Adevěrul, octombrie 1924 (Anul 37, nr. 12492-12519)
1924-10-03 / nr. 12492
is p rotocolul de arbitraj de la Geneva Guvernul Francez şi-a dat aprobarea dar cu rezerve înainte chiar ca adunarea plenară a Ligii să fi luat în cercetare proectul protocolului de arbitraj şi siguranţă internaţională elaborat de subcomisiunea celor 12 şi aprobat de comisiunea întâia juridică şi a treia a arbitrajului, guvernul francez a acceptat acest protocol şi a autorizat pe delegaţii săi să-l semneze. Dificila operă de la Geneva la care România a contribuit după puterile ei —deşi d. Duca a părăsit adunarea înainte de a se ajunge la un rezultat concret — primeşte astfel o primă şi importantă încuviinţare.Altele nu vor întârzia să se manifeste. Dar aprobarea Franţei este însoţită de rezerve. Şi celelalte aprobări vor fi legate şi ele de rezerve Există aşadar încă anumite divergenţe şi dificultăţi, pentru a le înţelege e nevoe să arătăm în esenţă ce cuprinde protocolul. Pornind de la principiul formulat întâi de d. Herriot şi admis apoi de întreaga adunare, că dezarmarea nu e posibilă fără aplicarea arbitrajului obligator şi fără garanţii generale de siguranţă în contra oricărei agresiuni, protocolul întocmit de comitetul celor 12 şi redactat de fapt de d. Beneş, stabileşte obligativitatea arbitrajului, natura conflictelor ce-i trebuesc supuse şi sancţiunile. El atribue consiliului Ligei dreptul de a stabili cine este statul agresiv şi de a recomanda sancţiunile care vor trebui să fie nu numai economice ci şi militare. Pentru stabilirea calităţei de agresor s’a admis o normă ingenioasă şi infailibilă. Ea constitue o mare inovaţie în dreptul internaţional şi pivotul întregului protocol. Agresor e acela care se va sustrage arbitrajului sau va refuza decizia arbitrală. Pe cât de simplu ar părea proectul dacă privim numai principiile, pe atât de complicate sunt detaliile lui şi pe atât a fost de greu ca grijile şi interesele diferitelor state să fie împăcate. Un mecanism foarte complex şi în acelaş timp foarte precis a trebuit să fie stabilit pentru ca garanţiile adică sancţiunile contra agresorilor să fie atât de efective încât să asigure dreptul şi existenţa celor mai slabe state, dar în acelaş timp să nu impună a priori nici unui stat obligaţiuni pe care nu ar vrea sau nu ar putea la un moment dat să şi Ie asume. Nu este locul să descriem în amănunte acest mecanism, dar este sigur că aşa cum a fost stabilit -presnnnea~ j, E itiu lili te*e ■. r. «ort cu se ire nu a-CCOf."O utere" -a» ■Ar ea îi-5 a U wvu wtucului arbitrajului şi al siguranţei sau va rămâne el în vigoare ca un punct câştigat indiferent de admiterea dezarmării ? Vom fi noi repuşi în situaţia de până acum cu toate posibilităţile de războaie pe care le implică sau vom beneficia cel puţin de arbitrajul obligatori şi de garanţiile stabilite la Geneva, în speranţa că dezarmarea va veni cândva de la sine ? E o mare problemă de dare atârnă soarta operii săvârşite în aceste zile cu atâta trudă. La ea se referă rezervele şi divergenţele de care vorbeam la început. E drept că la Geneva s’a propus ca în cazul că nu se va putea ţine conferinţa dezarmării,întregul protocol al arbitrajului să fie caduc. Este aceasta ideea Angliei emisă de d. Macdonald şi susţinută de Lordul Parmoor pentru a impune întrunirea conferinţei desarmării, care pentru Anglia este punctul esenţial al întregii opere. Dar o hotărîre în acest sens . . -*« - probată marea e însă ea ,a arbi —— » Eugen Filotti Declaraţiile d-lui Oromolu Banca Naţională şi criza Guvernatorul împin de siguranţă trebueşte despărţită de soarta conferinţei desarmării. Cu alte cuvinte ea pretinde ca marele progres realizat acum să fie asigurat definitiv, indiferent de realizarea unui acord asupra dezarmării. Este suficient — spune ea — ca războaiele să fie împedicate prin adoptarea protocolului actual pentru ca pacea să fie garantată temeinic şi dezarmarea să vie de la sine. Conferinţa desarmării trebue să aibe loc; dar dacă nu va avea, să rămânem cel puţin cu atât. Iată sensul rezervelor formulate ori de guvernul Herriot. Se va vedea săptămâna aceasta la Geneva dacă ele vor izbuti să se impună. Declaraţiunille pe cari d. Oromolu, guvernatorul Băncei Naţionale, le-a făcut „Adevărului“, sunt de cea mai mare importanţă. Ele îngăduie speranţa că, înainte ca să fie prea târziu, politica noastră financiară ar putea lua o nouă orientaţiune. Era natural ca declaraţiile d-lui Oromolu să aibă mai mult caracterul unor explicaţii. Interviewul pe care d-sa îl acordase lui Financial Times, îl arată într’o strictă controversă cu d. ministru de finanţe. D-sa exprima neted că pentru a intra în normal şi a se reface, ţara noastră are nevoie de un împrumut extern, pe când d- Vintilă Brătianu exprimase tot atât de neted părerea contrară. In declaraţiunile pe cari le-a făcut ziarului nostru, d. Oromolu nici nu neagă această controversă. D-sa însă afirmă că e numai aparentă, că provine numai din deosebirea dintre situaţiunea ce ocupă d-sa şi cea pe care o ocupă d. Vintilă Brătianu. In fond d-sa voieşte ce vroieşte şi d. ministru de finanţe, în fond adică şi acesta vroieşte un împrumut extern şi este convins de necesitatea lui. Dar ca ministru de finanţe nu poate cere un împrumut, decât dacă are siguranţa că-l va obţine, pe când guvernatorul Băncii Naţionale, reprezentând lumea noastră bancară, poate formula o asemenea cerere, chiar dacă nu are siguranţa că ea va avea un răspuns satisfăcător. * * * D. Oromolu adoptă într’adevăr astfel argumentaţia d-lui ministru de finanţe, precizând numai că acesta a fost greşit înţeles, când s’au interpretat declaraţiunile d-sale în sensul că nu socoate necesar un împrumut extern sau că nu ar voi să-l primească, dacă l’ar găsi. Din această constatare ar rezulta însă alta, mult mai importantă, — aceia, că d. Vintilă Brătianu s’a convins din tatonările ce desigur a făcut sau a lăsat să se facă, cum că nu există nici măcar o siguranță relativă că, în actualele împrejurări, statul nostru ar putea găsi vreun împrumut. In schimb d. Oromolu, care ca reprezentant al concepţiei bancare, avea mai multă libertate de vorbire şi, poate, şi de acţiune, şi-a format convingerea că guvernul ar putea obţine un împrumut, dar nu acum, ci peste un timp oarecare. Bun şi aceasta, numai că este neapărat necesar, ca până atunci să se găsiască mijloacele pentru a trece criza grozavă ce bântuie, fără prea mari zguduiri, cari, dacă s’ar produce, ar pune în discuţiune, şi la momentul indicat de guvernatorul Băncei Naţionale, însăşi posibilităţile creditului ce întrevede. Căci, încă un punct este câştigat în declaraţiile ce a făcut d. Oromolu „Adevărului“. D-sa recunoaşte criza şi gravitatea ei, dovadă că d-sa constată că nu mai există om care să nu o vadă. Nu e atât de multă vreme, de când presa oficioasă, şi nu numai ea, ci alţii mult mai chemaţi, negau pur şi simplu existenţa acestei crize şi dacă se decideau în fine să convie că există oarecari greutăţi pe piaţa noastră, îi diminuau proporţiile sau o proclamau salvatoare. Dar d- Dromolu nu se putea asocia la asemenea încercări de a disimula realitatea, pentru că d-sa este la un loc unde ţine mâna pe pulsul organismului nostru financiar, şi în ce stare e acesta, se poate deduce din faptul că, d-sa a declarat că „Banca Naţională nu va lăsa să cadă nici o întreprindere serioasă“. Această făgăduială, a cărei însemnătate nu o desconsiderăm, arată insă, că conducătoruî politicei noastre financiare, si dintre dânsii face neîndoios parte guvernatorul Băncei Nationale, nu sunt încă hotărîti să iasădin faza paliativelor. A da organismului nostru economic oxigen sau injectiuni vivifiante în doze omeomatice, poate să fie de folos, câtă vreme see apreciază just durata probabilă a materei sale de rezistenţă. Noiă nise pare însă , interpeet sublinierea unor reţinut pentru fiei vieţei noastre politice faptul că, în momentul când un monstru profetizează nai o existenţă încşrcurile politice înlocuirea liberalise vie actualiregimului delungată discută lor ca otate. Faptul el arată că bărilor de caracterul cesiunei guvernormal şi ele shimnir.nic din zitiv al suciri ţările cu viaţă politică solidă.* Mecanismul succesiunei guvernelor în România stă cu totul in afară de posibilitatea vreunui control al opiniei publice. Aşa se face că, pe când unii socotesc iminentă căderea liberalilor, alţii se cred îndreptăţiţi a declara că d. Brătianu rămâne la pUtex.^ In ţările cu regim parlamentar alternarea partidelor la putere nu cuprinde niciodată vreo surpriză. In Anglia de pradă, în momentul constituirei guvernului Baldwin se putea prevedea cu certitudine că acestuia îi va urma un guvern Macdonald. In Franţa de asemeni încă înainte de alegerile de la 11 Mai , se putea prevedea cu oarecare siguranţă că votul universal va da câştig de cauză partidelor democratice, că blocul stângei va forma noua majoritate, că guvernul va fi constituit de Herriot, că Millerand va fi silit să se demită. Lucrurile sau petrecut exact aşa cum le prevedea însăşi opinia publică. In ţările acestea regimul parlamentar este o realitate şi opinia publică joacă rol hotărîtor. De aceea schimbarea de regim e totdeauna rezultanta prevăzută a unor schimbări în orientarea spiritului public operate în văzul şi sub controlul tuturor. La noi, unde regimul parlamentar e încă o ficţiune, schimbarea de guvern vine ca un eveniment neprevăzut, fiindcă ea nu atârnă de logica raporturilor forţelor politice. Aşa se face că guvernul liberal dăinueşte încă, deşi el nu mai răspunde realităţei politice de astăzi. Opinia publică s’a rostit în mod hotărît, împotriva lui. Sânt, în opoziţie, partide cu rădăcini adânci în masse, cum e partidul ţărănesc de pildă sau partidul naţional. Pe de altă parte guvernul liberal e osândit de incapacitatea în care se află de a rezolva cumplita criză financiară şi economică prin care trece ţara. Guvernarea lui de trei ani a dovedit în modul cel mai clar că liberalii nu sânt în stare să dea soluţii grecă momentul medicaţiunilor mai largi şi mai eroice a sosit de mult pentru că întreg organismul , economic este ameninţat. Nu trebuie doar uitat că temelia creditului public, e cel privat, şi că oprirea circulaţiunei care paralizează activitatea economică, nu poate rămâne fără repercusiuni şi asupra mecanismului financiar al statului. B. BRANIŞ liic.A^IU lelor probleme ale consolidărei şi refacerei. In oricare altă ţară din lume un guvern aflat în această situaţie ar fi plecat sub presiunea opiniei publice. La noi, cu toate că el nu mai reprezintă nimic, problema se pune tot ca o nedumerire . Mai rămâne ? Pleacă ? Şi când anume : Aceeaşi nedumerire şi în ceea ce priveşte succesiunea la guvern Cine va lua loc.’l liberalilor Logic, constituţional şi potrivit uzanţelor regimului reprezentativ ar fi ca partidul din opoziţie cel mai bine reprezentat in parlament să fie desemnat ca succesor, rămânând ca el să şi asigure colaborările necesare constituirei unui guvernare. Aşa ar fi logic şi aşa ar trebui să se întâmple dacă notărirea ar fi aşteptată numai de la factorii constituţionali şi dacă ea n’ar fi influenţată de atâţia factori oculţi, de intrigile şi combinaţiunile de culise. Liberalii de pildă, cari împărtăşesc cu toţii fobia şefului lor pentru partidul naţional, nu se sfiesc să anunţe pretutindeni că, oricare ar fi combinaţia viitoare, formarea guvernului nu va fi încredinţată unui ardelean ! Nu ştim pe ce se întemeiază această afirmaţie a liberalilor. Dar e interesant de constatat faptul că ei se cred îndreptăţiţi s’o facă. Noi nici n’am înregistrat-o decât pentru a constata că în mediile liberale soluţia succesiunei la guvern nu e căutată nici de data aceasta pe căile ei naturale, în parlament şi în opinia publică, ci în combinaţiile oculte, în sentimentele şi resentimentele politicianilor cari operează din umbră. Cenzor* Băncei Naţionale şi [mutul extern S3nomalii politice ' •anţiilor Pentru o babă surdă Contrar popii din zicătoarea populară noi vom continua să tocam până ce, în sfârşit, baba ne va auzi. E vorba pur şi simplu de inflaţie şi deflaţie şi, la dreptul socotind, sânt două babe surde, una în guvern şi alta la Banca Naţională. D. Vintilă Brătianu nu mai vrea inflaţie. Nu mai vrem nici noi, căci umflături de astea cu lei mortăciune nici nu sânt vre-o scofală. Dar, totuşi, dacă ar mai fi vreo două-trei miliarde, aşa cum sânt, n’ar strica, ba chiar multe ar drege. Şi e mijloc să-i avem fără nici un pic de inflaţie. Am mai spus-o şi o repetăm. Banca Naţională minte — drastic, dar absolut adevărat — minte când îşi publică dările de seamă. E fals că emisiunea ei este cea arătată în acele dări de seamă. E o minciună că biletele ei se urcă la circa 18 miliarde, ci e de socotit cu trei, pe puţin două miliarde în minus. Sânt banii arşi, înecaţi, rupţi, pierduţi în diferite feluri. Banca Naţională trebue să aibă un mijloc de a-şi face această socoteală şi, pe urmă, să indeplinească cifra pentru ca dările ei de seamă să nu mai mintă. Adevărul e că nu se află în circulaţie mai mult de 15 miliarde de lei. Să facă Banca Naţională să circule realmente acele 18 miliarde atât de scumpe d-lui ministru de finanţe. E un paliativ, e o înţepătură de morfină, o ştim, dar când bolnavul urlă de ureri e şi asta ceva. Cel puţin până ce i s’a lua de pe piept guvernul care-l sufocă. Index D. Jeantehas şi starea de asediu In discursul pe care l’a ţinut la Arenele Romane, d. Jean Th. Florescu, fostul ministru de Justiţie a protestat inpotriva stării de asediu care a fost instituită şi dăinueşte Incă In Capitală. Era firesc ca d. Fiorescu să pronunţe acele cuvinte de protestare, Intrucăt In acelaşi discurs d-sa se fericea că a putut lua parte Ia Înfăptuirea Constituţiei. Oricât de... cum să zicem? Oricât de... regretabilă ar îi actuala constituţie şl prin felul In care a fost votată şl prin anele din dispoziţiile ce conţine, ea este azi In vigoare. E deci firesc, ca unul din autorii el să protesteze când o vede călcată In picioare. D. Jean Tebas a făcut apel Ia tnțelepciunea guvernului ca să Înlăture starea de asediu. Va fl sperat d-sa în adevăr că rugămintea li va fi ascultată ? Ne vine greu să-l credem atât da naiv. In orice caz, s’a putut lămuri foarte repede. Oficiosul guvernului a suprimat din discursul d-lui Jean Tebas pasagiul In care Înfierează starea de asediu şi cere înlăturarea el. Oficiosul a ştiut deci că asemenea cunte subversive trebuie puse la index. „înţelepciunea guvemnului" pe care a invocat-o d. Florașcu a dat faliment. Nu numai că rugămintea d-sale nu va fi ascultată , dar nu va fi nici măcar auzită ! Ce facem acuma ca să afle guvernul că există un liberal, ba chiar un fruntaş, chiult şi el de un biet deziderat? Căci guvernul nu citeşte decât propria lui presă. El se luminează „prin sine însuși'’. Noi ii propunem d-lui Florescu să-i adreseze guvernului o scrisoare recomandată. .. Cr Cititi Adeverul literar şi artistic Chestia dezarmării după strictul bun simt Lui TEODOR FICSUIESCU In amintirea multor seri de filozofie veselă Fanfara dezarmării pare că se po teratură. Şi eu, pentru că fug cât toleşte. In ziare, slovele care notau acest dulce cântec se fac tot mai mărunte. Telegramele şi reportajul, cu sprinteneala lor neistovită au sărit acum la alte chestii. „Dezarmarea” şi „diplomaţia fără secret” sunt două zvonuri politice care de la armistiţiu încoace vin, şi trec un chip foarte săltăreţ Dar ,, diplomaţia fără secret” pare, de la o vreme să fi amuţit cu totul, probabil fiindcă practica internaţională dă zilnic şi violent pe faţă candoarea fără margini a acestui postulat. „Dezarmarea” însă pare că ar fi o formulă mai durabilă. Fără îndoială e o treabă foarte serioasă la mijloc, fiindcă înarmarea costă scump teribilu— şi Dumnezeu ,fie ce nevoi grele apasă ori amenință statele europene. Problema dezarmării. Qu i lipot de literatură, am urmărit cu grijă zvonurile de dezarmare. Din tot ce am citit ori auzit asupra acestei probleme, două idei m'au impresionat cu deosebire. Una, a lui Macdonald: că războaie n’ar fi dacă n’ar fi înarmări; alta, a unui distins ziarist român, că războaie nu s’ar putea face, dacă n'ar vrea popoarele să iasă la bătaie. îndrăznesc să afirm că in aceste două extrem de judicioase propoziţii să rezumă, în chip surprinzător de complect, toate greutăţile dezarmării şi ale păcii generale. In adevăr, dacă nu mai sunt arme, sau dacă poporul nu vrea să le poarte, războiul este, evident, imposibil. De unde urmează că nu sunt contra lui decât două leacuri serioase: ori suprimăm armele, ori convingem popoarele să nu pună mâna pe dânsele. Aceste două idei ilustrează minunat perceptul că nu trebuie să mergi prea departe cu cercetarea cauzelor. După cum se ştie, şirul cauzelor este fără capăt, astfel că dela ideia dezarmării, spre exemplu, mintea poate ajunge, din cauză în cauză până la nebuloasa din care s’a desfăcut sistemul planetar, şi de acolo încă mai departe. Evident, ar îi abuziv şi oarecum patologic să urmărească cineva până intr’atât lanţul explicaţiilor. Când zici insă, scurt şi limpede: cauza războiului este înarmarea— sau: război nu s’ar face, dacă n’ar vrea oamenii să se bată, simţi numai decât un fel de odihnă a minţei, (desăvârşită şi sănătoasă). Ne aflăm atunci în plină şi senină desfătare a bunului simţ. Bunul simţ este acea dumnezeească moderaţie care ne opreşte cuminte gândirea de la orice exces. El ne împiedică să toarcem prea lung firul cugetării, sau, cum se zice, să-l despicăm în patru, ori chiar în mai multe, şi, la timp potrivit, pune frâu fanteziei care-i totdeauna gata să înebunească furios. In scurt, bunul simţ retează şi tiveşte gândirea aşa ca să o facă pe potriva întregei umanităţi, îi asigură adică un maximum de curs social, - V ... Lăsând puţin slobodă fantazia, se poate să ne întrebăm aşa: dacă pricina războaielor este înarmarea, de ce se înarmează lumea? Sau aşa: dacă războiul se face fiindcă oamenii să se bată, întrebăm scurt: de ce vor oamenii să se bată? — N’am îndrăzneala nici puterea să repet cetitorului câte răspunsuri am auzit, numai eu singur, la aceste întrebări, fără să mai socotesc pe celefi auzit alţii. La întâmplare însemnez aici următoarele: Statele se înarmează, pentru ca să se apere unele de altele, ori să se robească unele pe altele. Sau: norodul merge la război fiindcă e disciplinat milităreşte, adică ştie de frcă deoarece se găseşte între două focuri „On en fusille une douzaine pour donner du coeur aux autres", zice o vorbă bună a lui Voltaire. Fantazia însă fierbe de neastâmpăr şi întreabă iarăşi: de ce au trebuinţă statele să se apere unele de altele, şi de ce voiesc ele să se robească unele pe altele? Sau: de ce norodul se lasă disciplinat milităreşte şi nu dă la cap celor care-l pun între două focuri? Aici răspunsul cel mai aproape de mintea omului, adică de bunul simţ ar fi, pare-se, acesta: Statele au nevoie să se apere unele de altele, fiindcă există primejdie ca ţinul din ele să atace pe altul. Şi încă, statele doresc să se robească unele pe altele, fiindcă e foarte plăcut să ai robi, — şi glori, pe deasupra. Iar la cealaltă întrebare, se poate răspunde: poporul se lasă disciplinat, fiindcă omul este, în general, disciplinabil, şi odată discipli-CCitiţi continuarea in pag. lla). Asupra dezarmăreii a mai căzut labe, nenumărate, pe care le vor şi o altă vorbă aducătoare de bucurie: sa hotărât ca de acum încolo războiul se socoteşte crimă, dacă cineva 11 porneşte fără să-şi fi luat voie de la instanţele cari au să judece neînţelegerile între state. Iera, ce-i dreptul, aproape de mintea omului că, odată ce se va fi legiferat complect asupra războiului, fapta războinică va fi dreaptă, cind se va conforma legei, ori crimă, când va călca legea. Dar e bine că s’a spus categoric şi adevărul acesta, ca să înţeleagă deplin toţi, că de acum înainte, în anume condiţii hotărâte de lege, vom putea numi din toată inima războiul — crimă. — „Curat crimă", ar zice Ghiţă poliţaiul, care ştia doar ce-i legea, şi totuşi nu stetea la îndoială să-l „umfle” pe domnul Nae, fiindcă aga-i era „misia”... * D-l Oromoiu declară că „împrumutul se poate face şi că este chestie numai de puţin timp". ...Timpul necesar ca d. Vintilă Brătianu să se convingă de utilitatea naţională a trecerei sale în opoziţie! NAZBATII OMISIUNE „Viitorul” îşi face plăcerea să publice discursul cu care d. Jean Th. Florescu şi-a cinstit conmesenii la desertul* istoricului banchet de la Arenele Romane. Dintr-o întâmplare nelămurită, însă, din textul acestui discurs „în extenso” lipseşte fragmentul prin care cel mai mare naş al Capitalei (ştiut e că d. Jean Th. a botezat cel puţin 25.000 de pui de cetăţean conştient) a veştejit instituirea stării de asediu. De-aş institui un premiu pentru cel ce-ar găsi explicaţia justă a acestei ciudate omisiuni, sunt sigur că n’aş avea nici Un concurent... Cine e în stare să-și dea seama de ce dispare dintr’un discurs publicat în „Viitorul” fragmentele ce mi plac guvernului, — Bune? KIX Chestia zilei Descătușarea Pentru o presă liberă și inependentă Discutiuni Un guvern de alegeri nu s’ar putea a citii nici nu e chip să ne Impasurile în cari ne-a dus guvernul liberal impun o grabnică consultare a ţării, căci e probabil că regele, care s’a fript în două rânduri cu combinaţiuni personale, nu va voi să mai risce şi o a treia, ceea ce ar duce fatal la complecta descoperire a Coroanei. De altfel aceste combinaţiuni sunt aproape complect sleite. A venit deci şi rândul mutului să se rostească. De astădată însă situaţia e prea gravă pentru ca să nu i se scoată mutului căluşul din gură, căci numai de aceia e mut. Alegeri libere se impun, şi în interesul ţării şi în al Coroanei. Cine să le facă ? Orice guvern ales de sus şi impus de rege, fie el format din oamenii cei mai de seamă, va avea, conştient sau inconştient, tendinţa de a-şi fabrica o majoritate în parlament. Tradiţia e prea veche şi înrădăcinată ca să putem nădăjdui într’o subită schimbare în bine. In momentele de faţă« chiar dacă cetăţenii nu vor reacţiona — şi de o reacţiune a lor violentă în faţa violenţelor guvernamentale să ne păzească* Dumnezeu astăzi—nu ne mai putem juca de-a vechiul regim, căci nu e exclus ca gluma, de data asta, să se transforme în tragedie, sub o formă sau alta. Mai e la noi un singur om cu mintea întreagă care să-și închipue că străinătatea va voi să acorde împrumuturi de stat sau capitaluri particulare unui nou guvern samavolnic ? Prin urmare, astăzi alegerile libere nu înseamnă numai respectul egalităţii, singura şi adevărata dovadă de civilizaţie şi democraţie, ci înseamnă pur şi simplu salvarea ţării sau prăbuşirea în caz contrar. Să luăm deci seama când e să ne jucăm ultima carte. Aşadar cine să prezideze aceste alegeri libere pentru ca să putem cu toţii afla, inclusiv regele, ce vrea şi pe cine vrea opinia noastră publică, ajunsă în prezent u ultimă instanţă de judecată şi de scăpare? Partide constituite şi guvern de militari s’au dovedit incapabile să ni le dea Şi, lucru curios, dar să nu abuzăm de el, guvernul de militari s’a arătat încă cel mai puţin rău. De unde rezultă că la combinaţii de politiciani gândim. In cazuri de acestea, grave şi complicate, se recurgea în unele ţări, în fosta Austrie de pildă, la guverne de funcţionari. Nouă însă un asemenea guvern nu ne surâde fiindcă mai toţi funcţionarii noştri sunt înregimentaţi în partide politice, sau dacă nu sunt toţi, cei ce ar forma guvernul de alegeri ar putea aştepta mult şi multe de la guvernul de după alegeri pe care ar ajuta să-l scoată din urnele de iznoavă pângărite. Ne trebue deci altceva, ne trebuesc oameni cari fiind capabili şi cu experienţă, să nu aibă totuşi nici un interes de cârmuirea de mâine, nimic de aşteptat personal dela dânsa. Unde să-i găsim ? Mi se pare că nu-i chiar aşa de greu. De ce nu s’ar alcătui un guvern de alegeri din pensionari de valoare ? Vă dau un nume la întâmplare. Fire-ar cineva care să aibă ceva de spus împotriva unui asemenea guvern prezidat de d. Victor Râmniceanu, fost până mai dăunăzi prim-preşedinte al Casaţiei? Unui atare om, cinstit, capabil, verde încă, i se poate chiar încredinţa pe deplin grija sa-şi aleagă colaboratorii ce va voi. Cine s’ar putea îndoi că o persoană ca d. Victor Râmniceanu nu va ţine, cu o extremă corectitudine şi ardoare, să-şi încoroneze atât de strălucit o viaţă curată şi pe de-antregul închinată respectului legilor şi binelui public ? Am scris primul nume ce mi-a venit sub condei. Dar desigur că mai sunt şi alţii- Armata, magistratura, învăţământul, marea administraţie, au multe nume celebre şi respectate trecute la pensie şi care totuşi n’au aparţinut nici unui partid politic. Alegerea nu va fi grea. Şi am voi să ştim ce obiecţiuni ar ridica partidele constituite în chestia pusă aci de noi ? Nu pretind liberalii, de pildă, că ţara e cu ei ? S’o lăsăm să se rostească, şi ei în primul rând s’o lase, ca să vedem în fine cu cine e această ţară pe care cu toţii o reclamă ca fiind a lor şi cu dânşii. Şi alt mijloc cu adevărat sincer de-a avea alegeri libere decât cel arătat aci nu e de închipuit. I. TEODORESCU