Adevěrul, septembrie 1923 (Anul 36, nr. 12146-12170)

1923-09-01 / nr. 12146

+• Sălbătecia din gara Craiova Cetitori! vor fi cetit de sigur cu uimire şi Indignare amănuntele date de ziare cu privire la sălbateca a­gresi­un­e din gara Craiova ale cărei victime au fost numeroşi Intelec­tuali, membru­ al unei societăţi cul­turale. Indignarea e cu atât al mare cu eilt in fruntea agresorilor se aflau oamenii autorităţii, personalul gării şi reprezentanţii poliţiei. Nici o scuză nu poate avea această mişelească agresiune, ofici dacă ei­cursioniştii au reclamat ceva, au re­clamat un drept al lor pe care per­sonalul gării era dator să-l satisfacă. In orice caz, unde ajungem dară au­torităţile, la reclamaţiile ce li se fac, răspund cu pumnul şi cu ca­magui, cum s’a întâmplat în gara Craiovei ? Sălbătăcia aceasta iese din cotat prin caracterul ei şi prin proporţiile pe cari Ie-a luat Nu e oare de extins că o călătorie cu trenul a ajuns la noi un adevărat risc din pricina ac­cidentelor, trebue să ne aşteptăm a­­ctue şi la primejdia ca un loc de functionari să dăm vi gări peste cio­mă­ga­şi şi asasini? Iată de ce autorităţile trebue să ia­oi vie de urgenţă şi să aplice bă­tăuşilor o pedeapsă exemplară, datoria direcţiei căilor ferate şi da­toria uninistemlul de interne să cu­­răţe administraţiile respective ,i bandiţii caii s’au ilustrat in mod aşa de săm­etos Slavă Domnului, n’am ajuns încă să domnească lopata, ci tot judecata I­ OAN. Anul XXXV­. Mo. 12146 »­ 2 lei exercnlant m mara Tar*.. 4 !fj fxemrîanif în strainatate Sâmbătă 1 Septembrie 1923 Ad BTTB Pili K *rrr­m ! AL V..BELDIMAN 1888—1897 FONEATCRI­­ CONST. MILLE 1897—1920 Nota guvernului italian urmărit, între două state cari au atâtea legături istorice şi a căror situaţiune geografică le îndeamnă la o înţelegere. De aceia dându-ne seamă de toată gravitatea incidentului, spe­răm totuşi că va putea fi rezolvat fără a lăsa urm­e de amărăciune, cari ar putea da regretabile roade în viitor. Guvernul grec datoreste Italiei satisfacţie. El s’a şi declarat gata, încă înainte de a primi nota, s’o dea. Guvernul italian, care­ a formu­lat cererile notei sale, sub im­pre­­siunea explicabilă pe care i-a pro­dus-o prima veste despre cele ce s’au întâmplat, poate renunţa la unele dintr’însele, cari aduc atin­gere suveranităţei statului grec sau impietează asupra drepturilor in­tangibile într’un stat care cunoaşte împărţirea puterilor. De altfel toată lumea ştie că gu­vernul italian are puterea de a im­pune Greciei tot ce cere, chiar şi mai mult decât atâta, şi că Grecia nu are posibilitatea de a refuza ni­mic. Dar tocmai de aceia Italia poate fi dreaptă, cum am ştiut-o întotdeauna, poate fi în acest caz îngăduitoare chiar, fără ca presti­giu! ei să sufere câtuşi de puţin, ba chiar dimpotrivă, — iar liniştita si paşnica dezvoltare In viitor ar a­­vea totul de câştigat dintr’o ase­menea atitudine Masacrarea pe teritoriul grec a­limentelor, unica ţintă vrednică de misiunei italiene pentru delimitarea frontierei greco-albaneze, fără ca să se fi produs vre-o intervenţie a forţelor poliţieneşti ale statului grec, este desigur un fapt de cea mai mare gravitate. El face parte din acele rare cazuri cunoscute de istorie, în cari solii pe cari o tara îi trimite alteia şi a căror viaţa şi la barbari este sfântă, să fie ucişi mişeleşte. Ca circumstanţă atenuantă in­tervin, de astă dată, moravurile populaţiunei în mijlocul căreia mi­siunea italiană lucra, condiţiunile de nesiguranţă generală din par­tea locului, atmosfera încărcată pe care au provocat-o în Grecia, anii războiului şi ultimele eveni­mente militare şi politice. Ca cir­cumstanţa agravantă pentru gu­vernul grec, trebuie socotit că, a­­vând în vedere aceste împreju­rări, el nu a luat absolut nici o măsură de prevedere, de proteja­re a misiunei, că a lăsat-o pe acea­sta să călătorească fără escortă, că pe drumul ei nu a postat poli­ţie, ca delegaţia greacă o urma, în loc s’o procedeze, si încă la aşa distantă, în cât crima a putut fi consumată si criminalii au putut fugi, până să ajungă ea la locul ei. De toate acestea desigur că gu­vernul grec si-a dat seamă, în mo­mentul când ii s’a adus grozava veste. El a si făcut pe dată toate demersurile diplomatice, pentru a diminua, pe cât se poate aceasta, cel puţin formal, răspunderea sa. A cerut scuze si s’a declarat gata la reparaţiuni. Dar d. Mussolini nu s’a mulţu­mit cu atâta. Un punct esenţial al programului său, care l-a adus la putere si a cărui îndeplinire este condiţiunea consolidărei guvernului său, este ridicarea prestigiului in­ternaţional al Italiei. Reuşita fas­cismului se datoreşte acestei ten­dinţe, care decurge din exaltarea sentimentului naţional, am zice a orgoliului naţional, fără a da aces­tui calificativ sensul pejorativ ce li se dă de obicei. Perioada de după război, a creat la poporul italian, in urma deziluziunilor ce i-a adus, un fel de excesivă si dureroasă susceptibilitate si sensibilitate na­ţională. Si iată că se iveşte unul din acele cazuri cari sunt cu ade­vărat grave, ca trimişii săi într’o ţară să fi fost măcelăriţi mişeleş­te, fără ca, pe cât se poate vedea, guvernul acelei ţâri să poată pre­tinde că a luat toate măsurile de prevedere şi prevenire. Nici un mi­nister nu s'ar putea opri de a nu reacţiona contra unui asemenea incident, în modul cel mai serios şi cel mai energic. Guvernul d-lui Mussolini din motivele pe cari le-am lămurit mai sus, a trebuit s’o facă, cu o considerabilă cantitate de energie in plus, chiar dacă nu ar fi avut indicatiuni, după cum afirmă că are, că guvernul grec poatftă toată răspunderea morală ti materială a odioasei fapte. La toate acestea se adaugă, că între Grecia şi Italia, domneşte de ani de zile o surdă ostilitate, pro­venită din rivalităţile provocate de interesele lor antagonice în Medi­­terana Orientală şi pe drumul Le­vantului. Nota d-lui Mussolini in­­voacă doar şi tonul presei greceşti ostil Italiei, ca un argument pentru stabilirea răspunderei morale şi materiale a guvernului grec. Dacă asemenea invocare a presei care, liberă in toate ţările civilizate, nu cade sub acţiunile de cari răspund guvernele acestora, nu ni se pare admisibilă. — ea arată totuși un lucru, pe care nu putem să nu-1 relevăm, fie si numai într’o paran­teză. Dacă în general excesele de gândire si limbagiu, cum le con­statăm mai cu seamă în presa din Estul si Sud-Estul Europei, dar cum nu lipsesc acum nici într’o presă din lume sunt regretabile, nu do­vedesc nimic si deci sunt condam­nabile- ele devin periculoase când sunt întrebuințate în tratarea pro­blemelor de politică exte­rnă, fiind­­că pot încorda raporturile dintre state si pot avea, cum arata chiar cazul de fată, consecinte grele. Mai ales excesele de limbagiu ale pre­sei unor tari mai mici, se pot în­toarce contra acestora, ori când cei mari ar vroi. Dreptul de critică al presei tocmai a statelor mici, tre­buie apărat cu pasiune. Dar exce­sul de limbagiu, nu e identic cu critica. El se înființează unde ideile lipsesc și în politica externă mai mult încă decât în alte domenii, presa trebuie să-şi amintească de faimosul fortiter în re,­suaviter în modo. Dar închizând paranteza şi re­venind la părţile esenţiale ale no­tei d-lui Mussolini, trebue să spu­nem că, ori­cât înţelegem şi este de justificată indignarea guvernu­lui din Roma, pe care o împărtă­şeşte de altfel toată lumea civiliza­tă, nota remisă la Atena, trece în unele privinţi, de limitele necesa­rului, pentru că aduce atingere su­veranităţii statului grec şi î l supu­ne unei umiliri, pe care o va accep­ta acum, fiindcă nu poate altfel dar care nu va fi de natură a aju­ta la calmarea patimilor şi­resen­ B. Brănişteanu NĂZBÂTII MIHAEACHE , DA ÎNAINTE ! Nu e vorba de simpaticul ţără­nist, că ăla n’are ce căuta la rubri­ca mea. Aici e vorba de celălalt, de Mihalache al meu, adică de acela care-şi mai zice şi Dragomirescu. Mihalachele meu li trage înainte cu „Şcoala nouă", deşi el n’a,învă­ţat încă nici gramatica a veche. In „Viitorul“ de ieri publică un lung articol care e o paranteză a ar­ticolului trecut şi promite o ideie pentru cel viitor. Voi obliga prin testament pe ur­maşii mei să citească studiul Miha­­lachelui meu până la sfârşit. Klx. Tratativele cu Rusia lată deci că se tratează de atâ­tea zile cu guvernul bolşevic, de­legaţii noştri s’au întâlnit ca ai lui, ba dincolo, ba dincoace de Nistru, ti cerul nu s’a prăbuşit şi revo­luţia comunistă nu a izbucnit. Ba se anunţă clar că este mai mult decât probabil, că tratativele vor duce la o înţelegere, iar aceas­tă înţelegere nu priveşte numai re­luarea unor raporturi economice, cari sunt totdeauna premergâtoa­rele roluărei raporturilor politice, ba căci nu sunt imaginabile fără un oarecare început şi al raporturilor politice. E vorba de ceva mai mult, e vorba şi de o înţelegere pentru a curma incursiunile de bande, cari au tulburat în ultimii ani liniştea şi siguranţa ţinuturilor noastre de pe malul Nistrului. Corrtisturi mixte vor suprave­ghia hotarele şi vor avea chiar căderea de a autoriza urmărirea acelor bande răufăcătoare, califi­cate la noi tot timpul ca bande bol­şevice, chiar şi pe teritoriul vecin, pentru că, cu drept cuvânt, se crede că numai astfel vor putea fi stâr­pite. Dacă această înţelegere se va realiza, nu numai drumul pentru mai largi aranjamente cu guvernul din Moscova va fi netezit, ci şi pentru Basarabia va interveni mare uşurare, va veni o vreme nouă. Regiunea hotarului va putea fi scoasă de sub regimul militar şi al stărei de asediu, din care decurg toate neajunsurile şi chinurile pe urma cărora populaţia basarabea­nă suferă atâta. O organizaţie de guvernare care a făcut un râu i­­mens operei de renaştere şi conso­ldare naţională a provinciei de peste Prut, operei de unificare na­ţională­ va putea fi desfiinţată. Coşmarul unei eterne stări de răz­boi la una din frontierele noastre va dispare şi el. Multe cheltueli băneşti şi o risipă de forte morale vor deveni inutile. Cum se vede, ultimele conse­cinţe ale actualelor tratative pot fi de cea mai mare însemnătate. Duse la bun sfârşit, ele nu vor face decât să demonstreze că noi am avut dreptate când am împins me­reu la o înţelegere cu guvernul rus, ale cărui concepţii şi metode politice sunt in mod absolut treaba poporului rus si nu a celorlalte state cari nu pot exclude, fără mari neajunsuri pentru ele, marele po­por rus din viata economică si Po­lice a Europei. S. 99Românii din Transilvania” Un­­ungur din Cluj” le plânge soarta şi le pro­pune şi un mijloc de salvare * Ne pare rău că articolul d-lui de­­ende e prea lung, aşa că nu-l pu­tem reproduce. Bine ar fi ca publi­cul nostru să-l cunoască în între­gime. Siliţi să ne mulţumim cu mai puţin, vom spune numai că auto­rul face o confuzie voită: el ames­tecă tot felul de neajunsuri reale, plus unele închipuite, atribuin­­du-le tuturora o singură pricină : subjugarea în care a căzut Ardea­­ul, înainte de războiu, zice el. Tran­silvania era o țară europeană. Dar azi ? Cităm : -Patru ani de regim românesc au fost de ajuns pentru a distruge universitatea, a închide un mare număr de scoli, a dărâma statui, a devasta biblioteci, a încetini pro­ducţia generală a tării, a sărăci po­pulaţia în general, si in sfârsit lucra uimitor intre toate — a face chiar si pe români profund nefe­riciti." Exagerarea faptelor este evi­dentă, dar interpretarea lor este intenţionat­­falsă. De sigur, în mul­te privinti Transilvania se prezin­tă azi mai rău decât sub unguri. Dar asta nu e din cauza domina­­tiunii române, ci dintr’o altă cau­za, despre care ne mirăm că au­torul nostru n’a auzit până azi. D-sa nu știe că a fost un războiu european si că în urma lui toate tarile au rămas cu răni nevindeca­te încă. Și dacă d. de Kende nu poate întreprinde o prea mare că­lătorie de studii prin alte tari. Tari sfătui să se repeadă măcar până în Ungaria, ca să ne spuie si nouă dacă ea este astăzi exact în starea dinaintea războiului! ■W Autorul nu se mulţumeşte însă numai cu generalităţi. El da o lun­gă înşirare de fapte mărunte, cari toate la un loc trebuie să alcătuias­că tabloul mizeriei în care se zba­te azi Ardealul. N’ar fi de prisos o cercetare pen­tru toate faptele înşirate. Presupu­nând însă că unele din ele — sau chiar toate — ar fi adevărate, încă ne-am­ afla în faţa unei noui con­fuzii intenţionate. Ştim cu toţii că n’am­ ajuns încă la perfecţie în ce priveşte administraţia ţării. Şi, din nefericire, este i­n­contestabil că gu­vernele noastre, conduse de spiri­tul lor politicianist, nu s’au ostenit să dea maximul posibil măcar în provinciile liberate. Dar neajunsu­rile inerente unui sistem adminis­trativ imperfect nu pot fi atribui­te unei intenţii de persecuţie naţio­nală. Faptul că, după autor, înşişi românii din Ardeal sufăr aceleaşi neajunsuri pe cari, după cum spu­ne tot el, le sufăr ungurii şi nem­­ţii, înlătură ideea preconcepută. Ce-i drept,­ el ar putea răspunde: — Nu mă interesează cauza ; vorba e că suferim ! Aşa e. Dar dacă nu te interesea­ză cauza de ce-o falsifici? Pe­ntru progresul administrativ general vom putea face mai mult vptând aci, în ţară, decât cu plân­gerile către străinătate. Şi la acea­stă lupta internă pot participa şi minorităţile­­ etnice, în virtutea drepturilor lor cetăţeneşti incon­testabile. * Fireşte, autorul se foloseşte de unele declaraţii ale d-lui Iorga sau ale d-lor Maniu şi Vaida. Se înţelege de la sine că în Ro­mânia nu se petrec toate în mod i­­deal, iar Transilvania nu poate face excepţie. Se înţelege, de ase­menea, că presa şi oamenii poli­tici nu pot trece sub tăcere relele de cari suferim, căci atunci n’ar mai veni îndreptarea. Vom recunoaşte întotdeauna ceea ce va fi adevărat din plânge­rile ori­cărui cetăţean sau grup de cetăţeni. Dar dacă d. Kende îşi în­chipuie că în românii ardeleni va găsi aliaţi în lupta pentru dezlipi­rea Transilvaniei de România, se înşeală. După cum am spus mai sus în­să, presupunem că d-sa nici nu-şi închipuie una ca asta. Sperăm chiar că nici printre ungurii arde­leni nu va găsi prea mulţi aliaţi. Totul se reduce la un truc de propagandă, care, ce-i drept, poa­te contribui la învrăjbirea spirite­lor, spre marea bucurie a lui Horthy. Importanta publicaţie ..interna­­ţonală fără să fie internaţionalis­­tă“ Revue de Généve, publică în numărul pe August, la „Cronica naţionalităţilor“, un articol întitu­lat Românii din Transilvania. Au­torul e, după cum ne spune, ungur din Cluj. II cheamă Gabriel de , Conde. Fiind ungur, autorul apără cau­za conaţionalilor săi din Ardeal. S’ar părea deci că o simplă gre­­şală tipografică a făcut să apară titlul notat mai sus, căci pe d. Ken­de au să-l intereseze ungurii din­ransilvania şi nu românii din a­­ceeaşi provincie. Dar nu e greşală, ci calcul. Au­torul, foarte inteligent, ca să nu zi­cem şiret, a găsit un procedeu practic ca să impresioneze opinia publică mondială şi astfel să recol­teze simpatii pentru cauza lui ade­vărată : el nu vorbeşte atât de su­­erinţele conaţionalilor lui în deo­sebi, cât de ale întregii populaţii ardelene, inclusiv — şi mai cu sea­mă — ale celei româneşti. Cu alte cuvinte, el spune că alipirea Tran­silvaniei la România este un de­zastru pentru toţi locuitorii pro­vinciei, fără deosebire de naţiona­lite, şi le propune chiar ca, îm­preună, să lupte cu toţii pentru a scutura jugul României. Prezintând chestia în felul aces­ta, d. de Kende ştie bine că dezi­deratul enunţat e irealizabil; în schimb are şanse să-l realizeze pe cel nemărturisit: să stârnească ura urnii împotriva României. Leul se sbate mereu în sus şi în jos, mai mult în jos decât în sus, pentru a rămâne în mijlociu o monedă de mizerie şi de ruşine, la un grad care determină exact, mai bine ca or­ şi pe­ incapacita­tea fără de leac a guvernanţilor noştri. Asta e însă un lucru cam vechiu cu care ne-am­ obicinuit ca ţiganul cu scânteile, de­oarece pu­blicul sufere de-o potrivă şi scum­­petea traiuli şi pe cârmaci. Pentru astăzi voim să relevăm numai o singu­ră lăture din cele multe si nenorocite ale valutei noa­stre celei ticăloase. Se ştie că gu­vernul si-a pus în cap să încerce a ridica cursul leului, nu însă în mod general ca atunci când a venit la putere si ne-a debitat o serie de gogoşi şi de băşici de săpun în chestia asta, ci prin două măsuri precise, concomitente şi de aceeaşi natură, pentru ca lucrând într’una şi aceiaşi direcţie să caute a urui măcar cât de cât carul din băltoa­că. El a reglementat comerţul cu devize şi a început să lanseze pe piaţă, prin mijlocirea Băncii Naţio­nale, stocul de devize pe care-l strânsese cu mari greutăţi şi gro­zavă stoarcere a sărăcăcioaselor noastre pungi, luând cunoscutele măsuri draconice la plata taxelor de export. De fapt guvernul nu făcea alta decât să ne despoie de ultimele noastre resurse cu gândul ca pe urmă să ne îmbogăţească. Lucrul nu e aşa de paradoxal cât pare, căci n’ai decât să iei pe primul venit, să-i sechestrezi avutul si du­pă ce vei fi constatat că l’ai redus la zero să-i redai o parte din pro­pria lui avere şi să constaţi apoi că e mai bogat decât în momentul de mai înainte. Dar să lăsăm gluma, deşi guvernul o asemenea glumă sinistră a săvârşit cu ţara în­treagă. Punem numai întrebarea: cât ne-a costat manopera cu lansarea pe piaţă a devizelor statului, care erau averea noastră sfeterisită? pentru ca să ridice cursul leului pe care nu l-a ridicat de loc ? Şi mai punem o a doua întrebare : In ce situaţie ne-am fi găsit astăzi dacă aceste devize se păstrau în tezau­rul statului ? Răspunsul e clar şi sigur, aşa după cum lam prevă­zut chiar din ziua când s’a început această practică nesăbuită: leul n’a săltat măcar cu­ o singură centimă, iar noi ne găsim astăzi mai săraci, și în plus cu ridicolul buzelor um­flate. La cât se ridică această nouă pagubă produsă de nătângia, de in­capacitatea și de ignoranta celor ce ne conduc destinele? La câteva sute de milioane, la un miliard, la mai mult? Iată ceia ce am dori grozav să ştim dar nu vom şti-o nici­odată, puteţi fi siguri, absolut siguri. Iar d­v., cetăţeni, veţi continua a răbda mai departe şi a crede­­cine Ştie până când, că aveţi la câr­mă oameni dibaci, încercaţi şi pri­cepuţi, fiindcă vi i-a dat regele şi nu i-aţi ales singuri, socotind ast­fel, după cum socoteşte şi guver­nul, că pentru nişte minori ca d-v. asa tutelă se cade. I. T. Articolul din Revue de Geneve este scris sub formă de polemică cu d. N. Iorga, care a publicat nu de mult un articol în aceeaşi re­vistă. Cât ne-a costat? Traian Vlad O compiune a primăriei Capitalei s’a dus in stri­­nătate ca si vadă cum sunt organizata oraşele apusene. ...­.omisiunea a constatat ci oraşele apusene sunt organizate foarte bine! Un palat al artelor la T.­Severin t I Dala Galati la Reni de 1. IBLOWSTIKY - 5 meleagurile Dobrogei In zorii unei dimineţi primăvăra­­tice. .......albastrul Mai Flori în grădină, flori pe plai. Cald, senin, frumos, numai soa­rele leneş. Pe dreapta, Bugeacul dobrogean cu crestele-i pleşuve. Cum să fi ştiut că de acolo va porni, vreodată, groaza și moartea printre cei de dincoace de Dunăre; cum să fi bănuit că spre locul aces­ta iubit, voi îndrepta cândva pri­virea — dureroasă amintire — cu groază, cu ură chiar ? Loc iubit, căci de atâtea ori am găsit prin meleagurile acestea, li­niște și reculegere. Prin crucea mică, albă, de pia­tră lucioasă dela coatele lui. Isto­ria mi-a vorbit de invazia rusă din 1877 când i s’au ocupat înălţimile, după lupte crâncene; mi-a amintit de acea din 1809 când ruşii au o­­cup­at Isaccea, Mă­cinul şi Hârşova, şi de cea din 1854 când, tot ei, au ocupat drumul dintre Isaccea Şi Macin. Dar atunci au fost lupte! S’au încrucişat spadele, s’au încleştat între ele trupurile luptătorilor. Acum, însă? Să ataci un oraş deschis şi fără apărare; să omori oameni în neputinţă de a-ţi răs­punde; să incen­diezi locuinţe; să distrugi clădirile de unde se aş­tepta hrana unei populaţiuni fugi­tă aci, din toată ţara! Monumentul rusesc aminteşte un război, sârmele ghimpate, rugi­nite de ploi şi tranşeele, vor a­­minti o barbarie. Mai jos puţin, minele podului de peste balta Lăţimea. Lucrarea uriaşă, cel mai mare şi mai solid pod de lemn. Legătură între cele două ţăr­muri dispărţite de baltă, el venise să înlocuiască greutăţile de trans­port ale podului plutitor între ju­deţul Tulcea şi apoi, pe Dunăre, delul Tulcea cu restul ţărei într’o seară — trecuse de mie­zul ei — în timpul retragerei ruşi­lor din Dobrogea, câteva detună­turi puternice îngrozi biata popula­­ţiune gălăţeană, în­de­ajuns de în­grozită. Pe malul dobrogean, cernl de­venise o câmpie, de lumină. Limbi uriaşe de foc se ridicau în vâlvătăi. Limbi uriaşe de foc se ridicau în vâlvătăi. Rupt drept la mijloc cu dinami­tă, frumosul pod îşi ridicase cele două braţe în sus si, câteva cea­suri, s’a dat o luptă disperată de dispărţenie între elementele care o compuneau: lemnul care se trans­forma în flăcări si fierul care, ro­şu, se învălătucea, se încârliga pâ­nă când ne mai având nici un spri­jin, cădea în apa. Verdele pomilor, argintiul sălcii­lor se sporojbe de căldură. Atâta muncă şi atâtea năzuinţi prefăcute în fum, un fum gros care a mai întunecat cerul şi a doua zi. Pe stânga. Galaţii. Cheiul barat de zeci de vapoare şi şlepuri. Spre cer se populează zeci de hornuri de la Uzine. Şantie­re, fabrici. Ca în poveşti, s’au ridicat sute de magazii, de hambare, de depo­­site de mărfuri, de clădiri cari se concurează între ele prin înălti­­­me... Nu mai este aer! E în zori si de aceea doar în fa­ta debarcaderului cât mai este pu­tină mişcare, în colo, linişte. Primul ţipăt al Sirenelor trans­formă însă liniştea aceasta într’o furtună. Viaţa începe deodată, brusc, brutal. Mii de vehicule — toate „mărcile“ şi toate ,,tipurile“ exis­tente, — aleargă, se întrec, se în­crucişează, gemând sub povară. E robită şi forţa motrice şi cea a­­nimală. Miros de benzină, pă­cură, de ulei, de petrol. Albastrul cerului începe să se a-, copere de fumul zvârlit din hor-*, nuri iar zbaturile vapoarelor răs­colesc liniştita albie a Dunărei Si ce lume... si ce graiuri! Din fundul Ukraimei... din ţara dolarilor... din patria’ Crisanteme­­lor... de pe plaiurile Eladei sau de pe ţărmurile Bosforului... Puzde­rie! Hamal acolo, negustor aici... Misit­eri, bancher astăzi... Abia­­ s’a închis, în urmă, uşa puşcărie! şi imediat tratează pentru’ mili­oane. Faima mărgăritarului Moldovei! Şi tot Babylonul acesta mişună din zori până în seară. Pe jos, din tramvai în trăsură, de aci în au­tomobil, de la birou la Bursă şi de aci la Bănci. Goana după bani, nu lupta pen­tru existenţă- îi împinge de atâtea ori să-şi pună în cumpan­ă viaţa a­­meninţând şi pe a altora. Homo, homini... ...O, fii bine venit, sufletul Natal­iei! De dorul tău a tremurat boaba de rouă de pe frunza înverzită as­(Citiţi continuarea in pap. ll-a). K­aaiL. Un apel al d-lui Teodor Costescu Din iniţiativa, cu stăruinţa si în bună parte cu banul d-lui Teodor Costescu fost director al liceului Traian din T.­Severin, se constru­­eşte acum, în frumosul oraş dună­rean, un mare şi minunat lăcaş des­tinat artei şi culturei în general. E vorba de un edificiu conceput în proporţii grandioase, în care să-şi aibă locul un teatru, o bibliotecă şi un muzeu. Clădirea însăşi, lucrată într’un stil măreţ, va fi o frumoasă operă de artă, aşezată fiind intr’o poziţie din cele mai pitoreşti, pe un platou care domină Dunărea, în fa­ţa piticului municipal şi alu­tivi de celebra grădină publică a oraşului. Aşa cum a fost plânuit teatrul din T.­Severin va fi unul din cele mai frumoase din ţară. In acelas local se va instala biblioteca oraşului, iarăşi una din cele mai bogate din câte avem. Se ştie, în adevăr, că Severinul a primit în dar nepreţuita bibliotecă a d-lui I. G. Bibicescu. Şi tot aci se va instala şi muzeul liceului Traian, mult sporit acum cu muzeul etnografic cumpărat de ministerul artelor de la moştenitorii d-rului C. Istrati şi dăruit de minis­ter oraşului Severin. E vorba de o colecţie foarte bogată, aşezată în 62 dulapuri cu pereţii de cristal. Teatru, muzeu, bibliotecă, în a­­celaş local măreţ şi special con­struit , severinenii vor avea un a­­devărat palat al artelor. * Clădirea teatrului a fost începută încă acum 12 ani după planurile ar­hitectului Grigore Cerkez. Astăzi se lucrează cu febrilitate la termina­rea lucrărilor. Dar pentru ducerea la bun sfârşit a operei, comitetul societăţii Teatrului mai are nevoe de o sumă de două milioane şi ju­mătate lei. Pentru strângerea ei s’au lansat liste de subscripţie sub formă de împrumut. Comitetul garantează fiecărui su­b­scriitor restituirea su­­mei subscrise in termen de cel mult cinci ani şi cu o dobândă de 8 până la zece la sută. Se primesc subscrieri de la o m­ie de lei în sus, plătibili sau o singură dată, sau în zece rate lunare. Paralel cu această iniţiativă a comitetului d. Teodor Costescu a luat şi alta, proprie a d-sale. A lan­sat anume către foştii elevi ai liceului Traian din T.­Severin un a­­pel, prin care îi îndeamnă să sub­scrie la împrumutul pentru termi­narea teatrului. E atâta inimă în acest apel in­spirat din simţiminte atât de nobile şi de generoase, încât nu ne pu­tem opri de a-i reproduce în între­­gime. Iată-i: Rog pe scumpii şi iubiţii mei ele­vi, cărora le-am închinat cei mai frumoşi ani din viaţa mea, să sub­scrie fiecare cât poate, la împru­mutul deschis pentru terminarea măreţului local al Teatrului din Se­verin, în care se va instala gratuit biblioteca oraşului şi muzeul regio­nal. Pentru mine va fi, vă asigur, o mare satisfacţie sufletească dacă toţi elevii mei mă vor ajuta acum al bătrâneţe, ca să terminăm această operă culturală neperitoare, fără e­­gal în toată România întregită şi de care vor profita, nu numai gene­raţia actuală, dar şi generaţiile cari cari vor veni după noi. Dacă sprijinul vostru mi-ar fi re­fuzat, lucru de altfel imposibil, eu sunt hotărît să-mi vând casa de la Severin în care stau cum şi mica proprietate ce am în comuna Vân­­juleţ care ne asigură nuie şi soţiei mele un trai modest şi cu banii ob­ţinuţi, voi căuta să termen cu orice preţ acest Aşezământ de artă şi cul­tură naţională. Vă rog să fiţi absolut siguri că tot­ capitalul subscris de voi va fi com­plect restituit în termen de cinci ani, căci eu nu mi-am călcat nici­odată cuvântul dat. Cum ar fi oare posibil ca tocmai acuma la bătrâ­neţe, să nu-mi respect semnătura mea ? Acum s’a ivit momentul ca voi, iubiţii mei elevi, să vă plătiţi faţă de bătrânul vostru profesor şi director, o mică poliţă de recuno­ştinţă pe care o datoraţi încă de pe timpul când eraţi copii pe bănci e liceului „Traian” din T.­Severin, căci prin sprijinul pe care îl solicit dela voi, veţi contribui atât la înălţarea şcoa­­lei în care voi v-aţi prin­it instruc­ţiunea şi educaţiunea cât şi la ridi­carea nivelului cultural al frumosu­lui oraş în care aţi petrecut, cei mai frumoşi ani din viaţa voastră. T. COSTESCU In urma acestui mişcător, apel, nu ne putem închipui că se va găsi un fCiliti continuarea tn paaina ll-ah Chestia Precaufîe IONEL: De ce-ai declarat că „Viitorul” e ziar in* 1 dependent? VlNTILA: Altfel ni s’ar putea cere să realizăm­­ promisiunile pe cari le-am făcut prin „Viitorul“ !

Next