Adevěrul, iunie 1923 (Anul 36, nr. 12059-12088)
1923-06-01 / nr. 12059
Anul XXXVI. Ho. 12059 1 lea emplanul in leala tara 2 Lei exemplarul in străinătate Vineri 1 lunie 1923 Adeveriri FON DATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Adevăratul naţionalism Concepţia (Malorga Ligei cultural® şi Congresul Ligei culturale s’a închis după două zile de desbateri rodnice, deasupra cărora a planat tot timpul un spirit de largă înţelegere a vremurilor noui cari s’au deschis pentru ţara noastră. S’au luat hotărâri însemnate, s’a trasat un fericit plan de activitate viitoare. Dar ceea ce rămâne de reţinut mai presus de toate din dezbaterile acestui congres şi faptul care-i dă o semnificaţie specială, e admirabila declaraţie a d-lui N. Iorga cu privire la felul cum trebue înţeles naţionalismul, declaraţie care a fost însuşită de congres în textul şi în spiritul ei. Formulându-şi declaraţia aşa cum a formulat-o, d. Iorga a făcut o mare faptă cetăţenească. In confuzia care domneşte astăzi la noi cu privire la problema minorităţilor etnice, în mijlocul dezorientări celor mai mulţi, în vălmăşagul de patimi stârnite de comentatorii urilor, şi ai dezbinărilor lăuntrice, glasul savantului profesor s’a ridicat curajos şi clar, formulând lapidar şi limpede doctrina adevăratului naţionalism, trasând linia de convinge împotrivirea ignoranţei imbecile şi va ajunge să dicteze şi linia de conduită a guvernanţilor. Lucrând în această direcţie, Liga culturală îşi dă un rost naţional tot aşa de însemnat ca acela pe care l’a avut înainte de războiu. Căci marea datorie a ceasului actual e de a îndruma spiritul public şi politica de stat într’o direcţie care să ducă la consolidarea statului prin solidarizarea tuturor elementelor cari îl constituesc. Iar această solidarizare nu s’ar putea obţine decât printr’o politică largă, de înţelegere şi de respect pentru drepturile celor de altă limbă sau religie. Progresul trebue căutat nu pe căile sterile ale urei şi aleprigonirilor, ci pe calea largă şi sănătoasă a emulaţiei şi a integrărilor proprii. Principiile naţionalismului înţeles în felul acesta pot duce la pace lăuntrică, la armonie, la consolidarea şi întărirea statului. Iată de ce spuneam că declaraţia d-lui Iorga la congresul Ligei culturale constitue o mare faptă cetăţenească. flslasfelde «î„rS1î a c»lomatului românesc faţă de celelalte rase conlocuitoare. D. Iorga a vorbit astfel nu numai pentru Liga culturală, la baza activităţii căreia a aşezat o doctrină. D-sa a vorbit şi pentru partidele politice, cărora le-a indicat singura politică de stat posibilă faţă de minorităţile etnice. A vorbit şi pentru toţi cetăţenii acestei ţări, dându-le o concepţie în conformitate cu interesele superioare ale stabilui român. * * * D. N. Iorga e un naţionalist, în înţelesul curat şi nobil al acestui cuvânt. Naţionalismul înseamnă iubire pentru naţia ta, credinţă în Virtuţile ei, devotament pentru propăşirea şi înălţarea ei. , Dar iubirea pentru naţia ta nu cere ura împotriva altor naţiuni. Dimpotrivă. In doctrina adevăratului naţionalism, o viitoare federaţie frăţească a popoarelor nici nu e concepută decât ca o federaţie a naţiunilor integrate în ele înşile. Naţiunea e cadrul firesc de desvoltare şi de potenţiare a însuşirilor oricărui popor. Dar desvoltarea unui popor, nu implică stânjenirea desvoltărei altuia. Căci, spune d. Iorga, tr. crede într’o naţiune, a ta, a recunoaşte altele care nu sânt ale tale, a le recunoaşte în tot ce le formează: rasă, limbă, cultură, amintiri, a te feri de a le jigni în vreunul din aceste elemente, a te bucura chiar de existenţa şi de desvoltarea lor, fiindcă statul naţional nu-şi poate afla locul decât într’o lume organizată naţional, şi caracterele unui neam nu ies la iveală decât într’un cadru naţional el însuşi“. Iubeşte deci naţia ta, dar nu urî şi nu prigoni pe alta, căci desvoltarea unui popor atârnă de posibilităţile lui proprii, nu de negarea altora. „Orice nafie — adaogă d. Iorga !— are posibilităţi nesfârşite de a se întinde în propria ei fiinţă, în propria ei vitalitate, în propriile ei virtuţi. Progresele ei stau în prisosul dinăuntru, nu in strâmtoarea din afără. Un popor care atentează la vitalitatea altuia pentru a trăi, se dezonorează pe sine". Nobile şi generoase aforisme, din Cari decurg preţioase învăţăminte pentru politica de stat. Oamenii politici ar trebui să le mediteze profund şi să se pătrundă de ele în toată activitatea lor dar mai ales atunci când sânt chemaţi la postul de conducere şi de răspundere. In România veche nu se putea vorbi la noi de o politică de naţionalităţi. Astăzi problema se pune, şi ea cere neapărat o politică la baza căreia să stea o concepţie modernă, ca aceea expusă de d. Iorga De altminteri, concepţia aceasta nee impusă şi de experienţa tristă făcută de Austria şi de Ungaria cari au căutat soluţia problemei naţionalităţii lor pe căile negaţiunei şile silniciei. #* ★ Congresul Ligei culturale primind concepţia d-lui Iorga despre naţionalism, urmează ca activitatea ei să se desfăşoare în cadrul, acestei concepţii. Faptul e cu deosebire important. De la el poate porni acea reacţiune atât de necesară care să clarifice minţile, să lămurească problema naţionalităţilor, să infiltreze în sufletele tuturor românilor credinţa în neamul lor dar şi respectul datorit fiinţei şi drepturilor celorlalte naţii conlocuitoare. Cultivată şi propagată această concepţie a bunului simţ, a adevărului şi a civilizaţiei, va sfârşi în cele din urmă prin a în NAZBATII SVujloc sigur" Viitorul“ de-aseară are un articol în care se ocupă de „călătoriile în imaginaţie“. Foarte bună idee! E singurul mijloc de locomoţiune recomandabil din câte ne oferă administraţia publică. Grija guvernului de a ni-l oferi cu deosebire, dovedeşte o inimă bună şi o atenţie patriotică pentru destinele neamului. „Călătoriile în imaginaţie“, — iată singuriie pe cari bunul nostru guvern ni le-a garantat pentru sezonul repauzului. ...Numai că ne e frică , ne e frică, văzând că şi de ele se preocupă guvernul , ca nu cumva să pătrundă şi acolo patrioticile cointeresări cari fac, bunăoară, călătoriile la Călimăneşti şi Tekirghiol mai anevoioase ca un voiaj în lună. Onorate guvern, 'te implorăm nu te mai ocupa de călătoriile in imaginaţie, — cel puţin vara asta!... 1 KIX funchetă”, dar him la făcut! Oficiosul guvernului de aseară şi-a perdut continental In ceeaşi pagină, sub aceeaşi rubrică, se anunţă, cu cele mai groase litere, hotărârea guvernului de a ordona o anchetă severă pentru pedepsirea asasinilor învăţătorului basarabean Iordanoîf, odată cu înşiruirea a trei coloană de pledoarie pentru apărarea ucigaşilor! Şi aceiaşi atitudine oscilantă între clitism şi bătaie de joc a avut-o şi d. ministru de interne la Senat unde, răspunzând d-lui Costăchescu, s’a ostenit să arate cu „documentele“ trimise de înşişi ucigaşii, că cel asasinat era un bolşevic înfricoşător şi că a încercat să fugă. Ancheta se va face, totuş. Se va face, deşi e evident, guvernul e convins că foarte bine s'a procedat Dintre anchetatori face parte şişeful poliţiei militare, subalternul direct al d-lui general Popovich înţelegeţi ce u putem aştepta de la o asemenea anchetă. De ce a refuzat guvernul cercetarea parlamentară propusă? Ce stare specială, excepţională, e în Basarabia de nu e posibilă acolo o anchetă parlamentară când guverne în plin război au admis-o asupra frontului de luptă? Ştim de până acum ce se va „constata“: că nenorocitul Iordanoîf a încercat să fugă. Crede guvernul că va găsi în lumea întreagă pe cineva destul de imbooit ca să creadă că un om ca Iordanoîf care ştia din cele scrise mereu de ziare ce intenţii îl escortează, ar fi avut nebunia să încere să fugă ? Basarabia rămâne tara supliciilor, singura colonie din lume în care civilizaţia europeană nu poate interveni pentru a scăpa pe oameni de viciul unor dementi ai crimei. Dch tism m I I —1 1 ' — fecieispl şi chestia reparsliilor Berlin 30. (Rador). — Reichstagul se va întruni la 5 iunie. Azi a avut loc sub preşedinţia cancelarului o consfătuire a comisiei pentru afacerile externe cu privire la situaţia politică a Germaniei. Cancelarul a primit ori pe reprezentanţii proprietarilor agricoli cari au declarat că sunt dispuși să ajute guvernul pentru rezolvarea chestiunii reparațiunilor. Marea greva din Ruhr C revoluţi© comunistă stană milioane de grevişti Situaţiunea din Ruhr a luat o întorsătură pe cât de gravă, pe atât de neaşteptată. Acţiunea pe care o vroia guvernul din Berlin contra ocupaţiunei, trebuia să fie o acţiune pasivă. Pe cât posibil, fără a servi ocupantului, lucrătorii trebuiau să lucreze, să menite viaţa economică a regiunei. Socoteala aceasta însă a fost făcută fără comunişti. Profitând de faptul că blocarea provinciei şi deprecierea formidabilă a mareei, au scumpit enorm viaţa, comuniştii consolidaţi în urma congresului pe care l-au ţinut acum de curând la Berlin, şi organizaţi în centurii, au pornit pe deoparte lupta contra burgheziei, a comerţului şi cartierelor bogate, iar pe de alta au provocat greva, care unde n’a putut prinde prin îndemnuri verbale, a prins cu forţa. Astfel încă de Sâmbătă în întreaga regiune a Ruhrului, lucrul încetase aproape în toate minele. Două milioane de lucrători mineri erau în grevă. La dânşii se adaogă în număr tot mai mare, lucrătorii din uzinele metalurgice. E una din cele mai formidabile greve, ce s’au văme proclamarea republicei muncitoreşti. După ce la Congresul din Berlin disensiunile din sânul partidului comunist au fost aplanate, „Die rote Fahne“, ziarul partidului, scria : „Comitetul central este conştient că clasa muncitoare germană, şi internaţională, merge spre cele mai mari furtuni. In Germania prima etapă pozitivă trebue să consiste în lupta pentru guvernul revoluţionar a muncitorilor care, va pune bogăţiile reale sub un control muncitoresc, care va dezarma fascismul şi va înarma clasa muncitoare. Frontul rezistenţei burgheze contra lui Poincaré s'a prăbuşit. Proletariatul va continua lupta contra lui Poincaré şi contra burgheziei germane, în acelaş timp, şi din toate puterile sale. Dar el va transporta acum principalul său efort înăuntru, contra burgheziei germane“. Odată cu acest avertisment a început organizarea centuriilor de muncitori, compuse din lucrătorii din toate partidele. Aceste centurii au făcut lovitura revoluţionară din Ruhr. * * * Ce va urma nu se poate şti încă şi din Moscova. „Le Temps“ afirmă chiar că guvernul german ştia că de acolo au fost puşi la dispoziţia partidului comunist german pentru scopuri de prolpntandă, 20 milioane de franci elveţieni. Ziarul franci afirmă chiar că guvernul Cuno, nu ar fi întreprins nimic pentru a preveni greva, căci ar fi avut unele mijloace în acest scop. Astfel , sporirea subvenţiei ce plăteşte industriaşilor, pentru ca aceştia să poată mări salariile ; controlul preţului alimentelor, furnizate în cea mai mare parte de Reich din teritoriul neocupat. Scopul urmărit ar fi ca răscoalele din Ruhr să impresioneze guvernul englez conservator al d-lui Baldwin şi să-l determine a stărui la Paris pentru o aranjare a chestiunei reparaţiunilor. Dacă în această din urmă supoziţie poate fi ceva adevărat, nu credem însă că guvernul Cuno să fi lucrat în mod conştient la izbucnirea răscoalei comuniste şi a grevei generale în Ruhr. Riscul era prea mare, căci focul aprins nu era lesne de stins. Chiar acum se anunţă că a trecut dincolo de zona de ocupaţiune. Mai exact este ca propaganda foarte activa comunistă, a găsit un teren extrem de propice, pentru că, după cum constată tot „Le Temps“, lucrătorului din Ruhr îi este foame. Asta explică totul. Greva şi răscoala comunistă din Ruhr, oricinele-ar fi plămădit, sunt însă un incendiu în centrul Europei, ale cărui consecințe ar putea fi extrem de grave pentru tot continentul. Z,Ul VICUUald. * # Cererile imediate ale grevei, cele puse înainte de comunişti, sunt de ordin economic. Sunt cereri privitoare la sporirea salariilor. Dar este evident prin faptul că pretutindeni comuniştii caută să puie mâna pe autorităţi şi pe alocarea au convenit chiar cu acestea ca să facă ei poliţia pentru a preveni excesele plebei, că greva urmăreşte un scop politic şi anu¥ situaţia merge agravându-se. După cele din Paris ar fi intervenit oarecare calm. Fapt este în tot cazul, că autorităţile germane din Ruhr nu dispun de forţe pentru a rezista răscoalei şi că împotriva ei stau numai gărzile cetăţeneşti de autoprotecţiune, aşa zisul Selbstschutz. Trupele de ocupaţiune nu se amestecă în conflictul acesta sângeros. Ele se ţin deoparte. întreaga acţiune comunistă pare a fi izbucnit după îndemnuri venite Reacfiunea.[Primejdia europeana Congresul socialist a tratat pe larg chestia aceasta a revenirei la putere, mai pretutindeni în Europa, reactiunii negre asa cum nu o mai cunoscusem de dinainte de 1948. In Italia e vorba pur si simplu de suprimarea votului universal prin lege, fapt la care noi am ajuns deja pe căile extralegale, fără să se fi dat acestui biet vot universal nici măcar un singur prilej ca să se exercite pe deplin. Congresiștii din Hamburg au exprimat teoria că reacționarizmul acesta se va mai accentua încă și va dura. Se poate .Vechiul nostru continent face azi pe glob oficiul petelor negre din soare, care şi ele au un ciclu de 3 ani. Fiind dat că el durează de 4 ani şi i se mai hărăzesc de socialişti alţii de aci înainte, ciclul solar va fi îndeplinit şi pe pământ. După aceia vor reveni lumina şi căldura, necesarmente şi fatalmente. Chestia e dacă perioada luminoasă ne va sosi în mod calm sau în mod vijelios. Nu de alta, dar e o întrebare dacă Europa ar mai putea suferi fără prăbuşire definitivă o mare revoluţie după un mare război care a adus-o la un pas de petre. De-aceia nu-i indiferent că reacţiunea se întinde şi se întăreşte, şi astfel se explică apelul pe care congresul din Hamburg îl adresează muncitorimei şi intelectualilor ca să fie piept primejdiei. Să nădăjduim că el va fi ascultat şi va produce acel rezultat la care năzueşte tot ce mai posedă o fărâmă de minte şi un rest de simţ al realităţii. I. T. libertăţii ? Darea de seamă publicată în ziarul nostru asupra însemnatei lucrări a d-lui Antipa ajunge la o dilemă grozavă din care totuşi va trebui să eşim dacă ţinem să nu pierim înainte de-a ne fi desvoltat măcar , sau libertatea desăvârşită economică, însă cu o perioadă de cumplită scumpete până la îndreptare, sau o serie de stări intermediare care să ne ducă tot acolo dar pe căi lungi, întortochiate şi mai dulci. Pe care s-o alegem ? Mi se pare că dilema nu-i chiar aşa de straşnică după cât pare, ci e rău pusă, adică pusă în mod prea abstract, fără a ţine seamă de condiţiile speciale in cari se află ţara noastră. De aceia îmi voi permite să conchid pentru absoluta libertate, şi iată de ce. Pentru ţările industriale refacerea e mai anevoioasă şi mai lungă, deoarece fabricile şi tot felul de întreprinderi cer investiţiuni colosale şi o pricepere tehnică ce nu se poate căpăta de la o zi la alta, plus braţe numeroase cari nu se pot fabrica după dorinţă. In ţările agricole lucrurile se prezintă altfel. In doi-trei ani glia poate reveni la maximul de rendement, porcii in doi ani, ovinele în trei, bovinele în 5—6. Pădurile stau gata de tăiat, bălţile se pot reface repede şi peştele se înmulţeşte cu mare iuţeală, petrolul izvorăşte pe loc. O perioadă mijlocie de patru ani de suferinţi produse de libertate în prima ei fază ne-ar scoate la liman. Căi ferate să avem numai în ajutor, şi scăparea se vede cu ochii. E greu de-a trece prin farul libertăţii cel dintru început, dar cel puţin drumul e foarte scurt şi perfect sigur. Niţel curat, şi eşim la mal. Index Carnetul nostru N. N. Beldiceanu De multă vreme numele acesta, care odinioară apărea foarte des în mai toate publicaţiile noastre literare mai de seamă, nu mai era întâlnit nicăeri de obişnuiţii cetitori de literatură. Nuvelistul se retrăsese din literatură. II retrăsese cu brutalitate o complectă lovitură a soartei, care-i întunecase mintea şi-l ţintuise pe patul unui sanatoriu din Sibiu. Luni de zile a stat şi s’a chinuit acolo. Şi acum vine ştirea că a murit. Pentru el, poate, o liberare , pentru literatura românească fără îndoială o pierdere. Căci fiul poetului Beldiceanu dela Iaşi, al colaboratorului „Contemporanului“, a fost un scriitor de real talent, deşi soarta lui literară n’a corespuns valorii adevărate a scriitorului. Poate că mai mult decât nuvelele lui, totdeauna bine cugetate şi scrise într’o curată limbă românească, l’a făcut cunoscut marelui public piesa „In întuneric“, jucată acum câţiva ani pe scena Teatrului Naţional. E o dramă posomorită din bezna satelor, influenţată fără îndoială de literatura rusească, dar în care se vădea o anumită tendinţă. Icoana realistă înfăţişată de N. N. Beldiceanu se ridica puternic ca o mustrare aspră la adresa celor ce au lăsat satele într’un asemenea întunerec. Funcţionar la ministerul instrucţiunei publice, Beldiceanu a desfăşurat o bogată activitate pentru propaganda culturală. După război a avut chiar în mod oficial un asemenea rol în Basarabia. Cele ce a văzut însă că se petrece în această provincie sub administraţia militară l’a revoltat peste măsură şi l’a făcut să scrie o serie de articole foarte vehemente în coloanele „Adevărului“, împotriva acestei adtuinistraţii. Cu moartea lui se duce unuil din cei buni, prea puţini din nenorocire pentru ca pierderea unuia să nu fie cu deosebire simţită. M. laţi la Constantinopol de ARH. SCRIBAN Bacalafieri neputincioase Bucureştenii nu ştiu vorba barabaftă, dar gălăţenii şi brăilenii înţeleg prin ea monitoarele turceşti Lufti-Golii şi Hefsl-Roman care s’au înecat la 1877 lângă Brăila. Aici, unde locuesc, la patriarhia ecumenică a Constantinopolului, am neîncetat înainte priveliştea apelor verzi spălăcite ale Cornului de aur, in care turcii au înecat acum 200 de ani pe patriarhul Ciril Lucaris şi acum 100 de ani pe patriarhul Grigorie, după ce mai întâi îl spânzuraseră. Pe luciul acestei ape se odihneşte, dormind în somn greu, toată flota turcească, cea mult întărită odată cu Goeben-ul şi Breslau-l nemţesc, dar care acum nu mai poate nimic. De la ministerul marinei, clădit chiar pe malul acestui braţ de mare, care se desprinde din Bosfor, spre apus, purtând numele de Cornul de aur, şi dealungul malului, apoi, către capătul lui, se înşirue din distanţă în distanţă vasele marinei turceşti. Am numărat ori din vapor 26 astfel de vase, şi multe din ele mari. Dar cum stau fără viaţă, îmi vine să le zic barabaite neputincioase, fiindcă sunt puse la oprelişte de flota aliată, care păzeşte în Bosfor, şi nu le dă voie sa iasă de aici. Chiar în faţa ferestrei mele stau trei barabaite mari, îmbrăcate în oţel, dar amorţite săracele. Mă uit bine la ele, cu ochiul înarmat cu sticle, dar nici urmă de viaţă nu se vede pe punte. Ar zice cineva că sunt icoana împărăţiei turceşti care nu mai mişcă. O fi între ele şi Goebenul nemţesc?... O fi vasul cel cu 3 coşuri care se vede lângă ministerul marinei? Dar nu, elevii şcoalei noastre de marină, cu care m’am întâlnit ori aici, îmi spun că acela a fost luat de francezi. TURCIA „TREZITA” Cu toate acestea cineva ar putea protesta zicând că muţenia flotei turceşti şi înţepenirea ei nu se pot lua drept icoane ale împărăţiei care acum se dezgheaţă. Ce e drept, chiar în preajma vaselor cufundate în somn greul, pe o lăture destul de largă a malului, ca şi cum ar vrea să arate că Turcia trăeşte, se văd tineri care se frământă în sporturi. Şi deşi ei sunt pe malul de dincolo şi ne desparte apa care, şi de ne fi lată ca Dunărea, dar e destul de lată, se aud strigătele lor de zbenguială patriotică.Da, în Constantinopol se văd acum frigurile patriotismului nervos, fie în vasele de escursiune, împodobite cu steaguri, din care se aud cântece şi strigăte de ura fie în şirurile de băieţi care străbat oraşul în mers ţanţoş ostăşesc fie în serbările care se lasă văzute prin desfăşurări publice şi cântece, fie în organizările care-ţi pun floarea în piept pe stradă şi-ţi cer gologanul. Şi totuşi nu e nimic. Astea sunt zbuciumări sentimentale, descărcări nervoase, care nu înseamnă nimic, dacă nu s-au prefăcut în stări de voinţă pentru a urni fiinţa omului către un nou tipar al vieţii. Căci ce se întâmplă? Străbaţi oraşul la orice ceas şi vezi oamenii zăcând în cafenele ca trântorii şi jucând cărţi. Pentru mine, care sunt pătimaş al muncii, câştigat către felul occidental al vieţii, aceasta este o privelişte nesuferită. In plebea aceasta zac nepăsarea şi neorânduiala. Le simţi la fiecare pas. Nu este de loc grija că lângă tine se află altul pe care nu trebue să-l superi. Fiecare-și face gustul lui, ca dobitocul, și nici nu-i dă în minte că poate fi altfel. O bagi de seamă la pas cu pas, pe stradă, unde omul dă peste tine, unde cadânele te ghiontesc să treacă ele; în tramvai, unde oamenii nu se feresc unul de altul, ca să-şi facă loc, nici chiar poliţia, rămânând fiecare, ca vaca, la locul lui, pe vapor, unde drumul ţi-l astupă cine gândeşte numai la placul lui şi unde, dacă n’ai grije, te trezeşti cu haina arsă de ţigări şi unde există marea plăcere a repetatei scuipări pe jos, cât mai în văzul celorlalţi, ba par’că anume pentru asta, şi să se joace apoi întinzând scuipatul cu piciorul... Omul care are treabă nu poate umbla pe stradă. Te încurcă la fiecare pas gloata care se mişcă trândav şi care niciodată nu se fereşte de omul care trece. Numai dacă mergi leneş ca ea nu te izbești. Altfel te-ai izbi la fiecare pas. In tot cazul, ferirea unuia de altul, pentru a-și face loc unul altuia, nu există la Constantinopol. _Ceea ce izbeste pe imul de car (CititI continuarea in pag. ll-a) E. neoKvsaimsamrsm Gheernyi a hotârft si facă «... „anchetă” în iasarafels» ...Era mai nimerit si decoreze de-adreptul p© plyt@nl@rul car© 3 împuşcat pe cei trei arestaţi! Chestia Solidaritate GENERALUL: Cu bonul de tesaur nu suntem, solidari. D. ARGETOIANU : Dar cu mine sunteţi, ’de vreţi sau de nu vreţi. ‘S' «a IStrufitia pulitira în Ardeal Tratatul dela Versailles dă statelor aliate dreptul de a lichida bunurile, aparţinând supuşilor statelor foste inamice. In Anglia s’a socotit că acest dar pa care tratatul l-a făcut învingătorilor, e un dar al Danaidelor şi s’a căutat un aranjament care să scape Anglia de nevoia de a recurge la adecutarea clauzei respective. America şi Italia au scos de sub sechestru bunurile mai mici. Noi, mai încercaţi financiarmente de război, am vroit să profităm de acest avantagiu financiar aparent, ce ne dădea tratatul. Ce a rezultat, ştim cu toţii. „Steaua Română", „Petroşanii", „Forestiera", ,Reşiţa" şi multe altele vorbesc in deajuns. Iar despre administrarea averilor sechestrate, s’ar putea povesti atât de multa, că n’ar ajunge hârtia. Era un fel de coşmar, de care ar fi trebuit să ne scăpăm cât mai repede. In cele mai multe cazuri, statul nu s’ar fi ales cu nimic; supuşii străini ar fi pierdut totul, dar nici economia naţională nu ar fi fost câştigată. S’au ridicat deci o mulţime de sechestre, prin hotărârile diferitelor consilii de miniştri şi prin hotărâri judecătoreşti. Se părea că în această privinţă se aranjase o stabilitate a raporturilor economice şi a tranzacţiilor. Iată însă că în anul al patrulea după încheerea păcii, guvernul depune un proiect de lege pentru lichidarea bunurilor supuşilor statelor foste inamice şi în primul articol al acestui proiect, aruncă cea mai mare nesiguranţă în viaţa noastră economică, declarând că în materie de bunuri foste inamice nu se poate opune reclamaţiunei statului ca creditor, nici hotărârea guvernelor noastre, nici chiar cea a justiţiei. Se atacă astfel chiar şi principiul autorităţei lucrului judecat, adică încă una din bazele statului de lege şi de ordine. Vota-va Camera şi această aberaţie? Iar guvernul liberal, căuta-va el şi acum, în afară de rândurile sale, pe detractorii cari 11 acuză că este un element de permanentă nesiguranţă a raporturilor economice din această ţară ? Ad. Abonamente In țară : Lei 300 pe un an Lei 150 pe 6 luni Lei 75 pe 3 luni In străinătate: Lei 680 pe un an Lei 350 pe 6 luni Lei 175 pe 3 luni Partidele noastre, neţii şi vechi de ION GRECU Partidul republican »care mijeşte Anul trecut, regina Maria a fost sfătuită, spun unii, a fost încurajată de-a persevera în intenţiunea ei« spun alţii, de-a petrece vara d in una dintre numeroasele băi din Ardeal« Sfătuită sau încurajată, regina Maria a venit la Sovata, unde aveau să petreacă vacanţele şi fruntaşii Partidului Naţional, şi în cele 6 săptămâni de şedere aci a avut prilej să stea de vorbă nu numai cu fruntaşii politici ai Ardealului, ci şi cu un mare număr de persoane, domni şi doamne românce, cari nu fac politică, în orice caz nu fac politică militantă . Este indiscutabil, că mobilul principal care a inspirat acest stat sau această încurajare a fost de caracter politic. Românii din Ardeal sunt poporul cel mai dinastic. Credinţa lor către tron este o dogmă. Poporul românesc din fosta monarhie austro-ungară a fost cel mai neclintit sprijin al dinastiei habsburgice. Şi dacă habsburgii, cari nicî odată nu s’au coborît în mijlocul poporului român, au fost în stare să câştige acest ascendent asupra lui, cu atât mai mare va fi ascendentul dinastiei române care se coboară în mijlocul lui, se interesează de nevoile lui şi crează o atmosferă de intimitate între ea şi o parte din pătura conducătoare a acestui popor. Şase săptămâni a petrecut regina Maria la Sovata. In timpul şederii ei acolo a fost vizitată şi de rege şi de prinţul moştenitor. Poporul a văzut dinastia română cu ochii. S’a putut convinge că această dinastie nu dispreţuieşte pe umilul ţăran român, ori încă rob al domnilor unguri. Sporitu-s’a, însă, ascendentul dinastiei asupra poporului româiv-diff* Ardeal? Dinasticismul poporului românesc din Ardeal în realitate a fost întotdeauna numai monarhism. Poporul românesc a ţinut întotdeauna la monarh, nu la Habsburg. Nu de la Habsburg aştepta acest popor (Citiţi continuarea In pag. 1ia)