Adevěrul, martie 1927 (Anul 40, nr. 13251-13277)

1927-03-01 / nr. 13251

finul 40 no. 13251 Haiti 1 Martie lfn? 4 PA81N1 —iHmT'"1HT*11H'i' 'fr ft ~ TU • M ... ■ ,-.^gpJ!te tnaassavs^ngx^sa aw^acsaiFsissrofc zzssxxmssisBHß Adevărul PONTI ATflRT i AZ*. V. BELDIMAN 1888 1897 FONDATORI: CONST. MILLE 1897-1920 ABONAMENTE: 750 lei pe un an. 300 Iei pe 5 luni. 200 Iei pe 3 luni. In străinătate dubiu 3 Lei BIROURILE: București, Str. Sărindar No ?~9-u­­ 3 Lei Doabla dispă o Iiau dala tratarea feMistiiiui Junim­i cere deschideri is credite extraord­inare.... ....Iată încă o dovadă ci,... hărnicia gmrern­anini ii întrec® prevederea!... mnamnämmämSBmäm Apelul la naţiune Pe de­ asupra tuturor declaraţiu­­niior, discuţiunilor, programelor desfăşurate sau celor din nou rea­firmate, dintre partidul naţional-ţă­­rănesc şi cel recent ţărănesc al d-rului Lupu, trebue de remarcat, — ca alcătuind unul din punctele culminante, — că in cele din urmă şi unii şi alţii au făgăduit că vor face apel la naţiune, care va ho­tărî în ultima instanţă de partea cui e dreptatea. In trecut, în trecutul mai înde­părtat, n’ar f­ avut propriu zis par­tide ci dictaturi şi facţiuni. Grupări cari erau dictatoriale când reuşeau să pue mâna pe cârma ţării, fac­­ţioase când­ cădeau de la putere. Iar mijloacele lor de luptă erau sa­bia, spânzurătoarea, intriga şi co­rupţia. De vre-un apel la massele populare, la naţiune, nici vorbă nu era. Şi nici naţiunea nu încerca măcar să se amestece, să spue vre-un cuvânt. . Când mai târziu au apărut par­tidele politice propriu zise, apelul la naţiune era o vorbă goală, şi a­­ceea foarte rar întrebuinţată. Intri­gă şi corupţia au continuat să dom­­­­nească, doar sabia a fost înlocuită prin ciomag şi pumn. Din pricina aceasta, fiindcă un regulator trebuia totuşi să existe. Coroana, care în teorie şi în Con­stituţie era scoasă din luptele po­litice, a fost pusă în falsa situaţiu­­ne de-a orândui ea perindarea la cârmă a partidelor şi a ţine oare­cum cumpăna între ele. De voinţa poporului nimeni încă nu­ se preo­cupa, cu atât mai mult că sistemul electoral răpea naţiunii drepturile sale legitime. Votul universal urma să schimbe această nenorocită stare de lucruri. Dar experienţa din 1919, cea d’în­­tâi, făcuta, a dovedit o atât de ma­re maturitate în publicul nostru, la care nimeni nu se aştepta, încât sistemul ingerinţelor, al corupţiei şi al violenţelor a fost mai înăsprit şi mai perfecţionat în alegerile ce au urmat, decât chiar în cele mai rele de dinainte de război. Şi astfel ţara noastră a continuat să fie prada oligarhiilor grupate în partidele aşa zise de guvernământ. Nici o grijă ca ele, ori cât s’ar critica,şi ataca de violent, cu drep­tate din toate taberele, să îi făcut sau să se gândească a face un a­­pel la naţiune. Naţiunea e exclusă din calculele şi preocupările lor, ca şi când n’ar exista. Singură presa, lăsată în adevăr liberă până mai dăunăzi, dacă exercita asupra par­tidelor un pic de control, inspirân­­du-le o umbră de teamă, încolo bunul plac era stăpânul absolut. Partidele din alte tari, chiar de prin multe dimprejurul nostru, sânt un reflex al opiniei publice, un pro­dus al ei, și până și cele mai ne­însemnate încă reprezintă câte-un grup de interese reale. La noi nici reflex de jos nici frâ­nă. E ca şi cum am fi guvernaţi de-o putere străină cotropitoare. Când, în asemenea împrejurări, două partide, chiar când se for­mează prin sciziune, chiar când se critică, chiar când îşi propun să lupte, poate vajnic, unul împotriva celuilalt, găsesc necesar ca dife­rendul, lupta, programele şi ideile ce le despart, să fie supuse jude­căţii opiniei publice, naţiunii. Pu­tem zice ca ceva nou s’a întâmplat la noi. Ceva absolut nou şi foarte îmbucurător. Apelul acesta la naţiune va avea, o nădăjduim, şi o altă parte bună. Aceea că luptele ce se vor da între aceste două partide nu vor fi as­pre, violente, personale şi egoiste, ci vor fi lupte de idei generale, şi de programe practice, adică o emu­­laţiune între ele spre a-şi câşti­ga asentimentul masselor, spre a le atrage fiecare de partea sa prin grijaj ce vor arăta pentru interese­le superioare ale ţării şi pentru re­zolvarea cu bine a marilor proble­me la ordinea zilei. Contăm mult pe acest îndoit a­­pel către o naţiune pentru ca să ve­dem modernizându-se şi civilizân­­du-se activităţile noastre politice, pentru ca să avem şi noi, în fine, partide ca în ţările occidentale. Se va dovedi astfel că‘ intervenţiunea masselor în luptele politice va pro­duce şi la noi o stare superioară de omenie, conştiinţă şi legalitate, o moralizare a acestor lupte. „­Dar! E un dar grozav: Lă,sa­vor cei nărăviţi în rele şi cei im­populari ca naţiunea să-şi spue liber cuvântul? Şi dacă răui vor­­ lăsa-o, unde vom ajunge? !» Teodorescu GLOSE POLITICE... ■CSaroflid» îndreptarea vorbind de impor­tanta proectelor agricole ale d-lui Garoilid, proecte menite „a com­plecta opera mare a reformei agra­re înfăptuită de partidul poporului in trecuta guvernare", le califică drept Jegiuirea Garoflid". Constatăm, în primul loc, că ave­­rescardi continuă să conteste libe­ralilor dreptul de a se pretinde au­torii distribuirii pământului la ta­raid. Mai constatăm, în al doilea loc, că proecte de o importanță atât de mare, cum le consideră oficiosul a­­verescan, sunt prezentate nu ca o operă de partid ci ca operă indivi­duală a unui ministru. De fapt însă, îndreptarea nu face această subliniere decât pentru a enerva pe liberali. Ea ste foarte fie că a vorbi astfel, înseamnă a face pe d. Vintilă Brătianu să vadă rasu înaintea ochilor. Şi pentru a-şi plăti această plă­cere, averescanii trec peste rigida teorie a primului ministru că pro­batele unui ministru nu sunt opere individuale ci expresia voinţei şi cu­getului întregului guvern. Imprudentă Viitorul îndreaptă din nou un fum­­nant articol, nu munca împotriva lor cari au tratat împrumutul ca rmania şi a felului cum au tra­­ct şi în privinţa politicei gene­­re a guvernului. Oficiosul liberal spune textual: „Dar ceea ce este mai curios este din nenorocir­e politica generală guvernului a dat împresiunea că­­mânia nu mai e stăpână pe vite­sele ei şi că atât în chestiunile nu privesc­ relaţiunile noastre fi­­nciare cu Statele­ Unite, cât cele­l­alte părţi, trebue să treacă, fie in finanţa italiană, fie prin cea mu­ană“. Despre atacul pe această chesti­­e, credem a şti că el a fost de fură să scoată din sărite­le d. narai Averescu şi că îndreptarea va face expresiunea indignării care a fost cuprins primul-mi­­ttru. O evocare Ultimul număr al Ţărănismului publică în articol,­ semnat de d. I. Mihalache, intitulat „Plecarea d-lui dr. Lupu".­­ Extragem următorul pasagiu, o sugestivă evocare şi o evidentă rea­litate. :­­ „Acum trei ani,­a doua zi după un banchet, însuş doctorul Lupu mi-a spus : „Cele mai frumoase cuvinte ce mi s’au adresat în viaţă, mi-au venit aseară de la ţăranul tău Flo­­rescu din Topoloveni. Mi-a ţinut an­toast şi mi-a spus : „Nu te te­me, domnule doctor, că te atacă libe­raţii, dimpotrivă , bucură-te, căci noi ne bucurăm şi te iubim tot mai mult cu cât te atacă duşmanii par­tidului ţărănesc. Noi ştim că te a­­tacă pentru că te simt că eşti al nostru. Să te fereşti şi să te temi de ziua când te vor lăuda , atunci vom şti că te-am pierdut!“ Sever Carnetul nostru al MONUMENT BEETHOVEN LA PARIS Prin subscripţie publică se va ri­dica la Paris un monument lui Beethoven. Este omagiul pe care metropola luminilor îl aduce, la a­­nul marilor serbări beethoveniene, zeului armoniei. Dar, e şi cinstirea cea mai înnaltă pe care poporul de­ţinător al şampionatului spiritual şi-o aduce sie-însuşi, dăruind cetă­ţenia patriei sale morale tuturor celor cari, peste ciocnirile tragice ale patriilor materiale, au dăruit speciei umane colonii noui de uni­versală şi sacră folosinţă în eterni­tatea ideală a comunităţii frumo­sului­. Şi, fără îndoială, că cel mai uriaş dintre aceşti dăruitori de ceruri în­­frăţitoare e şi rămâne Beethoven. Parisul i s’a supus de mult. Domnia lui Beethoven asupra Franţei spiri­tuale e veche. Nimic, nicio circum­stanţă istorică oricât de tragică a fost ea nu i-a tulburat maiestatea. Zeul celor nouă simfonii — noul Apollo al unei mitologii neperitoare fiindcă trăeşte fără concursul con­cesiilor credinţii noastre înşelătoa­re, — şi-a întârziat cu deosebire ca­rul lui de lumină în văzduhurile cultului francez... La Paris Beethoven e slujit cu o ardoare poate mai setoasă chiar de­cât e adorat în ţările germane de unde, totuşi geniul celui ce-a fixat în limbajul etern al sufletului pur poema întreagă a fiinţii şi nefiinţii, a cules primul îndemn către Dum­nezeire... Parisul vrea să-i aşeze chipul — chipul acela muncit în care simţi şi vezi ecoul şi tristeţea inumană a asprimilor unor furtuni de dincolo de înţeles şi de rău, — în una din pieţele lui. O mare parte din sume­le trebuitoare sunt şi subscrise. Pen­tru rest, o avântare quasi religioasă face să vibreze toată spiritualitatea Franţei.. E în această ardoare tot un fel de imperialism... Inteligenţa fran­ceză îşi anexează, măcar sub aceas­tă formă, măreţia lui Beethoven. In aceste vremuri de nouă reîn­­vrăjbire a oamenilor, iată în sfârşit, o lăcomie naţională care nu asmute şi nu răneşte. Gestul Franţei inteligente şi gene­roase arată încă odată că sunt bo­găţii şi patrimonii — stogurile ne­peritoare — cari pot apropia na­ţiile în cea mai nepotolită concu­renţă a puterilor lor reale... Şi,“poa­te că o asemenea operă săvârşită mai mult decât toate eforturile a­­postolilor politici.­­» intre cL Averescu şi d. Oct. Goga Societatea studenţilor în medici­nă din Bucureşti şi-a serbat — a­­cum 3 zile — a 52-a aniversare în prezenţa decanului şi profesorilor facilităţii. La această solemnitate a ţinut să participe şi d. Oct. Goga, ministrul internelor, care a şi luat cuvântul spre a combate energic părerea recent exprimată de d. ge­neral Averescu asupra rolului stu­­denţimii. Se ştie care este această părere, formulată cu multă preciziune în adresa trimisă de preşedintele con­siliului ministrului instrucţiei pu­blice. „»Rog a face, pe calea ce veţi găsi de cuviinţă, să se pună in vedere studenţilor din toată ţara să se abţie de la orice fel de mani­fest­aţiuni. „Guvernul n’are nevoie de nici un ajutor, in afara de mijloacele de cari dispune legal, pentru a garan­ta atât interesele naţionale cât şi ordinea. „Orice amestec din partea celor nechemaţi este o eşire din legali­tate şi nu poate decât să atragă se­veritatea legilor". Iar întro rezoluţiune mai veche, d. general Averescu spunea: „Ministrul Construcţiunii să facă cunoscut studenţilor că ei trebue să-şi vadă de învăţătură, aşa cum am făcut eu când eram in şcoală, iar celelalte chestiuni să le lase în seama guvernului". Părerea d-lui Goga? E tot atât de precisă. Am ascultat-o la solemni­tatea societăţii studenţilor în me­dicină: „Cetatea universitară va fi ceta­tea de care se vor lovi vrăjmaşii, cari vor încerca să studue catape­­cari vor încerca să sgudue catapi­­teasma ţării". Va să zică: rolul de a lupta cu vrăjmaşii ţării este al studenţilor şi nu al guvernului. Va să zică: studenţii au şi alte meniri decât acea „de a-şi vedea de învăţătură*". Va să zică: studenţii nu trebue „să lase celelalte chestiuni în sea­ma guvernului“. Abstracţie făcând de tot ce este prăpăstios la concepţiunea d-lui Go­­ga, ne întrebăm: care e părerea guvernului? Aceia a d-lui prim mi­nistru sau aceia a d-lui ministru de interne? Teoria spune că primul ministru este cel mai indicat exponent al părerilor guvernului, dar practica e cu totul alta. Practica îl arată pe d. Goga ca teoretician al partidului poporului și ca maestru al tuturor „ceremoniilor“, care repugnă d-lui general Averescu. Nimeni nu mai făgiulueşte că, un guvern fi in majoritatea parlamen­­tăra, domneşte astăzi­­o neobişnuită frământare. Se agită­ mulţi,­­ şi nu numai doritorii de portofolii. Se încearcă o adevărată acţiune de e­­liminare pe motivul aparent al cre­ării unei perfecte unităţi de partid. Iar autorul principal al „lucrăturii" este d. Oct. Goga. După cum am spus în diferite rânduri, unii pretind că-i momentul să ia sfârşit, colaborarea dintre par­tidul poporului şi partidul aşa-zis naţional al d-lui Goldiş — urmând ca partizanii acestuia să se înscrie în partidul d-lui general Averescu. Unii interesaţi mai cer, cu acest prilej, lichidarea conflictului Lape­­datu-Manoilescu. Prima acţiune este întreprinsă de d. Goga, iar cea de-a doua — de unii membri ai majorităţii, pre­tinşi prieteni ai d-lui Manoilescu... doritori de fapt de­ o mai mare lar­­gheţă în rezoluţiunile ministerului de finanţe. Vom vedea imediat temeiurile pe care se sprijină acţiunea d-lui Goga. Vom vedea de­ asemeni cât de întemeiate sânt speranţele prie­tenilor d-lui Manoilescu. In primul loc — o chestiune : Care-i atitudinea d-lui general A­­verescu ? In această privință tre­bue să subliniem faptul categoric, pe care-1 afirmă prietenii d-lui Gol­diş, — şi anume : că d. general A­­verescu­ n’ar fi spus nici un cuvânt ministrului cultelor relativ la nevoia de înscriere în partid; şi că, de când a apărut în „Monitorul Ofi­cial" cunoscuta decizie a d-lui La­pedatu, primul ministru n’a pome­nit nimic minist­rului de finanţa des­pre conflictul acestuia cu d. Ma­noilescu. Aşa fiind lucrurile, oricine îşi poate pune cu drept cuvânt­ întreba­rea : Ce se ascunde îndărătul mu­tismului d-lui general Averescu ? Se agită numai d. Goga şi prietenii d-lui Manoilescu, vrând să exercite astfel o presiune asupra primului ministru, sau această agitaţie este însuşi preludiul debarcării goldiş­­tilor ? ■­­ încă puţin timp şi lucrurile se vor lămuri. De ce a pornit d. Goga ofenisva contra goldiştilor ? De ce a ame­ninţat : Voiu sparge buba ! Ce rost are manevra exercitată de d. Go­ga prin d. Victor Moldovan, al că­rui decret de subsecretar de stat­­— deşi semnat — este reţinut, zice-se, în sertarul ministrului de interne? Pentru un motiv foarte simplu : d. Goga vrea să-şi asigure supre­maţia în Ardeal. D-sa crede că spi­ritul public de peste munţi nu mai trebue să fie ameţit de încă un par­tid, pretins naţional. In fine d. Go­ga socoate că situaţia actuală îl îndreptăţeşte să nu se mai împie­dice de nimeni — atunci când ar vorbi, la guvern sau din opoziţie, în numele partidului poporului. D. Goga are oare șanse de reu­șită? Putem afirma, după asigură­rile primite din lagărul goldist, că șansele simt minimale. Iată ce ni s’a spus de către persoane autori­zate din acest grup: Unii, sensibili la ademenirile pu­terii, vor face — poate — cerere de înscriere în partidul poporului. D-nii Goldiş şi Lapedatu însă, nu! Ei ar considera, cum afirmă hotărît amicii d-lui Goldiş, ca o ofensă per­­sonală, dacă li s’ar spune: ori înscrie­­re la partid, ori eşire din guvern — după ce, la constituirea cabinetu­lui Averescu, ei au avut rolul de adevăraţi reprezentanţi ai Ardealu­lui. Cuvântul regelui, după depu­nerea jurământului miniştrilor, pune în evidenţă senzul clar al intrării grupului Goldiş în guvern. Cât priveşte pe amicii d-lui Ma­noilescu, se pare că ei nu ştiu să-şi tragă informaţiile de la izvor. Altfel aceştia ar fi aflat, că d. Lapedatu n’a înţeles şi nu înţelege un singur moment să revină asupra deriziu­nii ştiute, pe care d-sa o crede pe deplin justificata din punctul de ve­dere al răspunderii efective ce-o are Ca ministre — decizie în depli­nă concordanţă cu principiile profe­sate, în aceas­ta privinţă, de d. ge­neral Averescu. După cum se vede, chestiunea se prezintă astfel: D. general Averes­cu — în condiţiile actuale, favora­bile pentru d-sa — va putea ob­ţine cu uşurinţă aprobarea suvera­nului în vederea remanierii. Dacă primul ministru va voi să se despartă de grupul Goldiş pe te­ma înscrierii în partid,­­ d-sa va avea pentru remaniere două minis­tere în plus : Cultele şi Finanţele. In privinţa Sănătăţii publice, trebue să facem cele mai exprese rezerve. După cum susţin cei ce-l cunosc, d. Lupaş este astăzi mai aproape de d. Goga decât de d. Goldiş. Dacă d. general Averescu va în­cerca să aplaneze conflictul Lape­datu-Manoilescu, impunând minis­trului de finanţe retragerea derizi­unii , primul ministru va avea, şi în acest caz portofoliul finanţelor spre complectare. In ambele cazuri partida ar fi câştigată de d-nii Goga şi Manoi­lescu. Este greu de făcut prognosticuri — mai ales că elemente serioase din guvern cred că generalul Ave­rescu­ nu va merge cu inima uşoa­ră la o astfel de soluţie radicală. Scrutator şi aici ca şi în celelalte manifesta­­ţiuni ale d-sale. Spirit eclectic, ştie să fugă de, banal, să intereseze, să mişte ini­mile şi să le entuziasmeze. O neîntrecută caracterizare a u­­nor momente cari n’ar fi rămas solemne dacă d. Petrovici n’ar fi izbutit să le apoteozeze cu simţul său artistic. Discursul rostit­ în biserica Banu prin Iaşi, în­ ziua de 1 Mai 1918, la înmormântarea lui Barbu Dela­­vrancea, e un exemplu strălucit de arta­­oratorică. Citez: „Ce izvor de vorbe fermecate, cer peșteră de vijelii, năvalnice era a­­ceastă gură, pecetluită astăzi pen­­tru totdeaiUM'' * wnamssmm Frământările im sânul guvernului D. Octavian Goga pentru o clarificare a situaţiei Rezistența oi-lor Goldiş şi Lapedatu * D. I. PETROVICI In pustiul de oameni întregi, de minţi bine alcătuite şi echilibrate, din epoca de după război, un ta­lent real şi un suflet vibrator care să se pună la unison cu inimile noa­stre însetate de frumos şi de artă adevărată, e o sublimă fericire. D. L Petrovici e norocosul care o întrupează.­­ Până şi în colecţia de mici dis­cursuri, pe cari, acesta fin, cugetă­tor, le-a rostit în diverse ocazii, se simte căldura sufletului­ său ales. Thtr’im stil de o minunată bogă­ţie, ştiind să dea, când trebue, o coloratură de maestru, scriitorul iese la­ iveală, la fiecare­­ pas în „Moment© Solemne“, dând discur­sului ocazional, amploarea unei a-­­devărate bucăţi literare. Prietenii neuitatului Constantin Arion ii imputau adesea că nu ia cu dânsul un stenograf care să no­teze toate cuvântările pe care ma­rele orator, le improviza, în chip atât de fericit, în diferite împreju­rări. „Casa Şcoalelor“ a fost bine in­spirată editând în „Momente So­lemne“ ,felul acesta de discursuri ale chiui I.L Petrovici. Ar­ fi fost păcat, ca nişte incom­parabile inspiraţii să se piardă în neant şi ca retorica română să fi­e lipsita de lui buchet, din care poa­te oricând­ alege pagini de un este­tism desăvârşit. Personalitatea actualului ministru fd& «ustructie, se iraartttta cu p utere CRONICA LITERARA «W» «IMBEBW I.PETROVICI: „Momente solemne“ de I. A. Bassarabescu Note pe marginea unui volum MOTE INDEPENDENŢA" constată că opinia publică străină este bine şi exact informată despre Bidgaria pe când despre România este in­formată greşit. Ziarul francez al li­beralilor nu ezită să dea vina pe autorităţile noastre cari fac atâtea mizerii corespondenţilor străini de la noi. ‘ „Am văzut — scrie „Independen­ţa" — reprezentanţi ai presei străi­ne, dintre cei mai bine intenţionaţi faţă de ţara noastră, transfonnăn­­du~se, din urma dificultăţilor făcute la expedierea telegramelor, în ade­văraţi detractori ai României, fi­indcă n'au ezitat să dea crezare tuturor ştirilor fanteziste pe cari le-au transmis străinătăţii de la Rusciuc sau prin poştă". Ziarul francez al liberalilor vede foarte bine lucrurile... câmi e în o­­poziţie ! * * * UN NOU COMPLOT comunist a fost descoperit în Capitală. Au fost arestaţi câţiva tineri, iar în strada Laborator No. 16 au fost descoperite — după cum sună un comunicat al poliţiei— „trei maşini perfecţionate de şapirografiat" la care fuseseră tipărite broşuri şi manifeste. Comunicatul adaogă că pentru finele lunei Martie tinerii pregătiseră... revoluţia în întreaga ţară ! Brrr ! Bine că am scăpat, graţie vigilenţei poliţiei, de această revo­luţie generală pregătită cu nu mai puţin de trei maşini — şi încă per­fecţionate ! — de şapirografiat! ■ «m­m­iiiiiiimm­wiT mmm" *• PROPAGANDA MARITIMA DESPRE DUNARE Conferinţa d-lui Zamfir Filotti In ciclul conferinţelor de propa­gandă maritimă, d. avocat Zamfir Filotti a vorbit Duminică dimi­neaţă, în sala cinematografului Ca­pitol, despre: Dunărea, aspecte isto­rice, economice şi politice. Conferenţiarul, bine documentat, tratează întâiu chestiunea, din punct, de vedere al dreptului inter­naţional. D-sa se ocupă de­ cele patru regi­muri, pe cari le-a cunoscut Dunărea din secolul XV până în zilele noas­tre şi face, amănunţit, istoricul fie­cărei et­ici, în parte-Insistă, în special, asupra trecerii dela regimul rusesc la cel austriac şi explică, pentru ce noi, cari recă­­pătasem, între timp, cele patru ju­deţe basarabene, ne-am raliat Aus­triei. Aceasta pentru că, de fa­pt, se ur­mărea scoaterea Rusiei de pe Du­năre. Atunci s’a instituit­ Comisiunea Europeană a Dunării. Trecând la­­partea doua a ches­tiunii, d. Filotti spune că, pe Dună­re, navigaţia este foarte lesnicioasă. D-sa arată importanţa, pe care o ar­e pentru viitorul comerţului nos­tru, canalul Rin—Maine-Dunăre, în curs de construire. Conferenţiarul expune şi obstaco­lele ce prezintă Dunărea pentru na­vigaţie, desele împotmoliri, îngheţul, aproape regulat­­si lipsa unei adân­cimi constante a fluviului. Anual intră pe Dunăre, 2500 vase maritime şi 30.000 vase fluviale, cu o capacitate de trei milioane tone la primele şi şase luni. milioane tone la celelalte. . . Dintre statele riverane, cel mai prost reprezentat, este pavilionul ro­mânesc. Ne trebue o flotă comercială, pu­ternică şi una militară, care , s’o susţină,—spune d. Filotti—pentru ca, să putem, intr’adevăr, stăpâni cei 47 la sută din cursul Dunărei, care ne revin teritorialiceşte. Conferenţiarul arată, apoi, ce rol nefast are pentru navigaţia naţio­nală formalismul vamal şi expune laturile avantagioase ale autonomiei ■portarilor ni zonelor libere. In partea, ultimă a conferinţei, d. Filotti, găseşte că, bătrâna Comisiu­­ne Europeană a Dunării şi-a trăit traiul. Ea nu mai este în stare să rezolve nici una din marile probleme ce se pun pentru a face ca Dunărea să fie acel izvor de bogăţie, care ar putea să fie. D. Filotti încheie spunând: Să ne amintim că avem în coaste o Rusie care, sovietică sau turistă, prezintă pentru noi aceea? primej­die. Va veni o vreme când Rusia va pune piciorul în. Strâmtori. Ce vom face noi, atunci ? Să nu ne închipuim că­ vom putea avea vreodată o flotă, atât de puter­nică, ca s-o putem înfrunta! Soluţia este — încheie conferenţia­rul ■— deschiderea unui port spre Adriatica sau marea Egee. AL. GR. NAZ3ATH ASIGURĂRILE Căile ferate iau, în fiecare zii, mă­suri din ce în ce mai eficace. Ul­timele privesc asigurarea călători­lor. M’aş fi aşteptat, ca bieţii oa­meni să fie asiguraţi că, nu li se mai întâmplă nimic, călătorind cu trenul, când colo e vorba de o asi­gurare în caz de moarte. De azi, înainte ducându-te la ca­sa de bilete să ceri, unul, de călătorie, casierul îţi dă două, comunic­ându-ţi că unul e pentru cazul că trăeşti până la destinaţie şi cella­lt dacă mori pe drum. Mersii. Kix. HBSSKSBKÎMMSÎ^ÎBSSWOTKWGSCTI Centrala 6/67, 24/73, 46/70. TELEFOANE :­­ Direcţia 57/72, Adiţia 7/69, Provincia 10/66. Şi încheerea : „Fiindcă în tragedia care la ră­pus pe dânsul nu­­se vorbeşte, se spune numai din ochi şi se picură numai din gene ! Dormi suflet a­­mărât şi nemângâiat! Odihneşte-te în pământul acestei Moldove ospi­talieră a tuturor suferinţelor“. „Culcă-te cu faţa spre răsărit, să vezi numai florile cari răsar din văi, nu şi zăbranicul care se lasă peste munţi! Aducă-ţi vânturile nu­mai sunetul lanţurilor cari cad, nu şi al cătuşelor cari se prind! Visea­ză ceea ce n’ai putut vedea, şi uită ceia ce ai văzut!“... Tablou admirabil, evocare gran­dioasă. Mai­ departe, iată în ce cuvinte ştie d. Petrovici să­ ne redea, pe marele român, Vasile Stroescu, din Basarabia : „Moldovean până’n fundul sufle­tului, Vasile Stroescu, spre deosebi­re de atâţia alţii nu ,s’a închis în marginile unui naţionalism provin­cial, ci s’a, ridicati cu conştiinţa sa, luminoasă până la ideia largii de naţie românească,' pe ' car© a înţe­les să n’o­ dividîi după, ţinuturi şi regiuni, nu s’o servească oriunde du­pă, nevoi, şi dup­ă, posibili­taţi­­. Câta melancolie ne picură în su­flet fiecare cuvânt din începutul discursului funebru rostit la în­mormântarea lui G. G. Mârzescu, la Iaşi­ , „Iaşul este un doliu. Un doliu ca­re se va prelungi şi , după ce drape­riile şi steagurile negre vor fi ridi­cate,­­ şi după ce viaţa suspendată de sfâşietoarele funeralii îşi va re­lua cursul ei normal“. „Fiindcă omul care se duce din mijlocul nostru pentru a nu mai reveni nici­odată, va fi prin­ amin­tirea însuşirilor lui deosebite şi a­­junse în floarea maturităţii lor, un lung prilej ele tristeţă şi de melan­colie, în lipsa de oameni ce ne bân­­tueşte ca o teribilă pedeapsă, veni­tă în cele mai grele ceasuri ale e­­voluţiei noastre naţionale“. Cât avânt sufletesc şi câtă sin­ceritate patriotică, în câteva cu­vinte rostite cu ocazia inaugurării mausoleului din Mărăşeşti­ . „Astăzi câmpia Mărăşeştilor nu este numai un produs geologic, ci o superbă înălţime istorică. Ea, mi se deapănă monotonă, înaintea ore­­­lor vânătorului, .ci­­ răscoleşte conşti­inţele noastre în chip falnic ,şî săr­bătoresc“. Iar maî jos. ..Eroi ai­ unei ţări ursite ta. neca­zuri şi primejdii, ■ odihniţi-vă t» pace“! „Nu­ mai gemeţi cu vâaturi.» {Cîtîţi Continuări-- ha Dajj țj.g) Chestia zilei wasi*a os®»* gsnmmiiRiHm NOUL HAMLET OSLD8S:­­ Voiți scrie în tabletele m­­ixte: nimic mai pieritor ca friptura !...

Next