Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)
1924-04-27 / nr. 12348
ami xmn, H»i 12348 tiM amnflimr ff Mii Tara ___ 4 Lel inmplanul in străinătate «oumineor Apune 1924 W I8BigBaaaaiiagiaa^^ —........................ Adevărul isus şi vremurile noastre Si nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; nu am venit spre a aduce pacea, ci sabia. Căci am venit ca să bag dihonie între om şi tatăl său, între fiică şi mamă, între noră şi soacră ; şi fiecare om va avea de duşmani pe cei ai casei lui. (MATEI, X, 31—26). Fratele val da pe frate-său morţii, şi tatăl pe copilul său; copiii se vor scula împotriva părinţilor şi-i vor ucide. (ACELAŞI, X, 21—33). Cei ce n’au cunoscut pe Isus nici ca pe fiul lui Dumnezeu, nici ca pe omul divin, nici ca pe iubitorul de oameni, cei ce niciodată nu i-au citit sau practicat învăţăturile, încep, dela o vreme, dela vremea cea nouă care pare a fi mai rătăcită decât cea veche, să se slujească de numele lui şi să se aşeze sub egida lui. Se intitulează astăzi „creştini” până şi acel soiu de oameni cari altădată s’ar fi aflat în rândurile celor ce, alegându-şi pe Barabas, au strigat pretoriului, pentru Isus, să se pedepsească să se răstignească! Deaceia nu-i de mirare că aceştia, când din întâmplare pun mâna pe" Evanghelie şi o deschid, nimeresc tocmai la pasagiile citate aci ca motto, singurele de care se slujesc în numele lui Isus, ignorând, sau poate chiar nevoind să iee în seamă, celelalte 250 de pagini ale Noului Testament. Dar, totuşi, aceste cuvinte grozave se găsesc în cartea sfântă, prin urmare slobod e oricine să le adopte ca linie de conduită în viaţă şi ca o normă morală sau socială. Ce e de spus în cazul acesta? Ceva foarte simnplu: că partizanii zavistiei şi ai urei, că violenţii, că sanghinarii n’au citit decât numai aceste rânduri, unice în felurile lor, sau dacă au citit şi restul, n’au înţeles nimic, dar absolut nimic din învăţăturile lui Isus. Sunt totuşi, mai sus, tot în Matei, alte câteva cuvinte care explică şi luminează admirabil pe cele citate în capul rândurilor de faţă, cuvinte cari sunt cele mai importante din întreaga evanghelie, şi al căror compliment logic fatal erau pasagiile care pare că le plac samavolnicilor. Iată-le, să nu credeţi că am venit să desfiinţez legea şi profeţii; am venit nu pentru a desfiinţa CI PENTRU A ÎNDEPLINI. Iar îndeplinirea vechei legi de umanitate, de dreptate, de egalitate şi de înfrăţire, scoasă din cadrul ei strâmt naţional şi aruncată în lumea întreagă ca un adevăr etern, general şi internaţional, într’o vreme când silnicia, nedreptatea, robia şi arbitrarul erau la temeliile statelor, avea, fără pic de îndoială, să si fruncine aceste temelii de ură, de sânge şi de constrângere, aducând, în primele timpuri, războiul civil. E tocmai ceia ce s-a întâmplat. Nu se întâmplă oare şi astăzi la fel? I-ar fi putut Întemniţaţii şi ucişii cu sutele de mii ale tărâmului de pildă să proorocească întocmai ca şi Isus, că prin revendicările şi luptele lor drepte împotriva împilării vor avea să aducă, la un moment dat, sabia şi nu pacea, răscoala fiilor împotriva părinţilor şi a părinţilor împotriva copiilor? Asta a voit să spue Isus şi nu e ceia ce cred că înţeleg unii. Dovada este că, în timpul arestării lui, l-a oprit pe Petru, şi pe toţi ai săi, să facă uz de sabie. Nu la sabia lui şi a lor săi, şi nu la ura şi răscoala partizanilor lui a făcut el aluzie prin cuvintele de mai sus, ci la urgia pe care întunerecul şi nedreptatea aveau să le ridice împotriva dreptăţii şi a luminei. Adevărata armă a lui Isus, pe care o recomandă lumii întregi şi tuturor veacurilor, nu e sabia ci credinţa, acea credinţă „care de va fi numai cât grăuntele de muştar, va zice muntelui să se mute şi se va muta din loc”. Sabia rămâne deci exclusiv de partea duşmanilor lui, iar de partea lui Isus stă credinţa singură, adică convingerea, ideia, idealul, mai mari şi mai puternice decât universul. Prin urmare numai oamenii de credinţă, de idei şi de idealuri generoase se pot intitula „creştini”, chiar dacănu s’ar ţine de nici o religie sau de orişice religie. Şi a mai zis Isus ceva? poate tot aşa de plin de înţeles ca şi cuvintele asupra îndeplinirei legei, care şi aceasta se interpretează greşit, adeseori, de minţile obtuze şi de trupurile fără inimă. Dă Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Au conchis unii că asta înseamnă să ne supunem fără cârtire, necondiţionat, ca nişte robi sau ca nişte maşini, puternicilor zilei, ca să nu criticăm nimic din ce le place stăpânitorilor să facă şi să statornicească, să respectăm cu închinăciune domnia, nedreptatea, hrăpirea şi sila lor. E tocmai dimpotrivă, absolut dimpotrivă. De fapt Isus a dat, prin aceste cuvinte lapidare, formula ca să zic aşa teoretică şi generală a revoltei vecinice şi neînfrânte a idealului în faţa samavolniciei nedrepţilor. Ele trebuiesc înţelese astfel, şi numai astfel: Niciodată şi cu nici un preţ nu daţi Cezarului nimic din cea ce este a lui Dumnezeu . Te interpreta altfel este a nu voi să-l înţelegi pe Isus şi a violenta textele. Căci dacă lui Dumnezeu trebue neapărat să i se dea ce este al lui, cum i s’ar putea da aceasta şi Cezarului fără a ofensa pe cel Atotputernic? E clar, e simplu, e în afară de orice posibilitate de discuţie. Şi cu toate astea ce armă în favoarea tiraniei şi a tiranilor s’a făcut, timp de vecuri, din aceste limpezi şi celebre cuvinte! Şi aşa mai departe. Ipocrizia, interesul material,, năpăstuir’ea, tot ce e rău şi protivnic progresului pe lumea asta, au încercat să stoarcă, prin iezuitice sau ignorante interpretări, argumente din chiar învăţăturile celui mai idealist, mai bun, mai umanitar şi mai cinstit suflet care glorifică omenirea. Un lucru nu-l pot face însă aceşti schiloditori de texte, să şteargă din evanghelii învăţătura că toţi oamenii fiind de-o potrivă fiii lui Dumnezeu sunt, pe de-o parte, egali şi fraţi între dânşii, pe de altă parte de esenţă divină, deci demni de tot respectul ce se cuvine unor fii ai lui Dumnezeu. Cine dar cu nedreptate şi cu violenţă atinge pe un om şi-l loveşte în demnitate, în viaţa, în cinstea şi în libertatea lui, de însuşi Dumnezeu se atinge şi pe el II loveşte. Asta, şi numai asta, înseamnă a fi creştin. Cine se simte ca atare şi cine nu? Nici o dată, ca de zilele Paştilor, nu e mai potrivit de pus, pentru fiecare din noi o asemenea Întrebare şi o pun oare, în mod sincer şi cei cu sabia şi cu vrajba? I. Teodorescu Stumpetea! Sărbătorile Paştelor, în vederea cărora toată lumea târgueşte, au dat tuturor prilej să se convingă de proporţiile enorme pe cari le-a luat scumpetea. Dat fiind că deprecierea leului este de unu la patruzeci, că adică un leu aur valorează azi patruzeci lei hârtie, — mărfurile cari s’ar îi scumpit de 40 ori, ar fi ajuns la preţul lor înainte de războL Ei bine, dacă unele sunt aproape de tot de acest preţ (pâinea, carnea, etc.) altele au trecut peste dânsul. Şî iarăşi se strigă contra speculei ! Fără a contesta sî rolul pe care-l joacă specula, fenomenul acesta al scumpirii până la paritatea aur a preţurilor dinainte de război, este un fenomen natural, observat în toate ţările cu valuta scăzută şi care pretutindeni a rezistat tuturor măsurilor poliţieneşti. Preţurile maximale nu ostenesc mărfurile, ci Ie răresc şi Ie condamnă a cădea în mâinile comerţului clandestin, adică a adevăratului comerţ de speculă. O bucată de vreme un produs poate fi ţinut in mod artificial sub preţul lui adevărat. Dar cu vremea tendinţa fatală a valorificare! se manifestă şi preţul merge urcându-se pe măsură ce moneta scade şi în raport cu această scădere. Ce însemnează în fond aceasta? însemnează că dezvoltarea preţurilor împinge spre restabilirea sincerităţei monetare. Toate sforţările ipocriziei monetare sunt zadarnice. Preţurile produselor o denunţă tot mai mult şi vin© ziua, cum s’a întâmplat In Germania, când nu mai există alt leac pentru a evita anarhia comercială, decât introducerea unei noi monede cu valoare deplină. Se înţelege că din această fatală dezvoltare a lucrurilor decurge un dureros neajuns pentru marea mulţime a poporului, căci salariile şi câştigurile celor numeroşi şi modeşti, nu cresc în proporţia în care se depreciază moneta şi se scumpesc mărfurile. De aceea însă, tocmai mulţimea, care nu profită deloc pe urma deprecierei monetare, e cea mai interesată a cere revenirea la sinceritatea monetara. Numai ea poate restabili echilibrul în micile bugete. _______ _. TELEFOANELE NOASTRE Direcţia 57/72. Centrala 6 67, 24/73, 46/79 Administraţia 7/69. Secretariatul 24/73. Provincia 10/66. De Paste, oficiosul guvernului tinerfl se ocupe intr’un articol de „România care munceste’'. ...In restul anului fi Interesează mal mult „România" care încasează! Chestia zilei Dulapul politic CETAJEANDI : Mai învârte dulapul. ■ jW Nu la noi Nu la noi, cî In Franţa', ult oro politic a renunţat la un mandat sigur, pentru că nu a vroit să se preteze la concesiuni, cari nu i se păreau a fi compatibile, cuconvingerile sale politice.. Acest om politic este d. Raoul Péret, preşedintele trecutei Camere, care, după ce 20 ani a fost ales în aceiaş circumscripţiune, a renunţat de a mai candida, fiindcă i s’a cerut să facă declaraţii şi să contracteze o alianţă electorală, pe cari în conştiinţa sa, nu le putea admite. Nu putem împărtăşi părerile d-lui Péret care se îndreaptă împotriva stângei democratice şi republicane, dar putem manifesta respectul nostru pentru acest om, care nu transnige cu convingerile sale, cu riscul chiar de, a, pariere*' puţin pentru moment,capăt carie- ,rei sale politice. Avem dreptul să-l onorăm, dându-i ca pildă politicianilor de la noi, cari în vederea unui mandat sau a puterei, sunt gata să se alieze şi cu dracul, să intre în combinaţiuni şi cu oameni şi idei, pe cari le-au combătut cu drept cuvânt, cu ultima înverşunare. Şi cu ocaziunea aceasta, a gestului d-lui Pérer, mai aflăm ceva. Ca preşedinte al Camerei nu a participat niciodată la vot, urmând de altfel unei tradiţii dela care nu s’a abătut nici un preşedinte al Camerei franceze, nici Deschânel, nici Bourgeois, nici Doumer, nici Brisson, nici Grévy, nici Floquet. Căci1 — după cura spune „Le Temps"* — „preşedintele Camerei, odată im fotoliu, nu mai aparţine nici unui partid, e deasupra partidelor, e, arbitrul lor“. Bineînţeles că şi aceasta numai în Franţa, căci la noi oricum şi mai ales la votare, preşedintele e omul guvernului. Da, da, mai au ceva de învăţat şi de imitat, politiciani noştri. Ceva bun, căci de cele rele, nu trebue să ne îngrijim. Le învaţă şi le imită cu voluptate. i,r - ■’ N. Ta, c’au ameţit de toţii de sus! NĂZBÂTII Din culturi! Foarte serios, „Viitorul”declamă în numărul de-aseară: „A se, susţine deci ca partidul liberal şi ziarul nostru ar fi adversarii culture! este o curată aberaţie”. Nu e nimic mai legitim ca aceasta sfântă indignare! Cine ştie ce de cultură se consumă zilnic în redacţia „Viitorului“ şi că partidul liberal a ieşit dintr’o bibliotecă pentru a se consolida numai în muzee şi concerte,— cine ştie că d. Vintilă n’adoarme până nu ia Înainte o ceaşcă cu cultură, cine ţine seamă că toţi parlamentarii liberali îşi petrec orele libere in biblioteca Academiei, — strigă că „Viitorul” are perfectă dreptate,la Kix. Citit* Adeverul Literar D. Brătianu şi funcţionarii "Guvernul nu a scăpat ocazia de a cauza şi cu prilejul acestor sărbători o gravă nemulţumire funcţionarilor publici. O veche tradiţie administrativă făcea ca funcţionarii publici să primească la sărbători dacă nu o, gratificaţie, ceea ce ar fi greu pentru bugetul statului, plata anticipată a salariilor, lucru care nu cere nici un sacrificiu din partea statului, dar înseamnă o mare înlesnire pentru slujbaşi. In adevăr, avansul acestadădea cel puţin pentru câteva zile iluzia belşugului. Graţie lui funcţionarii îşi puteau permite o masă mai bună sau să-şi procure pentru ei şi copii o înnoire relativă a garderobei. D-l Vintilă Brătianu în austeritatea sa ascetică a găsit cu cale să împiedice aceste desfătări moleşitoare.,, Şi mijlocul a fost simplu. Ministerele au refuzat funcţionarilor orice avans. Inutile au fost toate protestările, toată indignarea. Casierii rămâneau implacabili pentru bunul motiv ca d-l Brătianu nu le dădea bani. Iniţiaţii adaugă că aceasta e cauza reală a plecării ministrului de finanţe în provincie. El scapă de insistenţele incomode ale bieţilor slujbaşi, şi iată cum de data aceasta, marea majoritate a funcţionarilor vor petrece Paştele in mizeria obişnuită.« HOTE Ca sa „refacem“ Paştele! Unde sunt Paştele de altă dată? Le-am pierdut sau ele s’au îndepărtat de noi? De ce inamurgirile cu denii sunt azi mai scurte ca odinioară, de ce Vinerea Mare nu e de loc mai tristă ca tristeţea zilelor obişnuite, de ce miezul nopţii de Sâmbătă nu mai e izbucnirea acelui vulcan de încredere şi lumină care ne invada şi ne îmbia sufletele reunindu-le pentru o clipă într’un univers întreg de apostoli şi învestit ai certitudinei din urmă? De ce străbatem cu atâta oboseală — par’că supunându-ne unei obligaţii de oficiu comandat— ceea ce era odată popasul aşteptat, dorit, pregătit al nesfârşitelor noastre osteneli şi zădărnicii? De ce nici copiii nu se mai bucură cum ne bucuram noi şi de ce bătrânii nu se mai închină cum se închinau părinţii noştri? Fiindcă omul a omorât Paştele. L’a înnecat în ură şi în mizerie... Fixate in Umanitate ca o oază de împăciuire şi de senin, Paştele au fost mereu susţinute, hrănite şi păstrate în depozitul de generozitate şi iubire pe care lumea îl apăra împotriva asaltului necurat al pizmei. In ceasul când acest depozit de măreţie umană a fost înfrânt şi nimicit, — Paştele n’au mai avut hrana, n’au mai avut sucul existenţii lor. Au rămas doar umbra pe care fluturii fără convingere nişte sufleţel goale... Paştele, vechile noastre Paşte, vor învia desigur în ziua când lumea, ajutată de noui profeţi, va reface depozitele ei de pace şi iubire.... Un bir de suflet — de iubire și idealism — se impune omului ca să alimenteze sursa secătuită a bucuriilor lui de altă dată... Să dăm birul cuvenit! ■ O. T. Grea dilemă E o minciună dacă ne punem în ipoteza bunei credinţi; o prostie dacă a fost la mijloc bună credinţă. Cum vedeţi, esteo teribilă dilemă. Şi este. E vorba iarăşi de cursul leului. Când, acum doi ani şi jumătate, liberalii s’au propus să-l duhorească fără voia ţării, ci numai cu a Coroanei, mai exact împotriva voinţei ţării care printr’un admirabil instinct îi respingea, am îndrăznit să amintim de zicătoarea că „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul mare“. In fine de încercat au încercat ei — de aceea am pus şi ipoteza bunei credinţi — tot ce-au crezut că e bine ca să ridice leul: blocări, controlul devizelor, deflaţiune sau mai exact neinflaţiune, un budget echilibrat pe hârtie, şi altele. Dar de prisos. Contrar celebrului Moise, d. Vintilă Brătianu lovea cu toiagul în stâncă tot în sec : — nu ţâşnea nici un firicel de apă. Nădejdea în redevenţa petrolului s’a dovedit şi ea ineficace. Până şi neplata datoriilor statului n’a avut nici un efect. Leul a încremenit pe loc, cu circumstanţa agravantă că Imneda, aşa avariată cum este, începe a lipsi teribil. Iată-ne la al treilea Paşti dela revenirea liberalilor la putere şi e tot paştele calului, tot mereu paştem iarba firavă a murgului fără să zărim măcar hrana cea sănătoasă. Dacă Iuda ar trebui să revândă astăzi pe Isus tot pe treizeci de arginţi, în valuta noastră ar căpăta un vagon de hârtii cu care greu şi-ar putea cumpăra faimosul lac al Sakeldamei. Noi însă, care-l iubim pe Isus, cu greu îl vom putea cinsti încă odată cu ouă roşii şi cu cozonac pe aceste vremuri de valută nulă şi de chesat. Unde-s făgăduelilede alta dată, domnilor liberali ? Dar veti zice că v’ati înşelat, că ati crezut dar n’ati putut, că ati făcut dar n’a eşit, că sunt oamenii sub vremuri, nu vremurile sub oameni, etc. A invocat buna credinţă? Bine. Dar atunci cădeţi fatalmente în capcana a doua a dilemei. In geometrie, şî câteodată ,în politică, asta se zice: ceea ce era de demonstrat Index (Citiți continuarea în pagina aI-a) Cronica săptămânală de COMST. BACALBAŞA Bucureştii de alţi daţi XCVII La 30 iulie moare unnul dintre cei mai inteligenţi şi mai distinşi medici, doctorul Ştefan Olchovski. Ştefan Olchovski învăţase mai intâiu farmacia luând licenţa, apoi a luat licenţa în medicină şi apoi doctoratul. , Fiind înzestrat cu un mare talent şi având o frumoasă inteligenţă, Olehovski a luat repede un loc însemnat printre medicii de boale interne. Având şi pasiunea profesională a clădit sanatoriul din calea Călăraşi, care astăzi poartă un alt nume. Defunctul — un foarte bun amic al meri — era de origină polonă, şi se născuse în comuna Zvoriştea din judeţul Dorohoi. — Agitaţia în ţară creşte până la paroxism. Este destul să spunem că ziarul Adeverul care făcea opoziţie crâncenă guvernului, apare pe ziua de 1 August cu o manşetă în care se spunea: „Cetăţeni, momentul este solemn şi mare ! Să uităm urile intestine, să uităm deosebirile de idei şi de sentimente, să ne aducem aminte de un singur lucru, că suntem Români şi asupra numeluii şi faimei noastre s’a aruncat batjocura! Cetăţeni, fiţi gata, căci nu se ştie dacă mâine nu va suna ceasul când vom fi chemaţi să ne facem datoria ! * — La 2 August moare la Sinaia artistul I. D. Ionescu. Moare bolnav şi sărac acela care a fost până atunci singurul şi rămâne până azi cel mai însemnat cântăreţ şi cupletist român. I. D. Ionescu a fost, mai ales în timpul războiului din 1877—78 copilul răsfăţat al Bucureştilor. Având întreprinderea grădiniei de vară „Union Suisse”, astăzi, „Hotel Simplon”, atrăgea atâta lume încât sute de persoane se întorceau în fiecare seară, fiindcă nu mai găseau nici un scaun. Mai econom, mai puţin om de petrecere, mai puţin boem şi generos, ar fi făcut avere. In loc de aceasta a murit in cea mai uricioasă mizerie, ultimii camarazi fiind obligaţi să-l înmormânteze cu talerul. I . D. Ionescu este acela care a pus la modă Şansonela română. Cupletele scrise de Pantazi Ghica, Petre Grădişteanu sau Ion Moşoiu făceau pe vremea aceea, dela 1870 la 1880 deliciile bucureştenilor. Cântecele: „Cu gologanul un biet birtaş”, „Cu un picior foarte uşor şi c’o botină de cea mai fină”, „Apa trece petrele rămân”, „Pe cine nu’l laşi să moară nu te lasă să trâeşti!“ etc. etc., erau în toate gurile. La expoziţia Universală din Paris de la 1878, a cântat „Coana Chiriţa la Expoziţie“ şi Barbu Lăutarul, în costum original, obţinând un mare succes. Acest cântăreţ popular al vremurilor copilăriei noastre, dispăruse de mult înainte de a muri trupeşte. Nimeni nu î şi mai amintea de el . O parte a presei publică ştiri tot mai alarmante în chestia conflictului cu Bulgaria; se anunţă chiar că corpul, al 2-lea de armată va fi mobilizat. In calitate de director al ziarului Patriotul, cer o audienţă ministrului de război, generalul Iacob Lahovary. Ministrul îmi comunică câteva lucruri interesante şi de mare importanţă pentru momentul acela, dar cu condiţiunea ca aceste lucruri să nu fie publicate. Era bine înţeles că, în acel moment, destăinuirile ministrului nu puteau fi împrăştiate prin publicitate. Astăzi pentru întâia oară le încredinţez tiparului. Situaţia noastră nu e bună din punct de vedere militar, îmi spuse venerabil Lahovary. Bulgarii câţi, prin spionii lor, sunt foarte bine informaţi, ştiu că n’avem de loc muniţiuni; n’avem muniţiuni nici măcar pentru o săptămână. Dacă ar trebui să intrăm în război am fi siliţi să luptăm numai cu baioneta. Afară de aceasta artileria noastră nu este în stare să figureze într’o luptă. Mai toate gurile de tun au ghiventurile stricate astfel că, nici în cazul în care am poseda muniţiuni nu am avea ce face cu ele. Avem puşti bune dar nu avem cartuşe. Am dat ordine urgente, ca pirotechnia să fabrice, zi şi noapte, cât mai multe cartuşe spre a putea salva măcar aparenţele. Vinovatul cel mai mare în această privinţă este Sturza care, cu spiritul lui straniu de economie cu orice preţ, a refuzat să restitue sumele trebuincioase la apărarea ţarei. Dacă am avea pace permanentă rău, nu ar fi fost mare, însă acum a izbucnit un vici 9 Unei femei, femeii cele mai iubitoare şi mai devotate ce a cunoscut vreodată omenirea, îi datorăm: vestea cea mai mare şi mai dătătoare de speranţe şi curaj, vestea Invierei Mântuitorului lumei. Iar femeia aceasta — cine nu-i ştie numele care va trăi atâta vreme cât va fi pământ şi oameni pe dânsul ? — nu este alta decât fericita, de trei ori fericita Maria din Magdala, din satul cel scăldat în soare şi mângâiat de apele lacului Genesareth. Citim, în adevăr, în sfânta Evanghelie după Marcu: „Iar după ce Isus a înviat, se arătă dimineaţa, în întâia zi a săptămânei, mai întâiu Mariei Magdalena“. Iar sfântul evanghelist loan, prietenul iubit al lui Iisus, ne dă in această privinţă amănunte înduioşătoare. „Şi Maria (Magdalena) sta lan mormânt afară plângând. Şi pe când plângea, se plecă să se uite în mormânt. Şi zăreşte doi îngeri îmbrăcaţi în alb, şezând unul la cap şi altul la picioare, unde era pus corpul lui Iisus. Şi aceştia îi zic: femeie, pentru ce plângi? —* Pentru că mi-au luat pe DomnuL le zice ea, şi nu ştiu unde i-au pus. Zicând acestea, se întoarce înapoi şi zăreşte pe Iisus stând, şi nu ştia că este Iisus. — „Femeie, îi zise Iisus, pentru ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea gândind că este grădinarul, îi zise: Doamne, dacă tu l-ai dua în altă parte, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi ridica. „Maria, îi zice Iisus”. Ea întorcându-se, îi zice: Rabuni, adică Invăţătorule”. Şi evanghelistul Ioan adaugă: „Vine Maria Magdalena, vestind ucenicilor că am văzut pe Domnul”. Născut dintr’o femeie, sprijinit, ajutat şi mângâiat de devotamentul întreg al unei femei, Iisus, după învierea cea proorocită în vechile scripturi, se arată mai întâi Mariei Magdalena, care tocmai din slujirea pătimaşe, fanatică a Mântuitorului îşi făcuse unica ţinută a vieţii sale. Şi femeia aceasta care în prada unei dureri fără seamăn, nu se gândise la somn şi la odihnă în noaptea de Sâmbătă spre Duminică, ci, cumpărând din sărăcia ei aromate, se dusese înainte de răsăritul soarelui, ca să-şi plângă dorul şi jalea pe mormântul lui Iisus cel atât de iubit şi să-i ungă trupul lui dumnezeiesc, porni înapoi într’un extaz de bucurie şi de biruinţă. Dintru început spusele ei nu prea au găsit crezare. Dar in ziua de Duminică Cel înviat din morţi se arătă celor cincisprezece închişi întro casă şi se mai arătă la doi ucenici cari mergeau pe drumul spre Emaus. iar după o săptămână luă mâinile lui Toma, apostolul neîncrezător, şi îi puse degetele în rănile sale. Şi crezu şi Toma şi crezură şi ceilalţi ucenici. De aceea, la vestea adusă mai întâi de Maria Magdalena că „Hristos a înviat”, a izbucnit din piepturile ucenicilor strigătul de „Adevărat a înviat!“ De atunci au trecut aproape două mi de ani. Nenorociri grele şi nenumărate necazuri au copleşit şi a apăsat lumea. Cu toate acestea, când vine ziua cea mare — ziua Invierei — şi se repetă tradiţionalul „Hristos a înviat!“ în urarea aceasta nu este numai amintirea celui ma mare fapt din istoria creştinismului, ci totdeodată credinţa că, cu toată vitregia vremilor şi răutatea oamenilor, binele şi adevărul vor izbândi, vor câştiga biruinţa de pe urmă. E o reînviere a speranţelor, o trezire a curajului, o înălţare şi o întărire. De aceea, atunci când vestim aproapelui nostru „Hristos a înviat!", ne răspunde şi el cu aceleaşi sentimente şi cu aceiaşi dorinţă de zile mai bune: )yAdevărul a înviat !" - N. Batzaria