, fiindcă e cu desăvârşire rezervat marelui stat major al armatei, pentru a fi întrebuinţat la votarea constituţiei! înţelepciunea Românului a ştiut să califice din moşi-strămoşi asemenea necesităţi strategice. De aceea, se şi zice la noi: „a luat apă la galoşi“, sau: ,„ s’a suit apa la cap“, sau: „astari apă chioară“, etc. Şi, slavă Domnului , puţine guverne care să fi luat atâta „apă la galoşi“, atâta „apâ la cap“ şi să fi debitat atâtea discursuri ce sunt „apă chioară“. ...Cu atâta apă, de ce vă miraţi că au vrut să înece opoziţia ? Elx. Constituite cu scandal Ne făcusem iluzia că pactul nostru fundamental cel trou avea să ne vie cu surle şi timbale, cu îmbrăţişări şi cu cântece, în mijlocul unei armonii şi veselii generale, în fine ca o sărbătoare naţională. Sgomotul vedem că nu-i lipseşte dare de fluere, de huidueli şi de scrăşniri de dinţi, iar pumnul, baioneta, pompele cu apă, arestările şi bătăile din locul celorlalte pe care ni le închipuisem că vor fi şi tocmai acelea nu sunt. Se poate totuşi să fie a bine. In adevăr actuala Constituţie, sub care am dus-o atâta vreme şi sub care am pus jaloanele României de azi— fără de o Constituţie liberală nici n’am fi ajuns aci — îşi dă duhul într’o groapă fioroasă, neagră şi adâncă în care ne-au aruncat vechile partide pe care n’am ştiut şi n- am putut să le înlăturăm din viaţa publică şi dela cârma statului, actuala Constituţie zic ni s’a dat şi am primit-o ca pe un dar, în linişte, în ul la care, ne-a dus ___, în afară de întregirea neamului, a fost dezastruos. Ea ne părăseşte într’un haos material, moral şi chiar intelectual care ne ţine, şi cine ştie cât încă ne va ţine, în cea mai grea cumpănă. . Prin contrast măcar, nădăjduim că Constituţia cea nouă, atât de reacţionară, trezind in sfârşit virtutea cetăţenească adormită, va avea ca rezultat să scoată la iveală bărbăţia neamului acestuia. Era se vede nevoe de dânsa ca să ne desmeticim, şi pare că o facem. Cetăţenii vor avea după votarea ei, două preocupări vă şi grave care nu-i vor mai lăsa să recadă în letargie, de a da zi cu zi piept împotriva ei şi de a o preface în scurtă vreme întruna liberală şi democratică. E o luptă care ne va forma şi ne va oţola sau cel puţin ne va aşeza la locul pe care-l merităm dacă prin imposibil nu vom fi în stare să fim, un popor dârz, cu voinţă şi cu înţelegere a vremurilor. E cu putinţă ca un regim franc reacţionar în locul cehii bizantin şi fanariot pe care l-am îndurat timp de 60 de ani, să fi reuşit a ne forma mai bine. Constituţia cea nouă, cea cu scandal, va fi astfel menită să ne facă în viitor educaţia care ne-a lipsit în trecut, poate fiindcă dormeam sub una bună, iar de aci înainte ne vom trezi sub usturimile celei ce ni se pregăteşte.index TELEFOANELE NOASTRE Direcţia 57/72 Centrala 6 67 şi 46/70 Secretariatul 24/73 Administraţia 7/69 Provincia 10/66 ,u Cronica muzicali de SC. COCORăiC. Concertele simfonice dirijate de d-l Henri Morin • Graţie prezenţei la pupitrul Filarmonicei a d-lui H. Morin, publicul nostru a avut ocazie să audă pentru prima oară, în toamna anului 1921, mai multe opere ale Şcoalei moderne franceze, între cari Wallenstein şi Istar de Vincent d’Indy şi Daniis şi Cioc de Ravel. Rechemat de d. Georgescu, d. Morin, care duce o întinsă propagandă pentru muzica patriei sale şi a făcut cunoscut până şi brazilienilor, la Rio-de-Janeiro, ultimele lucrări scrise de Ravel, Dukas, Debussy, ş. a., anunţase şi de rândul acesta o serie de lucrări noi pentru auditorii bucureşteni. Cum însă nu i s’a putut acorda numărul de repetiţii necesar pentru punerea la punct a tuturor bucăţilor, a fost silit, modificând programele, să execute mai puţine pagini noui şi să înlocuiască altele cu opere mai dinainte cunoscute de orchestră. Programele celor două şedinţe care s’au dat cu concursul foarte talentatului maestru, au rămas cu toate acestea deosebit de interesante şi au prezintat şi patru prime audiţiuni : La, Péri de Dukas, La Valse de Ravel, la primul concert, La tragédie de Balomé de Florent Schmitt şi un intermediu simfonic din opera Le meneux de louves de Jean Poneigh, la al doilea. La Péti e un poem coreografic, scris de autorul operei Ariana şi Barbă albastră, Simfoniei în do major şi amuzantului Ucenic vrăjitor, pentru reprezentaţiile la Paris ale baletului rus. Subiectul, poetic, e extras din legendele persane. Iskender, cutreerândîntreg Iranul în căutarea floarei nemurirei, întâlneşte la pragul palatului lui Ormuzd o zână care doarme, ţinând floarea în mână. Răpeşte talismanul fără s’o deştepte. Fără floare însă zâna (la peri) nu se mai poate reîntoarce în cer. Disperată, ca să-şi recapete talismanul, joacă în faţa lui Iskender un danţ atât de atrăgător, atât de elocvent, încât acesta i-l redă. Ziua se face nevăzută răpind însă şi dragostea eroului, care întrevede cu bucurie apropiatul său sfârşit, ce-l va Înălţa la cer lângă acea pe care o iubeşte. Partiţiunea lui Dukas, dintre toate lucrările noi prezentate de d. Morin cea mai magistral tratată, e admirabilă atât ca structură muzicală, cât şi ca instrumentaţie. Temele melodice întrebuinţate, nici decum banale d’almintreli, le-am fi dorit totuşi mai sensuale şi mai pitoreşti. Un Bala Kirev, un Rimsky-Korsakoff, ar fi fost desigur mai evocatori, mai personali, în zugrăvirea unei acţiuni ca aceasta. Meşteşugită dezvoltare a acestor teme însă, bogăţia unei instrumentaţii strălucite fără a fi prea încărcată, planul ingenios al ansamblului, fac din această bucată aproape o capodoperă simfonică. La Vaise a lui Ravel e o mică poemă coreografică scrisă în 1918. E un fel de omagiu adus valsurilor vieneze, încare tema, graţioasă, e înecată de un exces de complicaţii orchestrale, împerecherile neaşteptate de timbre, armonizarea ultramodernă constitue aci o stranie diformare a gingăşiei şi simplicitatea adevăratului vals vienez. Ascultând La Vaise, te apucă un dor să auzi, la concertul simfonic chiar şi aşa cum a fost scrisă, adorabila „Dunăre albastră“ a bătrânului J. Strauss, pe care de altfel a şi condus-o Weingartner la unul din concertele dirijate de dânsul la Leipzig. Avea dreptate Wagner când spunea: „un simplu vals de Strauss Întrece prin graţie, fineţă, prin simţul său realmente muzical, cea mai mare parte din lucrările de fabricaţie străină laborios confecţionate”. Programa concertului Intâiu se complecta cu simfonia fantastică a lui Berlioz, document biografic impresionant şi una din operile cele mai originale din câte s’au scris, operă d’altmintre şi prea bine cunoscută şi asupra căreia, din lipsă de spaţiu, trebue să mă mărginesc a spune că, bine secondat de orchestră, d. H. Morin m i-a dat o interpretare vibrantă, plină de nerv. Prodigiosul Marş spre supliciu, un fel de Scherzo diabolic al simfoniei, a fost bisat. Dintre cele două lucrări noui executate la al doilea concert, e interesantă numai Tragedia Salomeei, inspirată lui Florent Schmitt de poema cu acelaş nume a lui Robert d’Humiéres. Preludiul descrie, în sonorităţi fluide, terasa palatului lui Irod la asfinţitul soarelui. Curioase accente ale contrafagotului formează legătura între această parte şi Danţul Perleolor, de un ritm impetuos şi de o orchestraţie orbitoare, care-ţi amintesc unele formule ale lui Dukas. Felul de a instrumenta a lui Florent Schmitt e de o nespusă originalitate. Cu mână de maestru întrebuinţează alămurile fără ca să rezulte în forţele cel mai puternic, o sonoritate greoaie. Paginile pe care le-am menţionat precum şi finalul, de un efect zguduitor, sunt părţile cele mai reuşite ale acestei opere, care la concert pare cam lungă, din cauză că prea e lipsită de inspiraţie spontană, de invenţie melodică. Şedinţa ultimă se complecta cu frumoasa şi damatica Uvertură pentru Le Roi ders de Lalo, de-acum clasică şi poemul simfonic Procesiunea nocturnă, In care actualul director al Conservatorului (Citiţi continuare, in pag. II). O şedinţă rău mirositoare Şi o indignare fără teme. La Cameră s’a produs ori un fapt cu totul neuzitat, care arată până la ce grad de exasperare a ajuns lupta parlamentară Fără îndoială, răspândirea de gaze puturoase în incintă nu e un procedeu parlamentar elegant, şi numai faptul că gestul s’a putut produce, dovedeşte câtă dreptate avea d. Vaida, când constata că votarea Constituţiei, aşa aim se face astăzi, e o parodie tristă, lipsită de orice seriozitate. Judecând însă în mod cu totul obiectiv, oricine va recunoaşte că faptul petrecut ori nu distonează prea mult faţă de alte episoade ale luptei din jurul Constituţiei. In orice caz, nu guvernul ar avea îndreptăţirea să se indigneze de incidentul de or, atunci când el însuşi a provocat altele de aceeaşi natură. Nu se poate indigna guvernul care a dus în piaţa Teatrului pompele de incendiu şi le-a îndreptat nu împotriva unei mulţimi de manifestanţi care ar fi voit să înainteze în locuri neîngăduite, ci împotriva unei case particulare. S’a spart fereastra clubului democrat, pentru ca prin spărtură să se infundeze clubul cu apă. Nu e aceasta o adevărată bătae de joc? Şi nu mărturiseşte însuşi „Viitorul“, că s’a săvârşit această batjocură numai pentru a umple de ridicol acţiunea opoziţiei ? Ce mirare atunci că la o încercare de ridicularizare s’a răspuns cu o altă încercare de ridiculizare? Când guvernul recurge la asemenea procedee de luptă, nu el se poate indigna că i se răspunde în acelaş fel. E foarte adevărat că întrebuinţarea gazdei rău mirositoare scoboară nivelul luptelor parlamentare. Dar nici maltratarea şi lovirea deputaţilor opozanţi de către chestori şi de către membrii majorităţii nu, sunt menite a ridiacest nivel. Să nu se uite, în aceea de eri s’a petrecut și desfaltaseră, bătuţi ,de către membrii majorităţei un “deputat şi un senator din opoziţie. Şi când majoritatea are atitudinea pe care o are, când deputaţii naţionalişti ardeleni sunt ridiculizaţi în mod nedemn pentru felul cum vorbesc românește, când d-lui Maniiu i se strigă mereu „Gyula“ și e trimis „la Budapesta“, nu trebue să se mire nimeni că lupta ia forma neuzitată pe care a luat-o. Rp. Legea ultimului moment - E foarte ciudată — şi e foarte suspectă — voinţa, meşteşugit ascunse, cu care d. ministru al justiţiei ţine să prezinte parlamentului legea chiriilor în cel dinurmă, moment îngăduit de expirarea celei vechi. D. Florescu, care s’a arătat aşa de activ, aşa de neobosit, aşa de pasionat, pentru pregătirea şi votarea unei legi de interes ceva mai restrâns; legea advocaţilor— cari, orice s ar zice, nu sunt clasa cea mai obijduitâ din această ţară!... — d. Florescu e foarte lent, lenevos şi încetinel când e vorba de o lege ce interesează aşa de adânc ordinea socială şi morală a statului. Deşi de un an de zile presa şi opinia publică cer statornic guvernului fixarea din vreme a orânduirii locuinţelor, orânduire pe care capriciul bizar al legiuitorului o lasă mereu în jocul liber al conflictelor şi disputelor periculoase, e d. Jean Th. Florescu s’a îndărătnicit să surâdâ drăgăstos şi să n’audâ... Suntem la sfârşitul sesiunei parlamentare şi la expirarea contractelor în curs.’ Aflăm că de-abia acum, in sfârşit, ministrul justiţiei a sesizat pe colegii săi de intenţiile sale asupra nouei legi a chiriilor. Fireşte, bazele şi inovaţiile acestui proect vor rămâne o taină bine păzită până in ziua când din pricina... lipsei de timp, legea va fi adusă grabnic într’un sfârşit de şedinţă, pentru a fi votată într’o noapte de plictiseală parlamentară... Metoda — fiindcă repeţirea faptelor arată că e la mijloc o adevărată Ce-ar pierde legi el ar fi din vreme cunoscute, cercetate, discutate și limpezite? Dch- Scrisoare deschisă Domnului Constantin G. Dissescu, fost ministru, profesor universitar, etc. Die VASILE DUMITROPOL Istoria este testamentul lăsat de strămoşi strănepoţilor ca să le slujească de tâlmaci vremei de faţă şi de povăţuire vreunei viitoare. MIHAIL KOGALNICEANU Am citit de două-trei ori proectul de Constituţiune întocmit de tine cu graţiosul concurs al d-lui Dimitrie I. Ioaniţescu, deputat, profesor de geografie, secretar al cercului de studii al partidului naţional liberal. (A nu se confunda cu d. D. R. Ioaniţescu, avocat, profesor la şcoala de înalte Studii Comerciale, fost vice-preşedinte al Camerei, fost membru la decedatul partid al poporului, etc.). Credeam, păcătosul de mine, că, după 57 ani de Constituţie belgiană, o să avem în sfârşit o Constituţie românească, cu inspiraţiuni din trecutul nostru şi potrivită cu geniul rasei noastre. Amar m’am înşelat. Constituţia ta este tot vechea Constituţie din 1866 cu nişte adause foarte puţin fericite. Din citirea acestui proect de Constituţie m’am convins că nu cunoşti nici istoria ţării, nici vechile ei datini şi obiceiuri, isvorul cel mai curat şi cel mai sănătos al legilor scrise ale oricărui popor. M’am mai convins că nu cunoşti nici măcar istoria Constituţiunei dela 1866.* * * Şi acum ascultă: Vodă Cuza, cum se ştie, a fost detronat în noaptea de 11 Februarie 1866 de către coaliţia ambelor partide politice de atunci, liberalii şi conservatorii (roşii şi albii). Locotenenta Domnească, care, după abdicarea lui Cuza-Vodă a luat în mâinile sale frânele puterei, se compunea din Lascar Catarg (conservator), colonel Nicolae Haralamb (atunci fără culoare politică) şi generalul Nicolae Golescu (liberal). Cei trei locotenenţi domneşti şi-au ales ca_____ Sor pe Petre Carp, care a primit postul, dar n’a voit să primească nici un fel de retribuţiune (a se vedea „Monitorul Oficial“ No. 39 din 1865). In guvern au intrat: Ion Ghica, prim-ministru, cu portofoliul externelor ; prinţul Dimitrie Chiba, la interne ; Ion C. Cantacuzino, la justiţie ; C. A. Rosetti, la culte şi instrucţia publică; Petre Mavrogheni la finanţe ; Dimitrie Sturdza (pe atunci conservator), la lucrările publice ; şi, in sfârşit, maiorul Dimitrie Leca la război („Monitorul Oficial“ No. 33 din 1866). A doua zi Camera şi Senatul au proclamat Domn şi stăpânitor al ţării pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei sub numele de Filip I („Monitorul Oficial“ No. 34 din 13/25 Februarie 1866). Acesta neacceptând tronul, Locotenenţa Domnească a însărcinat pe Ion Brătianu (bătrânul, cel mare), ca să meargă în Germania, spre a decide pe prinţul Carol de Hohenzollern să primească tronul României (Xenopolu, istoria partidelor politice, pag. 472). Cele petrecute la Bucureşti, n’au fost pe placul nici al Sultanului nici al împăratului Napoleon al III-lea. Pentru potolirea lucrurilor, Locotenenţa Domnească a trimis la Constantinopol o misiune compusă din Manolache Costache, Gheorghe Costaforu şi Alexandru Golescu (Arăpilă). La Paris s-au dus Vasile Boerescu, Ludovic Steege şi Scarlat Fftlooiami. Toţi aceştia au plecat la drum greu şi lung fără retribuţii şi nici parale de drum din partea Locotenentei Domneşti. Cum vezi, dragul meu, pe vremea aia, la 1866, stâlpii ţării nu umblau cu limba scoasă, ca cel de azi, după retribuţii şi tantieme şi etc. etc. La 10/13 Martie 1968, Locotenenţa Domnească a disolvşi ambele Corpuri Legiuitoare şi a convocat pentru finele luntei Iul (Citiţi continuarea In pig. II-a) Lupta contra Constitui*!! Un grup de manifestanţi indreptindu-se spre Calea Victoriei