Adevěrul, august 1924 (Anul 37, nr. 12426-12458)
1924-08-01 / nr. 12426
Anul XXXVII. No. 12426 \ vn exemplanfl in togt» tara 4 lei exemplarul In străinătate C Vineri 1 August 1924 Adeverul ----------------- g al Y MELDIXIAB _ÎMI I AL. Y. BILDIMAR 1885—18*7 I COKST. KILLS 1197—1«*» Am semnalat semnificaţia constituirii noului guvern sârbo-croatosloven. După mai multe luni de criză in timpul cărora bătrânul om de stat Pasici încercase zadarnic să-şi asigure prin mijloace extraconstituţionale continuitatea guvernărei sale personale, fie chiar împingând înainte în ultimele zile pe prietenul său Liuba Iovanovici, preşedintele Scupcinei, după ce toate mijloacele fuseseră uzitate şi nu mai rămăsese decât soluţia unei dizolvări a parlamentului şi facerea de noul alegeri care ar fi asigurat partidelor de opoziţie o putere şi mai mare,—regele a încredinţat guvernul şefului democrat Davidovici care şi-a asigurat sprijinul opoziţiei moderate din Croaţia, Slovenia şi Bosnia. Non’n pare a dispune de o majoritate sigură, fiind susţinut şi de anumite dizidente radicale şi de partizanii mai moderaţi ai lui Rădici, care în urma agitaţiilor din străinătate a pierdut din popularitate. Din programul anunţat de noul minister rezultă că el va menţine Constituţia care consfinţeşte caracterul unitar al statului S.H.S. Va fi aşadar un guvern de linişte şi pace internă. In acelaş timp însă — şi aceasta interesează mai mult — va fi un guvern de sinceră democraţie, cum nu a fost şi nu a avut pretenţia să fie guvernul Paski. Comunicatul făcut presei iugoslave de noul ministru de externe, deputatul democrat Voislav Marincovici, cunoscut pentru concepţiile lui generoase afirmate întotdeauna cu curaj sunt în această privinţă foarte semnificative. Noul guvern—spune d. Marincovici — nu va părăsi politica externă de până acum, întemeiată pe nevoia colaborării cu foştii aliaţi în vederea menţinerea tratatelor. El va schimba însă modalităţile şi metodele. Tendinţa ministerului Davidovici va fi de a urmări o legătură cât mai strânsă între scopurile politicei iugoslave şi succesul cauzei democratice în Europa. Iugoslavia va încerca să devină iarăşi ca înainte de răsboi un şampion al principiului democratic. Iată deci că la guvernele democratice din Franţa, Anglia, Cehoslovacia ş. a. m. d. se adaugă unul nou. Puternicul curent de democraţie se întinde sigur şi victorios până la frontierele noastre. Va putea România legată prin alianţă de celelalte state democratice să oprească curentul la graniţele ei pentru a tolera indefinit o dictatură sprijinită pe starea de asediu? AJD. -Triumful democraţiei De ce avem stare de asediu? Explicaţia e foarte simplă Ce m’a mirat mai mult citind ordonanţele prin care se înăspreşte starea de asediu a fost mirarea oamenilor cu scaun la cap. Totuşi nimic nu mi se pare mai simplu, mai limpede, mai logic şi mai fatal ca această stare de asediu pe care eu unul mă aştept s’o văd mai curând întinsă asupra întregei ţări, şi am vedea-o domnind asupra întregului continent dacă România s’ar întinde dela Oceanul îngheţat la Mediterana şi dela Ural la Alantic şi ar fi condusă de actualul guvern. Era impasul la care musai trebuia să ajungem sub o asemenea guvernare. Mai întâi o chestie de impudoare complicată cu una de ipocrizie, ca toate neruşinările. Ordonanţa zice că va fi urmărit cu strășnicie „ori cine va propovădui prin viu graiu sau prin scris schimbarea formei de guvernământ, sau suprimarea, sau schimbarea prin violentă a legilor sau aşezămintelor Statului". Cuvintele «prin violentă“ erau absolut de prisos, din faptul că nimeni nu e nebun ori destul de tare ca s-o facă. Guvernul știe prea bine aceasta. De aceia e subversiv și pasibil de 10 ani de închisoare tot românul care ar contribui chiar în mod pacinic la atare schimbări, în caz bine înţeles, când se va simţi călucrul ar fi cu putinţă. Fiind dat că ameninţarea ne este adresată de o cârmuire care a schimbat deja forma constituţională in cea absolutistă şi, prin legile ei economice, a suprimat din temelie vechile aşezăminte ale Statului în profitul ei şi al partizanilor ei, iată chestia de impudoare şi cea de ipocrizie. Ceia ce au săvârşit d-nealor, cu de la sine putere şi împotriva voinţei ţării, altora nu le mai este îngăduit. Aţi auzit de cocotele bătrâne care cad în bigotism?. E’ tocmai cazul. In al doilea rând vine chestia practică, de fapt, guvernul începe a se teme de-o mișcare a opiniei publice. Prin aceasta el ne dă o crudă desmintire, nouă celor cari desnădăjduisem până într’atât de existenta unei atare opiniuni încât o spuneam zilnic, sus și tare; dar primim desminţirea cu plăcere. Se vede că ne înşelasem. Lucrul se explică, deoarece, în definitiv, nu posedăm nici pe de departe mijloacele de informaţie ale guvernului. Gândiţi-vă numai la Siguranţa Generală. Şi chiar dacă informaţiile guvernului ar fi liniştitoare, totuşi are şi el o conştiinţă, dacă nu o conştiinţă, măcar instinctul de conservare, care îl avertizează că scăderea leului, scumpirea necontenită a traiului, criza financiară şi economică, budgetul anemic, neîncrederea străinătăţii, etc., nu pot lăsa lumea indiferentă la infinit. Nu vedeţi că această înăsprire a stării de asediu coincide exact cu înăsprirea taxelor vamale, deci cu o nouă scumpire a vieţii? Prin urmare cred că am dreptate să mă mir de mirarea unora asupra motivelor ce au determinat guvernul la luarea unei măsuri ce părea nebunească. Ea e foarte cuminte dacă ne punem în pielea şi în mintea miniştrilor. Ce e de făcut? Mai mult ca ori unul din noi, nici măcar comunist de-ar fi, să risce cei 10 ani de închisoare. Căci salvarea nu ne putea veni decât din două părţi, n mai din două: dirijttmscarea puternică a opiniei publice sau dintr’o exasperată violenţă a guvernului. S’a produs ipostaza din urmă. Mai bine e aşa. Apucat pe această cale, guvernul va cădea repede în prăpastia pe care singura şi-o sapă. Să-l lăsăm deci să cenzureze, să suprime legi şi Constituţie, să se afunde în absolutism, în terorism, în anarhie, dar să-l lăsăm s’o facă, de data asta, fără nici o împotrivire din parte-ne, căci e la capătul ananghiei şi al periei. I. TEODORESCU Alarmiştii Mai multe ziare au pus în circulaţie ştirea şi „Viitorul“ a fost printre ele — că guvernul va extinde starea de asediu asupra ţarei întregi. Eri „Viitorul“ reia ştirea, de astădată sub forma unei dorinţe pe care şi-o exprimă, deşi consiliul de miniştri — să zicem: deocamdată ? — nici nu s’a ocupat măcar, nici nu a discutat ideia linei extinderi a stărei de asediu. Atunci ce să fie ? Răspunsul este poate mai lesne de găsit, dacă se are în vedere că în răspândirea ştirei despre extinderea stărei de asediu, îţi campania pentru obţinerea unei asemenea măsuri, în aprobarea ei anticipativă, s’au întâlnit toţi reacţionarii, toţi amatorii de situaţii tulburi, toţi cei cari pot trage folos din complicaţii războinice, toţi exploatatorii frazei naţionaliste, toţi cei cari stau îngroziţi în faţa primejdiei ce-i ameninţă, sub forma democraţiei biruitoare în Anglia şi Franţa şi hotărîtă să se impute peste tot, în interesul păcei şi al progresului omenirei solidare, cu sau fără voia ei. Când reacţionarii s’au văzut la sfârşitul filosofiei lor totdeauna au ţipat după poliţie, după represiune. Ei cred acum că vor putea speria Europa, prezentând această ţară, prin proclamarea stărei de asediu, sub aspectul unei regiuni din care vor porni mişcări anarchice şi revoluţionare, menite să-i dea foc. Ridicolă credinţă! Am constatat insă cu părere de rău,că cu aceşti reacţionari face cor şi organul oficial al partidului naţional. Crede oare acest partid sau cred ziariştii lui, că guvernul acesta nu comite destule ilegalităţi şi abuzuri şi fără starea de asediu ? Cred ei că fără stare de asediu nu s’a practicat in deajuns furtul de urne, nu s'au împedicat in deajuns întrunirile, nu s’au arestat îndeajuns opozanţii, nu s’a zugrumat în deajuns presa ? Cred ei că fără starea de asediu, armata nu a fost băgată în deajuns, în treburile politice în cari n’are ce căuta ? Bine, reacţionarii vor să înlesnească guvernului extinderea stărei de asediu asupra întregei ţări, — dar care-i interesul democraţilor din partidul naţional ca să când. Nu arevoe .fia vre^fecundeze 9 EU „Guvernul și ministrul de externe anual pot numai să hotărască actdirfteri strânsă între scornirile politicii nationale si succesul cauzei democrate în Europa”. MARINCOVICI, (noul ministru de externe al Jusoslabist). V. G. Morţurt • —■■■■ i» Cinci ani dela moartea lui Ieri s’au împlinit cinci ani de la moartea lui V. G. Morţun, frunta lul liberal — căci nouile generalii, şi mai cu seamă nouile provincii, nu-1 cunoşteau de cât sub această ipostază, care, totuşi, n’a fost cea mai strălucită a vieţii lui active. Căci dacă Morţun, care a murit tânăr — 57 de ani, cum stabileşte d. Ion Nădejde în recenta-i lucrare — avea o însemnată vechime în partidul liberal, el a avut un trecut public şi mai lung şi infinit mai interesant încă înainte de a trece la liberali. Fire bogată şi complexă, artist, literat, orator de mare temperament şi om de avânt generos, Morţun s-a pus din prima tinereţe în slujba binelui public, hotărât să jertfească totul pentru păturile de jos. Dragostea de ţărani era pasiunea lui dominantă. Intrat în mişcarea socialistă, a rămas mulţi ani unul din factorii ei principali. In acelaşi timp a dat impuls vieţii literare şi ştiinţifice. Ajunge să amintim că a editat zilui din prindere rentabilă, când orice încercare de acest fel era o jertfă conştientă. Se ştie că l-a editat şi pe Emin,eseu, spre a-i veni în ajutor după prima fază a boalei acestuia, şi se cunosc rândurile profund mişcătoare pe care nefericitul polet i le-a adresat in această chestiune. Activitatea socialistă i-a dat lui Morţun satisfacţii personale, întrucât i-a creat o mare popularitate şi i-a adus de mai multe ori mandatul de deputat, un prilej mai mult de propagandă. Unele din discursurile lui parlamentare au făcut epocă. In deosebi s’a dedat unei intense propagande, printre parlamentarii „burghezi“, pentru reformele imediat necesare: votul universal, împroprietărirea țăranilor, etc. Dar pentru temperamentul lui activ şi pentru dorinţa lui de mai bine, roadele luptei îi apăreau prea modeste şi prea încete. Şi astfel, ajungând la convingerea că transformarea României nu se va putea face de jos în sus, el s-a hotărât să treacă la liberali pentru a-i democratiza pe aceştia şi a-i împinge la reforme. Intr’un congres socialist, în şedinţă intimă, Morţun, expunându-şi noua concepţie, a cerut autorizaţia ca să treacă la liberali. A fost combătut de d. Nădejde, şi autorizaţia i-a fost refuzată. Astfel trecerea la liberali a mai întârziat câţiva ani. Sub şefia lui D. Sturdza şi apoi a d-lui Ionel Brătianu, Morţun, deşi ridicat la înalte situaţii oficiale, s’a manifestat puţin în public şi uneori într’un chip contrar aceluia cu care ne deprinsese în epoca de independenţă socialistă, epoca lui de glorie. Se pare însă că în intimitatea noului său domiciliu politic el a lucrat întocmai aşa cum îşi propusese şi cum îşi prevenise tovarăşi socialişti în acea şedinţă intimă a unui Congres socialist. Căci în necrologul scris acum cinci ani de d. I. G. Duca, citim următoarele : „In ziua în care patimile vor amuţi şi se va putea scrie istoria nepărtinitoare a ultimelor decenii, se va recunoaşte rolul covârşitor jucat de Morţun la înfăptuirea celor două mari reforme pe cari se razimă puternic aşezământul României întregite ruvenni obştesc şi exproprierea". Prin urmare, Morţun s’a ţinut de cuvânt. De altfel, d. Ioan Nădejde, tovarăşul din tinereţe al lui Morţun, într’o lucrare de curând apărută („V. G. Morţun, biografialui, genealogia şi albumul familiei”), ne asigură că Morţun a rămas până la moarte socialist. In desfcebire de d-sa care nu numai ca nu mai e socialist, dar este astăzi, fanatic anti-socialist (cu evoluţii şi revoluţii de acest fel de Nădejde ne-a obişnuit o viaţă întreagă). De altfel, ultima manifestare a lui Morţun a fost un inteview în care spunea că războiul „a precipitat rezolvarea multor chestiuni sociale”, şi că el „a apropiat cu o sută de ani întemeierea formelor socialiste ale societăţii?’. Despre Morţun şi despre socialismul lui vom mai vorbi când ne vom ocupa de lucrarea pomenită a d-lui Nădejde. Deocamdată, rechemând în mintea cititori- 1ou figura lui Morţun, simţim un profund regret că o personalitate atât de distinsă a dispărut atât de prematur dintre noi. Gr. Damian V. G. MORȚUN NAZBATII „Forţa de guvernare“ d. Ionel Brătianu e preocnască la toamnă forţa de e! Ce-o mai fi şi aia? observat d. Ionel Brătianu au cam pierdut pofta de şi că au nevoie de tonicerturisim, n’am avut nicioasemenea impresie... Din am observat o.... „forţă de re”, pe care n’am mai văcut la menajeria lui Braunvea foc „hrana animalelor” jflacă, totuşi, d. Ionel Brătiacu tot dinadinsul să mai încă această „forţă de giî- Îl rugăm frumos să dea şi ceăţeni un fortifiant, ca în aceiaşi măsură şi ţforţă de rezistenţă a ţării!. Kix. la Moreni (Prahova) Se ştie că există astăzi un vaccin care dă imunitate omului inoculat cu el faţă de febra tifoidă. Mulţumită acestui vaccin armata noastră n’a suferit pe lângă atâtea nenorociri şi de febră tifoidă, care altă dată făcea in armate mai multe victime chiar decât cele făcute prin gloanţele inamicului. Şi dacă astăzi, când populaţia civilă mai sufere de aceste epidemii (cum a fost astă iarnă la Piteşti), iar armata noastră e ferită totuşi de ele, — deşi trăieşte în acelaş mediu cu civilii — aceasta se datoreşte destoinicului colonel dr. Panaitescu care a introdus vaccinaţiunea antitifică obligatorie pentru soldaţi, odată cu recrutarea şi înrolarea lor. Vaccinaţiunea aceasta are însă un inconvenient. E niţel dureroasă şi e însoţită uneori de febră ceea ce face că e greu de aplicat în lumea civilă. Spre a înlătura acest inconvenient autorităţile noastre s’au folosit de apariţia febrei tifoide în schelele petrolifera din Moreni şi încearcă de a administra populaţiei de acolo acelaşi vaccin pe cale bucală (prin gură). Vaccinarea aceasta e condusă de însuşi colonelul dr. Panaitescu ajutat de un grup de studenţi de la Institutul medico-militar. Vom vedea după această experienţă dacă vaccinarea antitifică pe calea bucală e eficace, căci o parte din lucrători vor fi lăsaţi nevaccinaţi şi vom vedea câţi la sută din cei vaccinaţi vor fi imuni şi câţi din cei nevaccinaţi se vor îmbolnăvi. Suntem informaţi că colonelul medic a reuşit să vaccineze până acum vreo 8000 de persoane. Populaţia muncitoare din Moreni şi autorităţile ar trebui să dea concursul desăvârşit acestei interesante experienţe, făcută din iniţiativa profesorului dr. Cantacuzino, DR. V. - Discursul d lui dr. Angelescu - Decretal Berard. - Politica sindicatelor franceze de institutori. - învăţământul religios in Rusia ? In Franţa. - Sistemul burselor In Franţa — De la corespondentul nostru din Paris — 19 IULIE. — Citind în „Viitorul“ cuvântarea pe care d. dr. Angelescu a ţinut-o în Senat cu prilejul discuţiei asupra proectului de lege pentru reforma învăţământului primar, cred că este util să pun la punct unele chestii, — privitoare la Franţa, — ridicate de ministrul nostru de instrucţie publică. Nu este vorba propriuzis de o dezminţire. D. dr. Angelescu n’a spus lucruri flagrant inexacte. Dar d-sa a prezentat situaţia din Franţa, din punctul de vadura al încăţământului info lumină aparte care nu răspunde realităţii de aci. In materie de şcoală, atmosfera din Franţa este alta decât aceea pe care a descris-o d. dr. Angelescu. Să dăm câteva exemple. D. dr. Angelescu a spus: „In ceea ce priveşte şcoala secundară aţi văzut discuţiunile cari au avut loc în Parlamentul francez în urma propunerii lui Leon Berard, care cere să se modifice liceul în sensul ca să se ajungă la un liceu unitar, fără bifurcaţiuni şi trifurcaţiuni şi acest liceu să devină liceu clasic. Şi Leon Berard cu toate că a întâmpinat multe dificultăţi, a trecut proectul lui“. Cuvântarea ministrului nostru a avut loc la sfârşitul lunei Iunie sau la începutul lunei Iulie. (Textul ei în extenso Tam găsit în „Viitorul“ de la 5„ Iulie). La data aceea, d-sa trebuia să ştie că d. Francois Albert, colegul său francez la ministeri instrucţiunei publice, luase hotărârea de a retrage proectul sau mai bine zis decretul Berard. Una din principalele cereri ale stângei franceze a fost abolirea decretului Bérard care făcea obligatoriu pentru toţi elevii de licee învăţământul a ceeia ce se cheamă aci „umanităţile clasice“. Pe Herriot, venind la guvern, n’a întârziat să anunţe că va desfiinţa decretul, a cărui retragere a şi fost de altfel admisă de consiliul superior al învăţământului, convocat special pentru aceasta de către d. Francois Albert. Nu voi explica azi de ce stânga franceză este, în marea ei majoritate, în contra „liceului clasic“, cum a denumit d. dr. Angelescu liceul în care latina şi în Darie şi greaca este obligatorie pentru toţi elevii. Aceasta m’ar duce prea departe. Am voit numai să stabilesc că ministrul nostru de instrucţie publică, vorbind de măsura d-lui Bérard, a omis să arate că acest decret al acestuia este virtualmente abrogat. Alta. Politica sindicatelor franceze de institutori „S’a spus,—a zis d. dr. Angelescu— şi cu drept cuvânt, că învăţătorul este totul în şcoală, că aşa cum va fi el preparat, cum va fi sufletul său, aşa va fi şi şcoala românească. Este exact. De altfel, lucrul acesta este cunoscut nu numai la noi ci în toată lumea. S’a spus, cu drept cuvânt, că dacă războiul dela 1870 a fost câştigat de germani, el nu a fost câştigat de soldatul german, ci de învăţătorul german; şi de sigur că succesul Franţei în răsboiul mondial se datoreşte în mare parte intelectualilor francezi cari s’au adăpat la acea admirabilă cultură franceză. Şcoala este aceea care plămădeşte sufletul şi mintea unui popor“. Nu ştim în ce măsură succesul Frarfei m ultimul rpurKrUp dato-i. xm rează intelectualilor francezi. 1870 de pildă intelectualii frs cezi n’au putut împedica înfrâgerea. D. dr. Angelescu a confu dat aci pe învăţători cu intelectalii în genere. Dar când este voba de învăţătorii francezi ei necesar să se ştie, pentru a se prea aprecia adevărata situaţie aci, că sunt aproape toţi anti-rţionalişti convinşi şi partizani reductibili ai învăţământului la Grupaţi în mari şi puternice sidicate, ei duc o luptă aprigă petru libertăţile lor politice şi petru menţinerea caracterului ailigios al şcoalei franceze. Lor se datorează în bună parte succsul blocului de stânga în ultime alegeri. Atitudinea învăţătorilor france în chestia învăţământului religi ne face să ne ocupăm puţin ceea ce a spus dr. Angelescu în această chestie. Reproducerea-lor, trebuie să se dea educţiunea religioasă în şcoală. Este necesitate absolută pentru şcoa românească să se dea acest învăţmânt, dacă nu voim ca această şcoli cttţi continuarea In pag. V eni Fascismul noi „îndreptarea" de eri dă publici- tăţei câteva păreri ale d-lui general Averescu asupra fascismului la noi. D-sa a comparat pe adepţii fascismului român, cu acei ingineri ruşi, cari studiind în Elveţia, au rămas cu credinţa că drumuri de for nu pot duce decât prin tuneluri şi deoarece prin stepele Rusiei nu era rost de aşa ceva, au clădit un munte artificial, au croit un tunel supt dânsul şi au tras apoi linia ferată. Sensul acestei comparaţii este că la noi nu există acele condiţii, cari au înlesnit şi determinat în Italia apariţia şi biruinţa fascismului. Prima dintre aceste condiţii este o mişcare potrivnică ordinei publice, faţă de care puterea statului, autoritatea lui, nu va mai poate impune. Dacă deci e vorba ca să fie loc pentru fascism la noi, ar trebui mai întâi acea mişcare de dezordine care este condiţiunea apariţiei şi existenţei lui. Inginerii ruşi au clădit muntele în stepă, fasciştii noştri se silesc deci să clădească dezordinea. Aceasta este toată profunda deosebire între fascismul italian şi cei de la noi. Cel dintâi, nu a fost o mişcare îndreptată contra unei părţi a populaţiei de altă rasă şi reUgie, — şi nu a fost o mişcare de dezordine, ci ana care In mod conştient voia să asigure ordinea in stat. Aceasta este şi rostul şi singura justificare a dictaturei d-lul Mussolini. Poţi s’o aprobi sau s’o combaţi, cum face orice democrat, fiindcă ştie că ea nu poate duce decât la tiranie şi la mai grele dezordini decât acele pe cari le-a evitat, dar nu poţi s’o confunzi cu fascismul dela noi, lipsit de orice seriozitate, urmărind dezordine, pentru dezordine şi numai pentru un scop de oră, când nu e pornit dintr’un motiv şi mai urât de meschină şi neputincioasă răzbunare personală. Ajungem, ca aceasta, tocmai la acei fascişti de la noi cari, — ca d. Goga, de exemplu, — sunt membri ai partidului condus de d. general Averescu. E drept că aceşti fascişti nu pot decât să aţâţe nişte copii fără de experienţă pe cari ii pun să scoată pentru dânşii castanele din foc, pentru ca apoi ei să se lepede de orice răspundere. Dar faptul rămâne fapt, că d. Goga, In ’opoziţie cu părerile şi intenţiunile sefn. Ini partidului său, se dedă la agitaţiuni cari să dea aparenţa că ar putea intr-o zi să facă mari încurcături chiar unui guvern Averescu. Poate că d. Goga o face, conștient că nu mai poate fi ministru, pentru a arăta ce ar putea face în afară de guvern. Dar o asemenea mentalitate este suficientă pentru a arăta că a pierdut orice drept de a fi într’un guvern, iar un guvern care ar ceda unui asemenea ridicol şi neputincios şantaj, ar arăta din capul localul că nu are autoritate. Oricum însă e o problemă acută a partidului poporulul acest antagonism între politica oficială dictată de şef şi cea laterală propovăduită de d. Goga. Şi când generalul Averescu declară că d-sa va forma un guvern de ordine,—ar trebui să spne şi ce va face cu ideile contrare ordinei, pe cari le profesează castelanul dela Ciucea. Aceasta cu toată dreptatea pe care o are, când numeşte mişcarea fascistă dela noi „o imitaţiune puerilă". .. Jean Jaurés & Lomm fost ministru al muncei şi ocrotirilor sociale La 31 iulie se împlinesc zece ani de când într’o vijelioasă seară s’a cutremurat pământul de o mare prăbuşire. Nu cădea numai un om. Se prăbuşea armatura ideologică a unei lumi, a lumei pe care întocmai ca şi ‘Atlas, Jaurés o purta pe umerii săi vânjoși. În ceasul în care tăcerea se revărsa pe glorioasa perspectivă a Senei— imperturbabila undă și indiferenta oglindă a veacurilor — după ce trupul fu înghițit de pământ, ecoul strigătelor massei rămăsese acelaș: „Trăiască Jaurés“ ! Va veni poate o zi, spunea Jaurés, când vom fi doborâţi tocmai de unul dintre cei pe cari vreau să-i emancipăm. Ce importă ! Esenţialul este ca să facem operă de oameni aşteptând să fim culcaţi la pământ pentru veşnicie în tăcere şi în noapte. Viaţa unui om nu este într’adevăr exemplară decât atunci când este închinată unui scop care o depăşeşte. Şi scopul vieţei lui Jean Jaurés depăşea viaţa sa, cu atât mai mult cu cât opera artistică pe care vroia s’o desăvârşească* nu avea ca materie primă lucruri neînsufleţite, nu era nici marmoră nu era nici pânză, nu era nici bronz. Materialul cu care lucra Jaurés era mult mai rebel şi mai ingrat decât marmora. Era massa omenească. Umanităţii necontenit schimbătoare şi etern mişcătoare vroia Jaurés să-i dea întruchiparea frumuseţei! Pornind de la concepţia că nici o formă socială nu este definitivă, că este imposibil în materie socială, ca în orice altă materie, să impui mai dinainte hotare evoluţiunei, care este legea, care este însuşi atributul vieţei, Jaures cerea dreptate. El vroia pe pământ un loc la soarele lumei naturalasingurul care n’a putut fi umbr şi pentru mizeria omenească care abia acum se trezia în strigăte, după ce fusese adormită în legănarea vechilor cântece, cum spune Heine. El iubea lumea şi-şi făcuse un ideal din înălţarea ei. Raza de ideal, ea nu vine din afară, ea luceşte din adâncul sufletelor tuturor celor ce iubesc, şi strălucia puternic în sufletul său pentru că nesfârşită era dragostea lui pentru umanitate. Chiar viaţa de toate zilele o considera altfel decât şi-o închipuie unii. A trăi viaţa cotidiană, spunea el, este de a fi în armonie cu fiinţele şi cu lucrurile, este a contribui la ritmul universal, este a te supune marii legi care impune planetelor orbita lor şi care supune omul umanităţei sale. Marea învăţătură ce putem trage din viaţa, opera şi scrierile lui Jaurés, este tocmai ceia ce scria el către sfârşitul anului 1913 gândindu-se la datoria ce avem de desăvârşit pentru ţară, de a nu pierde o zi, de a nu pierde o oră în zadar. Nimenea nu ştie ce var aduce ziua de mâine. Toate ceasurile ce ni se lasă destinul trebuie să le întrebuinţăm fără evnervare şi fără slăbiciune. Patriotismul său pornea de, la ideia sănătoasă că un popor.u trebuie să se bizuie decât pe forţele sale atunci când îşi calculează şansele pentru viitor şi eforturile necesare independenţei şi salvării sale. Daţi unei naţiuni, spunea el, energia dreptului, a muncei, a (Citiţi continuarea in pagina III JEAN JAURES Chestia zilei Soluţia WESBOTHHE* —V 0- -V sh * 'O* w ' 1 'MlJsrSKvI — Si in Serbia s’a constituit un guvern d ga! Ce ne facem, te ne facemr — Rupem relaţiile şi cu Serbia