Adevěrul, iunie 1924 (Anul 37, nr. 12374-12397)
1924-06-10 / nr. 12380
Y «noi XXXVII. No. 12380 2 lei exemplari m mb tara 4 Lei exemplarul is străinătate Adevărul C Marti 10 anis 1324 amn f BELDIMAI 1888—1837 «von« I eOHST. MILLS 1897—13» . 4~ Am pus acest titlu articolului de faţă tocmai fiindcă vreau să nu spun un cuvânt, unul singur, despre programul pe baza căruia s’a făcut fuziunea între naţionalişti şi ţărănişti. Căci ce importanţă are astăzi un program, fie el cât de clar, de precis şi de democratic ? Şi de ce folos este că cutărui principiu i s’a scurtat coada iar altul nou a fost adăogat ? Sântem sătui până peste cap de petice de hârtie. Nu asistăm oare cu durere de la o vreme la potopul de democraţie care s’a revărsat şi se revarsă încă asupră-ne până şi din colţurile cele mai întunecoase ale strigoilor de altădată ? Prin ce am simţit că declaraţiunile acestea au schimbat cu o iotă relele ce ne bântuie de peste o jumătate de veac ? De aceia mie unuia, şi cred că şi dv. tuturor, ne este cu desăvârşire indiferent programul de pe hârtie. Ne interesează însă oamenii, şi numai ei. Sunt ei cu adevărat democraţi din convingere şi mai ales din fire ? Sufăr ei ca şi noi până în fundul sufletului lor de oameni şi de români de tot ce-a venit să ne lovească de la un timp şi să ne împiedece desvoltarea ? Sunt ei hotărîţi, în ziua când li se va da sau vor pune mâna pe putere, prin voinţa ţării, să stârpească tot ce s’a făcut rău, să pedepsească pe făptuitorii vechi, noui şi viitori ? Au de gând să inaugureze un regim nou de libertate, de omenie şi de legalitate ? Aci e nodul chestiei. Adevăratul program e acel al faptelor, nu al vorbelor scrise ori rostite. De panglici scoase pe nas sântem sătui peste măsură. In Ţara noastră e, din nefericire, o pădure înfundată de putregai, de reptile şi de fiare. Bogatele creşteri de arbori n’au folosit până acum de cât acestora. Ce program să ceri pionierilor de cât mai întâiu s’o cureţe, să-i dea pe urmă aer şi lumină ? In asemenea caz nu vei căuta pe aceşti pioneri în buzunări ca să te încredinţezi ce program şi ce principii au. Prima cercetare va fi să vezi dacă sunt viguroşi, doritori de lucru şi dacă nu cumva aduc la chip şi la suflet cu putregaiul şi cu fiarele ce trebuesc înlăturate. Noului guvern îi incumbă mai cu osebire această sarcină de pioner cinstit, voinic, hotărît, harnic. Şi dacă voiţi ca să-i cerem totuşi un program, e numai acela al unor limpezi şi precise afirmări de curăţiri făcute cu curaj. Prin urmare nu importă atât cu ce au de gând să ne fericească partidele fuzionate cât de ce sunt hotărîte să ne scape momentan. Pentru toată suflarea cu adevărat democratică şi românească e de-o capitală importanţă câte din legăturile ce ne strâng şi ne fac respiraţia vor fi rupte. Croirea drumului nou ne interesează în rândul al doilea, numai după ce ne vom simţi slobozi şi puşi pe picioare. Cu alte cuvinte se cere unui nou guvern ca program imediat şi suficient pentru o vreme, ca să facă să treacă graniţa Europei pe la Nistru, nu pe la Tissa. Odată intraţi în lumea civilizată sperăm că vom fi în stare să lucrăm şi pe cont propriu, nu numai din imitaţie. Deocamdată însă trebue ca măcar imitaţia să fie deplină şi sinceră. Din acest punct de vedere sânt şanse ca oamenii fuziunii să nu ne înşele aşteptările. Mai întâi fiindcă sânt oameni noui, pe urmă fiindcă nu’s codiţele nici unuia din vechile partide. Nici o moştenire lungă şi ticăloasă nu-i apasă şi nu-i angajează. Cea mai simplă reflecţie îi va convinge că a repeta greşelile altora, greşelile trecutului, ar fi să se condamne la o repede şi totală moarte ruşinoasă. Existenţa şi rolul lor nu ţine deci de programe şi de idei, ci de fapte. Prin urmare aş cere — şi cred că întru aceasta nici un cititor nu va fi de altă părere — aş cere fuzioniştilor să ne spue nu dacă au renunţat la principiul luptei de clase, nici dacă proprietatea va fi mai mult sau mai puţin garantată —sub dânşii, nici măcar dacă sunt pentru descentralizarea administrativă, pentru clasicism în învăţământ, etc., ci pur şi simplu astea . Se angajează d-lor precis şi clar să ne redea cel puţin vechea Constituţie? Sânt pentru stârpirea tuturor organelor şi ministerelor care ne sug ca nişte uriaşe caracatiţe ? Lăsa-vor producţia ţării să se dezvolte în libertate ? Suprima-vor toate legile aşa zise economice care nu’s decât nişte ghişee particulare la care totuşi contribuabilii vor fi aduşi între jandarmi ca să-şi verse pungile pe gogoriţe ? Pedepsi-vor pe toţi abuzivii cari ne-au furat, ne-au pârjolit, ne-au luat mită, ne-au răpit dreptul la protecţia legilor ? Face-vor alegeri libere, absolut libere ? Dacă da, iată un minunat program şi prea suficient. Dacă nu, de surda vor înşira vorbe mari pe coli întregi de hârtie. Am putea zice şi mai mult: decât o pereche noui de ghete care să-ţi sângereze mai departe picioarele, mai bine cea veche, murdară, cu tălpile rupte, dar cel puţin o încălţăminte cu care te-ai deprins, ale căreia neajunsuri le cunoşti. Aşadar ideile ca ideile, oamenii ne interesează. Fi-vor ei acei pe cari întreaga ţară ii doreşte şi-i cere ? Iată totul. Şi ca aceasta să se grăbească a răspunde şi a da garanţii. I. Teodorescu ! De la petrol D. Tancred Constantinescu nu se dă în lături de a afişa, în mod oficial, cele mai revoluţionare idei când e vorba de petrolul pe care-l vânează pungile liberale sub numele şi egida statului. Drept de proprietate? Moft! Drept de liber comerţ? Fleac! Export, vânzare internă, preţuri ? Gogoriţe ! Statul e stăpân pe toate acestea, el le regulează, el le impune. După cum se vede miniştrii liberali au monopolizat până şi comunismul şi bolşevismul. De aceea se crede că s’a procedat la stârpirea celor din fire şi din convingere pentru ca să rămâe în fiinţă numai cei din interese momentane şi personale. Căci deoarece numai liberalii de marcă şi de buzunar au voe să fie mineri, negustori, fabricanţi şi revoluţionari, celorlalţi li se interzice aceasta, — afară numai dacă, fiind interesat!, vor să se cointereseze dând suta pe 40, restul de 60 rămânând al liberalilor. Prin urmare petroliştii nu mai pot dispune de averea, de exploatarea şi de vânzarea mărfii lor. In primul rând ei sunt obligaţi să furnizeze din belşug piaţa internă fără a întrece preţurile mondiale. Să zicem că-i bine. Dar atunci de ce nu se impune acelaş regim şi fabricilor de hârtie ? De ce să nu fie şi ele obligate de a îndeplini nevoile interne cu preţurile mondiale? Nu este oare hârtia de mai puţin folos ca petrolul? Pentru ce guvernul e cu unii ciumă şi cu alţii mumă — mumă vitregă insă pentru ţară ? Care-i misterul acestei deosebiri de măsuri ? Foarte simplu domnilor, foarte simplu buni români și fericiti contribuabili : pe petrol liberalii n’au pus încă mâna, pe câtă vreme hârtia e proprietatea lor. Nedreptatea nu va înceta decât în ziua când vor monopoliza și petrolul. Atunci ,,gazul", benzina, uleiurile minerale, păcura, parafina şi celelalte se vor vinde tot aşa de scump înăuntru, şi chiar, vor lipsi ca şi hârtia. Atunci nu ne vom mai putea plânge că un produs e favorizat şi altul persecutat, ci toate vor fi egale. Dă Doamne ca ziua aceea să vie cât mai curând. Ad. Ne-a făcut Dumnezeu factor important în Liga Naţiunilor, pivot al Micei Antante, element european..... Noblesse oblige! Trebue să devenim, în timpul cel mai scurt, un factor cultural la înălţimea celorlalte naţii de gintă latină. Ne şi aflăm pe cale bună. Avem un tineret literar îmbibat cu europeism până ’n vârful unghiilor; publicaţiile noastre gem încărcate de un... stil european, ba mai mult — universal. In grandoarea aceasta, n’avem timpul şi nici slăbiciunea să observăm sufletul nostru, graiul nostru românesc. Ignorăm deci cu sistemă, opere şi artişti care nu cuceriseră de C. R. GHIULEA publicitatea înainte de război şi care astăzi n’au răgaz să străbată prin vegetaţia enormă a europeismului. Cine vorbeşte de pildă de Calistrat Hogaş? Cine-l întreabă? Dar pentru ce punem noi întrebarea aceasta inoportună? Pentru că figura scumpă a fostului nostru dascăl ne-a fost evocată de două articole scrise de curând de d-ra Sidonia Hogaş, in ziarul „Reformatorul“ din Piatra- Neamţ. Gestul acesta de pietate al fiicei — o distinsă muziciană — ne-a răscolit inima şi ne-a mişcat. Veneraţiunea filială a d-rei Sidonia Hogaş rivalizează cu admiraţia neclintită a cercului ieşan „Viaţa Românească“ pentru marele prieten şi artist care a fost Calistrat Hogaş. D-ra Sidonia Hogaş povesteşte simplu, dar exact şi util. Aflăm că povestitorul măestru Calistrat Hogaş s-a născut la Tecuci, în Aprilie 1849, fiu al protopopului Gh. Dumitriu. Numele de Hogaş i s-a dat mai târziu, de către dascălul şcolii primare, după o poreclă a unui străbunic. A învăţat la Academia Mihăileană, apoi la universitatea din Iaşi, iar de la vârsta de 20 ani a funcţionat ca profesor de istorie, geografie, română, franceză, religie etc. la gimnazii sau licee în Piatra-N., Tecuci, Alexandria şi la Iaşi din 1900 până la sfârşitul carierei didactice. A murit la Roman în August 1917, în plină desnădejde a războiului, iar astăzi odihneşte pe malul Bistriţei, în nomântul iubit lui, al judeţului Neamţ. Fire robustă şi bărbătească, Hogaş s’a format la contactul sănătos şi direct al naturii. Dar şi-a adaos la suflet şi o latură de gingăşie, din strânsa amiciţie în copilărie cu elementul feminin alcătuit din Veronica Micle, surorile poetului Şerbănescu şi propriile lui surori. In ceasurile de singurătate, în anii cei mai fragezi ai vieţii, Hogaş visa prin fin şi prin copaci, primind mângâierea plantelor şi ascultând glasul pământului. Mai târziu, în lungile vacanţe de vară fugea din ariditatea oraşelor pentru a se dedica excursiilor lungi, prin munţii Neamţului, spre mănăstiri, pe culmea Ceahlăului. Atât de mult se identificase cu natura încât îşi făcuse timp obişnuit de muncă din ceasurile nopţii, când oraşele adormite îţi dau răgaz să simţi, să auzi limba vie a frunzişului şi răcoarea ţarinei. Elementele nu i-au contrariat nici o dată făptura lui voinică şi de aceia se primbla în toiul iernei în îmbrăcămintea uşoară pe care noi abia ne-o permitem în luna Mai. * D-ra Sidonia Hogaş omite să ne spue un amănunt caracteristic, şi anume că Hogaş a fost şi profesor de limba latină, clasicist, pasionat al antichităţii greco-latine. Amănuntul e caracteristic, pentru că literatura antichităţii este mai cu seamă o admirabilă poemă a naturei. Spre dânsa, Hogaş trebuia să fie atras in chip firesc. Firea şi scrisul lui aveau o plasticitate clasică; înfăţişarea lui era a unui erou de epopee; humorul lui era homeric. Odată cu mulţi ani în urmă, mă aflam în societate numeroasă în excursie, sub umbrarul unei dumbrăvi, la un schit de lângă Iaşi. Când friptura de miel se hprăvise, iar damigenele se uşuraseră deplin, a apărut de o dat Calistrat Hogaş. Observând stare pesimistă a festinului câmpenest Hogaş a exclamat melodramatul cu glasu-i apăsat care trezea ecouri profunde: tarde venientibi ossal... I-am privit înfăţişareaguroasă, cam sălbatică şi mi se părut că văd un exemplar rătăci prin cine ştie ce minune, tocma din timpurile mitologiei. Aşa m’a impresionat totdeaun fiinţa şi scrisul lui Hogaş: o producţiune clasică, lapidară, sănitoasă, desprinsă direct din mărimia tainică a muntelui şi pădure De ce nu citim, nu răspândii opera lui Calistrat Hogaş? De o aruncăm în fundul cămărei Ix rangicul românesc, și ne punei să fabricăm cit european? C. R. GHIULEA Un grav conflict în Barcani Italia a debarcat trupe in Albania Grecia nu recunoaşte frontiera Albaniei fixată de Lip Naţiunilor LAFAYETTE. ATENA 8. Infanteria şi artileria italiană au debarcat la insula Sassona pe coasta Albaniei şi se prepară de a ocupa Durazzo Astfel comunică telegramele sosite aci. Această ameninţare a invaziei străine a fost cauza că guvernul albanez a oferit armistiţiu revoluţionarilor. * Dacă Italia va ocupa Palazzo, aceasta va avea consecinţe grave, deoarece Iugoslavia a anunţat hotărât că nu se va amesteca în răsboiul civil al Albaniei. Guvernul grec a hotărât astăzi să respingă decizia conferinţei ambasadorilor, care atribue Albao] sate situate la frontiera greco-albaneză. Grecia consideră această hotărâre ca nedreaptă şi va cere Ligei Naţiunilor să o revizuiască. Citiţi la Ultima Oră, în Franţa II Deşi fiecare în alt mod şi din alte motive, dar cu toţii strigăm dela o vreme că în ţară domneşte dezordinea, că teinţita se zdruncină şi catapeteazma sc cu el. Intre chestia aprovizionării si plima explozie dela Cotroceni, trecând prin schimbul rublelor şi al coroanelor, reaua aplicare a legei agrare, alegerile falsificate şi altele pentru care mi-ar trebui o coloană numai ca să le înşir, motivele de gravă îngrijorare nu lipseau. Insă nici o dată nu se descopereau vinovaţii. Dar iată că măcar unul a fost descoperit şi pe loc straşnic pedepsit. E d-şoara dr. Ecaterina Arbore. După o scurtă ezitare ea a fost înhăţată Vinerea trecută de vreo şase oameni ai ordinei, pusă într’un automobil şi dusă peste graniţă. Pedeapsa s’a aplicat aşa de grozav că nu s’a ţinut seamă de o mamă de 80 de ani, bolnavă la pat, femee pe care toţi câţi au cunoscut-o — şi sunt mulţi — au înconjurat-o de stimă şi dragoste, şi nici de bătrânul tată, minunatul luptător pentru desrobirea Basarabiei, d. Zamfir Arbore. Delicvenţa, cu toate că e româncă, a fost expulzată ferm. Se vede că mare era vina ei in toate păcatele şi neajunsuri ce-au căzut pe capul României de astăzi. Şi cu asta petele trecutului ni s’au curăţat. Din nefericire vor veni la rând aplicările legei comercializării, a apelor, a pădurilor, şi dacă va voi Dumnezeu aplicările legei minelor şi ale altora. Nenorocirile vor curge iarăşi lanţ, ordinea se va duce pe copcă, temeliile ţării se vor clătina din nou, catapeteazma se va crăpa şi mai adânc. Atunci? Un alt comunist va fi arestat, o altă comunistă va fi expulzată pentru ca ţara să fie resalvată. Dar dacă, ferească Dumnezeu, nici un român nu va mai voi să se declare comunist? Iată punctul negru ce ne ameninţă. Va trebui ca să se jertfească şi câţiva liberali, să se proclame ei comunişti în vederea ispăşirilor viitoare. Crize prezidenţiale în Franţa Două precedente: cazuljf Mac Jtfahon şi cazul Qrévy Criza prezidenţială care s’a produs acum în Franţa nu este fără de precedent. La 30 ianuarie 1879, mareşalul Mac Mahon demisiona, sub presiunea grupurilor de stânga din parlament, pentru că se angajase prea mult cu cele din dreapta. La alegerile din 1877, Mac Mahon eşi din rolul constituţional de complectă neutralitate şi luă pe faţă partea partidelor conservatoare. El reînvie candidatura oficială şi declară într’un manifest că chiar în caz de nesucces, nu se va retrage, ci că dimpotrivă va rămâne pentru a apăra interesele conservatoare şi a proteja pe funcţionarii cari s’au compromis pentru dânsul. Gambetta, însă, raliând toate elementele stângei, cu parola: „când Franţa îşi va fi dat verdictul electoral, preşedintele nu va avea decât să se supună sau să se demită (se soumettre ou se demettre). Deşi s’a supus pe urmă, chemând la cârmă un guvern al stângei şi semnând un mesagiu prin care îşi dădea cea mai crudă desminţire, recunoscând că ţara vrea Republica şi angajându-se să nu dizolve Camera, nici aceasta nu i-a ajutat. Situaţia deveni tot mai falsă şi în cele din urmă demisionă, fără o declaraţie de principii, ci sub un pretext oarecare. * * * Al doilea precedent: cazul Grévy. Ales tocmai ca un reprezentant al stângei şi atât de apreciat de ţară, încât după expirarea primului septenat, fu totuşi ales pentru a doua oară preşedinte, el se văzu silit, după nouă ani de prezidenţie, să demisioneze. Cauzele retragerii sale au fost multiple şi foarte complicate. In tot cazul văzându-se pus în faţa problemei de conştiinţă, dacă trebue să rămâie în Elysée sau să demisioneze, el s’a decis „în numele înţelepciunei şi al patriotismului, pentru demisiune“. In mesagiul adresat Camerelor şi prin care îşi anunţa această demisiune,Qrévy spunea: „Cât timp nu am avut să mă lupt decât cu dificultăţile acumulate în ultimul timp in calea mea, atacurile de presă, abţinerea oamenilor pe care vocea republicei îi chema alături de mine, imposibilitatea crescândă de a forma un minister, am luptat şi am rămas unde mă ataşa datoria mea. Dar in momentul în care opinia publică, mai bine luminată, îşi accentua revenirea şi-mi redădea speranţa de a forma un guvern, Senatul şi Camera deputaţilor votează o dublă moţiune, care, sub forma unei amânări pe un termen fix, pentru a aştepta un mesagiu promis, echivalează cu o somaţiune adresată preşedintelui republicei, ca să se demită de puterea sa. Datoria şi dreptul meu ar fi să rezist. Dar In circumstanţele in cari ne găsim, un conflict între puterea executivă şi parlament ar putea avea consecinţe cari mă opresc, înţelepciunea şi patriotismul îmi ordonă să cedez. Las deci acelora cari o asumă, răspunderea unui atare precedent şi a evenimentelor ce i-ar putea urma. Plec deci, fără regret, dar nu fără tristeţe, de la puterea la care am fost ridicat de două ori fără a o cere şi unde, am conştiinţa că mi-am făcut datoria". Cum se vede, ambele aceste precedente au în diferite privinţe asemănare cu actuala criză prezidenţială, determinată de rezultatul ultimelor alegeri din Franța. jhflLVKA ««astai isasbhsssos^kss^i D. Ionel Brătianu a arătat la Orsimu că nu se poate progresa decât prim..* ii« mperație.Se cunoaşte că a sunat ora trecerii In opoziţie! draestro asmei Tratamentul Dr. VINTILĂ. — Ți-e boala grea! PACIENTUL. — Nu mi-e de boală, cât mi-e de tratament... înmormântarea magistraturii de DEN. I. DOBRESCU Trăim în timpuri de violenţă şi de corupţie generală, care ameninţă chiar şi existenţa statului. In toate timpurile de organizaţie bazată pe violenţă, clasele, castele şi profesiunile au căutat să acapareze puterile statului şi deci şi magistratura, pe care au căutat s’o transforme într’un instrument de dominaţiune. Sub statul sclavagist, magistratura era instrumentul stăpânilor de sclavi, în timpul feudalismului ea era un instrument în mâinile nobililor proprietari de pământ, în timpul burgheziei,magistratura a fost instrumentul capitalismului. In ţara noastră magistratura a trăit o viaţă de vasalitate judiciară, sub dependinţa seniorului politic, faţă de care ea trebuia să facă acte de clientelă judecătorească, pentru că fiecare magistrat trebuia să fie „omul“ unui satrap al justiţiei, fiecare magistrat trebuia să câştige bunăvoinţa celei din urmă secături sociale ajunsă om politic. Selecţiunea magistraturii se făcea deandoasele, pentru că nu putea înainta decât magistratul care împreună cu toate rudele lui dau probe de perfectă decadenţă morală în faţa politicianilor, înaintările în magistratură erau pe serii şi pe familii politice, cari coincideau cu data venirii la putere a seniorului justiţiei. Sistemul de încurajare a decadenţii era simplu : dependenţa magistratului până la sclavie faţă de puterea executivă ; încurajarea şi recompensa imediată şi zgomotoasă a oricărui act de slugărnicie, în scopul de a deschide poftele celorlalţi magistraţi; persecuţia sau uitarea magistratului independent. Astăzi toate elementele sociale se ridică hotărîte şi ameninţătoare, cerând pâine, lumină, inimă şi dreptate pentru toţi şi de aceia magistratura nu mai poate rămâne instrumentul unei clase. In personalismul universal şi conştient, în lupta violentă pentru realizarea dreptăţii întregi şi neştirbite a fiecărei clase, a fiecărei profesiuni, a fiecărei rase şi confesiuni, nedreptatea magistraturii măreşte anarhia şi pericolul social. Nu trebue să ne facem iluzie şi trebue să ne convingem că astăzi nici autoritatea, nici religia, nici corupţia nu mai pot linişti societăţile setoase de dreptate. Numai o magistratură conştientă, cinstită şi obiectivă, mai poate linişti societatea noastră agitată până în adâncuri. In secolul dreptăţii lumea nu mai poate fi ţinută decât cu dreptatea, şi magistratura este astăzi ultima noastră speranţă, care trebue să înlocuiască toate puterile divine şi umane, rămase neputincioase în faţa luptei pentru dreptate. De aceia trebue să organizăm această magistratură ideală, arbitru respectat în lupta şi violenţa generală, care să nu ţină cont decât de conştiinţa sa şi de interesul societăţii. Pentru a organiza această magistratură ideală, trebue să realizăm desăvârşita ei independenţă morală, politică şi economică, trebue să realizăm independenţa conştiinţei sale. Fără independenţa economică nu putem avea o magistratură bună, pentru că preocuparea zilnică şi copleşitoare de mizeriile vieţii, descurajează, corupe şi revoltă conştiinţa magistratului. Mizeria judecă-,torului în mijlocul bogăţiei şi luxului general, face din magistrat sau un nepăsător, sau un revoltat şi între nepăsare şi revoltă, justiţia nu poate trăi. Atunci când speranţa lumei noastre e justiţia, atunci când magistratura trebue să devină singura putere regulatoare în stat, trebue să realizăm lista civilă a magistraturii, cu orice preţ şi cu orice sacrificiu. O magistratură dependentă de puterea executivă, coruptă şi corupătoare, este o magistratură cu livrea, pentru că puterea judecătorească, întocmai ca şi pasărea albastră a poetului, moare îndată ce este atinsă de puterea executivă. Consiliul superior al magistraturii trebue să devină organul independt de orice amestec al puterii .Citiţi continuarea în pagina II NAZBATII Intimar... In fiecare şedinţă a Camerei se pune mereu problema „sunt sau nu în număr?“ Cum pentru a fi „în numai“ deputaţii n’au nevoie să fie clar în sala de şedinţe, ci în interiorul palatului Camerei, totdeauna de chestor vine grav şi anunţă celor 12 deputaţi din incintă: „sunteţi în număr". Am fost totdeauna curios să ştiu după ce anume se ghidează d-nii chestori ca să-şi dea seama de „număr“. Şi în sfârşit, am aflat ieri... Se ia după... pălării- Numără pălăriile de la garderob. E singurul lucru ce interesează pe guvern din tot ce pot aduce d-nii deputaţi, cu ei la Cameră, acoperitoarea cheliilor. In genere se zice în materie de oameni: „câte suflete sunt?“, iar despre animale: „câte capete?“. — când întrebi de deputaţi zici: „câte pălării?“.... Kix