Adevěrul, iulie 1926 (Anul 39, nr. 13048-13073)

1926-07-02 / nr. 13048

Partidul liberal şi legalitatea Se pare că partidul liberal este la un punct interesant al evoluţiei lui. Altfel nu ne-am putea explica gravele declaraţiuni, făcute de con­ducătorii săi autorizati, in consfă­tuirea de eri a şefilor de organi­zaţii. Nu e vorba de acele platonice proteste contra „ilegalităţilor gu­vernului", obligatorii pentru orice partid de opoziţie, chiar când, la putere fiind, a procedat la fel. D. Vintilă Brătianu, cu solemnitatea ce imprimă vorbelor sale, situaţia ce o are în partid şi cu gravitatea specifică felului său de a vorbi, a afirmat: 1. că un guvern trebue să se spri­jine pe voinţa sincer şi liber expri­mată a alegătorilor, cari trebuesc luminaţi asupra programelor par­tidelor printr-o intensă propagandă electorală, şi 2. dacă, în momentul schimbării guvernului, partidul liberal ar avea convingerea că nu poate reuşi în a­­legeri libere, el nu va primi răs­punderea conducerii treburilor pu­blice. Iată două declaraţiuni, menite a arăta opiniei publice dela noi, că ipartidul liberal pare a-şi da seama de primejdia n­egatismului, care a dus, fatal, la ticăloşiile nemai­po­menite din recentele alegeri şi pro­voacă o stare de disoluţiune. Căci, desigur, rolurile ce­ au avut armata, magistratura, jandarmeria şi admi­nistraţia, în alegeri, semnalează în­ceputul unui proces de disoluţiune, pe care numai o politică de excesi­vă legalitate ar putea să-l oprească. Să-şi fi dat, în adevăr, seama partidul liberal că amestecul, atât de direct şi de intim, al acestor corpuri constituite — şi în special al armatei — în viaţa politică a ţă­rii poate duce la consecinţe funeste pentru organismul statului român ? Va fi luat el, în adevăr şi sincer, hotărîrea de a pune capăt acestei primejdii ? Răspunsul la aceste întrebări­­ fiu-i pot tra decât faptele. Partidul liberal şi-a luat de mai multe ori a­­luri democratice, dar mai totdeauna a înşelat speranţele ce s’au pus în el. E lesne de înţeles, dar, pentru ce astăzi opinia publică nu se poa­te entuziasma de declaraţiile d-lui .Vintilă Brătianu şi a partidului său, care poartă, în bună parte, răspun­derea situaţiei. Totuşi esclus nu este ca partidul liberal să-şi fi dat seama de greşe­lile comise până acum şi să fi luat marea hotărîre de a reveni la le­galitate. Dar, dacă vrea să inspire încredere, să obţie adeziunea mas­­selor, în numele cărora şi pentru interesul cărora pledează astăzi, partidul liberal cată să iasă din ca­drul declaraţiunilor platonice şi să ia atitudini limpezi cari duc la con­secinţe practice. In primul rând, opinia publică trebue să ştie precis ce gândeşte partidul liberal despre măsurile ex­cepţionale ale stării de asediu. Se declară el, hotărît, pentru desfiin­ţarea acestei stări în tot cuprinsul ţării ? Este el decis să pornească, de urgenţă, o­ campanie eficace pentru a atinge acest rezultat ? De ce punem chestiunea în mo­dul acesta ? Pentru că este elemen­tar, că regimul primejdios al ilega­lităţilor de fapt îşi are sorgintea în regimul „legal" al măsurilor excep­ţionale şi că nici o îndreptare nu-i posibilă fără înlăturarea acestui re­­gim „legal". întrebăm deci : este hotărît par­tidul liberal să pornească lupta pentru dărimarea stării de asediu ? Așteptăm răspunsul faptelor. Și mai e o chestiune. Partidul li­beral se declară partizanul reintră­rii în legalitate. Formula e vagă, căci provoacă întrebarea: care le­galitate ? Când partidul liberal protestează contra violării legii electorale, noi nu ne putem abţine de a releva că legea electorală însăş este o ilega­litate în cea mai pură accepţiune a cuvântului. O lege, care dă unui partid un număr mai mare de man­date decât cel proporţional voturi­lor obţinute, nu este operă de lega­litate. Respectarea acestei legi în­seamnă nu revenirea la legalitatea, de care e nevoie la noi, ci conti­nuarea stării de ilegalitate. Este hotărît partidul liberal să modifice legea electorală pe care a cre­at-o, în ultimul moment al guvernării sale, sub imperiul sentimentelor de repulsiune pentru massele conşti­ente, cărora vrea să se adreseze acum ? Legalitatea e o noţiune puţin pre­cisă. Legalitatea, pe care o vrea poporul român şi in numele căreia el poate fi câştigat, este legalitatea democratică, adică guvernarea le­galist­ă în virtutea principiilor con­stituţionale şi cu respectarea drep­turilor şi libertăţilor cetăţeneşti, înţelege partidul liberal să re­nunţe la toată tradiţia lui şi să inaugureze o nouă eră politică ? Aşteptăm faptele ca să putem crede. „­­ Adevărul politice Invalidare­a . Mihai Negruzzi, senatorul jandarmeriei de Iaşi — după ce, pe vremuri, a fost comandantul es­cortei regale din cea de a doua capitală a ţării — a reuşit, sprijinit de d. Petrovici, să obţie invalida­rea, în secţiuni, a senatorului liber­ties, de Mendelsohn, la secţia in­dustrială a circumscripţiei Came­rei de comerţ şi industrie din Iaşi.­­ Sub imperiul mor, respectabile Sentimente de familie — candida­tul averescan căzut este d. Const, perchez, cumnatul d-l­d Negruzzi— jacesta din urmă a descoperit trei 'jhotive, cari, în fapt, nu rezistă •probatiur al actelor autentice, şi a carat şi obţinut invalidarea. 1. Chestiunea va fi cercetată Vi­neri, în şedinţa plenară, de către maturul corp, şi, deşi se anunţă că liberalii­ vor combate propunerea de invalidare, nu este exclus ca A. Negruzzi să adbă succesul final. Ce chilipir D. Mihalache declară că nu poate participa la lucrările parla­mentului până nu i se va da sa­tisfacţie, de către justiţie la care a apelat, pentru abuzul a cărui victi­mă a fost în ziua de 23 iunie. Hotărîrea fruntaşului ţărănist e tot atât de curioasă, pe* cât e de logică.­­! ■­­ De ce e logică nu-i nevoie să mai spun. Dar de ce e curioasă? Iată cea mai bună ocazie, pentru guvern, să scape de prezenta d-lui Mihalache în parlament. Că, doar,­­d. Mihalache in Cameră nu este un oarecare. Ce chilipir pe guvern, dacă ju­stiţia ar spune, de pildă, că are­starea d-lui Mihalache de către un jandarm este un act de guvernă­mânt, pe care ea nu-l poate cen­zurat.. « iv ’ Justitia d-lui Cudalbu ar putea spune și asta. '),L înv,*. — _ Carnetul nostru Procesiunea la mormântul lui E­­minescu, n'a reușit. Nici trei sute de oameni n’au luat parte la ceremonie. Tineretul care se înghesuie la o „gală de box“, mahalalele cari în­fundă grădinile de vară, elitele cari dau busna la matchurile de tennis, oraşul întreg care se ’nnăbuşă, vo­luntar la toiul Moşilor, a zădărnicit, prin absenţă, apoteoza ce se pregă­tise. Nu trebuie totuş să dăm inter­pretări tragice şi concludente, aces­tui fapt Să nu învinuim nici comni­­tetul, nici mai ales gloria poetului, nici chiar ignoranţa şi nepăsarea publicului. Fireşte, o invitaţie la tombolă şi jazz ar fi avut mai mult succes. In schimb, procesiunea la mor­mântul lui Eminescu ar fi putut a­­trage, cel puţin, prin noutatea ei. (Asemenea solemnităţi sunt, încă, la noi, o noutate). Dar nereuşita nu se poate atribui decât felului original în care contimporanii noştri îşi în­ţeleg datoria. Şi de aceea, împotriva celor ce fac recensământul cortegiu­lui de Duminică şi văd împuţinăta­­tea acestuia semnul de întuneric al timpului, noi stăruim a crede că în toate inimile acestui oraş pâlpâie o luminiţă întru memoria lui Emi­­nscu Deaci însă până la proce­siune, adică până la întâlnirea ma­tinală, în ziua de huzur a Dumini­cii, într’un parc periferic, cu pers­pectiva inevitabilă a unui alai pe jos, prin căldură şi un praf, până la cimitirul depărtat în arşiţă şi până la discursurile greu de calculat în lungimea şi calitatea lor, povestea pentru bucureştean se schimbă. Şi fiecare din noi, fără să altereze de­sigur, cât de cât, puritatea senti­mentului şi memoria recunoscătoare pe care o păstrează unui Sfânt al cuvântului, ne-am zis, de­sigur, că se vor găsi destui participanţi, mai puţin egoişti, mai puţin dificili de­cât noi înşine. Am socotit, fiecare în parte că va fi atâta mulţime la procesiune, încât absenţa modestei noastre pietăţi nu va fi observată. Am crezut cu toţii în zelul aproape­lui care avea să alcătuiască o mă­reaţă manifestaţie unanimă. Şi iată cum, cei nici trei sute de partici­panţi, ai procesiunii, au reprezentat, prin delegaţie, Capitala întreagă, naţiunea solidară... E felul­­nostru de a ne manifesta, în toate împrejurările, în chestiile de bir, ca şi în cele profesionale, ca şi în alegerile de primari şi depu­taţi. Intenţia însă, buna intenţie, rămâne. I. V. In jurul cadavrului recalcitrant life popa, nu e popa !­Uite leul, nu e leul! Cu leul continuăm a o duce­­din lac şi put şi din put în lac. De în­dată ce am avut un guvern nou, deşi nu tocmai din pricina asta, leul s’a dus imediat cu 50 la sută în jos. Chiu şi vai pentru negus­tori şi consumatori. După aceea a săltat cu alţi 50 la sută în sus. Iar chiu şi vai, dar acum pentru agricultori în special, cari nici nu vor să mai vândă. Balansările astea groaznice ame­ţesc cumplit economia naţională, căci dacă pierd unii a la hausse şi alţii a la baisse, asta înseamnă că în cele din urmă suntem cu toţii păgubiţi. O asemenea situaţie nu mai poate dura. De aceea guvernul a consultat asupra leacurilor băncile cele mari iar gazetele au pus să se intervieveze financiarii de sea­mă. Părerile au fost împărţite. Dar cum ele s’au dat răzleţe, ne pro­punem să le rezumăm ori şi să cla­rificăm puţintel chestia. * Unele instituţii şi persoane au fost pentru menţinerea plafonului actual, adică oprirea emisiunii la maximum 21 de miliarde, şi încer­carea de­ a revaloriza leul pe acest temei. Dar de ce 21 şi nu 25, de ce 21­­şi nu 18, de ce această cifră fa­tidică, nimeni nu ne lămureşte. Şi cum să nădăjduim la o îndreptare cu 21 de miliarde pe câtă vreme leul a cunoscut cursuri foarte joa­se, cu mult mai joase decât astăzi, cu o emisiune de 14, 15, 18 miliar­de ? Mister ! De aceea alţii emit părerea, alte instituţii financiare şi alte persoane marcante, că plafonul nu poate a­­vea alt rezultat decât să ne izbim cu capul de el. Plafonul e o erezie, o greşală, un moft. Leii garantaţi, nu emişi pe veresie şi pe fantezie, pot foarte bine să spargă plafonul, să se urce pe casă şi să sboare mai departe, oricâţi ar fi la număr, dacă însă, pe lângă garanţie, emi­siunea lor sporită e în raport cu nevoile reale ale circulaţiei, după cum, reduşi la jumătate decât as­tăzi, dar fără norme sănătoase şi garanţie, ei pot cădea perfect din plafon în pivniţă, şi chiar mai jos. Prin urmare cifra de 21 de miliar­de să nu ne fie ca cercul tras de cretă în jurul cocoşului hipnotizat. * Cei cu ideea revalorizării, adică a prefacerii din nou, cândva, a leului în 100 de centime aur, ripos­tează : Cum am mai putea oare nădăjdui în revalorizare dacă tot înmulţim leii ? Să-i păstrăm mai bine puţini ca să-i aurim mai lesne. Ceilalţi răspund : De ce revalo­rizare ? Pe lângă că experienţa Franţei, a Belgiei şi Italiei dove­deşte că lucrul e cu neputinţă, deci ne e şi nouă, revalorizarea, foarte tardivă şi anevoioasă, în cazul cel mai bun, va fi păgubitoare şi imo­rală. Păgubitoare pentru ţară, a­­proape până la ruină, căci dovada enormelor neajunsuri, fie ale scă­derii, fie ale urcării monetei e fă­cută­ chiar pe punga noastră, dar şi imorală deoarece creşterea a­­cestei valori nu se va efectua în mâinile celor ce­ au suferit din pri­cina leului devalorat, ci numai în mâinile speculanţilor şi ale bogă­taşilor în numerar şi efecte sau acţiuni.­­ Prin urmare să fugim de revalo­rizare ca de o grozavă pacoste şi să căutăm prin toate mijloacele stabilizarea leului, să zicem la 2,50. aur. Atunci toate vor merge bine şi ţara se va reface. Dar cum putem ajunge acolo? Profitând, cu începere din anul de faţă, de balanţele comerciale favo­rabile cam­ dându-ne un excedent, îl putem preface în valută forte. Iar cu acest plus de monedă în valută forte sau în devize putem manevra pe un dublu front. Pe de-o parte înlesnind circulaţia, azi ex­trem de jenată, prin emisiuni noui de lei însă garantaţi prin valuta forte înmagazinată la Banca Na­ţională, pe de alta întrebuinţând-o ca fond de manevră pentru even­tualii ani răi, împiedecând căderea leului. Acumularea treptată a devizelor la Banca Naţională, — presupu­nând că anii buni vor covârşi pe cei răi,­­ va duce cu încetul tot la revalorizare, însă în mod înţe­lept, sănătos fără a păgubi pe ni­meni ci, dimpotrivă, folosind tu­turor. Pare rezonabil, nu-i aşa? De ce dar unii se opun. Pentru că parti­zanii revalorizării nu caută în fond alt­ceva decât să-şi readucă la aur acţiunile şi capitalurile azi avaria­te, însă pe spinarea ţării. Una la mână. Şi a doua că prin stabiliza­rea obţinută, cu emisiuni sporite totuşi dar garantate, ar scădea dobânzile şi deci s’ar lovi în inte­resele celor ce speculează cămătă­­reşte lipsa de lei pe piaţă. Guvernul pus între aceste două păreri, pe cari tot el le-a provo­cat, a stat un timp ca măgarul lui Buridan neștiind pe care s’o alea­gă. In cele din urmă pare că s’a dat de partea celor ce nu vor spo­rire garantată și stabilizare ci nu­mai himera revalorizării. Aceștia sunt stăpânii cari le-au adus la putere. In alegeri i-a sno­pit, ca pe toţi, însă la pungă se te­me să-i lovească. De aceea, după ghionturile din coaste vin azi su­punerile şi mângâerile de ordin fi­nanciar. Ca să se ştie.I. Teodorescu # 28 IUNI­. E o dată care trece aproape ne­luată în seamă şi totuşi indică o mare răspântie în istoria omenirii. Viitorii istorici vor împărţi marea carte a trecutului în capitole, din care unul —cel mai important pen­tru viaţa socială a Europei — în­cepe din ziua de 28 iunie 1914, când moştenitorul coroanei habsburgice a murit ucis de glonţul unui des­­creerat, la Serajevo. Franz­ Ferdi­nand, arhiducele, care zice­ se nu­trea sentimente omeneşti faţă de popoarele robite monarhiei, şi-a o­...........................MX cnncot­ nt cli­ onl ^awalio uuii^vi ut ui vpi luum­­iu pe care avea să se ridice edificiul unei lumi noui. Din ziua aceea cal­mă de vară, în oraşul împodobit de sărbătoare, cu străzile păzite, cu ferestrele şi balcoanele pline de lume dornică să asiste la trecerea unui alai împărătesc, a început mă­celul, care avea să ţină ani de zile, şi perioada de prefacere care tre­buia să-i urmeze. In vâltoarea care a urmat ulti­­matului adresat Serbiei, cu primele lupte de avant-posturi, cu strădu­inţele unora de a împiedica deza­strul şi entuziasmul cu care oştiri­le porneau la război, nu s’a mai pu­tut urmări procesul atentatorului Prinkip şi nici până astăzi nu se cunosc amănuntele. A fost fapta u­­nui nebun sau atentatorul a fost u­­nealta altora ? Un lucru rămâne, însă, bine sta­bilit. Detunătura revolverului de la Serajevo a fost semnalul de des­­robire al popoarelor subjugate şi începutul prăbuşirii unei lumi vechi, învechită în rele. Princip a scris, cu sânge, prime­le rânduri din noul capitol al isto­riei omenirii... DESCHIDEREA mare din viaţa lor. Mare lucru e să te cobori din cine ştie ce oraş, ui­tat prin munţii Transilvaniei, să bei cafeaua cu lapte la Capşa, apoi să te sui în trăsură și să se uite toată lumea la tine când treci pe straturile de nisip svârlite de pri­mărie pe calea Victoriei. Sunt clipe neuitate, cari se povestesc acasă, în jurul mesei din sufragerie când familia se strânge la un praznic. Sala adunării, din care numai crâmpee au apărut în revistele ilu­strate, face o impunătoare impre­sie, mai ales prin prezenţa busturi­­lor ce reprezintă pe atâţi iluştri... înaintaşi! Un p­rieten, plin de fantezie, îmi şoptea la ureche, în vreme ce mă instalam în tribuna publică: „Ce-ar fi să Înceapă busturile să vorbeas­că şi fiecare să-şi spună părerea despre aleşii jandarmilor d-lui Goga ?“ Seara a fost întrunirea majorită­ţilor. Şeful guvernului, ca un tată mare, care dă ultime indicaţii ne­poţilor gata să intre în lume, a spus deputaţilor să se poarte bine, să-şi vadă de treabă, să nu caşte şi să citită, cum e obiceiul, de suveran. I nu-şi sufle nasul zgomotos... toată Unii in fracuri demodate, alţii ini lumea a făcut declaraţii de supu­­sacou cu ţilindru, alţii cu ghete gai-*nere necondiţionată, ca şefii b­rifant­­rene si Pălării de pae, au trăit o când au predat armele in mai­Convinşi, într’adevăr, că sunt a­­leşii naţiunii, deputaţii şi senatorii din toate colţurile ţării româneşti, şi-au dat întâlnire în Capitală, pen­tru a urca dealul patriarhiei şi a asculta întâmpinarea guvernului nile francezilor biruitori în Maroc! „Am înţeles, să trăiţi!"—a fost răs­punsul aleşilor naţiunii, când, ter­­minându-şi discursul, bunul gene­ral îi binecuvântă cu o privire de director de pension, care vrea să inspire încredere şi blândeţe copi­laşilor zmulşi din beatitudinea fa­miliară. Fiul meu — băiat de doisprezece ani — mă întrebă, acasă, ce rost are parlamentul şi care e meca­­nismul acestei instituţii. I-am răspuns: „Toţi locuitorii ţării se adună în­­tr’o zi sorocită de cârmuire şi aleg un deputat. Toţi deputaţii la un loc se adună într’o sală şi după ce se chibzuiesc între ei, arată care este guvernul ce le convine. După a­­ceastă indicaţie, regele numeşte pe miniştri. Miniştrii fac legile şi cer deputaţilor să le aprobe. Dacă de­putaţii nu vor, atunci miniştrii re­trag legile...“ De­odată simţii o greutate pe su­flet. Copilul se uita la mine cu o­ch­ii mari, căutând să pătrundă bine spusele mele. Dar mă ruşinai Min­ţeam, eu care zilnic îmi sfătuiesc copilul să nu mintă niciodată.« PLATA Băiete, plata ! — îndată, mă rog! Aveţi mai în­tâi o salată de vinete, macaroane, o friptură la grătar... — ...de ce mi-o pui 60 de lei .?. — ...a fost extra ! — Sunteţi nişte pungaşi î Bine."’ Mai departe. — O salată de castraveţi. Şvai­ţer. — Cât puseşi şvaiţerul.?. — Cincizeci de lei. — Să­­vă fie ruşine, porcilor... •— Eu nu sunt de vină. Aşa mi-a marcat. Căpşuni! — Cât ai pus căpşunile ? Măga­rule ! Treosc-pleosc! Bătaie. Clientul strigă „nu plătesc nimic“ şi toată lumea ajunge la comisariat. Comi­sarul, gentil, spune clientului: „da­că nu vreţi să plătiţi aceste preţuri, sau nu aveaţi parale, de ce-aţi con­sumat ?“ In cabinetul secretarului-general de la interne. Maiorul către se­cretar: — Impedicarea eşirii din oraş. Impedicarea intrării în oraş. Are­starea d-lui Halipa... — Cât? Nu ţi-e ruşine? Mai de­parte. —■ Alungarea alegătorilor de la vot. Trimiterea delegaţilor ţară­(Cititi continuarea iti vag. I­a.F ­bilei.ot£ca„astră» Sibiu Anul 39. — No. 13048.» Vineri 2 Iulie 1926 4 PAGINI Adeveriți AL. V. BELDIMAN 1888—1897 FONDATORI­­ CONST. MILLE 1897—1921 I 230 lei pe 3 luni. ABONAMENTE: ■ 440 lei pe 6 luni. ______________1­850 iei pe un an. Majoritățile d-lui general sunt hotărlte să „valideze“ toate alegerile. ...Din mărinimie, ca să scape de... invalid!»­tate o nouă serie de bieţi cetăţeni!... Explicaţia unei enigme Nimic mai plăcut şi mai picant decât să explici enigmele, adică să deslegi ghicitori, şarade, taine şi al­tele la fel. Daţi-mi voe să-mi plătesc azi plăcerea aceasta, care va fi poa­te şi a dv. Vă veţi fi Întrebat cu toţii: Cum trebue înţeleasă declaraţia formală de la clubul liberal că partidul d-lui I. Brătianu nu vrea să aibă nici în clin nici în mânecă cu partidul d-lui A. C. Cuza, pe care-l categori­­sește de primejdios, pe câtă vreme pe când se afla la putere, partidul liberal nu știa cum să mai Încu­rajeze dezordinele provocate necon­tenit de cuziştic . E la mijloc o mistificare, o ipo­crizie, un moft sau ceva serios? E ceva serios. Şi tocmai In aceas­ta constă enigma. Dacă mi daţi voe v’o pot foarte lesne şi repede lă­muri. Băgaţi seama: „E primejdios par­­ridul d-lui Cuza *. Dacă apucăm pe firul acesta ajungem numai decât drept la deslegare. Liberalii sunt oameni chiaburi, pântecoşi, aşezaţi, iubitori de linişte, de cele bune şi chiar de huzur. Dar cui nu-i arde şi de niţel gimbuşluc? Ori nu există plăcere mai mare ca aceea să vezi cum se sparg geamu­rile altora, sau să te slujeşti câteo­dată în triaseuus, de elementele de­­zordinei când pozezi un om de or­dine. Cuziştii jucau, fără primejdie credeau liberalii rolul acesta de di­­versiune. Idei subversive, tunete şi talgere împotriva speculanţilor jidani, de­vastarea şi cotonogirea, arestarea, un bolşevism dus până la aiurare şi aiurare . Toate astea nu impresio­nau însă dacă se vim­t­rau numai de grupuri anonime, fără doctrină şi fără organizare. Era ca o simplă partidă de plăcere. Dar să alcătueşti pe temeiul a­­cestor idei anarhice şi destructive, pe acest socialism desfăţat şi pe a­­cest comunism exaltat in partid, cu o doctrină ca aceea a ursului care joacă azi la jidani şi mâine la chia­­banii liberali, o, asta nu! Până aci. Pe stradă, da, cu cuziştii, un par­­lament, s'avem pardon. Aţi inţeles? InIndex NAZI: «­I FORŢA „îndreptarea" se laudă. Adică îşi laudă — după vorba românului — ca tot ţiganul ciocanul. Şi „îndrep­tarea'' constată cu mândrie: „Declaraţiile opoziţiei n'au făcut nici o impresie asupra majorităţilor parlamentare". Brave majorităţi! Iată în adevăr o manifestare de forţă, care emoţio­nează. Aşa cum ne-a emoţionat for­ţa­ ţiganului din poveste, care după­ ce primise o palmă sdravănă din partea românicului, a zis ameninţă­tor : — Mai dă una ! Şi românicul i-a dat-o. Dar ţiga­nul nu s'a lăsat şi-a zis : — Mai dă ! Şi i s'a dat. Ţiganul l'a privit dispreţuitor și a­ plecat spunând pe limba lui exact ce spune „îndrepta­rea." : — Nu mi-a făcut nici o impresie ! Kis. NOTE CURTEA DE APEL din Iaşi a condamnat pe plutonierul de jan­darmi Dumitru Enache la 2 luni­­închisoare şi pe jandarmul Teodor Tofan la 15 zile închisoare şi 30 mii lei amendă, fiindcă au schin­giuit pe milionarul Ilie Tecuceanu din Bârlad. Bieţii jandarmi! Ghinionul lor e că schingiuitul Tecuceanu nu a fost în alegeri candidat opozant, căci dacă era, nu-i mai condamna ni­meni, ba erau să fie şi decoraţi cu medalia general Averescu pentru merite electorale! # ÎMPRUMUTUL din Italia con­stă, în realitate, din două împru­muturi deosebite: unul în nume­rar, de 200 milioane lire; și altul în materiale, de 100 milioane. In expozeul făcut presei, d. Ma­­noilescu a declarat în mod cate­goric că împrumutul s’a făcut fără nici un comision, împrumutul? De vreme ce sunt două, de ce s’o fi jenând d. Ma­­noilescu să spuie: împrumuturile? Poate fiindcă vrea să fie şi sub această formă categoric? * EMISIUNEA fiduciară proectată nu se mai face. In lupta dintre d-nii Garo­tid şi Manoilescu de o parte şi d. Lapedatu de altă parte, a triumfat... d. Vintilă Brătianu. Za­darnică a fost toată truda celor doi dintâi, cari au umplut întrea­ga presă cu declaraţiile şi intervie­­wurile lor favorabile emisiunii. D. Lapedatu n’a dat nici un interview! ...Dar ar putea să dea unul, pri­vitor In independenta guvernului in materie de politică economico-fi­­nanciară! Guvernul a convocat majo­rităţile jandarmeriei electorale. Opoziţia a convocat delega­­ţiunile permanente, sfaturi parlamentare, etc. (Ziarele) Dacă discordia şi Înmulţirea par­tidelor politice erau, ori o primejdie, nu mai puţin unirea nenormală, ne­potrivită, nepolitică, azi, a unora din partide, poate constitui un perma­nent izvor de noui discordii. Aduce­rea la guvern a partidului averescan este, fără îndoială, o mare greşală politică, — un guvern de funcţionari era încă mai bine venit decât acest guvern. Nici măcar scopul — neju­stificat şi uşuratic, privit politiceşte — nu a fost atins, partidul naţional nu a fost distrus, iar cel ţărănesc nu a fost slăbit ori dislocat. Totuşi, din gluma serioasă a d-lui I. I. C. Brătianu, se poate trage un învăţământ imediat: nevoia unei o­­rientări nouă în aşezarea partidelor politice. I. CRIZE POLITICE? — Sunt ne­cesare şi inerente unei bune şi sănă­toase desvoltări în viaţa unui Stat nou, mărit şi neconsolidat. a) Criză democratică ?—ca să poa­tă exista, trebue să existe o demo­craţie reală, un început măcar, mo­dest dar sănătos Îndrumat, pe lege şi tradiţie. b) Criză de parlamentarism ? — trebue să existe „parlament”, nu a­­dunări de agenţi electorali! c) Criză de popularitate? — da, din nenorocire, crize de mezat, de supra­licitate, de demagogie, de feti­şuri, de uşurinţă, de mame a idoli­lor populari, — le-aşi numi mai de grabă... furii de popularitate ! Prima furie, ardeleană — șeful arde­lean, — imediat după război, a trăit câteva luni, o furie cu febră uscată. Urcarea recentă, din alegeri, se datorește doar nedibăciei medicu­lui Oct. Goga! A urmat furia averescană de la 1920, cea mai grozavă in intensitate, a atins marginile nebuniei, iute a ve­nit, mai repede s’a stins. Mai este o furie „sui generis”, fu­ria ţărănistă, mereu în urcare, fră­mântă dar şi consumă organismul,­­ care graţie tăriei lui, nu sucombă, dar febra urcă continuu. Partidele politice pot lua prin asemenea popularităţi, dar se menţin prin ceva mai mult decât a­­tata: d) Criza de şefie? — da fal da îâ'ianâ mi11»'8, 0 inferioritate mo­­rală politică — frământă de 8 ani tM.n P,£rtici.ele; excepţiune fac par­­tidul liberal unde şefia este auto­­mata si partidul averescan unde cri­­za a început dela... sub-şefie. In veda­rea marei crize... a şefiei! Partidul Naţional suferă de criza specială a bicefaliei­ şefiei, iar cel ţărănesc ara albă?8' de Serie... cusută cu cămaşă Toate aceste crize de insuficienţă­ politică nu se pot ridica până la concepţiunea înaltă a cuvintelor: criză politică, care de la război în­coace, îndeosebi poate fi numită, în România­ Mare. CRIZA DE PARTIDE Oamenii politici vor înlătura de la sine toate crizele de mai sus, şi vor putea rezolva şi crizele economice, financiare, crizele morale şi sociale dacă vor şti să înlăture cauza cea mare şi gravă, criza de partide. Articolul de faţă încearcă a pro­pune o deslegare, fără supărarea ni­mănui, şi fără pretenţia pietrei mira­culoase. Voi continua cu observaţiunile de mai sus, privind situatiunea actuală a tuturor partidelor in evenimentele recente politice, in deosebi partidele naţional şi ţărănesc. Unitate? — nu există decât acolo unde persoanele cedează reciproc, socotindu-se egale intre ele, chiar dacă persoane sau partide, la un mo­ment dat, au o superioritate, una faţă de alta. Colaborarea, cartelul sau blocul?—* a fost un act pur electoral şi încă tardiv cu 25 zile mai de­vreme, pu­tea deveni o forţă electorală trium­fătoare, şi totuşi un act nepolitic. Dictonul e aplicabil: Quid quid agis, prudentes agas et respire ad fi­­nem, lesne de Înţeles, ce-ar fi (Citiţi continuarea in pag. II-a) DISCUŢII Criza de partide de Zirgu Slomon, fost deputat O nouă $i imediată orientare In viata politică Chestia assist Desbaterile parlamentului

Next