Adevěrul, iunie 1928 (Anul 41, nr. 13632-13657)
1928-06-01 / nr. 13632
ANUL 41 NO. 13632 Vineri 1Iunie 1928 6 Pagini Adevărul FunniTART. AL. V. BELDEMAN 1838—189? FONDATORI! CONST. MILLE 1897—1328 750 lei pe un an. ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. In străinătate ministrul de Justiţie al Prantei dublu Lei 3 BIROURILE: Bucureşti, Str. Sărindar No. 7—9—11 Lei 3 TELEFOANE ! Centrala: 300/67, 324/73, 346/79, 353/54, Direcţia: 337/72, Administraţia: 307/69, Provincia: 310/68. Sunt convins căă civilizaţia unei ţări se măsoară după părerea ce ne-o făcem despre magistratură. Justiţia este simbolul şi oglinda moravurilor publice. LOUIS barthou Acţiunea partidului naţional-ţărănesc Comunicatul, pe care comitetul de direcţie al partidului naţional-ţărănesc, l-a dat, ca urmare a şedinţei sale de la 6 Mai, este un document de o mare importanţă. El confirmă cele mai grave hotăriri ale adunării de la Alba-Iulia şi anunţă acţiunea pentru Îndeplinirea lor. El convoacă un parlament, cel al adevăraţilor aleşi ai naţiunii, care să ţie şedinţe concomitent şi alături de parlamentul guvernului. El chiamă pe cetăţeni la rezistenţă prin faptă, împotriva ilegalităţilor şi abuzărilor. In fine, el chiamă armată şi Jandarmerie la recunoaşterea rolului lor natural, — acela de a fi In serviciul ţării şi nu in cel al unui partid. Comunicatul mai lasă să se întrevadă că un întreg plan de acţiune există, că va fl elaborat In detaliu şi aplicat cu botăzire acţiune, a cărei ţintă nu poate , decât dărîmarea guvernului proclamat „duşman al ţării“. Evident că un comunicat şi o moţiune, nu sunt decât vorbe, pentru cei cari s’au învăţat să nu guverneze cu legea — care-i şi ea vorbe — ci cu forţa. Dar vorbele exprimă o gândire, ele denotă o stare sufletească şi o stare de fapt, şi in acest caz ele arată, că Alba- Iulia nu va rămâne fără consecinţe şi că lupta politică nu numai că nu a încetat, dar că merge mai departe cu o îndârjire crescândă. Inutil să insistăm asupra chestiunii dacă ţara noastră, in starea în care se află forţele ei legale de conducere şi in starea in care se află viaţa ei economică şi financiară, poate suporta şi are nevoie de exacerbarea pasiunilor politice şi a luptei intre partide. De opt ani de zile conducătorii partidului liberal au făcut totul pentru a ajunge la acest rezultat. Cu o obstinaţiune vrednică de o cauză mai bună, ei au uzat şi abuzat de puterea lor, pentru a ostraciza un partid advers, pe care ţara, ori de câte ori a fost consultată, a proclamat că-i cere, că-l voieşte. Nici acum însă conducătorii partidului liberal nu vor să recunoască greşelile ce au comis. Ba, dacă toate aparenţele nu inşală, ar vroi, dacă de ei ar depinde, să persevereze in ele. Cu legea nu au putut-o şi nu o pot face. Au făcut-o deci fără de lege şi vor să continue a o face astfel. Dacă aşa este, cine poartă oare răspunderea agitaţiilor ce sfâşie ţara ei sau opoziţia care cere şi vrea să impute intrarea în legalitate, respectul Constituţiei, ridicarea stării de asediu, pe care dacă războiul o scuză, pacea o reprobă şi care compromite bunul renume al acestei ţări, menţinând-o, într-al zecelea an după război, singură între ţările europene, sub un regim excepţional? Asupra răspunsului nu pot fi două păreri. Salvarea liniştii şi ordinea, menţinerea echilibrului puterilor din stat, cer îndepărtarea guvernului. Zilele acestuia sunt în tot cazul numărate. Prelungirea hidoasei sale existenţe nu s'ar putea face decât cu primejduirea celor mai vitale interese ale țării. Este cineva care să ia răspunderea acestei prelungiri? Ad. GLOSE POLITICE... Replica Deriziunile comitetulul de direcţie a partidului naţional-ţărănesc sunt menite să formeze obiectul celor mai aprinse şi variate comentarii. Aci voim doar să relevăm un singur lucru: ideia originală de a organiza o desbatere publică a condiţiilor în care s’a încheiat împrumutul şi stabilizarea, în momentul când, în parlament, majoritatea liberală va vota proectele de legi, în conexiune cu aceste importante operaţiuni financiare. Se vor spune multe, fiindcă şi multe vor fi de spus. Şi se vor spune, în auzul mulţimii dornice de a cunoaşte adevărul şi nu al unei majorităţi refractare oricărui argument. Se vor spune toate la adăpost de violenţele majorităţii şi a violenţelor prezidenţiale. Şi se vor spune pe şleau toate câte sunt menite să învedereze că nu a existat încă guvern pe lume, care, cu ocazia unor măsuri financiare, să fi renegat, cu atât dezinvoltură, un întreg program economico-financiar, practicat aproape zece ani. Desigur că, din punct de vedere strict parlamentar, ar fi fost mai just și mai bine să se fi făcut o discuție cinstită, în contradictoriu, la tribuna parlamentară. Cum însă contingenţele politice şi practica guvernamentală au creat situaţia de astăzi, e bine cel puţin că critica se va face în public, deci cu un serios control al respectului pentru realitate şi adevăr. Replica de la adunarea naţionalţărănistă nu va fi de natură să lase guvernul indiferent, mai cu seamă când atacul se va da pe chestia atât de gingaşă pentru liberali, a condiţiilor din cari se realizează împrumutul şi stabilizarea. O întrebare în vasta sală a ministerului de externe, un număr neobicinuit de mare de persoane, venite în audienţă: diplomaţi, generali, parlamentari, ziarişti, doamne etc. Un permanent dute-vino. Discuţiuni în toate colţurile. Subiectul firesc: deriziunile comitetului de direcţie al partidului naţional-ţărănesc. — „Toate aceste deriziuni sunt absolut apolitice, — se aude o voce puternică şi sacadată. — „Să ne înţelegem, răspunde unul din grup. Ce să faci cu un guvern, care calcă în picioare totul. Să ai parlament şi să furi mandatele. Să ai libertatea întrunirilor şi să declari că nu mai îngădui nici un fel de adunări. Să laşi să apară ziarele, dar să le supui cenzurii. „In asemenea condiţii, ce vrei să facă opoziţia? Să se supună şi să încrucişeze braţele?, Să continue a se manifesta în cercul mijloacelor pe care i le pune la dispoziţie legile în fiinţă şi principiile de esenţă parlamentară şi constituţională? Cercul s'a făcut tot mai mare dar replica directă nu s'a produs. ...Ar fi fost și foarte greiSever ÂRNETUL nostru PREMIUL NAŢIONAL PENTRU TEATRU... După ce a făcut gestul, prin care se cinsteşte pe sine însăşi, acordând lui Nicolae Iorga marele premiu naţional pentru proză, comisiunea dela ministerul Artelor s'a poticnit, încurcându-se sdravăn în iţele premiului pentru poezie, încă de la început, adică de la înfiinţare, lumea a fost nedumerită în ceea ce priveşte acordarea lor anuală. Sunt puţini scriitori, poeţi şi prozatori, care să merite recompensa statului pentru o întreagă activitate, mai ales astăzi când au murit Delavrancea, Coşbuc, Vlahuţă, Macedonsky, Slavici, Iosif, Gârleanu, Anghel, Ioan Adam, Duiliu Zamfirescu... Celor care au rămas le vine repede rândul, şi premiul naţional, peste un an-doi, riscă să recompenseze activitatea unui autor al câtorva sonete. a. Iată pentru ce cu proza a mers ceva mai uşor, — cu poezia merge mai greu. Discuţiile în jurul lui Alexandru Davila sunt o dovadă. Pretendenţii au căutat să înlăture pe autorul lui „Vlaicu Vodă” pe motiv că nu e... poet! Ca şi cum mai multă poezie e în zece poeme de opt versuri, decât într’o dramă în care poezia birue vijelios documentul istoric, înfăşurându-l în strălucirea hainei lui Racine, Schiller sau Victor Hugo. Inchipuiţi-vă că Franţa ar fi refuzat un astfel de premiu lui Racine, pentru că n’a scris decât „Phedre“ care nu e... poezie, şi din acelaş motiv Germania l-ar fi refuzat lui Schiller care n’ar fi scris decât moftul ăla căruia îi zice.....Maria Stuart11! Ministrul artelor trebue să fi urmărit cu atenţie dezbaterile comisiunei sale. Văzând cui i-ar reveni premiul astăzi, şi, mai ales cui i-ar reveni mâine şi poimâine, a luat o hotărâre bărbătească. Are de gând să schimbe regulamentul, să decidă acordarea premiilor naţionale din trei în trei ani şi să înfiinţeze alte două: unul pentru critică şi altul pentru literatura dramatică. Pentru că tot e asupra modificărilor, n’ar fi rău ca d. Lapedatu să schimbe şi felul cum e constituită comisiunea aşa încât să nu mai facă parte din ea, de drept, toţi premiaţii din trecut. Motivele se înţeleg de lci sine... Pornit pe calea cea bună, d. ministru va înfiinţa, credem, de-acum, premiul pentru literatura dramatică şi, în cazul acesta, nici un glas nu mai poate fi potrivnic lui Davila. Dacă nu e poet, e măcar autor dramatic... A. D. HERZ Pentru contra libertăţii presei sau învârtelile teoretice ale „Viitorului“ Cine a spus că partidul şi guvernul liberal sunt contra libertăţilor presei ? contra acestei calomnii odioase se ridică „Viitorul“ cu un formidabil bagaj de argumente. „Pentru noi şi partidul nostru libertatea presei reprezintă una din tradiţiile lui fiindcă origina ei se găseşte in luptele pe care marii noştri înaintaşi le-au dat la începuturile constituirei statului român modern, pentru câştigarea tuturor libertăţilor, cari au dat posibilitate României de azi să se poată chema cu dreptate un stat democratic prin organizarea lui. Ion Brătianu şi C. A. Rosetti sunt cei dintâi cuceritori ai libertatei presei şi dacă ar fi numai din consideraţie pentru ceea ce noi respectăm in cultul trecutului, şi încă nu am putea înţelege o restrângere a libertăţei presei. „Dar...” Ce frumos ar fi putut merge înainte „Viitorul“, dacă n’ar fi interveniit acel urâcios „dar“, care iese totdeauna înaintea celor mai bune intenţii. Şi Mussolini e pentru libertatea presei, şi orice dictator de astăzi şi de altădată. Credeţi că Stalin şi comp. e contra libertăţilor publice?... dar... Asta e toată deosebirea dintre democraţi şi dictatori. Democraţii nu cunosc acest cuvânt de trei sunete, gata să distrugă teoriile cele mai frumoase şi instituţiile cele mai utile. „Dar“ e argumentul tiranilor, al dictatorilor, al tutorilor improvizaţi asupra popoarelor. Căci, după „dar“, urmează cu fatalitate: „duşmanii dinlăuntru şi din afară“, „răspânditorii de ştiri tendenţioase“ şi alţi microbi sociali şi politici — singurii vinovaţi că partidul şi guvernul liberal nu pot conserva intactă tradiţia lăsată moştenire de înaintaşii lor: Ion Brătianu şi C. A. Rosetti. De aceia, din cauza acestui „dar“, d. Virrilă Brătianu ne-a... dăruit şi cenzura şi consiliul de război şi Jilava. Căci d. Vintilă Brătianu are multă admiraţie pentru luptele cuceritoare ale părintelui său şi un respect neţărmurit pentru realizările obţinuti de dânsul... dar, mai presus de toate, ca mare şi adevărat patriot, d-sa urmăreşte liniştea şi fericirea ţării. Şi, doar s’a dovedit că libertatea presei este germenul „descompunerii noastre interne“ şi al „discreditului în străinătate“. Bieţii Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, cari nu şi-au dat seama de primejdiei... * De ce însă agitata pledoarie a „Viitorului“ pentru contra libertăţii presei? Ca răspuns la discuţiunea ce a avut loc, acum câteva zile, la adunarea generală a ziariştilor şi la moţiunea votată cu acea ocazie. Oficiosul liberal ne spune că el nu se poate solidariza cu acea moţiune (ca şi cum noi am fi putut bănui contrarul), „fiindcă înţelegem acum ca şi altădată solidarizarea în cele bune şi numai cu cei buni“. Trecând peste necuviinţa ultimelor cuvinte, care nu poate atinge pe nimeni când vine de la „Viitorul“, ne întrebăm cu mirare: când s-a solidarizat acest ziar „în cele bune“? Nu ne amintim. Și ar fi să facem un efort inutil ca să cercetăm istoria politică a țării din ultimii 21 de ani, de când glasul partidului liberal răsună în pustiu prin coloanele „Viitorului“. Nici atunci când cenzura masacra scrisul cumpătat al oamenilor de valoare ai acestei ţări; nici atunci când şefii de partide erau împedecaţi să-şi spună cuvântul în interview-uri înserate la gazetă ; nici atunci când dărăuşii d-lui Goga vânau pe străzile Capitalei ţigănuşti distribuitori de ziare. Oficiosul d-lui Vintilă Brătianu — fie că partidul liberal era la guvern, fie că era în opoziţie — a făcut totdeauna cor cu aceia cari urmăreau să distrugă opera lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, moştenire primită de partidul liberal sub beneficiu de inventar. „Viitorul“ este şi a fost totdeauna contra libertăţii presei. Nici o justificare, nici o scuză nu poate fi invocată. „Ştirile false“, „discreditarea ţării“ şi alte clişee de mult răsuflate nu mai pot impresiona şi înşela pe nimeni, căci chestiunea este simplă: ori gazetarul s’a făcut vinovat de un delict prevăzut în legi şi atunci justiţia are cuvântul, ori nu s’a făcut vinovat de nimic. In nici un caz guvernul nu are a se amesteca şi, mai ales, nu are a judeca el chestiuni cari nu sunt de competinţa lui. A înfiinţa cenzura nu înseamnă a reprima abuzul, cum e în spiritul legislaţiei noastre. Cenzura este judecata guvernului şi nu a justiţiei. Şi judecata guvernului nu este şi nu poate fi obiectivă; ea e totdeauna interesată, pătimaşă şi răsbunătoare. Şi „Viitorul“ a fost totdeauna, de la război încoace, partizanul cenzurei, al acestei instituţii de abuz şi ilegalitate, oricât ar căuta scuze sau justificări, pe care nici opinia publică, nici asociaţiile de presă, nici propria lui conştiinţă nu i le cer. Em, Socor NAZBATII NEBUNIE Nici odată n’am vrut să cred că omenirea a înnebunit complect. De câteva zile insă, ca român neaoş, m’am convins şi am rămas pe gânduri. Inchipuiţi-vă, că guvernul britanic era să cadă, pe ridicolul motiv că nişte poliţişti englezi au arestat câteva ore numai pe o fată căreia i se înscena, pe nedrept, un proces monstruos. Azi ne vine vestea că ziariştii americani nu admit, în clubul presei lor, pe d. Mussolini acuzat că persecută ziarele din Italia. Eu ştiu că la noi poliţiştii englezi ar fi fost înaintaţi, iar d. Mussolini ar intra în guvern. Kix. Noul agitaţii in Balcani De trei zile domneşte în Iugoslavia o agitaţie gravă. In toate oraşele de seamă se succed manifestaţii anti-italiene pe care nici intervenţiile excesiv de energice ale jandarmeriei nu le pot stăvili. La Belgrad a curs şi sânge, sunt patru grav răniţi şi câteva zeci de răniţi mai uşor. Aceste manifestaţii, cari şi-au găsit imediat ecoul corespondent in Italia, unde violenţa manifestaţiilor a întrecut-o pe a celor din Jugoslavia, — nu sunt decât expresia Încordării endemice dintre cele două ţări Jugoslavia se vede ameninţată in Interesele ei vitale de Imperialismul expansiv, aflşat paz’că Intr’adins de d. Mussolini şl In consecinţă opinia publică reacţionează. Nu admite ca şi partidele de opoziţie, ca cele patru convenţii dela Nettuno, cari asigură Italiei mari avantagii economico-politice, să fie ratificate de Iugoslavia. Ratificarea acestor convenţiuni este, în concepţia publică, preţul maxim pe care Belgradul l’ar plăti Romei, ca să scape de coşmarul, de apăsarea tulburătoare a tendinţelor expansioniste ale Romei fasciste. Iar guvernul actual a prezentat parlamentului pe neaşteptate şi fără nici o explicaţie convenţiile dela Netturno, spre a le ratifica; acesta a fost semnalul exploziei de ură concentrată in sufletele iugoslave Împotriva fascismului agresiv. Nu se ştie de ce a Încercat guvernul să obţie tocmai acum ratificarea convenţiilor de la Nettuno. Se bănueşte insă că în dosul faţadei anodine se ascund intervenţii externe sau aranjamente speciale. In orice caz evenimentele din Iugoslavia au dovedit încă odată că azi diplomaţia secretă e foarte primejdioasă. In necunoştinţa aranjamentelor secrete opinia publică, de cea mai bună credinţă, poate să provoace efecte contrarii decât cele urmărite de guverne şi să zădărnicească o acţiune diplomatică oricât de bine pregătită. Nu este imposibil ca această lecţiune să fie servită chiar guvernului din Belgrad. Căci ratificarea convenţiilor de la Nettuno urmăreşte fără îndoială o apropiere de Italia, eliminarea unuia din motivele esenţiale ale stării de spirit fasciste contra Iugoslaviei. Iar efectul neaşteptat al încercării de a realiza această intenţie au fost manifestaţiile violente de la Belgrad, Zagreb, Split, Sebenica, etc., etc. Şi cum aceste manifestaţii au fost îndreptate mai ales contra d-lui Mussolini, ele au avut darul şi mai mult să tulbure apele. Ducele e foarte sensibil la aprecierile defavorabile: pecele de acasă le răsplăteşte cu sancţiunile pe cari şi le-a trecut Într’o lege specială „pentru apărarea persoanei şefului de guvern”. Pe cele din afară le pedepseşte cum poate, dar nu le uită niciodată. Aşa va fi şi ca Iugoslavia: la Belgrad, Zagreb, etc, au fost arse In pieţe publice portretele Ducelui.. O crimă gravă pentru care de două ori in 24 de ore s’a produs Intervenţia energică a ministrului italian la Belgrad. Ce va esi până la sfârşit din aceste manifestaţii şi contramanifestaţii? Să sperăm că nimic grav, din punct de vedere Internaţional. De reţinut e faptul că un guvern iugoslav a fost nevoit deja să se retragă din cauza crizei raporturilor în Italia. 1.. P. Nasta NOTE IN Italia spun ziarele, „senatorii au fost rechemaţi din ordin la votarea legii electorale". Adică exact ca la noi!.. . UN domn Vasilescu a, cerut prin „Monitorul Oficial" să i se schimbe numele în Duca. In sfârșit, iată cineva care invidiază numele ministrului de interne. DOMNUL Alex. Vaida-Voevod, spune, intr’un interview că „de generalul Davidoglu — in Cehoslovacia nici nu s’a pomenit". Dar de general Davidoglu nici n’a năzuit la o reputaţie mondială. D-sa se mulţumeşte cu o celebritate locală — şi-i prea destul.. * „NOI, — spune „Viitorul", — înţelegem libertatea presei aşa cum nu vor s’o priceapă numai acei care abuzează de această libertate". ...Adică o libertate cu cenzura şi cu întemniţare la Jilava. * A FOST confiscată o publicaţie pentru o fotografie, care reprezintă o turmă păscând într’un cimitir. ...Fiindcă turmele nu pot fi fotografiate decât în parcul Bonaparte — cartierul modern din Capitală, transformat în imaș exclusiv pentru uzul oilor. CHESTIA ZILEI Pofida jandarmului ’ 1 ■ ' 11 - Partidul naţional-ţărănesc a hotărât sancţionarea pe loc a jandarmilor bătăuşi. — Adică cum, neică, nu mai avem nici dreptul să batem ? Rău o să ajungă biata noastră ţară... Procesul optanţilor şi drepturile noastre de TIBERIU VORNIC Ne întrebam, într’un articol apărut în „Dimineaţa“, dacă ministrul nostru de externe mai poate invoca în faţa Ligii Naţiunilor argumentaţia juridică, pe care i-o pune la dispoziţie dreptul nostru în litigiul cu optanţii unguri. întrebarea e firească, de vreme ce afişarea suveranităţii noastre ultragiate — ca singur motiv — n’a avut darul de a convinge ilustra adunare dela Geneva. Hotărîrea pronunţată în sesiunea din urmă s’a inspirat din caracterul juridic al problemei. Consiliul Ligii Naţiunilor a apreciat că ultragiul adus suveranităţii noastre nu e atât de grav pentru liniştea umanităţii, cât ar putea fi de gravă spulberarea delicatei arhitecturi pe care se ridică ideea de arbitraj. Prin urmare, el a trimis părţile litigante în judecata instanţei arbitrare, cu intenţiunea vădită de a scoate problema din cadrul capricios al politicii şi de a-i deschide drumurile spre o soluţionare juridică. Ministrul nostru de externe, tare pe argumentaţia cu care s’a identificat, ar prefera să refuze adeziunea României la această hotărîre. Cum acest refuz ar anula posibilităţile de acţiune ale Ligii Naţiunilor, d-sa contează pe consecinţele acestui fapt cari sunt: confuzia şi abandonarea pentru moment a întregei chestiuni. Evident, după părerea noastră, această soluţiune nu e nici fericită, nici definitivă. Ea ar da prilej Ungariei să-şi îmbogăţească arsenalul de propagandă cu o armă destul de puternică, pentru a nu ne lăsa nesimţitori. S-ar spune că am fugit de răspunderea despăgubirii, faţă de câţiva cetăţeni ajunşi pe drumuri. Şi să nu uităm că aceşti cetăţeni nu sunt o mână de proletari inofensivi. Ei sunt o falangă puternică de aristocraţi în frunte cu contele Bethlen, cari îşi vor plânge melodramatic nenorocirea. Vor afirma că statul român le-a furat averile şi i-a lăsat pe drumuri. Şi deasupra piramidei monstruoase, care ne reprezintă faima peste hotare, aristocraţii unguri se vor îngriji să aşeze o nouă dovadă, o nouă podoabă... Iată de ce credem că interesul nostru nu este să fugim de discuţiune şi de judecată. Şi iată de ce suntem convinşi că, arătând lucrurile în adevărata lor lumină, nu abdicăm de la suveranitate, ci dimpotrivă demascam, odată mai mult, întreaga goliciune hilară care stăruieşte sub năvala de lacrimi a optanţilor unguri. Nu poate tăgădui nimeni că, în clipa când vom dovedi lipsa desăvârşită a oricărui drept de reclamaţiune, biruinţa morală şi materială, n’ar fi de partea noastră. Argumentele noastre, aşezate cu toată greutatea lor, în cumpăna opiniei publice mondiale, ne-ar aduce o reparaţiune de ordin moral pentru multele calomnii şi defăimări. Iar ungurii ar fi arătaţi, odată mai mult, aşa cum au fost, cum sunt şi cum vor fi pururea: un popor inadaptabil, neodihnit şi agresiv, supus aceloraşi porniri de stăpânire şi de cucerire brutală, cărora s’a supus întotdeauna de o mie de ani încoace. Am arătat, în câteva articole, că optanţii unguri au fost proprietari vremelnici ai moşiilor din litigiu. Am arătat că proprietatea lor era supusă permanent capriciului imperial şi, mai în urmă, după inaugurarea epocii constituţionale, a guvernului maghiar. (Citiţi continuarea în pag. II-a) 1L1 Buletinul cărţilor de CONST. ŞAINEANU „Gallus", roman par Auguste Oupouy;'} „L'amoureuse Oriole, jeune fllle", roman par Georges Soulia de Morant;2) Voyage autour de ma maltresse", roman par Tltayna3) Gallus“ e un roman istoric în care autorul, d. Auguste Dupouy îşi propune să ne zugrăvească un moment emoţionant din viaţa romană de pe timpul lui August. Combinând realitatea cu ficţiunea, d-sa a imaginat o acţiune interesantă al cărei erou principal este un personagiu, care a existat totuş în carne şi în oase: Gallus, poet de valoare şi primul guvernator al Egiptului. Şi pe acest erou autorul ni-l prezintă în două faze hotărîtoare ale vieţii sale: în culmea măririi, şi apoi căzut în disgraţie şi exilat, victimă a invidiei, a intrigilor şi a ingratitudinii Senatului roman.Ca poet, nu ne-a rămas nici un 1 Editura Ferenczi & Fils, 9, rue Antoine-Chantin, Paris, ■ 2) și 3) Editura E. Flammarion, 26, rue Itacine, Paris. vers dela dânsul: timpul i-a distrus întreaga operă. Faima lui nu transpira decât din nişte versuri ale lui Ovidiu, discipolul său, dintr-o eglogă ce i-a consacrat Virgiliu şi din câteva rânduri ale lui Suetoniu. Iar ca personalitate politică, nu i-a supravieţuit decât numele, în inscripţia trilitiquă de la Philae, desmormântată abia acum 30 de ani! Dupouy, servindu-se de aceste mărturii ale timpului, s’a încercat să reînvie acest personagiu atât de faimos odinioară, aşezându-l în mediul său respectiv, şi în diversele atitudini ale vieţii sale agitate. Şi într’adevăr, ce frământată a fost viaţă acestui sclav desrobit, ambiţios de măriri, cu suflet de poet, dar absolut dezarmat în faţa ticăloşiei omeneşti şi a ferocelui politicianism roman! A iubit de timpuriu şi din toată puterea sufletului său. A cunoscut amorul care imortalizează pe un poet şi îi consacră opera, şi acest amor şi-a umplut toată viaţa şi nu s’a stins decât odată cu dânsul. Intr’o seară, la teatru, a auzit-o pe cântăreaţa Lycoris, şi i-a căzut cu drag pentru totdeauna. Lycoris cea vestită prin viaţa-i dezordonată şi care nici prea tânără nu era, dar al cărei surâs fermecător îi va smulge poetului cele mai splendide versuri ale sale. Şapte ani a durat iubirea lor, dar într’o zi — căci toate au un sfârşit în lumea aceasta — frumoasa Lycoris cu surâsul divin îl părăsi fugind cu un ofiţer din armata lui Agrippa din Germania depărtată. Din clipa aceea Gallus îşi simţi inima sfărâmată, şi până la sfârşitul vieţii icoana femeii adorate îl va urmări pretutindeni. Dar nici în politică n’a fost mai norocos. Partizan entuziast al lui Octavian August, acesta îl numește guvernator al Egiptului, cucerit de Cezar. Demnitate prea înaltă care i-a fost fatală. Zăvorit în turnul măririi sale, și înconjurat de subalterni spoliatori, tânguirile desperate ale poporului asuprit nu ajungeau până la dânsul. El nu asculta decât de sfaturile rele ale lui Largus, favoritul său şi viitorul său călău, care prin vixaţiunile sale neomenoase, împinsese poporul egiptean la revoltă. Şi Gallus, poetul filozof, fără să fie seama de glasul raţiunii, va înăbuşi în sânge răscoala asupritului popor. Egiptul dezarmat, prin victoria-i strălucită, deveni grânarul Romei şi un izvor nesecat de provizii pentru ea. Numele lui Gallus era pe toate buzele. Popularitatea lui era nemărginită... Şi iată că, într’o zi, invidia, intrigile şi trădarea se pun în mişcare şi aţâţă pe împărat şi Senatul roman. Largus, odinioară favoritul lui Gallus, era în fruntea mişcării de răsturnare pe care o conducea cu o măestrie diabolică. Gallus este destituit şi chemat la Roma ca să se justifice. Nici intervenţiile umilitoare, nici splendida sa pledoarie în faţa Senatului, constituit în tribunal, nu-1 putură scăpa: averea îi fu confiscată şi el exilat pe viaţă. In acele clipe dureroase, o ultimă lovitură îl aştepta : soarta îl aduse înainte pe Lycoris, fosta lui iubită. Deşi ani trecuseră de la despărţirea lor, el totuş o mai iubeşte încă. Ii propune să-l însoţească în exil, şi, împreună retraşi într-o căsuţă rustică pe marginea mării, să-i consacre ultimele accente ale lirei sale. Dar ea, cu fermecătorul ei zâmbet de copilă, cu care îl cucerise odinioară, îi răspunse: „Dar bine, poete, tot nu te-ai săturat încă ele elegii!” Mai găsim în acest roman diverse personagii secundare, un filosof famelic care-şi vinde conştiinţa, politiciani înăspriţi în rele şi intrigi, o tânără nobilă care flirtează cu preceptorul ei sclav desrobit, o cabotină fără inimă, şi încă alte figuri caracteristice acelor timpuri, daratât de moderne sub haina lor antică. Pitoreşti şi vii deasemenea sunt mediurile şi localităţile ce ne descrie: Roma, Tebaida, Alexandria, dovadă puternică de vasta cultură clasică a autorului şi de talentul remarcabil cu care a pătruns tainele vechimii. Un stil elegant și clar animă întreaga descriere făcând-o și mai atrăgătoare. * Un roman cu totul curios și de o savoare delicioasă este „L’amoureuse Oriole, jeune füle", tradus din chinezește de Georges Soulié de Morant, autorul romanului „Ce qui ne s’avoue pas, même á Shanghai", de care m’am ocupat aci anul trecut. D-sa a trăit ani mulţi în Extremul Orient şi cunoaşte în perfecţie limba şi obiceiurile Chinei. Pe lângă diverse traduceri din limba chineză, ne-a dat şi o serie întreagă de studii apreciate asupra muzicei, picturii, teatrului şi literaturii republicei „cereşti“, precum şi altele asa (Citiţi continuare în pag. II-a)