Adevěrul, august 1926 (Anul 39, nr. 13074-13099)

1926-08-01 / nr. 13074

Anul 39. — No. 13074* * • Duminică 1 August 1926 4 PAGINI Adevărul AI* V. BELDIMAN 1888—1897 FONDATORI: CONST. HILLE 1897—1920 ABONAMENTE: 230 lei pe 3 luni. 440 Iei pe 6 luni. 850 lei pe un an. 3 Lei I BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7-9 11 | Centrala 6/67, 24/73, 46/79. TELEFOANE* Direcția 57/72, Ad-da 7/69. Provincia 10/66. Oficiosul guvernului se bucură că „noua politică economică“ a dat ţării o balanţă comercială activă. ...E păcat numai că bucuria aceasta e drămuită cu cântarul d-lui Vintilă Brâtianu! 4.* Recompensarea eroilor electorale Oficiosul liberal se indignează vehement împotriva sfidătoarei recompense pe care d. Goga o acordă unuia din schingiuitorii şi bătăuşii utilizaţi de guvern. E vorba de readucerea la post a unui prefect îndepărtat chiar de guvernul Averescu pentru excesul lui de „zel din aşa zisele „alegeri“. E drept că indignarea „Viitorului“ e cu totul localizată: ea priveşte numai judeţul în care au fost brutalizate în special câţiva fruntaşi liberali. Nu vom cere organului d-lui Vintilă Brătianu capacitatea de obiectivitate şi de altruism necesară ca să întindă protestarea sa asupra tuturor cazurilor similare chiar când victimile nu sunt sanctificaţie cluburilor liberale. Subliniind, deci, protestul legitim al „Viitorului“, noi nu vom face decât să-i dăm expresia de generalitate pe care o impune justiţia şi morala publică. Şi, făcând aceasta, vom recunoaşte că un oficiosul liberal are calitatea suficientă de a se indigna împotriva unor astfel de monstruozităţi, fiindcă nu ne desparte decât un an de cazul Halippa sau de altele similare petrecute sub domnia liberală. Ne vom bucura să găsim în desgustul de-acum al foii d-lui Vintilă Brătianu cel puţin pocăinţa pentru cele tolerate altădată, pocăinţă ce se poate restrânge în sufletul păcătosului prin oglindirea propriilor acte în ticăloşia altora! Şi ne mai place să credem că în protestul „Viitorului“ e, alături de pocăinţă pentru păcate ce-l desgustă azi aşa de profund văzându-te la altul, şi o făgăduială nemărturisită: că cel puţin în viitoarea şi ineluctabila guvernare liberală asemenea degradări ale autorităţii de stat nu vor mai fi tolerate. Deocamdată, ziarul liberal face cor comun cu toată suferinţa pălmuită a ţării împotriva cinismului cu care se recompensează stirii electorali. Mânaţi de această încurajare, am putut vedea cum maeştrii alegerilor d-lui Goga şi-au putut prelungi nesupăraţi procedeele lor de „autoritate“ până în cuprinsul Însăşi al Camerei. Azi aflam că unii dintrânşîî eliminaţi în timpul alegerilor, — sub imperiul unui sentiment de pudoare ce afectase chiar guvernul cel mai desperat, — dela conducerea judeţelor, sunt repuşi în demnităţile pierdute cu titlu de consolaţie pentru neplăcerea suferită pe urma devotamentului lor.... E o rușine fără nume. E degradarea cea mai stricătoare a simțimântului de autoritate. E cea mai fecundă operă de anarhism moral. Și ea e săvârşită de un guvern căruia îi place să se mândrească cu energia lui în restaurarea ordine!, uitând că ordinea fără respectul public al ordinei e doar acoperirea naivă a bubei iar nu vindecarea ei. Din operaţia de sfidare ce se practică cu recompensarea agenţilor asupririi şi ororilor electorale, să ştie d. Goga că nu folosesc decât duşmanii reali ai ordinei şi ai prestigiului autorităţii. Când funcţionari modeşti, fără altă vină decât bănuiala că nu sunt destul de buni averescani, sufăr de luni de zile chinurile „detaşărilor“ arbitrare, laurearea administrativă a oamenilor eliminate din posturile lor, chiar de cei cari Ie foloseau nelegiuirile, e un act de batjocorire a ultimei răbdări publice. Ad. Glose politice... Directoru! teatrelor Si ştie că in ultimul timp cornisnii de miniştri, care a limit trei ceasuri jumătate, au avut loc discuţii furtunoase. Se mai ştie că aceste discuţii, pentru cari nu s’a născut încă un Homer să le treacă posterităţii, s’au încins în jurul chestiunii, de o acută actualitate, a taxelor de export. Ceea ce nu se ştie insă în marele public e că mare parte din pasiunea discursivă care a însufleţit, timp de peste trei ore pe d-nii miniştrii, s’a cheltuit în jurul gravei probleme a directoratului teatrelor. Aproape fiecare ministru a avut câte un candidat de susţinut pentru această mult râvnită demnitate. S-au pronunţat, rând pe rând, numele d-lor Ion Iancovescu, Cincinat Pavelescu, Mircea Rădulescu Coton Theodorian, şi chiar numele d-lui Ion Minulescu, actualul director. Şi totuş, nu s’a ajuns la nici un rezultat. Soluţia a fost amânată. In oraşul şi în epoca tuturor tranzacţiilor, atât indivizii cât şi partidele, au rămas intransigente... Şi fiecare candidat interpretează nehotărîrea guvernului, ca o victorie a sa personală. Chiar şi d. Ion Minulescu, întors de la Baltic să-şi apere fotoliul. Chiar şi d. Caton Teodorian care a renunţat la prefectura de Tulcea pentru... a un fi numit director general al teatrelor. Chiar şi d. Ion Iancovescu, cel mai agreat pretendent, care îşi prometice de mult, că va fi timp de trei zile director al Naţionalului, şi a stat, într’adevăr, trei zile cu numirea în buzunar. Căci, detaliu neverosimil dar real totuş, pe când consiliul de miniştri delibera cu pasiune asupra alegerii noului director, noul director fusese numit. Dar, cavaler desăvârşit, d. lancovescu a restituit „hârtia”. Deşi ţărănist, d. lancovescu nu a vrut să facă dificultăţi guvernului. Preşedintele interimar D. Vintilă Brătianu e cel mai neobosit cetăţean al acestei ţări. In plină caniculă d-sa îşi dă osteneala să guverneze încă. A înfrânt guvernl pe chestia plafonului financiar, l-a îngenuchiat pe chestia taxelor pe alcool, l-a răspus pe chestia taxelor de export. D. Garoflid, ministrul care îşi permite, în actualul guvern să aibă personalitate şi, păreri, e denunţat ca subversiv şi primejdios economiei naţionale. Şi cum împrejurările şi uzanţele îl designează pe D. Garoflid la interimatul preşidenţiei consiliului, d. Vintilă Brătianu se opinteşte să-i dea lovitura de graţie: partidul liberal se opune interimatului d-lui Groflid. Până Miercuri, deci, se va şti, dacă d. general Averescu va avea suprema demnitate să nu cedeze. Ameninţările liberale n’au, de data asta, nici un temei. Liberalii n’au incă interes să provoace criza de guvern şi vor putea fi cu uşurinţă infruntaţi pe o chestie care angajează resturile de prestigiu ale guvernului. Ştie oare de general acest lucru şi are calmul necesar să nu-l piardă din vedere ? Va repurta in cazul acesta o mică biruinţă foarte necesară după seria de umilinţe consimţite până acum. Foarte necesară mai ales in raport cu dezastrul pe care l-ar provoca o demisie a d-lui Garoflid, hotărit să-şi realizeze drepturile sale de cel mai vechi ministru, sau să se retragă, cu orice risc. _ V. Reparaţia vagoanelor Am publicat, în numărul de eri, informaţia că guvernul tratează cu o fabrică austriacă de metalurgie chestia reparării locomotivelor şi vagoanelor. Se ştie însă că unele fabrici metalurgice de la noi nu utilizează decât vreo treizeci la sută din capacitatea lor de lucru, altele şi-au închis porţile sau sunt pe cale să le închidă. Lucrătorii acestor întreprinderi şomează de mult timp: mizeria lor din zi în zi sporeşte. Şi tocmai în vremea aceasta, când — mulţumită unei recolte îmbelşugate — căile ferate au nevoe pentru transporturi de un mare număr de locomotive şi de vagoane... tocmai acum guvernul, trecând peste interesele industriei naţionale şi ale lucrătorilor, se adresează întreprinderilor de peste graniţă. Fabrici străine îşi vor mări deci activitatea, pe când lucrătorii noştri vor continua să trăiască în mizerie. S’au căutat explicaţii acestui act. Nu s’au găsit decât coincidenţe de persoane. Pare că şi în această afacere s’au strecurat consideraţii lăturalnice. Recolta s’a anunţat mai din timp: n’a apărut doar într’o noapte, spre surpriza tuturora... Apoi nimeni nu putea fi convins că inundaţiile vor şterge de pe faţa pământului recolta în întregime... Suntem totuşi la începutul lui August , când căile ferate ar fi trebuit din timp să-şi fi pregătit vagoanele şi locomotivele necesare transporturilor de cereale, dar nimic nu-i reparat. Nu-s încheiate nici măcar convenţiile, şi, sub presiunea nevoilor, guvernul vrea să ia o măsură de ultima oră : concesiunea reparaţiilor peste graniţă prin sacrificarea industriei naţionale şi a lucrătorilor... Cum convenţia nu-i încă încheiată, sperăm că guvernul îşi va da seamă de greşală, cel puţin în ultimul moment şi, trecând peste dificultăţile legate de reparaţiilevagoanelor în ţară, va găsi o soluţie nimerită* *-* * ** *. Poporul român antidemocratic ? Oficiosul guvernului s’a crezut obligat să intervie într’o discuţiune a noastră cu un alt confrate. Acesta e adversar al democraţiei şi deci al parlamentarismului, şi partizan al dictaturii, iar în zelul cu care-şi susţine părerile, a afirmat existenţa unui „tradiţionalism naţional şi antidemocratic" la poporul român. I-am ripostat că între naţional şi democratic nu e nici o antinomie, nici un antagonism şi amarătat, de altfel lucru cunoscut, că însăşi conştiinţa naţională este un copil al democraţiei şi că abia revoluţiunea franceză a trezit-o,— un adevăr elementar, care, credem noi, e indiscutabil. Cât despre tradiţionalismul antidemocratic al poporului român, am afirmat că el nu există şi că a insinua existenţa lui, este identic cu încercarea condamnabilă de a scoate poporul român din rândul celor iubitoare de libertete şi de progres. Am mai adăugat că chiar formarea statelor naţionale după marele război, a fost o biruinţă a ideei democratice şi pentru a dovedi aceasta am pus întrebarea precisă: dacă Wilson nu arunca în toiul luptei faimoasele sale teze şi dacă Rusia ţaristă era printre biruitori, — crede cineva că s’ar mai fi reconstituit statul polonez, că s’ar mai fi prăbuşit monarhiile Europei centrale, prăbuşire fără care crearea statelor naţionale integrale, Iugoslavia, Cehoslovacia şi România, nu ar fi fost posibilă? „îndreptarea“ ia atitudine faţă de aceste chestiuni, în două articole lungi, foarte lungi, ceea ce însemnează că nu dispreţueşte acest gen de articole. Şi de ce te-ar despreţui? Articolele scurte sunt o concesiune făcută digestiei cititorului burghez care nu are vreme. Dar când ai ceva de spus, când gândurile te frământă, când ai o convingere de apărat, când în acest scop nu te serveşti de înjurături scurte şi cuprinzătoare, ci invoci argumente, spaţiul nu pe niciodata Suficient. Ceea ce nu însemnează că autorul articolelor din „Îndreptarea“ a avut nevoie de spaţiu fiindcă nu-i încăpeau argumentele. Căci sofisme din arsenalul antisemit şi insinuaţiuni calomnioase într’o discuţiune de principiu, nu sunt argumente şi se întorc contra celui care servindu-se de ele, îşi demască şi goliciunea intelectuală şi cea sufletească. In asemenea conditiuni nici lipsa de logică nu surprinde. Şi tot ce deduci după ce ai citit ceie două lungi articole, este atmosfera reacţionară, împănată cu izbucniri antisemite, în care trăesc cei cari sunt presupuşi a fi în cea mai mare apropiere a actualului guvern. Căci ceiace a plăcut mai mult ,Indreptărei“, ceea ce apără ea cu mai multă îndârjire, este ideea adversarului nostru despre tradiţionalismul antidemocratic al poporului român. In favoarea ei, oficiosul guvernului invocă chiar umbra lui Carp şi a lui Titu Maiorescu. Partidul pe care aceştia doi l-au creat, şi-a zis, constituţional. Ziarul în care expuneau părerile acestui partid, l-au intitulat: „Constituţionalul“. Ce au vroit ei, a fost aplicarea, respectarea integrală a vechei noastre Constituţiuni, care, cu toate insuficienţele ei, era o Constituţiune democratică. Şi să-i invoci pentru teza tradiţionalismului antidemocratic al poporului român? Am avut marea onoare şi satisfacţia sufletească de a vorbi adesea cu Petre Carp şi cu Titu Maiorescu, mai ales cu acesta din urmă. Ei nu au fost reacţionari, şi nu au fost antidemocraţi. Libertăţile constituţionale, le erau sacre şi niciodată nu ar fi consimţit la o cât de mică îngrădire a libertăţii presei de exemplu. Au fost aceşti doi mari bărbaţi conservatori, dar nu antidemocraţi şi suntem de acord cu oficiosul guvernului că conservator nu însemnează totdeauna reacţionar şi retrograd. Un Millerand, un Poincaré, sunt conservatori, dar sunt democraţi, adică partizani ai regimului democratic. Dovedeşte însă toată ignoranţa în materie a„îndreptării“ când crede că ideia democratică se reduce la „dorinţa unei mai bune convieţuiri la lelată a indivizilor“. Această dorinţă pretind că o au şi o au desigur toate regimurile. Ideia democratică însă însemnează guvernarea prin popor, pentru popor, însemnează regimul reprezentativ, însemnează parlamentarismul, însemnează imposibilitatea regimurilor personale. Ce să mai polemizăm cu reproşul ce ne face „îndreptarea“ fiindcă noi credem că ideia ar preceda fapta. Fazele realizării ideii, urcuşurile şi scoborîşurile prin cari ea trece în lupta cu realităţile, pe cari tinde să le schimbe, oficiosul guvernului le confundă cu îndeplinirea ei finală. Pentru el ideile mari sunt „teatrul de fantoşe cu cari marii realizatori au îmblânzit şi dresat mulţimile“. Acest materialism sec la oameni cari totuşi combat materialismul economic, e interesant numai ca simptom al corupţiunei --------—— politice a celor presupuşi că exprimă concepţiile guvernului şi cari pot crede că fiindcă unii oameni mari au abuzat de putere, e destul să abuzezi de putere, pentru ca să fi om mare. Dar mersul progresiv al istoriei stă viu înaintea noastră şi nu l-a putut opri nimeni. Ideile de libertate şi dreptate, cari şi-au găsit formularea şi aplicarea în regimul democratic, au trecut peste toate sofismele amatorilor de despoţii şi dictaturi, cari, ca autorul articolelor din.îndreptarea“ de exemplu, cred că pot confunda mijlocul cu scopul, când afirmă că liberarea popoarelor s’a produs prin lovituri de forţă, ca şi când democraţia, dornică de a evita violenţa, nu a arătat totuşi că înţelege să uzeze de ea, pentru a apăra şi impune principiile ei de libertate şi dreptate. Siguri de biruinţa lor finală, rămânem deci cu „lamentaţiunile“ noastre democratice şi lăsăm adversarilor lor, lamentabilele realităţi şi procedeuri antidemocratice în cari se complac. B. Brănîşteanu Visuri spulberate Neputinţa ,tavernului de a se libera de tutela partidului liberal, explică veleităţile sale de dictatură. Trecutul unor miniştri, tinereţea relativă a altora, nu se împacă de loc cu rolul de marionete, satisfăcute prin exhibiţie şi costum. E o situaţie care, până la un punct, trezeşte o sinceră compătimire, In sufletele spectatorilor. Cu drept cuvânt, sfetnicii blestemă sforile in cari se împleticesc şi se pândesc să taie legătura cu mâinile cari le deţin. In acest scop, mijloacele sunt multe, dar anevoioase. Nu da mult, unul din miniştri a făcut apel la masse, pentru susţinerea ideilor sale financiare. Altul a plănuit, zice-se, organizarea unei miliţii la ordinele guvernului. Pe semne că această idee corespunde temperamentului celor mai mulţi dintre miniştrii actuali, de vreme ce, concomitent cu o campanie antiparlamentaristă, care avea să pregătească „opinia" pentru situaţii noui, s’a lansat svonul „militarizării universităţilor". A fost o simplă indiscreţia sau un balon de încercare ? Svonul a făcut drum şi astăzi, o declaraţia categorică a ministrului de război, l-a spart, ca pe o gogoaşă sburătoare. Militarizarea universităţilor Intră în albumul visurilor sâulberate ale fascismului liric şi oficial. Doi miniştri aveau căderea să încuviinţeze proectul: d-nii Petrovici şi general Mircescu. Dar d. Petrovici se gândeşte la introducerea teoriei cunoştinţei ca studiu de bază al tineretului fără centuron şi cartuşieră. Iar d. general Mircescu — lucrul reiese din declaraţiile ce ni le-a făcut d-sa — nu-şi închipue că s’ar fi putut, cel puţin, pândi să se joace astfel, de-a soldaţii.... Cine atunci va mai realiza militarizarea studenţimii, fascizarea universităţilor ? Concluzie: răspunsul pe care-l aşteptau unii din membrii guvernului, dela colegii lor cu mai multă putere, a venit. Balonul s’a spart. Planul e zădărnicit. .. or. Mmm Nici nu se putea ca în Rusia sovietică, în care poporul conspiră contra ţsnivijinului y .ji..zprnul contra poporului, să nu se descopere şi conspiraţia lui Zinoview şi a partizanilor săi — adică a unei fracţiuni din guvern, contra, celeilalte, . Zinoview, în special, este omul lucrăturilor prin surprindere. Şi tot el a fost—dela alăturarea lui de Lenin şi până astăzi — omul politicii intransigente până la cruzime. I-a venit şi lui rândul, pe care, până acum l’a pregătit altora, a fost exclus din biroul politic. Despre Zinoviev însuş Lenin n’avea o idee măgulitoare. La isbucnirea revoluţiei din Octombrie, Zinoviev era în tabăra adversă şi numai după 2—3 luni — când a crezut că succesul bolşevicilor este asigurat — s’a alipit de Lenin, pentru a fi tipul bolşevicului fanatic. A fost unul din cei mai puternici oameni ai Rusiei sovietice şi în parte mai este încă o graţie calităţii sale de preşedinte al Comintetului (corn. executiv al Internaţionalei III). Dacă se va mai menţine însă, e greu de prevăzut. Lovitura ce-a primit-o, nu se poate să nu aibă consecinţe de natură a-i sdruncina întreaga situaţie. R. . * I uI! EXPORTUL e paralizat din pricina nehotărirei guvernului în ceeal ce primieşte taxele de export, nehotărire determinată de neînţelegerea dintre miniştri. Producătorii se tem să vândă, cumpărătorii ezită să înclice tranzacţii. Cei ce ar putea exporta astăzi, cu taxe, aşteaptă să vadă dacă nu cumva mâine vor putea exporta fără taxe. E o stare de tuburare care nemulţumeşte pe toată lumea. Adică nu chiar pe toată lumea. Sunt unii ai cărora ochi văd mai bine in apele turburi decât In cele limpezi... FASCIŞTII de la ,,Cuvântul" şi-au precizat, în sfârşit, doctrina, arătând care li e planul de organizare a statului preconizat de ei. Precizarea o face militantul cel mai activ al fascismului dămboviţean, d. Pamfil Şeicaru, care nu se mulţumeşte astfel să critice parlamentarismul ci i-a găsit acestuia şi înlocuitorul. Ce opune d-sa parlamentarismului ? Spune: „Statele generale ale tuturor categoriilor de producţie”. Dar statele generale ale tuturor categoriilor de producţie nu sânt altceva decât.... sovietele, sovietele ruseşti alcătuite din producătorii împărţiţi pe categorii, sovietele cam când se strâng în state generale zic că s’au strâns în congres! Aşadar, dela Mussolini tactica, dela Maunas doctrina şi dela Trotzki organizarea. Suntem lămuriţi. Dar orişicun cine ar fi crezut că între fascizm şi comunizm pot fi aşa de mari apropieri! * l SI Primim, cu rugămintea de a se publica, următoarele: Domnule director, Se întreţine de câtăva vreme, prin presă, o vie discuţie asupra atitudinii d-lui C. Stere în chestia unirii Basarabiei, discuţie la care mulţi au căutat să ia parte, chemaţi şi nechemaţi. îmi veţi permite, domnule director, in dorul ce am să văd triumfând totdeauna adevărul şi lipsit complectamente de orice interes personal n’am avut onoarea să cunosc pe d. C. Stere şi nici nu fac politică ţărănistă—să aduc în această delicată chestiune mica mea contribuţie, , datorită faptului de a mă fi aflat In ziua de 11 Apr. 1924 — mi se pare — printre cei cari au sărbătorit jubileul de 70 ani al lui Alexandru Marghiloman, precum şi şase ani dela unirea Basarabiei. Cu această ocazie, neuitatul şef al partidului conservator, într’un discurs, ce a smuls lacrămi prin emotivitatea lui, a reamintit şi a povestit fazele prin cari a trecut unirea Basarabiei cu ţara mamă. Şi pentru a nu lăsa memoriei mele vreo posibilă eroare, voiu cita, aci, din jurnalul „Timpul“, oficiosul de atunci al partidului conservator, cu data de Sâmbătă 12 Aprilie 1924, anumite capitole cari vor aduce complectă lumină asupra rolului şi sentimentelor româneşti ale celor ce au avut să lucreze întru realizarea marelui act politic din Martie 1918. După ce arată că, odată chemat să ia conducerea ţării, a plecat de la Iaşi spre Bucureşti, unde în urma tratativelor urmate cu Kuhlman şi Czernin a putut căpăta mână liberă în Basarabia, Marghiloman zice: •,M'am pus în legătură cu Ciugureanu, Inculeţ, Erhan şi bunul Ilatippa. Ciugureanu, cel dintâi, şi-a dat mâna cu noi. Halippa, trup şi suflet şi mai mult. Eşti din popor, el nu se gândea decât că noi conservatorii o să dărîmăm bazele democratice pe cari aşezaseră eiura. „D. Inculeţ, singur mai rezista şi atunci am făcut apel la Stere. Sângele lui de basarbean, cultura 9 file G. BUDIŞTEANU, avocat lui rusă, suferinţele tinereţii btd. tt dădeau un mare prestigiu şi aşi fi fost un mare culpabil dacă, hotărît să nu brutalizez voinţa liberă a ba-. sarabenilor, jt’aşi fi făcut apel la el . „La H3 'Martie am ţmnuii cotişi^tiu da miniştri ,cu cel 3 şi cu Itere şi am eşit jurăndu-ne că simtenu frafi pe vecie. V „Ei au plecat la Chişinău râmă» nând hotărît că eu voiu sosi la 26. In ajun, o depeşă vesteşte că nimic nu-i terminat şi eu, ştiind că lucrul trebue grăbit şi că cei din Basarabia sufereau de boala nehotăririi, am plecat cu generalii :: Hărjeu, Gârleşteanu şi Mircescu şi cu Andrei Corteanu. Pe peronul gării Chişinău mă teptau toţi, afară de Inculeţ. „Ziua de 26 a fost toată întrebuinţată de conferinţe. Ceea ce puteam face, era numai la suprafaţă. Stere, Cazacu, Costin, Niţă Serghie .Cădere, lucrau în pădurile adânci ale poporului. Pe seară, voinţa blocului moldovenesc, condus de Halippa, începuse să se impună. „in dimineaţa de 27, după ce văzusem pe reprezentanţii breslelor şi claselor sociale basaraben mi-am făcut convingerea că num (Citiţi continuarea în pag. 6-a) VAZITĂŢI 3 COINCIDENŢE DEZASTRUOASE Dunărea s’a revărsat la Galaţi şi s--a inundat, câteva comune. Informaţiile de soiul acesta au darul să ne înveţe puţină geografie, căci aşa aflarăm cum în Covurlui există două comune învecinate ce se numesc, una Ionel Brătianu şi alta Pisica. fiind date aceste două nume şi cunoscând porecla de care se bucură şeful liberalilor, mă mir cum de locuitorii celor două comune au putut trăii până acuma în armonie. Esalvându-se prima comună și disparând a doua. bănuesc ce se va întâmpla de-acum încolo în „Brătianu" când ..Pisica“ nu-i acasă! Kix. Armonia din guvern Intre d-nii Garoflid şi Lapedatu e o luptă cruntă. Cel dintâi vrea să facă inovaţii în politica noastră economică, pe când cel de-al doilea ascultă orbeşte de d. Vintilă Bră-tanu.■ZIARELE O, Vintilă şopă el!... Brătianu , uite motanu, bijule, . Literatura răsboiului, în Franţa, a fost mult mai interesantă decât la noi. In afară de literatura patriotardă, a apărut acolo şi o literatură adevărată: de la romanul zguduitor al lui Barbusse le Feu, până la pamfletul lui Jean de Pierrefeu Plutaro,ne a menit, — există o serie întreagă de cărţi în care se răsfrânge războiul cu toate ororile lui. Intre acestea, se cuvine să orânduim al doilea volum din minunatele Lettres familiares ale strălucitului pamfletar Laurent Tailhade. Tailhade adresează aceste scrisori familiare lui Kerensky, lui Ribot, lui Clemenceau, lui Wilhelm II de Hohenzollern, lui Painlevé, prinţului Constantin de Schleswigholstein.... Impertinenţă? Fireşte.... Dar nu, este impertinenţa cea dintâiu însuşire a pamfletarului? Vorbim, desigur, de impertinenţa „stilată“, impertinenţa de mare alură Însemnări erig De Tudor Teodorescu-Branişte — iar nu de simpla obrăznicie mitocănească în care excelează anume panfietari bucureşteni... Alegându-şi forma epistolară, Taibade are prilejul să-şi desfăşure toate magnificile sale resurse retorice, fiindcă acest sioiitor — admirabil produs al unei uimitoare culturi clasice — era un retor, în marele înţeles al cuvântului. Cu această superba, olimpiană impertinenţă — care, prin măreţia ei, birueşte ridicolul — Tailhade adresează o scrisoare lui Wilhelm II. Şi. — ca să fie sigur că epistola va ajunge la destinaţie, s■ adaugă acolo unde pe cărţile poştale se scrie profesiunea adresantului: „histrion fără muşterii“. Iar când îi scrie Papei, Tailhade îi spune: „Marchizului Della Chiesa, zis Benoit XV, autocrat al vracilor“. Tailhade merge, cu o minunată agilitate, pe muchia ridicolului. Dacă nu ar avea talent, dacă fiecare scrisoare n’ar fi în adevăr distrugătoare pentru cel căruia îi este adresată, Tailhade s’ar prăbuşi în cel mai ucigător ridicul. Verbul de foc al lui Tailhade îl scuteşte însă de asemenea prăbuşiri şi-l înalţă pe culmile splendorii. Una din aceste epistole e adresată „Domnului Cornichet, ministru fără portofoliu al divertismentelor nocturne, arbitrul elegantelor și al plăcerilor publice“. In realitate, d. Cornichet era un antreprenor de localuri de petrecere; după ce a condus unele varieteuri din Paris, a luat în primire cazinoul de la Deauville, pe vremea războiului. Aci a organizat „săptămâna mutilaţilor“ şi alte asemenea pretexte patriotice pentru desfătări, pe care — în timpul marii sângerări — trebuia să le justifici. Apostrofa pe care Tailhade o adresează lui Cornichet şi celor ce-i dau concursul este o adevărată pagină de antologie. „Societăţile, după lugubrele plictiseli şi înfricoşările marilor catastrofe, se străduesc mai înainte de orice să reorganizeze plăcerea“. Cornichet este antreprenorul acestei opere de reorganizare a plăcerii. El apare ca fiinţa formidabilă, diabolică — în zugrăvirea lui Tailhade. Parcă ar fi purces, din Satyriconul lui Petronius... Dar marea voce a lui Tailhade nu se ridică numai împotriva lui Cornichet, ci şi împotriva lui Clemenceau, împotriva acelui Clemenceau, care după ce instituise teroarea în Franţa libertăţilor sacre se năzuia, după încheerea războiului, să ocupe jilţul prezidenţial. Pamfletarul îi strigă, cu accente de apostolică răsvrătire: „Este uşor să-ţi pui în lanţuri vrăşmaşii politici, să înlocueşti justiţia cu arbitrarul tarilor şi al sultanilor, să redeschizi Bastilia In folosul urilor personale, să încerci uciderea unui Inamic prin tăcere şî inacţiune. De aci încolo, rămâne nepăsător in faţa nedreptăţii. I se pare că, prin nu ştiu ce aijominaouă viviseetmae, s’a extras dîti eî sentimentul dreptăţii... Drept. Raţiune, — nici nu te gândeşti la ele. Cu gesturi de clovn, le faci cu tifla şi le râzi in nas...“ — Şi amintindu-i lui Clemenceau data naşterii şi fuga zilelor — Taibhade îşi închee acest articol cu un strigăt sinistru: „Curtezanii îţi vor face frumoase (Citiţi continuarea în . pag- 2a)