Adevěrul, iunie 1924 (Anul 37, nr. 12374-12397)
1924-06-11 / nr. 12381
f Anul XXXVII. No* 12381 7 H exgmpTanri ft fegte fara 4~iei exemplarul în străinătate O Miercuri 11 Iunie 1924 Adevărul 1 ALT* BELDIHAR 1888—1897 1 COrrST. MILLE 1887—18» ui scade mereu Cine-i vinovatul ? Le. ..cade mereu. La bursele ţărilor cu valută forte, el nu se mai vinde cu unitatea, ci cu suta. La Zurich se cumpără cu 2 franci şi 35 centime, şi chiar şi cu mai puţin, suta de lei. înainte de război însă se cumpăra cu 2 franci şi 35 centime, exact doi lei şi 35 bani. Cine însă e vinovatul de această catastrofă a monetei noastre? Răspunsul ar trebui să-l dea ministrul nostru de finanţe, d-l Vintilă Brătianu. D-sa însă nu poate găsi pe vinovat. Ca un om care trăieşte un vis urît, d-sa dă goana după dânsul. Ba e finanţa internaţională, ba e anumita presă, ba e speculaţia din Paris, ba e cea din Viena, ba sunt duşmanii României, iar acum în urmă marele vinovat e.„ Italia. Par’că toată lumea s’ar fi conjurat contra bietului nostru leu, contra ţărei noastre deci. Şi nedumerit stai şi te întrebi, de ce România mare şi bogată să fi acumulat atâtea duşmănii împotriva ei şi să fie mai puţin rezistentă faţă de manoperele lor, decât România mică şi în tot cazul mai săracă! Nu, vinovaţi de scăderea leului, nu sunt cei pa cari îi indică d. Vintilă Brătianu. Ei nici nu sunt acolo unde-i caută d-sa. Şi dacă d-sa nu vrea să se recunoască cu nimic vinovat în scăderea leului, mai poate să se proclame nevinovat şi atunci când nu întreprinde nici o acţiune, când nu poate întreprinde nici o acţiune pentru a sprijini leul? De când moneta noastră scade, d-sa afirmă mereu că speculanţii se vor păcăli, se vor arde şi vor păli cum au puţit speculanţii francului. Dar speculanţii francului au întâmpinat rezistenţa guvernului francez şi a Băncei Franţei. Ei n’au găsit moneta franceză în postura leului, pe care d. Vintilă Brătianu îl expune, ca ţiganul pe tatăsău, palmelor şi repetă mereu: ,,Mai dă una“. Leu! însă scade, scade mereu şi la urmă d. Vintilă Brătianu va putea pleca, dar leul complect depreciat, va rămâne moştenire ireparabilă, nenorocitului om politic care va trebui să ia succesiunea ministerului de finanţe. Scăderea continuă a leului e tur fenomen extrem de grav, și a privi la dânsa cu nepăsare, aşteptând ca o minune să se producă, e o inconştientă nebună sau criminală , d. Polemica Ca oUrmare la articolele d-lor Rakowski şi Titulescu reproduse de noi după Manchester Guardian’’, Viitorul de aseară publică o importantă ştire din Londra. Se arată acolo modul elegant şi abil în care eminentul nostru ministru la Londra a ripostat reprezentantului sovietic, punând in acelaș timp capăt unei polemici, care risca să devină enervantă. LRezultatul polemicii, dapă cum rezultă din comentariile presei engleze, este cu totul in favoarea noastră. Argumentarea d-lui Tiftuf seu a dovedit odată mai mult absurditatea tezei ruse și nelegitimitatea pretenţiilor ridicate la glina. Telegrama „Viitorului" menţionează că succesul nostru in acestduel polemic se datoreşte mai ales citatelor luate din discursurile ţinute de d-rul Racowski înainte de război, şi pe care d. Titulescîi a ştiut să le pună cu dibăcie in valoare. Este locul să amintim că aceste citate au fost descoperite, şi publicate în paginele Adevărului, de unde căi fost reproduse şi de presa oficioasă şi de d. Titulescu. Amintim lucrul nu pentru a ne aduce singuri elogii, dar pentru a arăta că ziarul nostru căruia la toate ocaziile adversarii şi defăimătorii ii ariincă acuzaţia calomnioasă că deserveşte interesulgeneral şi naţional, ştie in orice situaţie să aducă cu pricepere, modestie şi lipsă de zgomot, foloase cauzei naţionale. Punând la "dispoziţia oficialităţii şi diplomaciei noastre declaraţiile de altădată ale luiRacowski, Adevărul a provocat ţării putinţa unuia foarte importată, succes de propagandă pe care pledoariile altora nu lau putut procura. ni Nu vom cere calomniatorilornoştri să ne recunoască acest merit, dar vom spune că şi în această direcţie politica noastră de calmă şi documentată discufie a dat rezultate mai bune decât violenţele goale şi neputincioase ale celor ce nu ştiu decât să aţâţe tnnăuntru toate patimile intolerante, iar in afară să braveze opinia mondiedă de sprijinul căreia avem atâta nevoie. V t " : *• F.T Dar totuşi reale - Vom povesti astăzi un fapt pe care-l ţinem în rezervă ca pe-o rară minune, ca un basm extraordinar de pe alte tărâmuri. Acum vreo trei săptămâni *— aşa încep basmele „moderne, cu date recente şi aproape fixe — ministrul de finanţe al Angliei— căci asta e ţara cu pricina — a prezentat Camerei budgetul. Acest budget conţine ceva unic pe glob, un capitol numit al .,mustrărilor de conştiinţă“. Adică oricare din supuşii britanici a săvârşit o fraudă, un furt, o greşală chiar, în dauna statului, şi are mustrare de conştiinţă, poate adresa anonim ministerului de finanţe suma cu care-şi crede sufletul încărcat şi ea se trece la venituri la capitolul de mai sus. Asemenea contribuţii anonime la buget nu sânt rare. Iată două din ele pe care ministrul Ie-a citat în Cameră. Primul. O văduvă de război scrie că pe când bărbatul ei se afla pe front şi suferea de foame cu copiii, a furat o cutie de conserve de-ale armatei. De-atunci mizeria a urmărit-o necontenit şi deşi pierderea bărbatului în război putea compensa pentru ţară o cutie de conserve, femeia, la primul câştig ce i-a venit întâmplător, a rupt din el un şiling şi 9 pence, cât costau conservele, şi a adresat suma cui de drept, deoarece „o mustra conştiinţa". Citirea aceasta a produs o enormă emoţie In Cameră. Unii deputaţi plângeau. Al doilea. Un individ frustrează statul cu 25 de lire sterline. Conştiinţa însă nu-1 lasă în pace şi, de Îndată ce a dispus de 5 şilingi, i-a trimis ministerului, anonim bineînţeles, făgăduind că va achita şi restul în rate, după putinţă. Ştiţi de unde sunt luate aceste minuni ? Chiar din Times. O ţară care produce asemenea suflete este şi trebue să fie mare printre cele mai mari. Văduva aceasta de războiu nu e mai prejos de Newton, Shakespeare, Milton, Byron, etc. Ce-ar fi dacă şi la noi ar începe să funcţioneze unele conştiinţe ? Desigur că budgetul în curs s’ar dubla. Ce crede d. Vintilă Brătianu, în special despre ai săi ? INDEX Există microbi? de OMICRON Infernul lui Bahte.—Bâla barbariei.—Capitalul străin şi prieteni al meu, medic, îmi desvoltă adesea o teorie foarte ciudată : cum că ar fi existând nişte fiinţi, ce nu se pot vedea cu ochii liberi şi prin care se propagă toate bolile molipsitoare , acestor primejdioase şi nevăzute dihănii, el le zice microbi. E de prisos să vă , mai sfînţi,că nu cred un cuvânt din teoria amicului. Dacă ar exista microbi, concetăţenii noştri ar mai vieţui ei? « In adevăr !» Pe străzile Bucureştiului, mai ales pe cele ceva,mai depărtate de centru (de periferie nu mai vorbesc), nori de praf te ’nvăluie la fiecare pas. Pe marginea drumului stă praful de o palmă. Ţi se roşesc ochii. Ţi se albesc mustăţile şi părul şi hainele — ca 'n pustia Saharei când suflă Simunul... Zilnic trebue să-mi bat hainele cu bătătorul. Şi la ce folos? Rămân curate numai atâta timp cât stau în casă — adică tocmai când nu mă vede nimeni.» Mai de obiceiu simt cum praful îmi scârtie printre dinţi... Maieri treceam în trăsură printr’o stradă boerească. Un nor gros ne învălui Zic : „ce prăfălie !“ Dar birjarul: „altfel cum ai şti că eşti în Bucureşti ?!“ Care va să zică râd şi birjarii? Mă gândesc la curăţenia ultimelor străzi de la periferia München-ului, unde doar ici şi colo se vede câte-o casă !... Praful şi noroiul sunt considerate în Germania ca privelişti obscene şi stârpite fără milă... Praf va fi fost în Bucureşti şi acum treizeci de ani, dar atunci nu sburau pe străzi atâtea automobile. Şi aici unim iarăşi în mod catastrofal, civilizaţia cu barbaria... Avem automobilele Apusului, fără să avem şi serviciul lui de curăţire... Dar ştiţi d-tră ce conţine acest praf de pe străzi . Veniţi cu mine prin uliţele cari leagă prelungirea Dorobanţi de prelungirea Polonă şi veţi vedea băltoace verzi, dormind — opace şi sinistre—la soare, şi tot felul de animale moarte... (pisici, câini, cârtiţe, guzgani). Toate pisicile şi toţi câinii pe cari i-am zărit pe acolo, sunt plini de râie. Numai piele şi oase, bietele dobitoace se ling şi se scarpină necontenit, şi-şi caută hrana în mormane de gunoaie. N’or fi având râie şi oamenii printre cari se plimbă aceste dobitoace ?... Dar pisici şi câini râioşi am văzut şi într’o stradă boerească. O pisică râioasă, cu pielea numai răni, şi fără păr, şedea cocoţată pe o poartă monumentală. Nimeni nu se impresiona la vederea agoniei îngrozitoare a bietului animal! Ce infamie !... Şapte ani am trăit în străinătate şi n’am văzut animal râios, ci numai animale de rasă, îngrijite şi răsfăţate, pentru cari stăpânul mai plăteşte şi bir. Şi ce duhoare, prin mahalalele depărtate, şi ce gunoaie, şi ce murdărie ! O !... Infernul lui Dante ! Sunt om cinstit. Dacă însă soarta m’ar fi aruncat într’una din acele străzi periferice, pline de râie, de duhori înnecăcioase şi de mlaştini verzi, adevăr vă zic vouă: aşi fi furat, la nevoie, — numai să ies de acolo!... Asta nu mai e sărăcie, ci iadul, cu cazane de smoală şi cu scrâşniri de dinţi!... Dacă ar exista microbi, am mai trăi noi ?.„ ...Intrai într’o băcănie pe prelungirea Polonă. Alimente descoperite şi năpădite de muşte. Uşa stă larg deschisă Pe uşă intră nori de praf şi se aşază pe pâini, pe cârnaţi, pe peşte fript, pe măsline, pe brânză, pe toate. Un muşteriu alege o pâine, după ce a pipăit, ba chiar frământat cu mâna, şase-şapte pâini. Un soldat aduce o pâiie: „coniţa a trimes-o înnapoi, că nu-i place“. — Să vezi mâinile oamenilor!... „Microbi ?! Ce scornire mincinoasă !... Şi mă gândesc la o mică brutărie de la periferia unui mic orăşel german (câteva mii de locuitori), pe care-l vizitam adesea. Intram într’o odăiţă de 3 metri pe 3, dar lucind de curăţenie. Un perete de rafturi, în rafturi, pâinea şi comnorile, expuse aerului numai în faţă. Uşa nu stă deschisă, praf în stradă nu este, muşte nu se văd, pâinea n’ai voie s’o atingi (necum s’o aduci înnapoi), ci ţi-o dă brutăriţa cu mâini albe, într’o pungă de hârtie. Vara trecută o compatrioată a venit să ne viziteze în satul Ambach (3 ceasuri de München). Intrând într’o băcămioară, a vrut să ia o bomboană cu mână, ca să vadă dacă sunt bune. Negustoreasa s’a roşit şi i-a spus: „Ce crezi d-ta, că dacă suntem la ţară, ne putem permite astfel de lucruri ?...“ Şi mă gândesc la bucătăria spaţioasă, bogată şi curată a hanului din satul Ambach. O fi mai curat la Capşa ?... Nu cred! In contra necurăţeniei omul luptă cu băile , sărăcimea, fireşte, cu cele publice. Ei bine, toate băile din Bucureşti sunt murdare. Când baia e de clasa I, are o aparenţă pretenţioasă, dar e tot murdară. Tavanul e mâncat de Igrasie, materialul nu-i durabil (s’a furat la dânsul), clientul nu cruţă lucrurile, servitorii nu-şi fac datoria. Closetul?!!... O, infernul lui Dante!... (Camera de baie a hanului satului Ambach! Closetele date cu lac!...) Cetitorule, cunoşti Dianabad din Viena, pe malul Dunării?... E pentru zei şi împăraţi!.. Să facem una la fel la Bucureşti!... La fiecare pas văd pe stradă oameni în trente: hamali, căruţaşi, măturători de stradă... Din cămaşă le-au rămas doar câteva fâşii negre. O fi cămaşă de zi, o fi de noapte ?... Vor mai fi scoţând-o ? Vor mai fi spălând-o vreodată ? Ce să spele?!.. Fâşiile?!.. Cum putem lăsa, ca o fiinţă cu faţă de om, ca un semen al nostru să se înjosească până într’atât?!!.. Ştiţi d-tră, domnilor din clasa stăpânitoare, — ori vă faceţi că nu ştiţi?... — ştii, d-ta, d-le doctor Costinescu care nu eşti un om nou, ahtiat de o situaţie, ci porţi obligaţiile unui nume — că pe hainele şi în casele sărăcimii din Bucureştioesc păduchii? Intră într’un oarecare atelier de cismărie, şezi numai pe un scaun, fie şi de lemn, un sfert de ceas, — acasă vei găsi o insectă pe haină. Facem proba?... 1) Strigat! că sunteţi patrioţi!.. Atuncia clădiţi locuinţe, şi băi populare multe, cu etuve, şi despaduchiaţi cu deasila sărăcimea, cum făceau nemţii in timpul ocupaţiei!!.. Ştii foarte bine, cetitorule, deşi te jenezi să abordezi, fie în particular, fie în public, acest subiect—că 1) Adaos la corectură: dădusem la tipar acest articol, când chemând pe un tâmplar, foarte bine plătit, să-mi dreagă mobila, am zărit pe cămaşa lui un enorm păduche. II luase poate şi el de undeva. Acesta-i halul in care trăeşte poporul la Bucureşti, îndată ce te urci în tramvaiu, încep să te pişte puricii şi-i simţi cum îţi umblă pe piele. Şapte ani am stat în străinătate şi aşa ceva n’am pomenit!.. Nici ploşniţe, nici purici, necum păduchi... Boerii nu umblă în tramvaiu, dar umblă servitorii lor. Şi n’o simţiţi, boerilor?... Spuneţi drept... Un om bogat îmi povestea, că şi-a lăsat blana la vestiar într’un local ultra-select şi la plecare a găsit păduchi pe dânsa... O doamnă (mi-a povestit-o soţul ei) care prin naştere vine, ca nobleţe, îndată după maiestatea sa, a simţit o straşnică mâncărime de piele, a chemat doctorul în grabă, care a găsit pe cămaşă un păduche. „ Staţi pe un maidan de gunoaie, oligarhilor, şi vă închipuiţi că n’o să vă ajungă murdăria?!.. Când se pornesc molime prin mahala şi bat la uşa d-tră, le trimeteţi vorbă că nu sunteţi acasă?!.. In evul mediu sărăcimea era ţinută în abjecţie, şi ca răsplată mureau de holeră şi prinţii în palate... Şi ce feţe în sărăcimea din Bucureşti!... N’am văzut niciodată astfel de feţe în Apus. Occidentalul s’ai (Citiţi continuarea nu vaainalt) Oficiosul liberal afirmă că „In pactul fundamental se prevăd leii cari trebuesc întocmise $i votate tot de aceia cari au Întocmit si votat Ieşeanegilor**. ...Şi iată cum perpetuarea supernului initiam devine o obligaţie constituţională! 0 monstruozitate Printr’un articol fim tarifar vamal se urmăreşte robirea presei Urcarea treptată a preţului hârtiei de către trustul condus de d. Dinu Brătianu, culminează acum cu asaltul dat ministerului de finanţe pentru majorarea, până la o limită prohibitivă, a taxelor vamale pe hârtia importată. Ceea ce se urmăreşte prin această majorare e ca nimeni să nu mai poată aduce hârtie din străinătate şi astfel, scăpat de orice control, trustul să rămână deplin stăpân pe piaţa românească şi să impună preţurile pe care le vrea. Privită numai sub acest aspect de acaparare economică, problema, deşi destul de gravă, n’ar fi încă excepţional de alarmantă. In definitiv, aceasta n’ar fi nici cea dintâi, nici cea din urmă acaparare economică a liberalilor. Dacă ministerul de finanţe ar ceda stăruinţelor trustului, ar însemna că întreaga cultură românească — presă, literatură, cărţi de şcoală — a fost condamnată să plătească un bir sângeros acţionarilor hârtiei. S’ar institui un privilegiu excesiv, care ar da acţionarilor din trust dreptul arbitrar de a pretinde impozite după plac dela toţi cumpărătorii de cărţi, de ziare şi de reviste. Trustul ar cere, şi noi n’am avea putinţa să ne sustragem dela exigenţele lui. S’ar decreta prin lege că marea majoritate a poporului român este osândită să îmbogăţească pe fericiţii privilegiaţi din trust. Am plăti, şi am vedea astfel cum, sub pretextul încurajării industriei naţionale se periclitează cultura şi se distruge altă industrie tot naţională şimult mai importantă, dar care nu e catagrafiată ca liberală, — aceea a tiparului. * Aceste insă nu e decât un aspect al problemei, şi nu cel mai important. Mult mai gravă e această problemă privită sub aspectul ei politic. In adevăr, iată ce urmări poate să aibă pretenţia fabricilor de hârtie de a se prohibi, prin taxe vamale exagerate, importul hârtiei. Prohibirea hârtiei la import, înseamnă că întreaga Industrie a tiparului e lăsată la puterea discreţionară a trustului. Presa, ea însăşi, va atârna de bunăvoinţa oficiului de hârtie, care va avea posibilitatea să exercite asupra ei orice presiune. Pentru a lovi într’un ziar în plină expansiune, dar care nu-i convine politiceşte, trustul n’ar avea decât să limiteze producţia de hârtie, cum a mai făcut. Trustul va alimenta cu hârtie ziarele care cântă virtuţile partidului liberal, dar va găsi mijlocul de a nu da hârtia necesară ziarelor adversare regimului. Presa va fi deci pusă la discreţia celui mai neîmpăcat vrăjmaş al ei, partidul liberal. „Presa e liberă“, declară Constituţia. Dar libertatea aceasta va rămâne fictivă din ziua când ministerul de finanţe prohibind importul hârtiei, o va robi trustului. Din ziua aceea nici un ziar independent nu va mai putea să-şi ducă existenţa, nici o publicaţie adversară guvernului nu va mai putea să apară, nici o carte cu un conţinut neplăcut partidului liberal nu va putea să vadă lumina zilei Presa sau va fi o anexă a partidului liberal, sau va fi sugrumată. Se poate concepe oare o asemenea monstruozitate ? Pot lăsa partidele noastre politice, poate îngădui opinia publică dela noi ca o cucerire preţioasă cum e libertatea presei să fie de fapt suprimată print ritm articol la tariful vamal ? De aceea s’au luat oare atâtea garanţii în Constituţie cu privire la libertatea presei, de aceea s’a suprimat şi cauţiunea, şi autorizaţia prealabilă şi cenzura, pentru ca presa să atârne apoi de bunul plac al interpusului partidului liberal la oficiul hârtiei ? Se pot împăca oare oamenii politici, scriitorii, ziariştii, slujitorii culturii şi toţi cei ce ţin la integritatea libertăţilor publice înscrise în Constituţie, se pot ei împăca cu această tristă perspectivă ? Iată ce ne întrebăm acum când dăm alarma faţă de cel mai îndrăzneţ asalt pe care l-au dat liberalii pentru robirea complectă a acestei ţări. * Marele val democratic O cotitură a istoriei E fără îndoială că după ce, — consecinţă naturală a diformaţiunilor de gândire şi a patimelor pe cari Ie-a dezlănţuit războiul, — Europa a fost bântuită timp de cinci ani de puterile reacţiunei, un val democratic se revarsă asupra ei. El porneşte iarăş din acea Franţă care a dat mereu Europei impulsul şi pilda ideilor generoase şi a acţiunilor democratice. Şi porneşte cu acea putere elementară, care a fost totdeauna caracteristică izbucnirilor progresului oprit o clipă în loc şi căreia nimeni şi nimic nu-i poate rezista. Nu este deci ceva întâmplător şi, în tot cazul nu este fără însemnătate, că pe când in Franţa curentul democratic repurtează o biruinţă complectă, în România, prin fuziunea partidului naţional şi a partidului ţărănesc, se constitue organismul politic, care să prindă ecoul noilor cuvinte de ordine politice şi să-l transforme într’o realitate vie şi la noi, pentru binele şi propăşirea ţărei. Preşedintele nouii Camere franceze, marele învăţat şi gânditor d. Pamlevé, întrebat dacă după părerea sa, cele ce se vor petrece acum în Franţa, sunt hotăritoare, a răspuns : „Mai mult decât atâta. Ne aflăm la o cotitură a istoriei“. Şi ştie oricine că d. Paineve nu este un frazeolog, un măcinător de vorbe, un pornit, ci un om de ştiîntă, cumpătat, care-şi cântăreşte spusele şi nu înclină spre exagerări In ce va consta însă întorsătura istorică? Noul preşedinte al Camerei franceze a indicat aceasta. Am putea spune mai mult, însă, alegerea lui o indică. In cei cinci ani cari au trecut, cuvântul cel mare l-au avut în Franţa juriştii. Acum îl vor avea idealiştii, filosofi. Nu e o simplă întâmplare că cei doi oameni cari stau acum în fruntea stângei franceze biruitoare, sunt: d. Herriot care are la activul său o operă premiată de Academia de ştiinţă asupra filosofiei lui Philo, şi d. Painieve, marele matematician şi filosof, vicepreşedintele aceleiaşi Academii. Totuş ideile mari cari pornesc de la aceşti mari oameni, sunt de fapt vechile idei ale democraţiei cari apar noul numai acelora cari nu le mai auzeau sau nu le mai înţelegeau. Ele cum şi faptele ce vor determina, vor produce efectele lor şi în cele mai depărtate colţuri ale Europei. Nu România, care, în momentul când a început să aibă conştiinţă de sine, la o altă cotitură a istoriei, a răspuns cu entusiasm acestor idei, va putea fi mult timp sustrasă binefăcătoarelor lor efecte. Aceste idei însă d. Painieve le-a caracterizat în discursul său prezidenţial prin simpla afirmaţiune că o democraţie nu poate trăi fară generozitate şi le-a concretizat definitv evocând în peroraţia aceluia discurs, figura lui Jaurés. Şi astfel această măreaţă figură reapare la cotitura istoriei, iar democraţia îşi reia mersul ei ascendent, de unde a căzut cea mai nobilă victimă a ei și prima victimă a grozavului flagel contra căruia a luptat până la ultima suflare. Un simbol, care arată mai bine și mai clar decât ar putea-o face cele mai eloquente cuvinte, — încotro merge de acum încolo, drumul omenire!. Sincerul NĂZBÂTII Regrete... Cineva foarte pios dela gazeta guvernului vorbeşte foarte impresionat de.... „mult regretatul Take Ionescu*4 Că redacţia „Viitorului“ îl regretă foarte mult, nu încape Îndoială, fiindcă i s’a mai împuţinat inspiraţia de când a murit Take Ionescu. In adevăr, are un „trădător“, un „vândut străinilor“ şi un „aventurier“ mai puţin pentru proza domniilor lor.... Aşa că înţelegem foarte bine regretele „Viitorului". Câte articole n’ar fi acum gata scrise pentru complectarea paginilor lui, ar fi tăiate pur şi simplu din colecţia oficiosului liberal! Klx Arde ! Arde ! Arde mereu, arde în Capitală şi în judeţe. Rând pe rând cad pradă flăcărilor codri seculari, fabrici importante, mori vestite şi investite cu capitaluri uriaşe, sonde de petrol, depozite de haine, de alimente, de muniţiuni, aducând sărăcie şi discredit. Neglijenţă, zic unii, mâini criminale, strigă alţii, scurt circuit sau muc de ţigară, afirmă liniştit guvernul. Fapt cert este că arde, când ne arde nouă mai puţin şi totdeauna în împrejurări deochiate , grefe cu acte compromiţătoare în preajma judecăţii şi depozite de orice natură în ajunul inspecţiilor. In Franţa, toate sfârşesc c’un cântec; la noi toate au Cântec şi când încerci’ să le descânţi se desfăşură aceeaş mascaradă: un comisar ciupit anchetează, un opozant interpelează furios că n’are ce ciupi şi guvernul neagă în aplauzele unei majorităţi gata să-l ciupească. Atâtea incendii ar trebui totuşi să sperie somnul pompierului, pardon , premierului nostru, căci, la dracu, vede oricine că aceasta nu mai e stare de asediu, ci o stare de incendiu care ne prăjeşte pe torţi, numai pe el îl lasă rece. Există totuşi un mijloc de a pune la adăpost măcar muniţiile care ne garantează pacea, să se depoziteze alături de Florica, să vezi atunci, mamă Doamne, grijă și grijanie pe santinele!. Chestia zilei Hârtia Când e vorba de „Betea”, cultura încetează de a mai fi şi naţională şi poate fi strânsă de gât. Campania împotriva României „L’Indépendance Roumaine“ consacră chestiunea acesteia un prim articol în care, alături de observaţiuni judicioase, găsim şi constatări de natură să deştepte îngrijorări legitime. Printre acestea din urmă notăm faptul puţin îmbucurător că ziarele cari au dat cu predilecţie adăpost ştirilor celor mai fanteziste şi mai răuvoitoare la adresa României au fosttocmai ziarele ce "apar în capitalele, unor state amice sau aliate. Aşa, a fost parcă o întrecere între presa de la Roma şi cea de la Belgrad ca să publice care de care ştim cât mai alarmante şi cât mai absurde, fie cu ocazia exploziei dela Pirotehnie, fie cu ocazia întrunirei recente de la Arenele romane a partidului d-lui general Averescu. Şi oficiosul francez al guvernului se plânge pe drept cuvânt de această pornire şi de puţina grijă ce o pun ziarele din cele două capitale în a-şi controla ştirile ce publică pe seama ţărei noastre. Dar tendinţa presei străine de a face, cum zice o vorbă, „din ţânţar armăsar“ şi graba ei de a da ospitalitate tuturor inexactităţilor şi absurdităţilor, când e vorba de România, provoacă unele nedumeriri şi unele întrebări cari au nevoie de a fi fixate şi lămurite. In primul rând, în fiecare din noi se naşte în mod firesc întrebarea: „De ce nu se reacţionează la timp şi cu toată eficacitatea, pentru ca tot ce e inexact şi răuvoitor să nu poate prinde crezământ şi să nu se întindă mai departe?“ Pe cât ştim, la Roma, ca şi la Belgrad, ca şi în toate capitalele din Occident avem reprezintanţi diplomatici, dispunând şi de un personal, uneori destul de numeros, şi a cărui întreţinere constitue pentru buget o povară nu tocmai uşoară. Ce fac miniştrii noştri plenipotenţiari, şi care e preocuparea colaboratorilor lor? Să nu se fi pătruns oare de elementarul adevăr că una din cele mai însemnate îndatoriri ale lor este de a cultiva şi de a menţine un contact strâns şi de toate zilele cu presa din ţările respective şi de a căuta ca printr’însa să lumineze şi să influenţeze opinia publică? Oamenii pe mâna cărora este dată apărarea intereselor româneşti în străinătate’ n i-şi pot zice că şi-au îndeplinit datoria, dacă se mărginesc să raporteze guvernului cele ce se scriu despre starea de lucruri din ţară. Aceasta e prea purtin, aceasta o poate face şi un agent subaltern, un funcţionar cât de modest. Obligaţia de căpetenie a reprezintanţilor diplomatici ai ţărei este ca să dezmintăm ţi de loc şi îndată ce se iveşte unom mincinoşi să înăbuşe în faşă o legendă răuvoitoare ce ia fiinţă. Mai ales să cultive presa în aşa fel, încât ziarele străine să nu publice ştiri tendenţioase mai înainte de a le fi verrificat autenticitatea pe lângă reprezentanţii de care vorbim. Un exemplu vrednic de imitat în această privinţă ni-l dă reprezentantul diplomatic al Iugoslaviei la Bucureşti. Este în memoria tuturor neobişnuit de violenta şi jignitoarea campanie a presei sârbeşti, fie cu ocazia delimitărei graniţei Banatului, fie cuocazia conflictului rusoromân din cauza Basarabiei, fie chiar fără umbra vreunui pretext. Ei bine, d. ministru plenipotenţiar al Iugoslaviei, menţinând un comntact de toate zilele cu presa de la noi, s’a silit ca prin interviewuri declaraţiuni şi asigurări de prietenie să atenueze efectul campaniei de presă din ţara sa şi să risipească atmosfera de duşmănie şi de legitimă indignare. Şi misiunea sa este mult mai grea şi mai ingrată decât aceea a diplomaţilor noştri cari, în fond, au de susţinut o cauză dreaptă şi de dezminţit unele ştiri cari sunt adevărate insanităţi De aceea, nu e decât logică întrebarea ce ne-o punem fiecare din noi: „Dar ce fac, cu ce se ocupă miniştrii plenipotenţiari români şi subalternii lor?“ " ‘ O a doua întrebare: "Cum se face că ştirile inexacte la adresa României prind aşa de lesne crezământ în străinătate? " N. BATZARIA1 1 ABONAMENTE IN TARA Pe un an 650 lea. Pe şase luni 350 lei. Pe trei luni 180 lei.