Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)
1924-04-16 / nr. 12338
f . Să-i zicem astfel nu pentru el însuşi ci pentru aceia ce reprezintă faţă de chestia românismului în general. Faptul că acest scandal s’a întâmplat aproape în acelaş timp cu serbările pentru reunirea Basarabiei, la noi e din cale afară de trist şi foarte caracteristic. Căci pe când la Chişinău şi aiurea se cântau osanale ideii româneşti, libertăţii, desrobirei şi democraţiei, la Orhei, din îndemnul şi sub patronagiul autorităţilor superioare, operau bâtele şi urletele celor adăpaţi cu rachiu. Se temea guvernul că judeţul acesta, ca mai toată Basarabia, va stărui în ţărănism? Dar ce importă dacă provincia aceasta e cu un partid sau cu altul din moment ce ea afirmă cu tărie că e pentru un partid românesc? La plebiscitul moral dela Chişinău, Tighina, Bălţi, etc., se adăoga, printr’o manifestaţie cetăţenească de altă culoare, un plebiscit mai mult pentru ideia şi politica românească. De ce prefectul de Orhei a încercat s’o zădărnicească, şi încă într’un mod atât de odios? Dacă cei ce ne guvernă nu sunt ipocriţi sau inconştienţi, datoria lor ar fi să destitue imediat pe acest prefect şi pe toţi acoliţii lui şi să-l aducă la bara justiţiei împreună cu toţi beţivanii cari l’au secundat. Ar fi admirabil răspuns de dat celor de la Moscova, o demonstraţie de legalitate straşnică în faţa Europei şi o asigurare, mai mult pentru populaţia basarabeană că ea trăeşte într’adevăr sub un regim democratic şi de libertăţi garantate. Să vedeţi însă că guvernul nu va face-o,şi nici măcar, el, partizanul cenzurei, nu-şi va cenzura presa care, prin atitudinea ei cinică, încearcă să micşoreze astfel în sufletul populaţiei basarabene încrederea în regimul românesc Şi asta se chiamă patriotism! I. T. Anul XXXVII. No. 123382 ift exBrnpTanw M~ itnro m 4 Lei exemplarul in străinătate I Miercuri Aprilie 1924 Adeverii! VOND A TfllflX I AL* * V* BKDIMAU 1888—1887 CONST. MILLE 1897—1980 Foarte semnificativ o alianţă cu Franţa ? Cum se pune problema „Daily Mail“ anunţă că la Paris s-ar fi încheiat o alianţă defensivă între Franţa şi România, după modelul celei dintre Franţa şi Cehoslovacia. Citind această ştire, mulţi români se vor întreba: „Cum? O asemenea alianţă nu a existat până în acest moment?“ In spiritul tuturor locuitorilor acestei ţări, România apare atât de indisolubil unită cu Franţa, încât toţi îşi închipuie, că alianţa încheiată în ajunul mntrărei noasrtre în război, este încă in vigoare, că nu a încetat niciodată de a exista. Cu toate acestea este aşa. Cu încheierea tratatului de Versailles, scopul pentru care a fost încheiat tratatul nostru de alianţă cu Franţa fiind realizat, el a încetat de a exista ca fiind fără obiect. Dar fiecare înţelege că scopul odată realizat, trebue menţinut şi apărat şi că pentru aceasta cea mai bună garanţie este tot legătura între aliaţi. Şi cum pentru noi cuvântul aliaţi se simbolizează mai ales în Franţa, ideia unei noui alianţe apare ca ceva de la sine înţeles. şi Cu toate acestea lucrul ,nu este atât de simplu şi, este mai mult decât probabil că in disculiunile cari au loc la Paris între d. Poincaré şi d. Duca, problema unei asemenea alianţe va fi atinsă. Irite însă puţin probabil că ea a şi fost încheiată. Poate că faptul că din capul locului s’a decis ca d. Duca să stea două săptămâni la Paris, este în legătură cu necesitatea ce s’a simţitşi de guvernul nostru şi de cel din Paris, ca ministrul nostru de externe să ia contact direct cu oamenii de stat responsabili ai Franţei, pentru a trece în revistă împreună cu dânşii toate acele probleme politice, şi nu numai politice, cari interesează ambele ţări. Nu trebue să uităm că chestiunea unei alianţe formale franco-române, a devenit şi pentru noi a mai actuală, după eşuarea Conferinţei de la Viena şi faţă cu tonul pe care l-a luat guvernul din Moscova. Intr’adevăr numai alianţa noastră cu Polonia, are în vedere eventualitatea unui atac al Rusiei împotriva graniţei noastre orientale. Şi dacă suntem absolut convinşi că cei din Moscova nu se gândesc acum să ne atace, şi de s’ar gândi nu pot s’o facă, şi chiar dacă am merge cu gândul nostru până la a crede în sinceritatea momentană a pacifismului lor, — ştim însă din istorie că toate guvernele de dictatură, au terminat prin a căuta în războaie externe deviaţiuni împotriva dificultăţilor interne, pe cari, în mod fatal, trebue să le întâmpine cu vremea. * Se va spune: Dacă este aşa şi dat fiind că d. Millerand in toastul pe care l-a rostit la Elysée cu ocazia prânzului de gală dat suveranilor noştri ne-a propus o asemenea alianţă, în mod atât de limpede, — s’o încheiam! Nimic mai simplu! Totuşi nu este aşa. In condiţiunile de astăzi ale raporturilor dintre marii aliaţi, încheierea unei asemenea alianţe, nu e un lucru atât de simplu. El,trebue în tot cazul cercetat din punctul de vedere al acelei formule, care a constituit şi constitue crezul celor mai solide capete politice de la noi, crezul pe care l-a formulat răposatul Take Ionescu şi în public, că, atâta vreme cât marii aliaţi sunt în dezacord, şi câtă vreme sunt şanse ca ei să se înţeleagă, noi nu putem, nu trebue printr-un gest al nostru, să mărim tensiunea dintre dânşii, să creiăm o piedică mai mult sau una nouă în calea înţelegerei lor. Avem precedentul alianţei franco-cehoslovace. Când ne-am dus la conferinţa Micei Antante din Belgrad s’a spus că acolo vom adera la această alianţă. Era absurd, pentrucă dacă socotiam necesară o alianţă formală cu Franţa, — cea de fapt există prin comunitatea sentimentelor şi a intereselor — noi cunoaştem singuri calea şi mi avem nevoie de intermediari. Dar am putut vedea atunci, efectul pe care l-a produs tratatul franco-cehoslovac la Londra, — şi a fost nevoe ca d. Beneș să se ducă acolo pentru a da lămuriri. Și nu credem că efectul acela, desigur dezavantajos pentru singura politică cuminte, cea care tinde la strângerea legăturilor dintre mari aliaţi, este de natură a îndemna la încheierea în aceste momente a alianţii formale cu Franţa, adică în ajunul vizitei la Londra şi în momentul când se pare că terenul pentru restabilirea Antantei cordiale între Franţa şi Anglia e pe cale de a fi regăsit. * Iată de ce credem că organul de presă al d-lui Beneş, totdeauna bine informat, este mai din notă decât „Daily Mail“, când afirmă că ştirea despre încheierea unei alianţe franco-române, este cel puţin prematură. Că ea se discută în acest moment, e natural. Că ea poate deveni nu peste prea mult timp o realitate e probabil. Condiţiunile noastre internaţionale sunt astăzi altele, decât au fost în momentul conferinţei dela Belgrad. Dacă alianţa se va încheia poporul român o va primi ca pe un lucru dela sine înţeles, iar dacă nu s’ar încheia, aceasta s’ar întâmpla pentru motivele pe care le-am arătat mai sus şi cam în alţi termeni s’ar putea formula astfel: Dacă această alianţă formală franco-română, indispunând Anglia, ar mări neîncrederea şi tensiunea între marii aliaţi, nu ar fi oare păgubitoare menţinerei tratatelor, nu ar cauza adică păcei mai mari pagube, decât i-ar aduce foloase? Sincerus Fără să ne dăm seama, evenimentele s’au însărcinat să ne deschidă ochii. După atacul Italiei, după atacul Rusiei, iată acum şi atacul general al presei sârbeşti. Aceste trei atacuri, căzute deodată asupra noastră, cu o mişcare ritmică, calculată par’că, nu trebue să le considerăm numai ca efecte ale întâmplării. Aceste atacuri au tâlcul lor şi desvăluiesc solidaritatea în intenţiune. Ruşii au ales momentul atacului precis atunci când România era lovită de Italia, iar sârbii, cari sunt aliaţii italienilor, deopotrivă cu spaniolii, ne atacă la fel. După cum Spania a refuzat să primească vizita suveranilor României spre a susţine gestul aliatei italiene, tot astfel şi Serbia, sigură pe alianţa italiană, sau sugestionată de diplomaţia italiană, a complectat gestul italo-spaniol. Nu doar că sârbii nu aveau mai de mult porniri neprieteneşti faţă de noi, dovadă limbagiul unui ziar din Belgrad, acum doi ani, când regina României se afla găzduită în palatul regelui Serbiei. Dar izbucnirea de acum este, fără îndoială, influenţată de Italia. Este, însă, demn de luat în seamă curagiul vecinilor şi aliaţilor noştri. Cel puţin întrucât priveşte presa lor. Adică, pe când acuză pe români de laşitate, această presă ne strigă: „Băgaţi de seamă că aveţi în spate Basarabia şi pe ruşi, cari vă pândesc!“ Aceasta este tot la fel ca şi când ar spune : „Dacă curagiul nostru de a vă ataca este atât de mare, motivul e că nu veţi îndrăzni să ne atacaţi de frica.... ruşilor“. Câtă dreptate aveam când anul trecut, a doua zi după conferinţa de la Belgrad, a Micei înţelegeri, spuneam : „La această conferinţă Cehoslovacia a venit întărită cu puternica alianţă a Franţei, în timpul conferinţei Serbia a adus alianţa ei cu Italia, numai România singură nu are o mare putere pe care să se sprijine. Unde este alianţa care ar laşi României greutatea pe careo au astăzi celelalte aliate ale ei?“ A trecut un an aproape de atunci, iar România n’a putut obţine ca succes diplomatic extern decât vizita actuală de la Paris. Trebuie să ne mulţumim şi cu atât şi să privim vizita de la Paris ca şi un tratat de alianţă pe care România să se poată sprijini la vremuri grele. Dar ceea ce este mai ales foarte cu preţ este faptul că ştim aproape cât temei să punem pe alianţele noastre cele mici. Limbajul presei sârbeşti de două ori repetat şi întotdeauna în împrejurări foarte semnificative, ne vorbeşte lămurit că, pe deasupra tratatelor şi a conferinţelor, pe deasupra legăturilor dinastice şi a limbajului diplomaţilor stă acel suflet popular sau cel puţin acel suflet politician, care ne urăşte. Şi acest avertisment ne este îndeajuns. Dar, mai cu seamă, ne strigă cum că, înconjuraţi cum suntem de atâţia duşmani, cât şi de aliaţi cari nu ne sunt prieteni, avem datoria să căutăm mai departe alianţa unor mari puteri, cere să moaie — nu zic curagiul — dar îndrăzneala unora dintre vecini. Şi mai presus de toate celelalte precauţiuni, să ne înarmăm braţul. Duşmanii, ca şi aliaţii dubioşi, sunt cu toţii foarte aproape, sunt cot la cot cu noi, prieteni adevăraţi avem puţini lângă noi, aliaţii cei puternici pe cari ne vom întemeia mai ales, sunt departe. Trebue clar ca să ne pregătim în aşa fel încât să putem rezista oricărui atac în viitor până ce ajutorul de departe va putea intra efectiv în acţiune. Din nenorocire n’am ajuns încă acolo încât lumea să ştie deprincipii, să respecte dreptul şi echitatea, căci tot puterea , brutală , este aceea care impune şir ţine în frâu. Decisă nu ne prindă mirarea, dacă şi prietenii ca şi duşmanii te respectă mai mult când eşti ţare. Tonul presei, sârbeşti trebue să ne impresioneze mai mult decât comploturile ungurilor şi dă cât ameninţările ruşilor, căci dacă ai duşmani este firesc pe când dacă ai prieteni falşi este grav. Const. Bacalbaşa D. Masaryk şi studenţii Ne place activitatea d-lui Manaryk, ca prezident al republicei cehoslovace, fiindcă printr’însa el arată o consecvenţă de principii, cum rare ori este dat a se vedea la un luptător politic, ajuns la cea mai înaltă demnitate într’un stat. D. Masaryk a rămas şi ca şef al statului cehoslovac, democratul cinstit, liberalul real, filosoful drept şi umanitar, ba chiar profesorul care nu consideră scaunul ce ocupă acum, decât ca o catedră aşezată la un loc mai înalt, de unde învăţăturile lui au o mai mare autoritate, o mai mare resonanţă. Astfel e natural că a primit şi pe studenţi şi le-a oferit uri ceai Şi e iarăşi natural că cu această ocaziune, el a finul o cuvântare plină de sfaturi, cari nu au numai o importanţă locală, ci merită să fie ascultate şi de tineretul din alte ţări, nn deosebire de la noi. Dacă d. Masaryk recunoaşte că studenţii, ca cetăţeni şi alegători, trebuie să se ocupe şi de politică, — el însă rezumă datoria lor într’o frază, care la prima vedere pare banală, atât e de adevărată, dar care va căpăta toată importanţa ei în ochii tuturor dacă-şi vor face o analiză de conştiinţă şi vor constata întrucât au practicat-o şi o practică. Prima datorie a studenţilor — a spus d. Masaryk — estesă studieze. Şi dacă el înţelege ca ei să facă politică, le cere ca şi în vederea ei să studieze. Căci politica lor trebue să fie ştiinţifică şi să îmbrăţişeze nu numai luptele locale, mai mult sau mai puţin meschine, ci situaţiunea ţarei lor în mijlocul lumei civilizate, curentele de idei şi tendinţele de aiurea, cărora un popor nu se poate sustrage sau opune fără primejdii. Apoi preşedintele Masaryk spune studenţilor că trebue să cultive democraţia- El nici nu-şi poate închipui ca un student să nu fie democrat. Viaţa şi realităţile îl pot schimba mai târziu, — dar cum să fie el în tinereţea lui, în splendida lui tinereţe, refractar ideilor înaintate, ideilor cari au mânat şi entusiasmat pe cei mai buni reprezentanţi ai omenirei? Şi mai înţelege d. Masaryk ca studenţii să fie umanitari. Şcoala toată nici nu, poate fi decât un imens laboratoriu de umanitate. Grozăvia cea mare la noi însă este că şcoala a lipsit dela această elementară datorie a ei. S’au strecurat în ea spiritele rele ale propovăduirei urei şi decenii dea rândul tineretul nostru a fost otrăvit, până când metoda aceasta şi-a dat acum rodul. Aci însă cuvântul lui Masaryk nu se adresează numai tineretului. Aci se adresează şi celor cari conduc şcoala şi celor cari îi dau directiva şi-i creiază atmosfera. Lor le spune că se abat dela datoria lor, că falsifică însăşi raţiunea de a fi a şcoalei, dacă nu fac din ea o „officina humanitatis". B. Br. * )\ * i Cărţi noui de D. I. SUCHIAHU Cristul lui Papini. — Refacerea cultelor. ~ Sombart în franţuzeşte. Sociologia neo-tomistă La Giovanni Papini, totul e neaşteptat... Dar cine e Giovanni Papini? Este —r o ştie toată lumea, şeful italian al şcoalei filozofice pragmatiste. Pragmatismul a fost extras din societatea aceea plicticoasă şi banală, anartistică, astupată şi terre-terre, care se cheamă „Statele Unnite ale Americei de Nord“. Dar Pragmatismul acesta colectiv şi anonim, a încăput pe mâinile unui om de geniu: Wiliam James (amatorii de verosimilitate se întreabă şi azi: cum James s’a putut naşte în America). Wiliam James a reuşit atunci să alcătuiască, fără a schimba nimic din fondul de idei, un sistem de o mare noutate, şi de o înaltă măreţie.Dintr’o doctrină, care era numai interesată, el face una interesantă. Dar, oricât ar fi reabilitat James pragmatismul, ce putea căuta acesta în Italia? Un fratello de acolo nu îl putea primi aşa, cum era el în ţara lui. Trebuia să-i schimbe puţin caracterul. Şi este, într’adevăr, ceea ce şi face Giovanni Papini. Mefienţa Pragmatismului pentru Metafizică, devine, în mâinile lui Papini, armă de luptă. In „Crépuscule des Philosophes“ el execută pe marii filozofi (Kant, Hegel, Nietzsche) şi îi descrie ca pe nişte pontifi sensuali şi polironi, şi toate acestea aşa, ştrengăreşte, cu apostrofe de licean, cu licenţe , la „Domnul Goe“. Iată-l acuma scoţând o carte despre",,Histoire du Christ“, Paris, Payot. De sigur o dărâmare, în stil mare, a ultimei statui rămase neatinse ? Nici de cum. Este o apologie a Mântuitorului ! Cine ar fi bănuit-o? Copilul teribil care se cuminţeşte adoptând, dintre formele cuminţirei, pe cea mai cuminte. „Papini şi-a regăsit portul, după atâtea şi atâtea furtuni“ — spune filozoful francez Delacroix. „Pragmatism sentimental şi liric, taumaturgie, spiritism şi magie, , futurism, — multe erori şi iluziuni a lăsat în drumul lui acest nou convertit“. — Rămâne, bineînţeles, de văzut dacă este vorba, în adevăr, de o conversiune. Efuziunea cu care îl apără pe Crist, nu dă oare puţin de bănuit ? Până acum Papini nu putea admira o carte decât dacă putea da cu ea în cap altor scriitori. Poate că şi de astă dată s’a apucat să-l adore pe Isus pentru că — cine știe ? — Isus e încă și azi o materie explozibilă de o mare eficacitate. Asvârlită unde trebue,... La urma urmei, e tot un soi de pragmatism... 9 Poate Creștinismul său reconstruit ? se întreabă cunoscutul sociolog, american C. Elwood. în recentasa lucrare: Reconstruction of Religion. După cum vedem, nici chiar pe tărâmul lucrurilor dumnezeeşti nu e absentă „Problema Refacerei“ — obsesia cetăţenilor supravieţuitori marelui război. Intr’o privinţă, d. Elwood are dreptate. Fără Religie, nu e nici Societatea. Istoria e tot atât de plină cu fapte materiale ca şi cu fapte spirituale. Nu s’a zis oare că Religia e „gardiana tuturor valorilor“? Cum poate ea lipsi atunci din vre-o alcătuire omenească, oricât de laicizată ar fi ea ? Decât, care e Religia care e potrivită, mai mult ca altele, cu starea opiniunei publice de azi ? De bună seamă, răspunde d. Elwood, cea creştină, cea mai perfectă, pentru că e cea mai recentă. Vremea i-a adus multe ciuntiri îndreptăţite. Dar tot dela Creştinism trebue să plecăm dacă vrem să „refacem“ viaţa religioasă. Căci dela ce alt am putea pleca ? E probabil insă că nădejdile d-lui Elwood riscă să fie amăgite. Şi aceasta tocmai fiindcă d. Elwood are dreptate spunând că fără Religie nu poate fi nici Societate. Căci, tocmai din pricina indispensabilităţii unei religii oarecare, Creştinismul, mert,ânii teren, alte forme religioase nu puteau să nu câştige. In locul Creştinismului — care, orice s’ar spune, amurgeşte— o seamă de Religii noui se impur ternicesc văzând cu ochii. Gândiţi-vă, între toate, la avântul pe care-1 câştigă, zi cu zi, religia sindicalistă. Morala ei e soli-' daritatea profesională, simţimân*tul de clasă şi civismul politic. Iar Cosmogonia ei o ştim cu toţii. E spectacolul, nu mai puţin impunător ca acel al vechei Teogonii creş tine, al unei arhitecturi de forţe. La bază, acelea pe cari ni le explici Ştiinţele exacte. Iar spre vârf, acelea pe cari ni le descrie Sociologia marxistă. Pe un astfel de tărâm, nu mai putem reconstrui religia. Vorbesc —bineînţeles — de religia oamenilor cari nu mai sunt mulţumiţi de ce le poate da Creştinismul. Pentru cei ce cred încă în el, problema nici nu se pune. Din toată opera lui Sombart, nu era tradusă în franţuzeşte decât o ediţie foarte veche a lucrării sale despre Socialism şi mişcarea socială. „Evreii şi Viaţa Economică“, apărută zilele acestea în librărie, este a doua. O semnalăm, căci ca (Cititi continuarea in pagina /!*/ * Spre desleparea silui imii Raportul experţilor însărcinaţi de Comisiunea Reparaţiunilor cu stabilirea capacităţii de plată a Germaniei şi cu elaborarea unui plan practic pentru achitarea reparaţiunilor, a găsit în toate statele interesate o apreciere favorabilă. Cu mici divergenţe explicabile, presa franceză, engleză, americană, italiană şi chiar germană, consideră raportul ca o bază serioasă şi acceptabilă pentru deslegarea definitivă a marii probleme de care atârnă în primul rând pacificarea Europei. însăşi Comisiunea Reparaţiunilor, inamic de a intra în examinarea amănunţită a raportului care va fi urmată de o hotărîre direct aplicabilă, s’a pronunţat prin glasul preşedintelui ei, d. Barthou, în favoarea raportului. Nu rămâne decât ca guvernele aliate, cari ele au ultimul cuvânt de spus in această chestiune, să se pună de acord pentru ca soluţiile propuse să fie puse in aplicare, iar primejdiile provizoratului incert de până acum să inceteze. Până la acest acord vor mai avea lot,, desigur, discuţii îndelungate şi se vor manifesta divergenţe grave. Dar guvernele nu se vor putea, în cele din urmă, sustrage autorităţii raportului întocmit cu seriozitate, competinţă şi obiectivitate de experţii internaţionali. Iată pentru ce putem de pe acum afirma cu satisfacţie că acest raport este un pas important către o soluţie durabilă şi o pacificare deplină. Părerea Germaniei asupra raportului este de cea mai mare importanţă. Fără acceptarea Germaniei soluţiile propuse nu pot fi puse în aplicare. Deşi nici o declaraţie oficială nu s’a produs încă de la Berlin şi reprezentanţii guvernului german urmează abia să fie ascultaţi de Comisiunea Reparaţiunilor, indicii sigure arată că Germania va accepta concluziile raportului, care deşi prevede măsuri aspre de control şi anuităţi de plată importante, fără a preciza suma totală pe care Germania o va avea de plătit, îi oferă totuşi avantagii şi înlesniri însemnate. în primul rând Germania va recăpăta deplina administraţie a Ruinului şi Renaniei, inclusiv vămile, căile ferate şi economia privată. Ocupaţia militară va continua, ce e drept, dar cheltuelile de ocupaţie vor fi cuprinse în anuităţile pe care Germania le va plăti. Pe de altă parte, plăţile şi prestaţiunile germane sunt subordonate unui împrumut de peste un miliard de mărci-aur, care-i va permite să se refacă. Un moratoriu va contribui şi el la refacerea capacităţii de plată. In fine, Germania nu va mai fi expusă la sancţiuni noul din partea vreunuia din statele aliate. Iată atâtea avantagii cari indeamnă Germania să accepte soluţia experţilor. Dacă guvernanţii ei au in adevăr intenţia de a executa realmente obligaţiile impuse de tratat, ei vor adera la un aranjament pe aceste baze. Pacea Europei nu va putea decât să profite. Rămâne firește, de văzut, dacă alegerile generale germane care au loc in curând nu vor schimba situațiunea favorabilă de azi. p. S-Sr. Anghelescu a zis la deschiderea congresului de bizantinologie: „noi, românii, cu toate ci latini, am resimţit adânc influenţa bizantină“.Am resimţit-o altădată şi o suferim azil MOTIE Până şi anticarii! Un fapt mic, foarte mic, care m'a umplut însă de-o mare bucurie : anticarii din Bucureşti sunt pe cale să-şi strămute negoţul într’o clădire anume construită, într’un pavilion curat, luminos şi încăpător care li se zideşte de un arhitect cu gust şi pricepere. Adio dar rafturile răscolite de vânturi, udate de ploae şi murdărite de praf ! Adio şi faimoasele dulapuri vechi şi şchioape ce se orânduiau jalnice pe cheiuri şi pe pieţe noroioase ! Anticarii, cu tot numele lor predestinat, se vor moderniza. De-aci înainte nu va mai fi nevoe să apuci cu cleştele o biată zdrenţuită de carte veche, de mare valoare totuşi, ci vei putea-o lua dintr’un raft curat, fără ca vântul să ţi-o smulgă din mâini sau ploaia să te chiorască. Librăria vechiturilor tinde să se pue pe acelaş picior cu librăria noutăţilor. E un progres simbolic. Simbolic în sensul că dacă până şi anticarii se curăţă şi se modernizează, e semn că poate şi alţii îi vor urma. Căci în anticărie nu găsim numai terfeloage, pânze, statuete, bibelouri, medalii, monede, etc., ci şi oameni, idei şi partide. Câte din acestea nu au aceiaşi nevoe de a se curăţi de rugină, de praf şi de mucegai! Sunt cluburi politice, scaune de academie şi capete omeneşti, care au o mare trebuinţă de frecat, de scuturat, de primenit şi de reînoit. Multe năravuri şi înclinări sufleteşti sufăr încă, mai dihai decât rafturile şi dulapurile anticarilor de meserie, de suflări de vânturi reci, de vârtejuri de praf rămase din trecut, de arşiţi ancestrale care le-au mumifiat. Şi dacă o anticărie se reformează, se spală şi se renovează, de ce n-ar face la fel toate anticăriile câte mai există? Fie ca pilda celor de pe cheiuri şi de prin unghere de umiditate să slujească tuturor. Deaceia am zis că cei cu cărţi vechi au devenit un simbol. Index NĂZBÂTII Iubirea naturii „Viitorul“ are un duios articol menit să arate ce importanţă are în viaţa socială „iubirea naturii“. O, da ! Iubirea naturii (cu sol şi subsol) a fost totdeauna slăbiciunea liberalilor. Şi Creditul Rural — răposatul — şi Casa Rurală şi Creditul Industrial, toate au purces din pasiunea pentru natură a d-lor Brătianu... Se poate zice că liberalii sunt cei mai inspiraţi..., pastelişti ai vremii. Lumea ignorantă zice că ei fac afaceri. Da de unde! Ei nu fac decât pasteluri.... Uite, chiar legea comercializării, — ce credeţi că e ? E asigurarea iubirii de natură !... Atât. Kix. Muncitorii intelectuali din România Ce scopuri urmăresc ?Cum le vor realiza? Criza de care au început să se plângă muncitorii intelectuali şi la noi în România, se accentuează din ce în ce mai mult! Situaţia lor morală în Statul român şi situaţia lor materială a ajuns să fie cu mult inferioară aceleia a muncitorilor manuali. Noua oligarhie plutocrată care ne stăpâneşte, afişează un mare dispreţ faţă de munca lor şi-i înlătură cu totul de la rolul de conducători ce-i aveau înainte. Muncitorii intelectuali din România văd şi simt clar, că interesele lor nu se mai confundă astăzi, ca înainte de războiu cu interesele clasei capitaliste. Nu de mult, amicul meu Mihail Carp, profesor la Liceul Internat din Iași, a descris într-o serie de articole sugestive din „Adeverul“, starea de mizerie în care e lăsată de statul român, una din breslelele cele mai nobile ale muncii cerebrale, breasla profesorilor, aceşti transmiţători, pentru generaţiile viitoare, a întregii noastre culturi. Congresele generale ale „Asociaţiei generale a medicilor din România" aduc şi ele, de câţiva ani încoace şi în mod periodic, la cunoştinţa publicului, mizeria în care se zbate o altă categorie de muncitori intelectuali: medicii salariaţi din România. Rând pe rând vor veni cu plângerile lor şi celelalte categorii de muncitori cerebrali. Scumpirea excesivă a hârtiei şi cultura inferioară de azi a publicului cetitor, vor arunca în mizerie muncitorimea intelectuală de la ziare, reviste şi pe scriitorii, cari începuse şi la noi să trăiască pe urma muncii lor intelectuale. Necesitatea uniunei acestor bresle de muncitori intelectuali şi a altora, care se vor forma de azi înainte, a început să se simtă şi la noi, şi conferinţele publice din zilele din urmă, din sala Eintracht, sunt desigur simptomatice în această privinţă. Care ar putea fi atitudinea intelectualilor din România, ce scop practic ar putea ei urmări, şi cu ce mijloace l-ar putea realiza, iată întrebări la care nu s-a putut încă răspunde la noi. Problema nu e desigur numai o problemă de clasă. Este şi o problemă naţională la care va trebui interesată întreaga opinie publică din România. Asistam deunăzi la o consfătuire ţinută la ministerul sănătăţii şi la care directorul general al Serviciului sanitar povestea plângerea profesorului Danielopol, care spunea că are vreo 230 studenţi în medicină pe care trebue să-i instruiască şi nu posedă mijloace tehnice decât pentru 25! Ştiu, că marea majoritate a publicului nici nu-i în stare să seziseze ce nenorocire pentru cultura în genere şi pentru ţară înseamnă să dai drumul în ţară la sute de medici semi instruiţi ! Dar aceeaşi penurie se observă şi în celelalte ramuri ale Învăţământului universitar şi liceal. Muncitorimea intelectuală din România asistă astăzi desperată, cu braţele încrucişate şi neputincioasă în faţa unei oligarhii financiare, care ţine prizonieri p€ politicianii noştri, şi apoi în faţa maselor de muncitori manuali, cari stau să-şi câştige, prin ajutorul grevei, mărirea salariilor. Din partea primei grupări are numai dispreţ, iar dela conducătorii muncitorimei i se face cu ochiul să vie alăturea de ei. Dar intelectualii îşi dau seamă, că în starea de dezorganizare şi neputinţă în care se află sindicatele muncitorilor de la noi, nici un ajutor nu le-ar putea veni dela ele. Puţinele care există au ca unică ţintă soluţionarea problemei conflictului între capital şi muncă, pe când muncitorimea intelectuală pe lângă o îmbunătăţire a a situaţiei ei materiale, cere şi socoate tot atât de însemnat pentru existenţa ei, facilităţi de învăţământ, crearea unui utilaj apropriat trebuinţelor ei intelectuale. Ei cer pe lângă măsura, care să poată asigura intelectualilor produsul muncii lor, şi mijloace de a di gândirii umane mai multă forţă şi mai mare importanţă. Intelec(Citiţi continuarea In paginaI-a) de D-nul YGREC Chestia zilei La congresul bizantinologic D. IONEL BRATIANU: Lucrările dv., d-lor congresişti, nu vor, face două parale, dacă nu vă veţi ocupa de cea mai importantă rarmură a ştiinţei bizantinologice: politica noastră bizantină t