Adevěrul, mai 1924 (Anul 37, nr. 12350-12373)

1924-05-03 / nr. 12351

ntral XXXVII. No. 12351Îu exemplanu wi fsata fara 4 Lei exemplarul in străinătate . Sâmbătă 3 Mai 192* Adevărul intunerecul şi necunoscutul nu sunt bune nici o dată. A călca în claritate şi pe cărări bine cunoscute este în totd’auna un lucru folositor. In politică intunerecul şi lipsa de orientare publică duc la despotism; societăţile în care opinia publică n’are puncte de reazăm şi jaloane sigure de conducere abdică la control și lasă în mâini nelegitime conducerea Statului. Dacă, uneori, • această abdicare se face spre folosul obștesc — precum în Italia acum, fiindcă s’a găsit un om exceptional,—de cele mai multe ori lipsa unei opinii publice conștiente duce la catastrofe. In astfel de situaţie se găseşte România astăzi. Fie că poporul trece printr’o perioadă de obstacole datorită puternicei încordări din anii de război, fie că apatia stă în natura poporului român, trebuie să însemnăm acest fapt întristător că opinia publică nu ştie reacţiona la noi aproape în nici o împrejurare. Publicul nostru n’are astăzi decât o singură preocupare, de ordin foarte prozaic: să adune şi să consume. Setea de înavuţire a fost întotdeauna inerentă naturii omeneşti, dar după război, pildele numeroase ale înavuţirilor repezi, au înebunit lumea, aşa încât oamenii din toate cercurile sociale vor să devie milionarii şi să trăiască pe acelaş picior cu ei. Oarecare teorii foarte simpliste cât şi instinctul animalic contribue ca unii oameni să aspire la un egalitarism parţial. Aceasta nu este tendinţa spre egalitatea perfectă şi totală, dar egalitatea bunului trai. In general oamenii nu tind ca să fie deopotrivă de culţi, de morali, de inteligenţi, dar tind la egalitatea materială. O avere la fel cu a celor cari au mai mult, iată preocuparea obişnuită care astăzi a luat proporţii foarte mari şi îndepărtează pe oameni de la alte griji cu caracter mai altruist. Iată motivul pentru care guvernele noastre nu au control public Şi de ce poporul nu reacţionează în faţa nici unei greşeli a guvernelor. 1. Miniştrii calcă legile, miniştrii atentează la libertatea individuală, miniştrii violenţează alegerile, miniştrii lasă ţara fără apărare în bătaia insultelor din afară, dar opinia publică nu se mişcă. Nici un fir de păr, nu se clatină de la un capăt la celălalt al ţării. * Această stare se agravează zilnic, fiindcă un element nou a intervenit în viaţa publică. Sub vechiul regim în România Mică erau două partide: unul la guvern şi altul în opoziţie, iar opinia publică era împărţită şi ea în două tabere. Cei de la guvern erau mulţumiţi, iar nemulţumiţii din opoziţie Ştiau că sunt guvernul de mâine. ’Situaţia era sigură. Toţi cei care erau supăraţi pe guvern se duceau şi îngroşau rândurile partidului care trebuia să vie negreşit la guvern. Această siguranţă încălzea entusiasmurile, activa lupta împotriva guvernului şi dedea acea aparenţă de rezistenţă publică împotriva greşelilor guvernului. Dar azi situaţia s’a schimbat. Astăzi fiindcă avem prea multe opoziţii nu avem opoziţie ! • Astăzi mii şi mii de oameni — tocmai acei militanţi cari sub vechiul regim făceau agitaţia — stau nedomiriţi şi nehotărîţi, neştiind către care vad să apuce. Veni-va generalul Averescu ? Ven’-va partidul national ? Veni-va partidul țărănesc? Veni-va d. Iorga? Oamenii, foarte dornici de a venii la putere, se tem să nu se compromită în fata guvernului de mâine dacă, din păcate, ar calcula greșit și s’ar înscrie tocmai într’unul din partidele ce nu va fi chemat. Preocuparea cea mare a tuturor este acum, nu să combată guvernul, nu să reactiveze împotriva greşelilor săvârşite, dar să ghicească la timp care partid va fi adus la putere. Apoi partidele politice fac şi ele aceiaşi ispravă. Ştiind, ori crezând, că guvernul de mâine va fi acela pe care îl vor aduce regele cu d. Ion Brătianu, nici un partid nu cutează să inaugureze o luptă prea violentă împotriva guvernului de astăzi, de teamă ca să nu indispute pe d. Ion Brătianu. Deoarece d. Brătianu va recomanda regelui pe urmașul său, este evident că nu va recomanda pe aceia cari îi vor fi fănii mai mult sânge rău. Acestea fiind acum grijile tutuor partidelor şi ale tuturor politicanilor de mâna întâia, a doua noi a şaptea, cine voiţi să mai facă opoziţie serioasă, să agite şi să reacţioneze în contra nelegalităţilor guvernamentale ? Guvernul de mâine fiind marele necunoscut aî orei prezente, să nu ne mirăm dacă intunerecul s’a întins asupra conştiinţei publice. Când spun că guvernul de mâine este un mare necunoscut, înţeleg că este necunoscut pentru marele public, căci în cercurile hotărîtoare deciziunea este luată. Guvernul de mâine este ales, îi lipseşte numai decretul formal şi ziua precisă a instalării. Societatea noastră trece printr-o puternică criză morală în care apatia poartă numele de „ordine“ şi lăcomia de parvenire şi înavuţire se intitulează „democraţie“. Const. Bacalbaşa Vicepreşedintele „Uniunei internaţionale a foştilor luptători", rostind o cuvântare la mormântul eroului necunoscut cu prilejul pelerinajului ce a avut loc zilele trecute. 19« Ml ll Hi COLONELUL ENGLEZ CROSSFIELD NĂZBÂTII O idee! In Italia e mare zarvă fiindcă Măria Sa Mussolini, imperatorul fascist al Italiei, a interzis sub pedeapsă de amendă întrebuinţarea menndreptăţită a titlurilor de nobleţe. Foarte rău ! Eu propun şi Italiei şi României o idee genială. De ce să se desfiinţeze titlurile nelegitime, fiindcă în definitiv, toate sunt deopotrivă de ridicole ? Mai bine ar fi să se facă o desfacere publică de titluri. Să fie un magazin central al Statului, unde să te prezinţi şi să cumperi titlul respectiv. Bunăoară, pentru prinţi 100.000 lei anual, pentru cinci 80.000 anual, pentru marchizi 70.000, etc. Din taxele astea s’ar realiza un venit cu care sunt sigur s’ar acoperi chiar deficitul capacității d-lui Vintilă Brătianu. Kix. —— ■ ■ ■—i I——f*— Pentru şcoala Am publicat apelul unui mare număr de foşti elevi ai liceului Codreanu din Bârlad, cari cer foştilor lor colegi să vie in ajutorul instituţiei care le-a dat bazele culturii şi le-a înlesnit astfel situaţiile sociale şi materiale de astăzi. Printre semnatari se află personalităţi dintre cele mai distinse. Printre foştii colegi la cari apelează semnatarii sânt de sigur foarte mulţi cari şi-au croit un drum frumos în viaţă şi şi-au asigurat o stare destul de mulţumitoare. Toţi aceştia îşi vor face, desigur, întreaga datorie. Reamintind astăzi apelul bârlădenilor trebuie să facem oarecari reflecţii triste şi totuşi.... încurajatoare. Nu e nici o contrazicere în ceea ce spunem; contrazicerea e în însăşi firea lucrurilor, aşa cum se prezintă. Făcând abstracţie de orice politică şi ferindu-ne de oriceatac la adresa" guvernului — e un armistiţiu pe "care-l încheiăm pentru câteva minute — este evident că statul îşi recunoaşte falimentul din punctul de vedere al misiunii lui culturale. Dovada ne-o dă faptul că liceul Codreanu, după o existenţă aproape seculară, nu poate obţine de la stat cele necesare. Aceasta ne inspiră, fireşte, reflecţii triste. Dar leacul se găseşte în însăşi ■dezvoltarea, răului, iată un început de iniţiativă particulară. Un număr mare de foşti elevi ai liceului Codreanu se adresează colegilor lor şi marelui public. In ziua de Sf. Gheorghe va fi la Bârlad o serbare, se vor găsi şi alte căi de acţiune. Puţină stăruinţă, şi liceul Codreanu va fi salvat şi sporit. E vorba să i se adauge un internat, pentru ca ţăranii şi toţi cei mai puţin avuţi să-şi poată da copiii la liceu. Nu este îmbucurător începutul acesta? Nu este o mare încurajare să vedem răsărind în sfârşit şi iniţiativa cetăţenească ? Aceste rânduri nu le scriem numai pentru cazul special. Dorim tocmai să vedem generalizânduse exemplul Bârladului. Numai pe această cale se va mai putea menţine şi dezvolta învăţământul. Suverani fine §i iiilie ...Pentru a usura studiile istericii©? ii r risconsuliilor viitori, cid Ii faza legilor tot n’am intrai inii . î Preţurile intern® şi valoarea leului Scumpirea vieţei şi scăderea lenini Marile probleme economice, a căror rezolvare ar fi pârghia normalizărei’ întregei noastre vieţi, nu pot fi tratate într’un articol de ziar în mod cuprinzător şi complect. Presa nu poate decât să semnaleze unele fenomene, cari ni se par interesante şi caracteristice, pentru luminarea acelor probleme şi ca o contribuţiune la găsirea soluţiunilor lor. In acest sens expunem şi cele ce urmează. Iată două fenomene deopotrivă de interesante şi cari au între ele o legătură mai strânsă decât s’ar părea la prima vedere. Constatăm fenomenele, fără a atinge chestiunea politică a răspunderilor. De altfel dacă politica a avut şi are cu siguranţă o influenţă asupra desfăşurărei fenomenelor economice, această influenţă este foarte limitată şi cele mai adesea ori e greu de deosebit dacă ea le-a determinat pe ele sau ele au determinat-o pe dânsa. Cele două fenomene de cari vorbim mai sus, sunt: 1) Aparenta stabilizare a leului la un curs foarte scăzut (a patruzecea parte a valorei aur, din valoarea aurului însăşi scăzută) şi aceasta încă cu tendinţă de scădere, tocmai în momentul când avem un considerabil export de cereale şi 2) Enorma scumpire a traiului şi în special a produselor indigene pe piaţa interiară. Căci deşi o bună bucată de vreme leul a rămas într’o proporţie aproape constantă cu francul elveţian, produsele indigene au văzut preţurile lor urcându-se în mod şi mai constant, aşa că socotindu-l şi la paritatea aur, ele au atins nivelul antebelic, ba în unele privinţi l-au şi întrecut. ■ Aceasta însemnează că cu toate că în raportul ei internaţional, moneta noastră şi-a menţinut valoarea, puterea eide cumpărare în interior a scăzut mereu. Acest fenomen însă probabil că ne dă cheia enigmei, că cu toate că tocmai în acest mtumnt avem un considerabil export de cereale, şi cu toate că stocul de lei de care dispune străinătatea este, după părerea tuturor oamenilor competenţi, considerabil redus, ba după unii aproape inexistent, leul nostru accentuiază mai mult o tendinţă de scădere. Dacă însă nivelul preţurilor produselor noastre indigene se urcă mereu, aceasta însemnează că puterea de cumpărare internă a monetei noastre scade, — se adaptează adică la puterea lli de cumpărare externă, iar dacă ea scade şi sub această putere, — rgeretabila dar fatala urmare a acestui fenomen este adaptarea valoarei externe a monetei la cea internă. Şi iată cum s’ar putea explica faptul că cu tot exportul de cereale, cu toată absenţa monetei noastre de pe pletele streine, leul nostru nu numai că nu se urcă, dar manifestă chiar o tendinţă de scădere. Nu este rolul presei ca să caute şi să indice leacul unui asemenea grav neajuns. Ea poate însă spune că acest leac nu ar fi eficace, dacă s’ar limita la curamiteirea simptomelor. Nu introducerea preturilor maximale poate lecui această boală, nici cea mai draconică lege contra speculei. Căci şi dacă există speculă, ea exploatează numai o stare de lucruri fatală şi accentuează numai într’o măsură oarecare răul, nu-1 cauzează însă. Trebuie mers deci la rădăcina răului şi el constă în tendinţa politicei noastre economice şi financiare de a vroi să galvanizeze leul. Adi d. Argetoianu, oricât l-am combate în alte privinţi, a văzut bine. Toate măsurile de îndreptare economică şi financiară, trebuie să culmineze în restabilirea sincerităţei monetare. De altfel este un fenomen atât de general încât nu se poate să nu fie natural ca produsele indigene într’o ţară cu moneta depreciată, să’şi urce valoarea până la nivelul preţului mondial. El a fost observat pretutindeni şi este caracteristic că scumpetea a atins în Germania, ţara care formează exemplul clasic în materie monetară, culmea când moneta a ajuns cu valoarea aproape de zero, de nu chiar la zero, aşa fel, încât în ziua când s’a introdus din nou valuta aur, preţurile s’au fixat, fără protestul populaţiei, chiar deasupra parităţii mondiale, pentru ca în urmă abia, să scadă cu încetul spre nivelul acestei parităţi. La noi, preţurile,tuturor produselor indigene au atins aproape paritatea dinainte de război, unele au trecut peste dânsa, pentru că nivelul preţului lor mondial e deasemenea deasupra celui antibelic. Leul nostru s’a menţinut mai mult sau rf mai puţin, cu oscilaţiuni trecătoare, la actuala puritate în afară, dar în interior puterea lui de cumpărare a suferit o scădere care avizează apropierea unei violente crize, pentrucă ea însemnează trezirea din ameţeala în care ne legăna diferenţa în plus între valoarea internă şi cea externă a leului. Unii susţin că este criza vindecătoare. Nouă nu ni se pare a fi aşa. Nouă mi se pare a fi un simptom alarmant care se adaogă la alte simptome alarmante ce s-au şi manifestat. Şi ceia ce trebuie să facem acum este, să ne gândim la soluțiunea cea mare, fără patimă, fără frică, fără pesimism exagerat, dar și fără prejudecata care ne împedică de a ne Sinceru. In cursul desvoltării seculare a ştiinţelor medicale, putem spune, că până maieri, medicina a avut supremaţia, dânsa trona şi dicta. Pentru ca chirurgia să-şi ia sborul independent au trebuit întâi doborâte forţele obscurantiste clericale, care împedecau studiul anatomiei pe cadavru (în evul mediu acest fel de studiu era considerat ca o erezie şi pentru a se practica trebuiau oamenii să se ascundă în pivniţi, la siguranţă). Chiar în secolul al XVli-lea, chirurgia este încă redusă la un rol ridicol. Dar alături de studiul anatomiei vine mai târziu descoperirea anesteziei şi mai târziu încă epoca antisepsiei şi a psepsiei, epoca lui Pasteur, acest prinţ al experimentatorilor, cum se exprimă despre dânsul un autor englez, epocă care netezeşte calea prin înlăturarea duşmanului celui mare, deşi microscopic: microbul. De aici, însuşindu-şi tot mai mult cunoştinţele acumulate de,celelalte ramuri ale ştiinţei "medicale, şi paralel cu evoluţia industrială a instrumentelor. Chirurgia îşi făureşte o tehnică tot mai perfecţionată, care-i permit succesiv şi Vertiginos să înfigă bisturiul în toate părţile organismului, chiar în organele lui nobile (ovar, splină, ficat, ereer, inimă etc.) Astfel intervenţia operatorie din nesigură ca rezultate, în începuturile ei timide, capătă deodată prestigiul unei acţiuni clasice şi serbând triumfuri nebănuite se înalţă în mod fatal la însemnatul rol social pe care îl cunoaştem cu toţii. Marele public, obişnuit să admire numai „mâna uşoară“ a chirurgului, nici nu-şi dă seama că pe lângă această calitate, chirurgul trebue să aibă stăpânire de sine, sânge rece, calm, hotărîrea repede şi că toate acestea trebue să fie bazate pe vaste cunoştinţe de anatomie, fiziologie, patologie etc. Tot ştiinţa este temelia valorii unui chirurg. Progresele ştiinţei au făcut apoi ca pe lângă medicina internă şi chirurgie, să’mai avem o nouă ramură terapeutică. ’ Vreau, în cazul special, să vorbesc de noua şi minunata ştiinţă a Radioterapiei profunde. Ştiinţă nouă, care are încă destul empirism in aplicarea ei, dar e întemeiată pe legi şi discipline bine şi riguros stabilite. Vom aminti doar în treacăt că prin studiarea influenţei razelor Roentgen şi a substanţelor radiante (radou, mezotoriu etc.) asupra materiei, fizicianii Şi chimiştii au revoluţionat concepţia veche a teoriei atomului. După ce s’a dovedit acţiunea biologică (adică asupra celulei vii) a razelor X..., după ce s’a ajuns apoi la mijloace prin care ele să fie stăpânite Şi administrate sub formă de medicament, s’a putut stabili efectul lor uimitor, asupra ţesuturilor noastre normale şi a formaţiunilor anormale ce se desvoltă, uneori, în organism. Şi încă din 1913 am putut citi următoarea afirmare a unui chirurg-gynecolog cu reputaţie mondială: „Operaţiunile care au fost puse la punct cu atâta trudă au căpătat un nou concurent în Radioterapia, care e pe cale sigură de a face inutile o serie întreagă de intervenţii operatorii şi încă din acelea cu care gynecologii se mândreau mai mult....“ De atunci această părere s’a întărit, s’a răspândit şi de mult o găsim, odată cu descrierea noilor metode de tratament, în manualele didactice de gynecologie şi de gynecologie operatorie. Şi atâta este de sigură, matematic, acţiunea sterilizantă fazelor X asupra ovarului, în caz de myom şi fibromyom uterin (pentru a alege un exemplu), că această terapie se practică în mod clasic în clinicele din străinătate. îmi amintesc cum odată, fiind mai mulți medici în secţia Roentgen a clinicei prof. Bumm din Berlin, un radiolog, ungur mi se pare, îl întrebă pe prof. Warnekros dacă cu aparatele care se demonstrau (1) se obţine în mod sigur castraţia. Mare a fost indignarea profesorului că se mai poate discuta aşa ceva şi urmă apostrofa: „cine nu poate să obţină astăzi o castrare, să se lase de radiologie“. Şi aşa este. E un tratament clasic astăzi şi afară de câteva contraindicaţii, e tratamentul care de aci încolo va fi preferat şi indicat chiar de către chirurgi. Intr’o scrisoare circulară pe care am adresat-o acum câteva luni confraţilor, spuneam, între altele: „Spiritul ştiinţific al vremei a impus prin rezultatele impunătoare ce a dat în general şi cu precădere pe tărâmul gynecologiei-terapia profundă cu razele Roentgen. Toată gama de suferinţă în legătură cu sfera genitală a femeei, începând cu acelea care provin de la o tulburare sau insuficenţă funcţională (Amenoreia, dysmenoreia, menoragia, metroragia pubertăţii sau ariene(1) Era un interziv-Reform apparat Verra Werke, pauzei) şi sfârşind cu neformaţiunile (ripomul, fibromyomul, sarcomul, cancerul....) sunt beneficiare ale acestui tratament...“. Şi mai pomeneam de metoda castraţiei temporare la persoane tinere şi de aşa numitul Roentgen-Wertheim, adică tratamentul radioterapeutic corespunzător Hysterectomiei totale a chirurgilor, care constă în scoterea totală a organelor genitale în caz de cancer uterin. Şi dacă din toate colţurile lumei, unde este o activitate ştiinţifică serioasă, vin statistici care fac mărturia progresului prodigios al radioterapiei, de ce la noi corifeii ştiinţei medicale par a se desinteresa de dânsa? Fiecare metodă nouă are la început protagoniştii şi detractorii ei. Să amintim de exemplu campania fanatică pe care a dus-o, pe vremuri, renumitul prof. Peter, la Academia de medicină din Paris, în contra începuturilor născânde ale bacteriologiei. Se spune că în decursul unei şedinţe plenare a instituţiei amintite ar fi înghiţit false membrane difterice pentru a dovedi inocuitatea microbilor. Oprnia aceasta întrucâtva mersul înainte falnic al bacteriologiei şi al sero-biologiei? Cine nu-şi aminteşte iar de campania dusă, la noi, acum vreo 18-20 de ani de o foaie medicală ocazională. (ctiti continuarea în paginal-a) O bucurie foarte ciudată Intervenţia d-lui Costa-Foru, ca secretar al „Ligii Drepturilor Omului“, în chestia comuniştilor arestaţi, a dat „Viitorului“ prilejul să atace nu numai persoana d-lui Costa- Foru dar şi instituţia pe care o reprezintă. După „Viitorul“, Liga Drepturilor Omului nu există — întru cât, zice dânsul, e compusă dintr’o singură persoană. D. Costa-Foru e Liga, şi Liga e d. Costa-Foru. Şi „Viitorul“ se bucură straşnic de această constatare. Bucuria „Viitorului“ e foarte bizară. Dacă constatarea lui ar fi adevărată, ea ar trebui să-l umple de tristeţe. Şi iată de ce : „Liga Drepturilor Omului" este o instituţie întemeiată întâi in Franţa, şi răspândită apoi în toate ţările civilizate. Menirea ei este să intervie împotriva oricărei nedreptăţi şi oricărei ilegalităţi comise de organele oficiale ale statului. Se pot Întâmpla asemenea cazuri? Este nevoie de cineva care să exercite un riguros control asupra autorităţilor ? In Franţa, răspunsul este afirmativ, de vreme ce Liga există, funcţionează şi e recunoscută de guvern, care se află în permanentă corespondenţă cu ea şi-i dă şi tot concursul ca să-şi îndeplinească misiunea. Naşte întrebarea: stă Franţa mai bine sau mai rău decât România din punctul de vedere al domniei legilor ? Desigur, stă mai bine. Presupunem că nimeni nu va tăgădui acest adevăr. Or, dacă totuşi în Franţa Liga Drepturilor Omului este necesară, ea este cu atât mai necesară in România, de o mie de ori mai necesară. Şi dacă, in asemenea condiţii, ar fi adevărat că în România o Ligă nu este posibilă, iar aceea care există se compune dintr’o singură persoană, dacă ar fi adevărat că în România s’a găsit întâmplător, un singur om capabil să dorească domnia legilor, iar încolo toţi acceptă bucuros ilegalitatea şi arbitrarul, — ce-ar trebui să credem despre gradul nostru de cultură în general şi despre virtuţile noastre civice în special ? Cei cari îşi manifestă bucuria prin „Viitorul", ori nu cred nici ei ce spun, ori sunt de o extraordinară inferioritate intelectuală. Afară numai dacă ei nu vor fi vrând să pretindă că sub raportul legalităţii şi omeniei noi stăm infinit mai bine decât Franţa şi Anglia, că din acest punct de vedere, cum şi din cel administrativ şi social am atins perfecţiunea, aşa că la noi nu este nevoie de nici un fel de control, pe când statele occidentale — atât de înapoiate — recunosc oficial nevoia lui. Poveste cu tile Astăzi, când am văzut clar cum stăm în chestia Basarabiei, deşi această chestie nu este nici limpede, nici simplă — rezultat pe care dacă unii l-au dorit cumva cu tot dinadinsul, pot să se felicite, dacă vor— astăzi zic, rămâne să contăm aproape numai pe noi înşine. Trebue insă să contăm îndouă feluri .Asupra primei părţi, o pregătire militare, n’avem nevoe să insistăm şi nădăjduim că cei cu răspunderea vor şti să-şi facă toată datoria. Dar asupra felului de-al doilea de a ne îndeplini chemarea, am ceva de spus. Nu tocmai dela mine — afară numai dacă nu mi s’a istorisit o poveste, că n’am văzut-o pusă la gazete. Dar chiar dacă-i poveste, citiţi-o şi vedeţi cât e de bine ticluită şi potrivită. Cică la una din ultimele întruniri publice din Basarabia, un ţăran a cerut cuvântul şi a grăit: — Fraţilor, să vă povestesc o snoavă. Erau odată un tată şi o mamă cari aveau un cârd de feciori buni, muncitori şi cinstiţi. Dar tata era un om rău, abraş, asupritor, cârtitor, lesne şi greu la mână în acelaş timp. Mama, săraca, se făcea mititică şi suferea de amarul feciorilor. Dădu însă Dumnezeu şi muri tata. Feciori, feciori, dar bucuria nu le fu totuşi proastă. Dar ce să vezi? Mama cea bună se făcu, la rândul ei, o scriptoroaică. Le lua bieţilor feciori tot ce câştigau, le vorbea în fel şi chip, se purta cu dânşii mai ticălos ca o maşteră de cele afurisite, încât nenorociţii de feciori, fără să vrea, se pomeniră într’o bună zi murmurând: Unde-i bietul tata, cu toate răutăţile lui! Şi asta a spus ţăranul. Se zice că adunarea a rămas foarte impresionată. Cred şi eu! Rămâne deci la fel şi guvernele noastre, să facă astfel ca fiii noştri basarabeni să uite pe tatăl cel mort şi să se reîntoarcă iar cu dragoste la minunata lor mamă vie. Şi-atunci cei de peste Nistru vor trebui să-şi ia nădejdea pe vecie. I. T. Gr. Datmiaiî Traducerea „Iliadei“ a fost pentru d. G. Murau o izbândă, pentru noi — lectorii — o surpriză. Nu! bănuiam în eminentul profesor de elină — un poet. Traducerea „Iliadei“ îl relevă ca atare. . D. Murau s’ar fi putut opri aci. D-sa își cucerise locul, în istoria literaturii românești. Dar a făcut un pas mai departe. Un pas îndrăzneț, e drept,—care i-ar fi putut fi fatal... Tâlmăcirea „Odiseii“ era o încercare hazardată, chiar pentru traducătorul excelent al „Iliadei“. Primele fragmente din ,,Odisea“ în românește, — apărute în reviste, vesteau însă un nou triumf — iar traducerea integrală, apărată acum, ia proporţiile unui eveniment literar. D. Marnti, care stăpâneşte desăvârşit elina, are la îndemână şi un vocabular românesc bogat, variat şi viu. D-sa a fost deci, în măsură şi să biruiască dificultăţile textului şi să transpire textul acesta, într’o românească splendidă. Este vestită scena din „Odisea" — cântul IX — când Ulisse şi tovarăşii lui sunt surprinşi în peşteră de ciclop. Iată—în tălmăcirea d-lui Murau — sosirea ciclopului : In peştera cea largă el îşi mână Mânzările şi'n strungă lasă mimai, Berbeci şi ţapi, afară'n faţa stânii. î'Apoi, luând Un steiu grozav, 1-aruncă Pe la intrare şi-o îmihide, o stâncă Ce de pe jos mai nu puteau urni-o Nici douăzeci şi două de căruţe CU patru roţi. Oricât ar fi de bune, Aşa era pietroiul pus la Uşă. S’aşează el apoi şi mulge capre Şi oi pe rând şi le apleacă feţii... Iată, apoi, apostrofa ciclopului către Ulise şi tovărăşii săi: „Dar cine sunteţi voi ! De unde bateţi Al mării druim, străinilor ? Cu treabă Veniţi la ei, sau hoinăriţi pe mare Ca nişte hoţi, Ce Umblă în porghiazufi Şi-şi pun viaţa pustiirid pe alţii”‘ Aşa le-a zis şi inima de frică Ne-a îngheţat, când i-auizirăm glasul înfricoşat şî namila văzurăm... Tâlmăcirea e minunată : firea** că, simplă, curgătoare. Nicăeri, mi simţi un vers forţat sau o întorsătură de frază căznită. Apariţia acestei traduceri trebue primită emu se cuvine : senina artă greacă apare în vestmânt românesc. E o carte, care contribue la echilibrarea tinerelor suflete moderne. E o carte, care în plămădirea tuturor pasiunilor — aduce o notă de cumpănire. Cultura Naţională a asigurat acestui volum o imprimare excepţională. Cartea de 500 de pagini,— tipărită artistic, împodobită cu ilustraţii după vasele şi basoreliefurile greceşti, — stă cu cinste alături de cele mai bune dintre ediţiile de lux ale occidentului. ... * D. Marin Simionescu-Râmniceanu este unul dintre cei mai de seamă cercetători ai artelor plastice. In Propiieele artistice apărute în 1913, d-sa pe lângă câteva articole de critică literară, a grupat un mănunchiu de essai-uri, dintre care Unele — ca de pildă cel despre arta industrială — pot figura prea bine în orice literatură străină. Intr-o serie de articole de critică picturală, apărute în Noua Revistă Română,—articole care au stârnit multe discuţiuni la apariţia lor,—d. Râmniceanu a studiat pictura românească de azi. Studiul asupra lui Iser, de pildă, este o pagină de magistrală analiză şi explicaţie estetică. Astăzi, d. Rîmniceanu scoate ,Uft manual de Istoria Artelor.. La noi, .Unde um curs de istoria artelor nu există în universitate, materia aceasta este Complect exploatată. Apariţia unui studiu românesc în acest domeniu este — desigur — o inovaţie îndrăzneaţă. D. Marin Simionescu-Bînmi cearta, îşi subintitulează studiul d-sale: „scurtă expunere a evoluţiei stilurilor şi a caracteristicei celor mai însemnaţi artişti“. In 200 de pagini, — ilustrate — d. Rîmniceanu! expune îrt adevăr — evoluţia artelor (pictură, sculptură, arhitectură) de la epoca preistorică, până la Cezanne, Begas şi Monet... O ex- PUnere clară, precisă, bogată foţ (Citiţi continuarea în pagina 11-a.jj PHMaE^BB3BBÎBSESBmraH2BgSaaEa» Corp noul „fltliser in traducerea luui C. Murau. - „Istoria artelor” de d. Marin Simionescu-Blumbeanu Chestia zilei Meşterul Manole D. DR. ANGHELESCU : E o fatalitate! Şcolile pe cari le construesc atât de greu, se surpă atât de uşor! CETĂŢEANUL: Cu cimentul de care te serveşti, cred şi eu!