Adevěrul, iunie 1924 (Anul 37, nr. 12374-12397)

1924-06-10 / nr. 12380

Y «noi XXXVII. No. 12380 2 lei exemplari m mb tara 4 Lei exemplarul is străinătate Adevărul C Marti 10 anis 1324 amn f BELDIMAI 1888—1837 «von« I eOHST. MILLS 1897—13» . 4~ Am pus acest titlu articolului de faţă tocmai fiindcă vreau să nu spun un cuvânt, unul singur, despre programul pe baza căruia s’a făcut fuziunea între naţiona­lişti şi ţărănişti. Căci ce impor­tanţă are astăzi un program, fie el cât de clar, de precis şi de de­mocratic ? Şi de ce folos este că cutărui principiu i s’a scurtat coa­da iar altul nou a fost adăogat ? Sântem sătui până peste cap de petice de hârtie. Nu asistăm oare cu durere de la o vreme la potopul de demo­craţie care s’a revărsat şi se re­varsă încă asupră-ne până şi din colţurile cele mai întunecoase ale strigoilor de altădată ? Prin ce am simţit că declaraţiunile aces­tea au schimbat cu o iotă relele ce ne bântuie de peste o jumătate de veac ? De aceia mie unuia, şi cred că şi dv. tuturor, ne este cu desă­vârşire indiferent programul de pe hârtie. Ne interesează însă oa­menii, şi numai ei. Sunt ei cu a­­devărat democraţi din convingere şi mai ales din fire ? Sufăr ei ca şi noi până în fundul sufletului lor de oameni şi de români de tot ce-a venit să ne lovească de la un timp şi să ne împiedece desvol­­tarea ? Sunt ei hotărîţi, în ziua când li se va da sau vor pune mâna pe putere, prin voinţa ţării, să stârpească tot ce s’a făcut rău, să pedepsească pe făptuitorii vechi, noui şi viitori ? Au de gând să inaugureze un regim nou de libertate, de omenie şi de legali­tate ? Aci e nodul chestiei. Adevăratul program e acel al faptelor, nu al vorbelor scrise ori rostite. De panglici scoase pe nas sântem sătui peste măsură. I­n Ţara noastră e, din nefericire, o pădure înfundată de putregai, de reptile şi de fiare. Bogatele creşteri de arbori n’au folosit pâ­nă acum de cât acestora. Ce program să ceri pionierilor de cât mai întâiu s’o cureţe, să-i dea pe urmă aer şi lumină ? In asemenea caz nu vei căuta pe a­­ceşti pioneri în buzunări ca să te încredinţezi ce program şi ce principii au. Prima cercetare va fi să vezi dacă sunt viguroşi, do­ritori de lucru şi dacă nu cumva aduc la chip şi la suflet cu pu­tregaiul şi cu fiarele ce trebuesc înlăturate. Noului guvern îi incumbă mai cu osebire această sarcină de pio­­ner cinstit, voinic, hotărît, harnic. Şi dacă voiţi ca să-i cerem totuşi un program, e numai acela al u­­nor limpezi şi precise afirmări de curăţiri făcute cu curaj. Prin urmare nu importă atât cu ce au de gând să ne fericească partidele fuzionate cât de ce sunt hotărîte să ne scape momentan. Pentru toată suflarea cu adevă­rat democratică şi românească e de-o capitală importanţă câte din legăturile ce ne strâng şi ne fac respiraţia vor fi rupte. Croirea dru­mului nou ne interesează în rân­dul al doilea, numai după ce ne vom simţi slobozi şi puşi pe pi­cioare. Cu alte cuvinte se cere u­­nui nou­ guvern ca program ime­diat şi suficient pentru o vreme, ca să facă să treacă graniţa Eu­ropei pe la Nistru, nu pe la Tissa. Odată intraţi în lumea civilizată sperăm că vom fi în stare să lu­crăm şi pe cont propriu, nu nu­mai din imitaţie. Deocamdată în­să trebue ca măcar imitaţia să fie deplină şi sinceră. Din acest punct de vedere sânt şanse ca oamenii fuziunii să nu ne înşele aşteptările. Mai întâi fiind­că sânt oameni noui, pe urmă fiindcă nu’s codiţele nici unuia din vechile partide. Nici o moş­tenire lungă şi ticăloasă nu-i a­­pasă şi nu-i angajează. Cea mai simplă reflecţie îi va convinge că a repeta greşelile al­tora, greşelile trecutului, ar fi să se condamne la o repede şi totală moarte ruşinoasă. Existenţa şi rolul lor nu ţine deci de programe şi de idei, ci de fapte. Prin urmare aş cere — şi cred că întru aceasta nici un cititor nu va fi de altă părere — aş cere fu­­zioniştilor să ne spue nu dacă au renunţat la principiul luptei de clase, nici dacă proprietatea va fi mai mult sau mai puţin ga­rantată —sub dânşii, nici măcar dacă sunt pentru descentralizarea administrativă, pentru clasicism în învăţământ, etc., ci pur şi sim­plu astea . Se angajează d-lor precis şi clar să ne redea cel puţin vechea Constituţie? Sânt pentru stârpirea tuturor organelor şi ministerelor care ne sug ca nişte uriaşe caracatiţe ? Lăsa-vor producţia ţării să se dezvolte în libertate ? Suprima-vor toate legile aşa zi­se economice care nu’s decât niş­te ghişee particulare la care to­tuşi contribuabilii vor fi aduşi în­tre jandarmi ca să-şi verse pun­gile pe gogoriţe ? Pedepsi-vor pe toţi abuzivii cari ne-au furat, ne-au pârjolit, ne-au luat mită, ne-au răpit drep­tul la protecţia legilor ? Face-vor alegeri libere, absolut libere ? Dacă da, iată un minunat pro­gram şi prea suficient. Dacă nu, de surda vor înşira vorbe mari pe coli întregi de hârtie. Am pu­tea zice şi mai mult: decât o pe­reche noui de ghete care să-ţi sângereze mai departe picioarele, mai bine cea veche, murdară, cu tălpile rupte, dar cel puţin o în­călţăminte cu care te-ai deprins, ale căreia neajunsuri le cunoşti. A­şa­dar ideile ca ideile, oame­nii ne interesează. Fi-vor ei acei pe cari întreaga ţară ii doreşte şi-i cere ? Iată totul. Şi ca aceasta să se grăbească a răspunde şi a da garanţii. I. Teodor­escu ! De la petrol D. Tancred Constantinescu nu se dă în lături de a afişa, în mod ofi­cial, cele mai revoluţionare idei când e vorba de petrolul pe care-l vânează pungile liberale sub numele şi egida statului. Drept de proprie­tate? Moft! Drept de liber comerţ? Fleac! Export, vânzare internă, pre­ţuri ? Gogoriţe ! Statul e stăpân pe toate acestea, el le regulează, el le im­pu­ne. După cum se vede miniştrii libe­rali au monopolizat până şi comu­nismul şi bolşevismul. De aceea se crede că s’a procedat la stârpirea celor din fire şi din convingere pen­tru ca să rămâe în fiinţă numai cei din interese momentane şi perso­nale. Căci de­oarece numai liberalii de marcă şi de buzunar au voe să fie mineri, negustori, fabricanţi şi revoluţionari, celorlalţi li se inter­zice aceasta, — afară numai dacă, fiind interesat!, vor să se cointere­seze dând suta pe 40, restul de 60 rămânând al liberalilor. Prin urmare petroliştii nu mai pot dispune de averea, de exploatarea şi de vânzarea mărfii lor. In primul rând ei sunt obligaţi să furnizeze din belşug piaţa internă fără a întrece preţurile mondiale. Să zicem că-i bine. Dar atunci de ce nu se impune acelaş regim şi fa­bricilor de hârtie ? De ce să nu fie şi ele obligate de a îndeplini ne­voile interne cu preţurile mondiale? Nu este oare hârtia de mai puţin fo­los ca petrolul? Pentru ce guvernul e cu unii ciumă şi cu alţii mumă — mumă vitregă insă pentru ţară ? Care-i misterul acestei deosebiri de măsuri ? Foarte simplu domnilor, foarte simplu buni români și fericiti con­tribuabili : pe petrol liberalii n’au pus încă mâna, pe câtă vreme hâr­tia e proprietatea lor. Nedreptatea nu va înceta decât în ziua când vor monopoliza și pe­trolul. Atunci ,,gazul", benzina, uleiurile minerale, păcura, parafina şi celelalte se vor vinde tot aşa de scump înăuntru, şi chiar, vor lipsi ca şi hârtia. Atunci nu ne vom mai pu­tea plânge că un produs e favorizat şi altul persecutat, ci toate vor fi egale. Dă Doamne ca ziua aceea să vie cât mai curând. Ad. Ne-a făcut Dumnezeu factor important în Liga Naţiunilor, pi­vot al Micei Antante, element eu­ropean..... Noblesse oblige! Tre­bue să devenim, în timpul cel mai scurt, un factor cultural la înăl­ţimea celorlalte naţii de gintă la­tină. Ne şi aflăm pe cale bună. A­­vem un tineret literar îmbibat cu europeism până ’n vârful unghii­lor; publicaţiile noastre gem în­cărcate de un... stil european, ba mai mult — universal. In gran­doarea aceasta, n’avem timpul şi nici slăbiciunea să observăm su­fletul nostru, graiul nostru româ­nesc. Ignorăm deci cu sistemă, o­­pere şi artişti care nu cuceriseră de C. R. GHIULEA publicitatea înainte de război şi care astăzi n’au răgaz să străbată prin vegetaţia enormă a europeis­­mului. Cine vorbeşte de pildă de Cali­­strat Hogaş? Cine-l întreabă? Dar pentru ce punem noi în­trebarea aceasta inoportună? Pentru că figura scumpă a fo­stului nostru dascăl ne-a fost evo­cată de două articole scrise de curând de d-ra Sidonia Hogaş, in ziarul „Reformatorul“ din Piatra- Neamţ. Gestul acesta de pietate al fiicei — o distinsă muziciană — ne-a răscolit inima şi ne-a miş­cat. Veneraţiunea filială a d-rei Sidonia Hogaş rivalizează cu ad­miraţia neclintită a cercului ieşan „Viaţa Românească“ pentru ma­rele prieten şi artist care a fost Calistrat Hogaş. D-ra Sidonia Hogaş poves­teşte simplu, dar exact şi util. A­­flăm că povestitorul măestru Ca­­listrat Hogaş s-a născut la Tecuci, în Aprilie 1849, fiu al protopopu­lui Gh. Dumitriu. Numele de Ho­gaş i s-a dat mai târziu, de către dascălul şcolii primare, după o poreclă a unui străbunic. A învă­ţat la Academia Mihăileană, apoi la universitatea din Iaşi, iar de la vârsta de 20 ani a funcţionat ca profesor de istorie, geografie, ro­mână, franceză, religie etc. la gimnazii sau licee în Piatra-N., Tecuci, Alexandria şi la Iaşi din 1900 până la sfârşitul carierei di­dactice. A murit la Roman în August 1917, în plină desnădejde a războiului, iar astăzi odihneşte pe malul Bist­riţei, în nomântul iubit lui, al judeţului Neamţ. Fire robustă şi bărbătească, Hogaş s’a format la contactul să­nătos şi direct al naturii. Dar şi-a adaos la suflet şi o latură de gin­găşie, din strânsa amiciţie în co­pilărie cu elementul feminin al­cătuit din Veronica Micle, surori­le poetului Şerbănescu şi proprii­le lui surori. In ceasurile de singurătate, în anii cei mai fragezi ai vieţii, Ho­gaş visa prin fin şi prin copaci, primind mângâierea plantelor şi ascultând glasul pământului. Mai târziu, în lungile vacanţe de vară fugea din ariditatea oraşelor pen­tru a se dedica excursiilor lungi, prin munţii Neamţului, spre mă­năstiri, pe culmea Ceahlăului. A­­tât de mult se identificase cu na­tura încât îşi făcuse timp obiş­nuit de muncă din ceasurile nop­ţii, când oraşele adormite îţi dau răgaz să simţi, să auzi limba vie a frunzişului şi răcoarea ţarinei. Elementele nu i-au contrariat nici o dată făptura lui voinică şi de aceia se primbla în toiul iernei în îmbrăcămintea uşoară pe care noi abia ne-o permitem în luna Mai. * D-ra Sidonia Hogaş omite să ne spue un amănunt caracteristic, şi anume că Hogaş a fost şi pro­fesor de limba latină, clasicist, pasionat al antichităţii greco-la­­tine. Amănuntul e caracteristic, pen­tru că literatura antichităţii este mai cu seamă o admirabilă poe­mă a naturei. Spre dânsa, Hogaş trebuia să fie atras in chip firesc. Firea şi scrisul lui aveau o plasti­citate clasică; înfăţişarea lui era a unui erou de epopee; humorul lui era homeric. Odată cu mulţi ani în urmă, mă aflam în societate numeroasă în excursie, sub umbrarul unei dumbrăvi, la un schit de lângă Iaşi. Când friptura de miel se h­prăvise, iar damigenele se uşura­seră deplin, a apărut de o dat Calistrat Hogaş. Observând stare pesimistă a festinului câmpenest Hogaş a exclamat melodramatul cu glasu-i apăsat care trezea e­couri profunde: tarde venientibi ossal... I-am privit înfăţişarea­­­guroasă, cam sălbatică şi mi se părut că văd un exemplar rătăci prin cine ştie ce minune, tocma din timpurile mitologiei. Aşa m’a impresionat totdeaun fiinţa şi scrisul lui Hogaş: o pro­ducţiune clasică, lapidară, săni­toasă,­ desprinsă direct din mări­mia tainică a muntelui şi pădure De ce nu citim, nu răspândii opera lui Calistrat Hogaş? De o aruncăm în fundul cămărei Ix rangicul românesc, și ne punei să fabricăm cit european? C. R. GHIULEA Un grav conflict în Barcani Italia a debarcat trupe in Albania Grecia nu recunoaşte frontiera Albaniei fixată de Lip Naţiunilor LAFAYETTE. ATENA 8. Infan­teria şi artileria italiană au debarcat la insula Sassona pe coasta Alba­niei şi se prepară de a ocupa Du­­razzo­ A­stfel comunică telegramele so­site aci. A­ceastă ameninţare a invaziei străine a fost cauza că guvernul al­banez a oferit armistiţiu revoluţio­narilor. * D­acă Italia va ocupa Palazzo, aceasta va avea consecinţe grave, deoarece Iugoslavia a anunţat ho­tărât că nu se va amesteca în răs­boiul civil al Albaniei. Guvernul grec a hotărât astăzi să respingă decizia conferinţei ambasa­dorilor, care atribue Albao­] sate situate la frontiera greco-albaneză. Gre­cia consideră această hotărâre ca ne­dreaptă şi va cere Ligei Naţiunilor să o revizuiască. Citiţi la Ultima Oră, în Franţa II Deşi fiecare în alt mod şi din alte motive, dar cu toţii strigăm dela o vreme că în ţară domneşte dezordinea, că teinţita se zdrun­cină şi catapeteazma sc cu el. In­tre chestia aprovizionării si pli­ma explozie dela Cotroceni, tre­­când prin schimbul rublelor şi al coroanelor, reaua aplicare a legei agrare,­ alegerile falsificate şi alte­le pentru care mi-ar trebui o co­loană numai ca să le înşir, moti­vele de gravă îngrijorare nu lip­seau. Insă nici o dată nu se des­copereau vinovaţii. Dar iată că măcar unul a fost descoperit şi pe loc straşnic pe­depsit. E d-şoara dr. Ecaterina Arbore. După o scurtă ezitare ea a fost înhăţată Vinerea trecută de vreo şase oameni ai ordinei, pusă într’un automobil şi dusă peste graniţă. Pedeapsa s’a aplicat aşa de grozav că nu s’a ţinut seamă de­ o mamă de 80 de ani, bolnavă la pat, femee pe care toţi câţi au cu­noscut-o — şi sunt mulţi — au înconjurat-o de stimă şi dragoste, şi nici de bătrânul tată, minuna­tul luptător pentru desrobirea Ba­sarabiei, d. Zamfir Arbore. Delicvenţa, cu toate că e ro­mâncă, a fost expulzată ferm. Se vede că mare era vina ei in toate păcatele şi neajunsuri ce-au căzut pe capul României de astăzi. Şi cu asta petele trecutului ni s’au curăţat. Din nefericire vor veni la rând aplicările legei comercializării, a apelor, a pădurilor, şi dacă va voi Dumnezeu aplicările legei mine­lor şi ale altora. Nenorocirile vor curge iarăşi lanţ, ordinea se va duce pe copcă, temeliile ţării se vor clătina din nou, catapeteazma se va crăpa şi mai adânc. Atunci? Un alt comunist va fi arestat, o altă comunistă va fi expulzată pentru ca ţara să fie resalvată. Dar dacă, ferească Dumnezeu, nici un român nu va mai voi să se declare comunist? Iată punctul negru ce ne ameninţă. Va trebui ca să se jertfească şi câţiva libe­rali, să se proclame ei comunişti în vederea ispăşirilor viitoare. Crize prezidenţiale în Franţa Două precedente: cazuljf Mac Jtfahon şi cazul Qrévy Criza prezidenţială care s’a pro­dus acum în Franţa nu este fără de precedent. La 30 ianuarie 1879, ma­reşalul Mac Mahon demisiona, sub presiunea grupurilor de stânga din parlament, pentru că se angajase prea mult cu cele din dreapta. La alegerile din 1877, Mac Mahon eşi din rolul constituţional de complec­tă neutralitate şi luă pe faţă partea partidelor conservatoare. El reînvie candidatura oficială şi declară în­tr’un manifest că chiar în caz de ne­­succes, nu se va retrage, ci că dim­potrivă va rămâne pentru a apăra interesele conservatoare şi a pro­teja pe funcţionarii cari s’au com­promis pentru dânsul. Gambetta, însă, raliând toate elementele stân­gei, cu parola: „când Franţa îşi va fi dat verdictul electoral, preşedin­tele nu va avea decât să se supună sau să se demită (se soumettre ou se demettre). Deşi s’a supus pe ur­mă, chemând la cârmă un guvern­ al stângei şi semnând un mesagiu prin care îşi dădea cea mai crudă des­­minţire, recunoscând că ţara vrea Republica şi angajându-se să­ nu di­zolve Camera, nici aceasta nu i-a ajutat. Situaţia deveni tot mai falsă şi în cele din urmă demisionă, fără o declaraţie de principii, ci sub un pretext oarecare. * * * Al doilea precedent: cazul Grévy. Ales tocmai ca un reprezentant al stângei şi atât de apreciat de ţară, încât după expirarea primului sep­­tenat, fu totuşi ales pentru a doua oară preşedinte, el se văzu silit, du­pă nouă ani de prezidenţie, să demi­sioneze. Cauzele retragerii sale au fost multiple şi foarte complicate. In tot cazul văzându-se pus în faţa problemei de conştiinţă, dacă tre­bue să rămâie în Elysée sau să de­misioneze, el s’a decis „în numele înţelepciunei şi al patriotismului, pentru demisiune“. In mesagiul a­­dresat Camerelor şi prin care îşi a­­nunţa această demisiune,­­Qrévy spunea: „Cât timp nu am avut să mă lupt decât cu dificultăţile acumu­late în ultimul timp in calea mea, atacurile de presă, abţinerea oa­menilor pe care vocea republicei îi chema alături de mine, impo­sibilitatea crescândă de a forma un minister, am luptat şi am ră­mas unde mă ataşa datoria mea. Dar in momentul în care opinia publică, mai bine luminată, îşi accentua revenirea şi-mi redădea speranţa de a forma un guvern, Senatul şi Camera deputaţilor votează o dublă moţiune, care, sub forma unei amânări pe un termen fix, pentru a aştepta un mesagiu promis, echivalează cu o somaţiune adresată preşedintelui republicei, ca să se demită de puterea sa. Datoria şi dreptul meu ar fi să rezist. Dar In circumstan­ţele in cari ne găsim, un conflict în­tre puterea executivă şi parlament ar putea avea consecinţe cari mă o­­presc, înţelepciunea şi patriotismul îmi ordonă să cedez. Las deci ace­lora cari o asumă, răspunderea u­­nui atare precedent şi a evenimen­telor ce i-ar putea urma. Plec deci, fără regret, dar nu fără tristeţe, de la puterea la care am fost ridicat de două ori fără a o cere şi unde, am conştiinţa că mi-am făcut datoria". Cum se vede, ambele aceste pre­cedente au în diferite privinţe ase­mănare cu actuala criză preziden­ţială, determinată de rezultatul ulti­melor alegeri din Franța. jhflLVKA ««astai isasbh­sssos^kss^i D. Ionel Brătianu a arătat la Orsimu că nu se poate progresa decât prim..* ii« mperație.­­Se cunoaşte că a sunat ora trecerii In opoziţie! d­raestro asm­­ei Tratamentul Dr. VINTILĂ. — Ți-e boala grea! PACIENTUL. — Nu mi-e de boală, cât mi-e de tratament... înmormântarea magistraturii de DEN. I. DOBRESCU Trăim în timpuri de violenţă şi de corupţie generală, care ameninţă chiar şi existenţa statului. In toate timpurile de organizaţie bazată pe violenţă, clasele, castele şi profesiu­nile au căutat să acapareze puterile statului şi deci şi magistratura, pe care au căutat s’o transforme în­tr’un instrument de dominaţiune. Sub statul sclavagist, magistratura era instrumentul stăpânilor de sclavi, în timpul feudalismului ea era un instrument în mâinile nobili­lor proprietari de pământ, în timpul burgheziei,­magistratura a fost in­strumentul capitalismului. In ţara noastră magistratura a trăit o viaţă de vasalitate judiciară, sub depen­dinţa seniorului politic, faţă de care ea trebuia să facă acte de cliente­lă­ judecătorească, pentru că fie­care magistrat trebuia să fie „omul“ unui satrap al justiţiei, fiecare ma­gistrat trebuia să câştige bunăvoin­ţa celei din urmă secături s­ociale a­­­junsă om politic. Selecţiunea magis­traturii se făcea deandoasele, pen­tru că nu putea înainta decât ma­gistratul care împreună cu toate rudele lui dau probe de perfectă de­cadenţă morală în faţa politiciani­­lor, înaintările în magistratură erau pe serii şi pe familii politice, cari coincideau cu data venirii la putere a seniorului justiţiei. Sistemul de încurajare a decadenţii era simplu : dependenţa magistratului până la sclavie faţă de puterea executivă ; încurajarea şi recompensa imediată şi zgomotoasă a oricărui act de slu­gărnicie, în scopul de a deschide poftele celorlalţi magistraţi; perse­cuţia sau uitarea magistratului in­dependent. Astăzi toate elementele sociale se ridică hotărîte şi ameninţătoare, ce­rând pâine, lumină, inimă şi drepta­te pentru toţi şi de aceia magistra­tura nu mai poate rămâne instru­mentul unei clase. In personalismul universal şi con­ştient, în lupta violentă pentru rea­lizarea dreptăţii întregi şi neştirbite a fiecărei clase, a fiecărei profesi­uni, a fiecărei rase şi confesiuni, ne­dreptatea magistraturii măreşte a­­narhia şi pericolul social. Nu trebue să ne facem iluzie şi trebue să ne convingem că astăzi nici autorita­tea, nici religia, nici corupţia nu mai pot linişti societăţile setoase de dreptate. Numai o magistratură con­ştientă, cinstită şi obiectivă, mai poate linişti societatea noastră agi­tată până în adâncuri. In secolul dreptăţii lumea nu mai poate fi ţi­nută decât cu dreptatea, şi magis­tratura este astăzi ultima noastră speranţă, care trebue să înlocuiască toate puterile divine şi umane, ră­mase neputincioase în faţa luptei pentru dreptate. De aceia trebue să organizăm a­­ceastă magistratură ideală, arbitru respectat în lupta şi violenţa gene­rală, care să nu ţină cont decât de conştiinţa sa şi de interesul socie­tăţii. Pentru a organiza această ma­gistratură ideală, trebue să reali­zăm desăvârşita ei independenţă morală, politică şi economică, tre­bue să realizăm independenţa con­ştiinţei sale. Fără independenţa economică nu putem avea o magistratură bună, pentru că preocuparea zilnică şi co­pleşitoare de mizeriile vieţii, descu­rajează, corupe şi revoltă conşti­inţa magistratului. Mizeria judecă-,­torului în mijlocul bogăţiei şi luxu­lui general, face din magistrat sau un nepăsător, sau un revoltat şi în­tre nepăsare şi revoltă, justiţia nu poate trăi. Atunci când speranţa lu­­mei noastre e justiţia, atunci când magistratura trebue să devină sin­gura putere regulatoare în stat, tre­bue să realizăm lista civilă a magis­traturii, cu orice preţ şi cu orice sa­crificiu. O magistratură dependentă de puterea executivă, coruptă şi co­rupătoare, este o magistratură cu livrea, pentru că puterea judecăto­rească, întocmai ca şi pasărea al­bastră a poetului, moare îndată ce este atinsă de puterea executivă. Consiliul superior al magistraturii trebue să devină organul indepen­­dt­­ de orice amestec al puterii .Citiţi continuarea în pagina II­ NAZBATII In­­timar... In fiecare şedinţă a Camerei se pu­ne mereu problema „sunt sau nu în număr?“ Cum pentru a fi „în nu­mai“ deputaţii n’au nevoie să fie clar în sala de şedinţe, ci în interiorul palatului Camerei, totdeauna de chestor vine grav şi anunţă celor 12 deputaţi din incintă: „sunteţi în număr". Am fost totdeauna­ curios să ştiu du­pă ce anume se ghidează d-nii chestori ca să-şi dea seama de „număr“. Şi în sfârşit, am aflat ieri... Se ia după... pă­lării- Numără pălăriile de la garderob. E singurul lucru ce interesează pe guvern din tot ce pot aduce d-nii depu­taţi, cu ei la Cameră, acoperitoarea cheliilor. In genere se zice în materie de oameni: „câte suflete sunt?“, iar despre animale: „câte capete?“. — când întrebi de deputaţi zici: „câte pă­­lării?“.... Kix

Next