Adevěrul, iunie 1928 (Anul 41, nr. 13632-13657)

1928-06-01 / nr. 13632

ANUL 41 NO. 13632 Vineri 1Iunie 1928 6 Pagini Adevărul FunniTART. AL. V. BELDEMAN 1838—189? FONDATORI! CONST. MILLE 1897—1328 750 lei pe un an. ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. In străinătate ministrul de Justiţie al Prantei dublu Lei 3 BIROURILE: Bucureşti, Str. Sărindar No. 7—9—11 Lei 3 TELEFOANE ! Centrala: 300/67, 324/73, 346/79, 353/54, Direcţia: 337/72, Administraţia: 307/69, Provincia: 310/68. Sunt convins căă civilizaţia unei ţări se mă­soară după părerea ce ne-o făcem despre ma­gistratură. Justiţia este simbolul şi oglinda moravurilor publice. LOUIS barthou Acţiunea partidului naţional-ţărănesc Comunicatul, pe care comi­tetul de direcţie al partidului naţional-ţărănesc, l-a dat, ca urmare a şedinţei sale de la 6 Mai, este un document de o mare importanţă. El confirmă cele mai grave hotăriri ale adunării de la Al­­ba-Iulia şi anunţă acţiunea pentru Îndeplinirea lor. El con­voacă un parlament, cel al a­­devăraţilor aleşi ai naţiunii, care să ţie şedinţe concomi­tent şi alături de parlamentul guvernului. El chiamă pe ce­tăţeni la rezistenţă prin faptă, împotriva ilegalităţilor şi abu­zărilor. In fine, el chiamă ar­mată şi Jandarmerie la recu­noaşterea rolului lor natural, — acela de a fi In serviciul ţă­rii şi nu in cel al unui partid. Comunicatul mai lasă să se întrevadă că un întreg plan de acţiune există, că va fl ela­­borat In detaliu şi aplicat cu botăzire acţiune, a cărei ţintă nu poate , decât dărîmarea guvernului proclamat „duş­man al ţării“. Evident că un comunicat şi o moţiune, nu sunt decât vorbe, pentru cei cari s’au în­văţat să nu guverneze cu le­gea — care-i şi ea vorbe — ci cu forţa. Dar vorbele exprimă o gândire, ele denotă o stare sufletească şi o stare de fapt, şi in acest caz ele arată, că Alba- Iulia nu va rămâne fără con­secinţe şi că lupta politică nu numai că nu a încetat, dar că merge mai departe cu o în­dârjire crescândă. Inutil să insistăm asupra chestiunii dacă ţara noastră, in starea în care se află forţele ei legale de conducere şi in starea in care se află viaţa ei economică şi financiară, poate suporta şi are nevoie de exa­cerbarea pasiunilor politice şi a luptei intre partide. De opt ani de zile conducă­­torii partidului liberal au fă­cut totul pentru a ajunge la a­­cest rezultat. Cu o obstinaţiu­­ne vrednică de o cauză mai bună, ei au uzat şi abuzat de puterea lor, pentru a ostraciza un partid advers, pe care ţara, ori de câte ori a fost consul­tată, a proclamat că-i cere, că-l voieşte. Nici acum însă conducătorii partidului liberal nu vor să re­cunoască greşelile ce au co­mis. Ba, dacă toate aparenţele nu inşală, ar vroi, dacă de ei ar depinde, să persevereze in ele. Cu legea nu au putut-o şi nu o pot face. Au făcut-o deci fără de lege şi vor să continue a o face astfel. Dacă aşa este, cine poartă oare răspunderea agitaţiilor ce sfâşie ţara­­ ei sau opoziţia care cere şi vrea să impute intrarea în legalita­te, respectul Constituţiei, ridi­carea stării de asediu, pe care dacă războiul o scuză, pacea o reprobă şi care compromite bunul renume al acestei ţări, menţinând-o, într-al zecelea an după război, singură între ţă­rile europene, sub un regim excepţional? Asupra răspunsului nu pot fi două păreri. Salvarea liniştii şi ordinea, menţinerea echili­brului puterilor din stat, cer îndepărtarea guvernului. Zile­le acestuia sunt în tot cazul numărate. Prelungirea hidoa­sei sale existenţe nu s'ar pu­tea face decât cu primejduirea celor mai vitale interese ale țării. Este cineva care să ia răspunderea acestei prelun­giri? Ad. GLOSE POLITICE... Replica Deriziunile com­i­tetulul de direc­ţie a partidului naţional-ţărănesc sunt menite să formeze obiectul celor mai aprinse şi variate comen­tarii. Aci voim doar să relevăm un singur lucru: ideia originală de a organiza o desbatere publică a condiţiilor în care s’a încheiat îm­prumutul şi stabilizarea, în momen­tul când, în parlament, majorita­tea liberală va vota proectele de legi, în conexiune cu aceste im­portante operaţiuni financiare. Se vor spune multe, fiindcă şi multe vor fi de spus. Şi se vor spu­ne, în auzul mulţimii dornice de a cunoaşte adevărul şi nu al unei majorităţi refractare oricărui ar­gument. Se vor spune toate la a­­dăpost de violenţele majorităţii şi a violenţelor prezidenţiale. Şi se vor spune pe şleau toate câte sunt menite să învedereze că nu a exis­tat încă guvern pe lume, care, cu ocazia unor măsuri financiare, să fi renegat, cu atât dezinvoltură, un întreg program economico-fi­­nanciar, practicat aproape zece ani.­­ Desigur că, din punct de vedere strict parlamentar, ar fi fost mai just și mai bine să se fi făcut o discuție cinstită, în contradictoriu, la tribuna parlamentară. Cum însă contingenţele politice şi practica gu­vernamentală au creat situaţia de astăzi, e bine cel puţin că critica se va face în public, deci cu un se­rios control al respectului pentru realitate şi adevăr. Replica de la adunarea naţional­­ţărănistă nu va fi de natură să lase guvernul indiferent, mai cu seamă când atacul se va da pe chestia atât de gingaşă pentru liberali, a condiţiilor d­in cari se realizează îm­prumutul şi stabilizarea. O întrebare în vasta sală a ministerului de externe, un număr neobicinuit de mare de persoane, venite în audien­ţă: diplomaţi, generali, parlamen­tari, ziarişti, doamne etc. Un per­manent dute-vino. Discuţiuni în toate colţurile. Subiectul firesc: deriziunile comitetului de direcţie al partidului naţional-ţărănesc. — „Toate aceste deriziuni sunt absolut apolitice, — se aude o voce puternică şi sacadată. — „Să ne înţelegem, răspunde u­­nul din grup. Ce să faci cu un gu­vern, care calcă în picioare totul. Să ai parlament şi să furi man­datele. Să ai libertatea întrunirilor şi să declari că nu mai îngădui nici un fel de adunări. Să laşi să apară ziarele, dar să le supui cen­zurii. „In asemenea condiţii, ce vrei să facă opoziţia? Să se supună şi să încrucişeze braţele?, Să continue a se manifesta în cercul mijloacelor pe care­ i le pune la dispoziţie le­gile în fiinţă şi principiile de esen­ţă parlamentară şi constituţională? Cercul s'a făcut tot mai mare dar replica directă nu s'a produs. ...Ar fi fost și foarte grei­Sever ­ÂRNETUL nostru PREMIUL NAŢIONAL PENTRU TEATRU... După ce a făcut gestul, prin care se cinsteşte pe sine însăşi, acor­dând lui Nicolae Iorga marele pre­miu naţional pentru proză, com­i­­siunea dela ministerul Artelor s'a poticnit, încurcându-se sdravăn în iţele premiului pentru poezie, încă de la început, adică de la în­fiinţare, lumea a fost nedumerită în ceea ce priveşte acordarea lor anuală. Sunt puţini scriitori, poeţi şi prozatori, care să­ merite recom­pensa statului pentru o întreagă activitate, mai ales astăzi când au murit Delavrancea, Coşbuc, Vla­­huţă, Macedonsky, Slavici, Iosif, Gârlean­u, Anghel, Ioan Adam, Dui­­liu Zamfirescu... Celor care au ră­mas le vine repede rândul, şi pre­miul naţional, peste un an-doi, riscă să recompenseze activitatea unui autor al câtorva sonete. a. Iată pentru ce cu proza a mers ceva mai uşor, — cu poezia merge mai greu. Discuţiile în jurul lui Alexa­ndru Davila sunt o dovadă. Pretendenţii au căutat să înlăture pe autorul lui „Vlaicu Vodă” pe mo­tiv că nu e... poet! Ca şi cum mai multă poezie e în zece poeme de opt versuri, decât într’o dramă în care poezia birue vijelios documentul is­toric, înfăşurându-l în strălucirea hainei lui Racine, Schiller sau Vic­tor Hugo. Inchipuiţi-vă că Franţa ar fi refuzat un astfel de premiu lui Racine, pentru că n’a scris decât „Phedre“ care nu e... poezie, şi din acelaş motiv Germania l-ar fi refu­zat lui Schiller care n’ar fi scris de­cât moftul ăla căruia îi zice.....Maria Stuart11! Ministrul artelor trebue să fi ur­mărit cu atenţie dezbaterile comi­­siunei sale. Văzând cui i-ar reveni premiul astăzi, şi, mai ales cui i-ar reveni mâine şi poimâine, a luat o hotărâre bărbătească. Are de gând să schimbe regulamentul, să decidă acordarea premiilor naţionale din trei în trei ani şi să înfiinţeze alte două: unul pentru critică şi altul pentru literatura dramatică. Pentru că tot e asupra modifică­rilor, n’ar fi rău ca d. Lapedatu să schimbe şi felul cum e constituită comisiunea aşa încât să nu mai facă parte din ea, de drept,­­ toţi premiaţii din trecut. Motivele se în­ţeleg de lci sine... Pornit pe calea cea bună, d. mi­nistru va înfiinţa, credem, de-acum, premiul pentru literatura dramatică şi, în cazul acesta, nici un glas nu mai poate fi potrivnic lui Davila. Dacă nu e poet, e măcar autor dra­matic... A. D. HERZ Pentru­ contra libertăţii presei sau învârtelile teoretice ale „Viitorului“ Cine a spus că partidul şi gu­vernul liberal sunt contra libertă­ţilor presei ? contra acestei ca­lomnii odioase se ridică „Viitorul“ cu un formidabil bagaj de argu­mente. „Pentru noi şi partidul nostru li­bertatea presei reprezintă una din tradiţiile lui fiindcă origina ei se găseşte in luptele pe care marii noş­tri înaintaşi le-au dat la începuturile constituirei statului român modern, pentru câştigarea tuturor libertăţi­lor, cari au dat posibilitate Româ­niei de azi să se poată chema cu dreptate un stat democratic prin or­ganizarea lui. Ion Brătianu şi C. A. Rosetti sunt cei dintâi cuceritori ai libertatei presei şi dacă ar fi nu­mai din consideraţie pentru ceea ce noi respectăm in cultul trecutului, şi încă nu am putea înţelege o restrân­gere a libertăţei presei. „Dar...” Ce frumos ar fi putut merge înainte „Viitorul“, dacă n’ar fi in­­terveniit acel urâcios „dar“, care iese totdeauna înaintea celor mai bune intenţii. Şi Mussolini e pentru libertatea presei, şi orice dictator de astăzi şi de altădată. Credeţi că Stalin şi comp. e contra libertăţilor publi­ce?... dar... Asta e toată deosebirea dintre democraţi şi dictatori. Democraţii nu cunosc acest cuvânt de trei su­nete, gata să distrugă teoriile cele mai frumoase şi instituţiile cele mai utile. „Dar“ e argumentul tira­nilor, al dictatorilor, al tutorilor im­provizaţi asupra popoarelor. Căci, după „dar“, urmează cu fatalitate: „duşmanii dinlăuntru şi din afară“, „răspânditorii de ştiri tendenţioa­se“ şi alţi microbi sociali şi poli­tici — singurii vinovaţi că partidul şi guvernul liberal nu pot conserva intactă tradiţia lăsată moştenire de înaintaşii lor: Ion Brătianu şi C. A. Rosetti. De aceia, din cauza acestui „dar“, d. Virri­lă­ Brătianu ne-a... dăruit şi cenzura şi consiliul de război şi Jilava. Căci d. Vintilă Brătianu are multă admiraţie pentru luptele cu­ceritoare ale părintelui său şi un respect neţărmurit pentru realiză­rile obţinuti de dânsul... dar, mai presus de toate, ca mare şi adevă­rat patriot, d-sa urmăreşte liniştea şi fericirea ţării. Şi, doar s’a dove­dit că libertatea presei este ger­menul „descompunerii noastre in­terne“ şi al „discreditului în străi­nătate“. Bieţii Ion Brătianu şi C. A. Ro­setti, cari nu şi-au dat seama de primejdiei... * De ce însă agitata pledoarie a „Viitorului“ pentru­ contra libertăţii presei? Ca răspuns la discuţiunea ce a avut loc, acum câteva zile, la adunarea generală a ziariştilor şi la moţiunea votată cu acea o­­cazie. Oficiosul liberal ne spune că el nu se poate solidariza cu acea mo­ţiune (ca şi cum noi am fi putut bănui contrarul), „fiindcă înţele­gem acum ca şi altădată solidari­zarea în cele bune şi numai cu cei buni“. Trecând peste necuviinţa ultime­lor cuvinte, care nu poate atinge pe nimeni când vine de la „Viitorul“, ne întrebăm cu mirare: când s-a solidarizat acest ziar „în cele bune“? Nu ne amintim. Și ar fi să facem un efort inutil ca să cercetăm isto­ria politică a țării din ultimii 21 de ani, de când glasul partidului liberal răsună în pustiu prin coloa­nele „Viitorului“. Nici atunci când cenzura masacra scrisul cumpătat al oamenilor de valoare ai acestei ţări; nici atunci când şefii de par­tide erau împedecaţi să-şi spună cuvântul în interview-uri înserate la gazetă ; nici atunci când dăr­ău­şii d-lui Goga vânau pe străzile Capitalei ţigănuşti distribuitori de ziare. Oficiosul d-lui Vintilă Bră­­tianu — fie că partidul liberal era la guvern, fie că era în opoziţie — a făcut totdeauna cor cu aceia cari urmăreau să distrugă opera lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, moşte­nire primită de partidul liberal sub beneficiu de inventar. „Viitorul“ este şi a fost tot­deauna contra libertăţii presei. Nici o justificare, nici o scuză nu poate fi invocată. „Ştirile false“, „discre­ditarea ţării“ şi alte clişee de mult răsuflate nu mai pot impresiona şi înşela pe nimeni, căci chestiunea este simplă: ori gazetarul s’a făcut vinovat de un delict prevăzut în legi şi atunci justiţia are cuvântul, ori nu s’a făcut vinovat de nimic. In nici un caz guvernul nu are a se amesteca şi, mai ales, nu are a ju­deca el chestiuni cari nu sunt de competinţa lui. A înfiinţa cenzura nu înseamnă a reprima abuzul, cum e în spiritul legislaţiei noastre. Cenzura este judecata guvernului şi nu a justi­ţiei. Şi judecata guvernului nu este şi nu poate fi obiectivă; ea e tot­deauna interesată, pătimaşă şi răs­­bunătoare. Şi „Viitorul“ a fost tot­deauna, de la război încoace, parti­zanul cenzurei, al acestei instituţii de abuz şi ilegalitate, oricât ar căuta scuze sau justificări, pe care nici opinia publică, nici asociaţiile de presă, nici propria lui conştiinţă nu i le cer. Em, Socor NAZBATII NEBUNIE Nici odată n’am vrut să cred că omenirea a înnebunit complect. De câteva zile insă, ca român neaoş, m’am convins şi am rămas pe gân­duri. Inchipuiţi-vă, că guvernul brita­nic era să cadă, pe ridicolul motiv că nişte poliţişti englezi au arestat câteva ore numai pe o fată căreia i se înscena, pe nedrept, un proces monstruos. Azi ne vine vestea că ziariştii a­­mericani nu admit, în clubul presei lor, pe d. Mussolini acuzat că per­secută­­ ziarele din Italia. Eu ştiu că la noi poliţiştii englezi ar fi fost înaintaţi, iar d. Mussolini ar intra în guvern. Kix. Noul agitaţii in Balcani De trei zile domneşte în Iugo­slavia o agitaţie gravă. In toate o­­raşele de seamă se succed mani­festaţii anti-italiene pe care nici in­tervenţiile excesiv de energice ale jandarmeriei nu le pot stăvili. La Belgrad a curs şi sânge, sunt pa­tru grav răniţi şi câteva zeci de răniţi mai uşor. Aceste manifestaţii, cari şi-au gă­sit imediat ecoul corespondent in Italia, unde violenţa manifestaţiilor a întrecut-o pe a celor din Jugo­slavia, — nu sunt decât expresia Încordării endemice dintre cele două ţări Jugoslavia se vede ame­ninţată in Interesele ei vitale de Imperialismul expansiv, aflşat paz’că Intr’adins de d. Mussolini şl In con­secinţă opinia publică reacţionează. Nu admite ca şi partidele de opo­ziţie, ca cele patru convenţii dela Nettuno, cari asigură Italiei mari avantagii economico-politice, să fie ratificate de Iugoslavia. Ratificarea acestor convenţiuni este, în con­cepţia publică, preţul maxim pe care Belgradul l’ar plăti Romei, ca să scape de coşmarul, de apăsarea tulburătoare a tendinţelor expansio­niste ale Romei fasciste. Iar gu­vernul actual a prezentat parla­mentului pe neaşteptate şi fără nici o explicaţie convenţiile dela Netturno, spre a le ratifica; acesta a fost semnalul exploziei de ură concentrată in sufletele iugoslave Împotriva fascismului agresiv. Nu se ştie de ce a Încercat guver­nul să obţie tocmai acum ratifica­rea convenţiilor de la Nettuno. Se bănueşte insă că în dosul faţadei anodine se ascund intervenţii ex­terne sau aranjamente speciale. In orice caz evenimentele din Iugo­slavia au dovedit încă odată că azi diplomaţia secretă e foarte primej­dioasă. In necunoştinţa aranjamen­telor secrete opinia publică, de cea mai bună credinţă, poate să pro­voace efecte contrarii de­cât cele urmărite de guverne şi să zădărni­cească o acţiune diplomatică oricât de bine pregătită. Nu este imposibil ca această lec­­ţiune să fie servită chiar guvernu­lui din Belgrad. Căci ratificarea convenţiilor de la Nettuno urmăreşte fără îndoială o apropiere de Italia, eliminarea unuia din motivele e­­senţiale ale stării de spirit fasciste contra Iugoslaviei. Iar efectul ne­aşteptat al încercării de a realiza această intenţie au fost manifesta­ţiile violente de la Belgrad, Zagreb, Split, Sebenica, etc., etc. Şi cum aceste manifestaţii au fost îndrep­tate mai ales contra d-lui Mussolini, ele au avut darul şi mai mult să tulbure apele. Ducele e foarte sen­sibil la aprecierile defavorabile: pe­­cele de acasă le răsplăteşte cu sancţiunile pe cari şi le-a trecut Într’o lege specială „pentru apăra­rea persoanei şefului de guvern”. Pe cele din afară le pedepseşte cum poate, dar nu le uită nici­odată. Aşa va fi şi ca Iugoslavia: la Bel­grad, Zagreb, etc, au fost arse In pieţe publice portretele Ducelui.. O crimă gravă pentru care de două ori in 24 de ore s’a produs Inter­venţia energică a ministrului ita­lian la Belgrad. Ce va esi până la sfârşit din a­­ceste manifestaţii şi contramanifes­­taţii? Să sperăm că nimic grav, din punct de vedere Internaţional. De reţinut e faptul că un guvern iu­goslav a fost nevoit deja să se re­tragă din cauza crizei raporturilor în Italia. 1.. P. Nasta NOTE IN Italia spun ziarele, „sena­torii au fost rechemaţi din ordin la votarea legii electorale". Adică exact ca la noi!.. . UN domn Vasilescu a, cerut prin „Monitorul Oficial" să i se schimbe numele în Duca. In sfârșit, iată cineva care invidi­ază numele ministrului de interne. DOMNUL Alex. Vaida-Voevod, spune, intr’un interview că „de ge­neralul Davidoglu — in Cehoslova­cia nici nu s’a pomenit". Dar de general Davidoglu nici n’a năzuit la o reputaţie mondială. D-sa se mulţumeşte cu o celebritate lo­cală — şi-i prea destul.. * „NOI, — spune „Viitorul", — în­ţelegem libertatea presei aşa cum nu vor s’o priceapă numai acei care abuzează de această libertate". ...Adică o libertate cu cenzura şi cu întemniţare la Jilava. * A FOST confiscată o publicaţie pentru o fotografie, care reprezintă o turmă păscând într’un cimitir. ...Fiindcă turmele nu pot fi foto­grafiate decât în parcul Bonaparte — cartierul modern din Capitală, transformat în imaș exclusiv pen­tru uzul oilor. CHESTIA ZILEI Pofida jandarmului ’ 1 ■ ' 11 - Partidul naţional-ţărănesc a hotărât sancţionarea pe loc a jandarmilor bătăuşi. — Adică cum, neică, nu mai avem nici dreptul să batem ? Rău o să ajungă biata noastră ţară... Procesul optanţilor şi drepturile noastre de TIBERIU VORNIC Ne întrebam, într’un articol apă­rut în „Dimineaţa“, dacă ministrul nostru de externe mai poate invoca în faţa Ligii Naţiunilor argumenta­ţia juridică, pe care i-o pune la dis­poziţie dreptul nostru în litigiul cu optanţii unguri. întrebarea e fireas­că, de vreme ce afişarea suverani­tăţii noastre ultragiate — ca singur motiv — n’a avut darul de a con­vinge ilustra adunare dela Geneva. Hotărîrea pronunţată în sesiunea din urmă s’a inspirat din caracterul juridic al problemei. Consiliul Ligii Naţiunilor a apreciat că ultragiul a­­dus suveranităţii noastre nu e atât de grav pentru liniştea umanităţii, cât ar putea fi de gravă spulberarea delicatei arhitecturi pe care se ridi­că ideea de arbitraj. Prin urmare, el a trimis părţile litigante în judecata instanţei arbitrare, cu intenţiunea vădită de a scoate problema din cadrul capricios al politicii şi de a-i deschide drumurile spre o soluţio­nare juridică. Ministrul nostru de externe, tare pe argumentaţia cu care s’a identi­ficat, ar prefera să refuze adeziunea României la această hotărîre. Cum acest refuz ar anula posibilităţile de acţiune ale Ligii Naţiunilor, d-sa contează pe consecinţele acestui fapt cari sunt: confuzia şi abando­narea pentru moment a întregei chestiuni. Evident, după părerea noastră, această soluţiune nu e nici fericită, nici definitivă. Ea ar da pri­lej Ungariei să-şi îmbogăţească ar­senalul de propagandă cu o armă destul de puternică, pentru a nu ne lăsa nesimţitori. S-ar spune că am fugit de răspunderea despăgubirii, faţă de câţiva cetăţeni ajunşi pe drumuri. Şi să nu uităm că aceşti cetăţeni nu sunt o mână de prole­tari inofensivi. Ei sunt o falangă puternică de aristocraţi în frunte cu contele Bethlen, cari îşi vor plânge melodramatic nenorocirea. Vor afirma că statul român le-a fu­rat averile şi i-a lăsat pe drumuri. Şi deasupra piramidei monstru­oase, care ne reprezintă faima pes­te hotare, aristocraţii unguri se vor îngriji să aşeze o nouă dova­dă, o nouă podoabă... Iată de ce credem că interesul nostru nu este să fugim de discu­­ţiune şi de judecată. Şi iată de ce suntem convinşi că, arătând lucru­rile în adevărata lor lumină, nu ab­dicăm de la suveranitate, ci dim­potrivă demascam, odată mai mult, întreaga goliciune hilară care stă­­ruieşte sub năvala de lacrimi a optanţilor unguri. Nu poate tăgă­dui nimeni că, în clipa când vom dovedi lipsa desăvârşită a oricărui drept de reclamaţiune, biruinţa morală şi materială, n’ar fi de par­tea noastră. Argumentele noastre, aşezate cu toată greutatea lor, în cumpăna o­­piniei publice mondiale, ne-ar a­­duce o reparaţiune de ordin moral pentru multele calomnii şi defăi­mări. Iar ungurii ar fi arătaţi, o­­dată mai mult, aşa cum au fost, cum sunt şi cum vor fi pururea: un popor inadaptabil, neodihnit şi a­­gresiv, supus aceloraşi porniri de stăpânire şi de cucerire brutală, cărora s’a supus întotdeauna de o mie de ani încoace. Am arătat, în câteva articole, că optanţii unguri au fost proprietari vremelnici ai moşiilor din litigiu. Am arătat că proprietatea lor era supusă permanent capriciului im­perial şi, mai în urmă, după inau­gurarea epocii constituţionale, a guvernului maghiar. (Citiţi continuarea în pag. II-a) 1L1 Buletinul cărţilor de CONST. ŞAINEANU „Gallus", roman par Auguste Oupouy;'} „L'amoureuse Oriole, jeune fllle", roman par Georges Soulia de Morant;2) Voyage autour de ma maltresse", roman par Tltayna3) Gallus“ e un roman istoric în care autorul, d. Auguste Dupouy îşi propune să ne zugrăvească un moment emoţionant din viaţa ro­mană de pe timpul lui August. Combinând realitatea cu ficţiunea, d-sa a imaginat o acţiune intere­santă al cărei erou principal este un personagiu, care a existat totuş în carne şi în oase: Gallus, poet de valoare şi primul guvernator al E­­giptului. Şi pe acest erou autorul ni-l prezintă în două faze hotărî­­toare ale vieţii sale: în culmea mă­ririi, şi apoi căzut în disgraţie şi exilat, victimă a invidiei, a intrigi­lor şi a ingratitudinii Senatului ro­man.­Ca poet, nu ne-a rămas nici un 1­ Editura Ferenczi & Fils, 9, rue Antoine-Chantin, Paris, ■ 2) și 3) Editura E. Flammarion, 26, rue Itacine, Paris. vers dela dânsul: timpul i-a distrus întreaga operă. Faima lui nu trans­pira decât din nişte versuri ale lui Ovidiu, discipolul său, dintr-o eglo­gă ce i-a consacrat Virgiliu şi din câteva rânduri ale lui Suetoniu. Iar ca personalitate politică, nu i-a su­pravieţuit decât numele, în inscrip­ţia trilitiquă de la Philae, desmor­­mântată abia acum 30 de ani! Du­pouy, servindu-se de aceste mărtu­rii ale timpului, s’a încercat să re­învie acest personagiu atât de fai­mos odinioară, aşezându-l în me­diul său respectiv, şi în diversele atitudini ale vieţii sale agitate. Şi într’adevăr, ce frământată a fost viaţă acestui sclav desrobit, ambiţios de măriri, cu suflet de poet, dar­ absolut dezarmat în faţa ticăloşiei omeneşti şi a ferocelui politicianism roman! A iubit de timpuriu şi din toată puterea sufletului său. A cunoscut amorul care imortalizează pe un poet şi îi consacră opera, şi acest amor şi-a umplut toată viaţa şi nu s’a stins decât odată cu dânsul. In­­tr’o seară, la teatru, a auzit-o pe cântăreaţa Lycoris, şi i-a căzut cu drag pentru totdeauna. Lycoris cea vestită prin viaţa-i dezordonată şi care nici prea tânără nu era, dar al cărei surâs fermecător îi va smulge poetului cele mai splendide versuri ale sale. Şapte ani a durat iubirea lor, dar într’o zi — căci toate au un sfârşit în lumea aceasta — frumoasa Lycoris cu surâsul di­vin îl părăsi fugind cu un ofiţer din armata lui Agrippa din Germania depărtată. Din clipa aceea Gallus îşi simţi inima sfărâmată, şi până la sfârşitul vieţii icoana femeii a­­dorate îl va urmări pretutindeni. Dar nici în politică n’a fost mai norocos. Partizan entuziast al lui Octavian August, acesta îl nume­ște guvernator al Egiptului, cucerit de Cezar. Demnitate prea înaltă care i-a fost fatală. Zăvorit în tur­nul măririi sale, și înconjurat de subalterni spoliatori, tânguirile des­perate ale poporului asuprit nu a­­jungeau până la dânsul. El nu as­culta decât de sfaturile rele ale lui Largus, favoritul său şi viitorul său călău, care prin vixaţiunile sale neomenoase, împinsese poporul e­giptean la revoltă. Şi Gallus, poetul filozof, fără să fie seama de glasul raţiunii, va înăbuşi în sânge răs­coala asupritului popor. Egiptul dezarmat, prin victoria-i strălucită, deveni grânarul Romei şi un izvor nesecat de provizii pen­tru ea. Numele lui Gallus era pe toate buzele. Popularitatea lui era nemărginită... Şi iată că, într’o zi, invidia, intrigile şi trădarea se pun în mişcare şi aţâţă pe împărat şi Senatul roman. Largus, odinioară favoritul lui Gallus, era în fruntea mişcării de răsturnare pe care o conducea cu o măestrie diabolică. Gallus este destituit şi chemat la Roma ca să se justifice. Nici intervenţiile umilitoare, nici splendida sa pledoarie în faţa Se­natului, constituit în tribunal, nu-1 putură scăpa: averea îi fu confis­cată şi el exilat pe viaţă. In acele clipe dureroase, o ultimă lovitură îl aştepta : soarta îl aduse înainte pe Lycoris, fosta lui iubită. Deşi ani trecuseră de la despărţirea lor, el totuş o mai iubeşte încă. Ii pro­pune să-l însoţească în exil, şi, îm­preună retraşi într-o căsuţă rustică pe marginea mării, să-i consacre ultimele accente ale lirei sale. Dar ea, cu fermecătorul ei zâmbet de copilă, cu care îl cucerise odinioa­ră, îi răspunse: „Dar bine, poete, tot nu te-ai săturat încă ele elegii!” Mai găsim în acest roman diver­se personagii secundare, un filosof famelic care-şi vinde conştiinţa, po­liticiani înăspriţi în rele şi intrigi, o tânără nobilă care flirtează cu pre­ceptorul ei sclav desrobit, o cabo­tină fără inimă, şi încă alte figuri caracteristice acelor timpuri, dar­­atât de moderne sub haina lor anti­că. Pitoreşti şi vii deasemenea sunt mediurile şi localităţile ce ne des­crie: Roma, Tebaida, Alexandria, dovadă puternică de vasta cultură clasică a autorului şi de talentul re­marcabil cu care a pătruns tainele vechimii. Un stil elegant și clar ani­mă întreaga descriere făcând-o și mai atrăgătoare. * Un roman cu totul curios și de o savoare delicioasă este „L’amou­­reuse Oriole, jeune füle", tradus din chinezește de Georges Soulié de Morant, autorul romanului „Ce qui ne s’avoue pas, mêm­e á Shanghai", de care m’am ocupat aci anul tre­cut. D-sa a trăit ani mulţi în Extre­mul Orient şi cunoaşte în perfecţie limba şi obiceiurile Chinei. Pe lângă diverse traduceri din limba chine­ză, ne-a dat şi o serie întreagă de studii apreciate asupra muzicei, pic­turii, teatrului şi literaturii republi­­cei „cereşti“, precum şi altele asa­ (Citiţi continuare în pag. II-a)

Next