Adevěrul, august 1929 (Anul 42, nr. 13988-14014)

1929-08-01 / nr. 13988

ANDL 42 - No. 13988 * War I IAugust 1929­­­ pagini Adeverul FONDATORI: AL- v- BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1928 750 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate , dubla fidEl 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar No. 7-9-11­­LEI 3 1 ★ ★ Toate au un sfârşit. Dela această s’a năruit. Ceeace a făcut guvernul regulă generală nu s’a putut abate Îşi partidul naţional-ţărănist In nouă nici ultima sesiune a Corpurilor le­giuitoare, care părea interminabilă. Eri, deputaţii şi senatorii au avut imensa plăcere de a asculta mult doritul mesaj de Închidere a sesiu­nii. Au oftat uşuraţi şi veseli şi s’au grăbit să asiste la ultimul act de procedură — consfătuirea majorită­ţilor — înainte ca fiecare să-şi in­­drumeze paşii către căminurile­ de mult părăsite. luni, este — în ţara noastră — ceva epocal. Mai cunoaşteţi un caz ase­mănător in toată istoria politică a statului român ? Care partid, care guvern, care parlament a avut cu­rajul şi a putut să reziste atotputer­niciei liberale într’o atât de mare măsură ? Când s’a mai întâmplat ca o lege importantă liberală să fie aruncată cu piciorul la hala de ve­chituri, fără sancţiuni prompte şi drastice cari consistau adesea in schimbarea regimului ? Acum s’a întâmplat şi această mi­nune, care a desvăluit tuturor că tăria partidului liberal a intrat în domeniul istoriei; că situaţia parti­delor in viaţa de stat cată să fie normată de relaţiunile de forţă re­ală şi că, prin urmare, partidul libe­ral urmează să se aşeze la coadă, acolo unde îl plasează sentimentul public. Caraghioasa lui retragere din parlament a evidenţiat şi mai bine această prefacere, pe care noi am socotit-o de mult necesară. S-au făcut multe ironii — adesea bine plasate — pe seama acestei se­siuni ce nu voia să se termine. Am făcut şi noi, mai ales atunci când am văzut că birourile Camerei şi Sena­tului sunt inundate de un potop de profete şi „proectişoare“ ce nu-şi aveau rostul acum, la acest sfârşit de sesiune de trei ori prelungită. Trebue să recunoaştem, insă, că parlamentul actual — sub imboldul unui guvern conştient de marea lui menire — a lucrat stăruitor şi, ade­seori, bine. Şi, iarăş, trebue să re­cunoaştem că o întreagă serie de legi importante, cum sunt cele pri­vitoare la reforma administrativă sub diversele ei aspecte, legile fi­nanciare, agricole şi vamale nu pu­teau suferi întârziere. Pentru ca guvernul să se aşeze liniştit la gos­podăria ţării, votarea acestor legi era necesară. Aici se cuvine să relevăm un pa­saj important din mesajul regal de închidere a sesiunii. Legiferarea naţional-ţărănistă a adus la disperare „partidele de or­dine“, cari s’au retras, din această cauză, din parlament. Legea de re­organizare administrativă mai cu seamă avut acest efect şi în jurul ei s’au dus lupte, uneori surde alte­ori vijelioase, al căror ecou se inări­ta până la sferele cele mai înalte. S’au speculat până şi gesturile re­genţei şi s’a căutat să se facă de­monstraţia unor serioase fricţiuni între regenţă şi guvern, cari trebu­iau să ducă la o criză de regim. Citind, acum, mesajul de închide­re al parlamentului, ne putem da seama şi mai bine de toată masca­rada ce se încerca de d. Vintilă Bră­­tianu. Regenţa, sub semnătura tutu­ror elementelor componente, mul­ţumeşte parlamentului pentru rea­lizarea acestei opere care, graţie descentralizării, va aduce însănăto­şirea vieţii noastre interne. Inutil orice alt comentar. •ic Ne amintim cu câtă convingere prefăcută vorbeau liberalii — până acum un an — despre nepregătirea partidului naţional-ţărănist in arta guvernării. Căci această artă, ca şi patriotismul, fusese monopolizată de partidul in fruntea căruia se e­­ternizează reprezentanţii familiei Brătianu. __ Și iată că n’a trecut anul, de când, . . . , , , . ... .... partidul acesta a dat tării ati gu-1 c­e J}\d­ Prm capul d-lui Vuitila veni, și constatăm că, In lunga lui [Bratianu, opoziţie, el se pregătise pentru toa- * * te problemele vieţii noastre de stat. OFICIOSUL liberal scrie, in­şi că nu i-a trebuit mai mult de or­dignat, că „ministerele mişuna sesiune prelungită — care se expir­î de samsari guvernamentali că şi printr’un început tardiv — pen­tru a formula soluţii practice în a­­cord cu concepţiunea lui generală. O întreagă legislaţie a răsărit ca din pământ, şi — cum era şi firesc — „opera constructivă“ a liberalilor Parlamentarii, deci, se vor duce acasă. Dar liniştea nu-i paşte. După trudnica lor muncă de la Bucureşti, o nouă activitate li aşteaptă. Ei tre­bue să ia contact cu alegătorii şi să-i lămurească asupra operei rea­lizate, pe care adversarii politici o speculează în tot felul. La consfă­tuirea majorităţilor, d. Mi­harla­che a spus : am venit la guvern prin în­crederea masseior şi suntem datori să le dăm socoteală de ceea ce am făcut. O concepţie democratică pe care cată s’o subliniem cum se cu­vine. Căci, indiferent de cum şi în ce tendinţe va lumina opinia publi­că, important este că partidul na­­ţional-ţărănist îşi dă seama că este mandatarul naţiunii şi că toată pu­terea şi raţiunea de a fi a guvernu­lui şi parlamentului său stă in În­crederea alegătorilor. E pentru prima oară când un gu­vern român afişează asemenea con­cepţie politică şi asta dovedeşte încă odată că suntem pe calea unei adevărate şi sănătoase evoluţii. Ad. Luni dimineaţa a închis pentru totdeauna ochii doamna Clara Ma­niu — soră cu Iuliu Coroianu băr­batul politic ce a jucat unul din cele mai frumoase roluri in­­procesul memorandului — şi mamă a pri­mului ministru. D-sa era preşedin­tă a Reuniunei Femeilor Române din Sălagiu şi in şiragul de ani ce păreau că apropie un veac — a ştiut să reprezinte cele mai frumoase ca­lităţi sufleteşti ale femeii române. Simplă la­ trai şi la port ca acele mari patrie cehe pe mormântul căro­ra sta scris­­,şi-a iubit căminul Şi a tors lână“­a ştiut să fie dealungul existenţei o pildă vîg dovedindu-se o bună mamă­ şi,­o­ bună româncă. Soarta i-a răsplătit viaţa în care cu însufleţire şi modestie s’a străduit dându-i prilej după nenumărate su­ferinţe să trăiască dovedirea tutulor nădejdilor re­le-a avut neutru bi­nele ţării — în calităţile alese ale ilustrului ei fiu. Patriarha la viaţa pe care o ducea această doamnă — ar fi fost desigur mult mai Îndelungată — dacă în mi­jlocul căsuţei umbrite cu meri I­­nima nu ar fi bătut chinuită cu fie­care nedreptate ce se făcea români­lor — şi dacă nu ar fi trăit ca o ma­mă toată neliniştea şi grija pentru marile lupte de gând ale fiului d-sale în care toată ţara Îşi încredinţase nădejdile. Sufetul ei drept nu se putea opri de a resimţi toate loviturile din fră­mântarea politicei — suferind griji mari pe care numai o mamă ie în­ţelege — una din acele mame ce Du­mineca Îşi pun pe cap o cârpă nea­gră frumoasă, ca să meargă la bise­rică să Se roage pentru izbânda co­pilului care „trebue să fie bun, pen­tru că ni seamănă“. Pentru că a fi la putere, nu însem­na de­cât o grije nouă — şi asta nu schimbă nici sufletul nici portul — rarelor făpturi omeneşti în care Dum­nezeu a înflorit caracter. Pentru Doamna Clara Maniu — izbândă pe care o cucerea preşedintele partidu­lui naţional însemna micşorarea zi­­lelor j­umătate în care ar mai fi pu­tut să vorbească îndelung cu fiul ei, pe care tot mai mult îl cerea ţara mamă. Şi acum tot Ardealul plânge moar­tea Doamnei care semăna atât de mult, în bătrâneţea mândră» — cu bătrâna unui harnic plugar. Căci în­truchipa această, supremă nobleţe a murtcei care înaintând cir anii nu uită nici grija florilor­­Liniei a căr­ţilor sfinte. ,in ceasul acesta în mii de sate oa­menii premenesc busuiocul la icoa­nă şi aprind o lumină pentru sufle­tul ce cu adevărat senin trece în lu­mea mamelor fericite. A. CARNETUL NOSTRU A murit doamna Clara Maniu CLARA MANIU Oficiosul liberal publica un articol bogat in cifre despre finanţele Rusiei sovietice... ... De ce nu va fi publicând insă, cifrele re­feritoare la finanţele României, atât de stărui­tor cerute de d. Naniu? rea sesiun­ii POINCARE Nu putem cunoaşte in mod amă­nunţit cele ce se petrec in culisele politicii franceze; nu ştim exact ce fapte — pe lângă boala lui Poin­care — îl vor fi făcut pe acesta să se retragă de la cârmă• De asemenea nu încercăm să ghicim cum se va rezolva criza. Simţim pur si simplu nevoia sufletească să ne exprimăm înalta stimă pentru bătrânul care pleacă, şi cu atât mai imit simţim această nevoie cu cât Poincaré este universal cunoscut ca un om de dreapta, pe când noi ne ştim ziar de stânga, iar adversarii noştri ne clasează bucuros în extrema stân­gă. Om de dreapta, Poincaré merită stima ori­cărui democrat, pentru că înainte de toate este om de idei, cu o doctrină perfect delimitată, aşa în­cât ştii cu cine ai a face şi nici­oda­tă nu te vei pomeni surprins. Un asemenea om politic este de­­o­potrivă de preţios ca tovarăş şi ca adversar. Dar marele om de stat francez are şi o a doua însuşire în aparentă în contrazicere cu cea dintâiu, însă numai în aparentă. D- Poincaré nu confundă ideea constantă cu ideea fixă: d-sa nu se crede profet şi nu socoteşte că tura­­ e datoare să-l urmeze. Işi expune părerea şi-şi dă toată osteneala ca să convingă lumea de iusterea ei. Dacă este admisa, cu atât mai bine, D. R. POINCARE nu este admisă părerea d-sale — atunci se raliază d-sa la părerea celorlalţi, fireşte atunci când e vor­ba de o chestie gravă în care se cere acţiune imediată. Iată o pildă, mare şi strălucită: politica externă a Franței. Poincaré a fost pentru maniera tare. In acest sens a lucrat el ca prim-ministru și ministru de externe. Faptele au do­vedit că lucrul nu e posibil, Poin­caré s’a plecat împrejurărilor. Că­zut dela putere pe chestia politicii sale externe, el s’a închinat politicii contrare, a lui Briand şi a lui Her­­riot, a format ui­ guvern cu amân­doi aceştia şi a adoptat pentru în­treg guvernul politica lor externă. Se va zice: nestatornicie. Nu. Po­litică adevărată, aceea care ţine seamă de posibilităţi,­­ i-ar fi fost uşor lui Poincaré să se retragă din viaţa politică■ Ocu­pase situaţia cea mai înaltă în stat, câştigase maximul de lauri■ Cu toa­te acestea, el a acceptat din nou postul de răspundere şi muncă, cu sacrificarea nu numai a liniştei sale bine-meritate, dar şi a oricărui rest de amor propriu. Nu ştim dacă va mai avea prile­jul să-şi servească tara ca om de guvern. Exemplul pe care l-a dat rămâne in tot cazul unul din serviciile cele mai strălucite. .. NOTE ŞTIŢI de ce d. Mihalache voeş­­te, prin legea Creditului Agricol, să introducă In ţară capitalul străin? Ne-o spune d. Dinu Brătianu sub propria-i semnătură. Fiindcă d. Iuliu Maniu a fost... botezat in altă credinţă decât credinţa popo­rului nostru ! Cu alte cuvinte, concepţiile po­­litico-financiare sunt o chestie... de botez ! Trebue să recunoaştem că o a- a semenea trăznae n’ar fi putut tre­Ar fi interesant de ştiut dacă indignarea aceasta izvorăşte din consideraţia că samsarii mişună în adevăr prin ministere, sau din dezolarea că samsarii sunt... gu­vernamentali şi nu liberali ! / OAMENI F.F.F. SUSCEPTIBILI! Reflecţii de ordin general, cu prilejul unui caz particular Intr’o convorbire cu totul întâm­plătoare, un amic al d-lui Dr. L. Trancu-Iaşi ne-a făcut reproşuri a­­mare: într’un număr trecut din „Adevărul“, la rubrica „Note“, d. Trancu a fost luat în răspăr şi chiar în derâdere. Or, spunea interlocuto­rul nostru, d. Trancu-Iaşi, prin me­ritele sale reale în diferite domenii şi chiar prin acţiunea sa politică, ar avea dreptul la un tratament mai bun. . .­­I-am replicat: — E frumos că manifestezi atâta susceptibilitate pe seama unui prie­tin ; ce-ar mai fi dacă te-am da în tărbacă pe d-ta personal ? — N’aşi obiecta nimic, dacă ar fi pe dreptate; dar în cazul Trancu aţi fost nedrepţi. „Drepţi“ şi „dreptate“ — iată lu­cruri foarte relative. Este inconte­stabil că d. Trancu-Iaşi e un om simpatic şi meritos. De­sigur, în a­­fară de rostul său politic el are preocupări şi desvoltă acţiuni lău­dabile. In politică face şi el ce poa­te, în limitele obligaţiilor de partid. Nimeni nu-i va tăgădui meritul de a fi organizat — el cel dintâiu — ministerul muncii şi în deosebi asi­stenţa socială, pe care, din nefe­ricire, urmaşul său la minister, de­functul Mârzescu, în loc s-o mai perfecţioneze încă, a redus-o con­siderabil. Toate acestea sunt perfect ade­vărate şi de aceea sentimentele noastre faţă de d. Trancu-Iaşi sunt mai curând amicale, ceea ce d-sa şi amicii d-sale vor fi şi putut să observe câte o dată. Pe de altă par­te, rubrica „Note“, rubrică din care umorul şi satira nu sunt excluse, nu e obligată să-şi măsoare inginere­­şte fiecare silabă, în aprecierea oa­menilor şi a întâmplărilor. Dar oa­menii politici primesc cu mare ne­plăcere orice exagerare — când li-i defavorabilă... ★ Şi tocmai asta ne face să rele­văm discuţia întâmplătoare pe care am avut-o cu amicul d-lui Trancu- Iaşi : e interesant de relevat sus­ceptibilitatea unilaterală a oameni­lor politici. Amicul d-lui Trancu-Iaşi este jignit de un cuvânt inofensiv , ino­fensiv tocmai prin exagerarea pe care­ o exprimă, ca şi prin locul un­de apare : o rubrică în care nimeni n’ar căuta comunicatele oficiale ale direcţiunii ziarului; şi dacă un om care nu este decât prietinul d-lui Trancu-Iaşi are aceste sentimente, vă închipuiţi ce se va fi frământând în sufletul cui­va care este mai mult decât un simplu prietin, adică în sufletul d-lui Trapeu însuşi. Oamenii fiind atât de sensibili, am fi curioşi să ştim ce impresie le face presa lor proprie ? In presa lor, nu la rubricile amuzante, ci în articole cari exprimă atitudinea o­­ficială a partidului, s’au publicat şi se publică nu numai atacuri violen-­­te, dar şi grave calomnii Fruntaşii­­ partidului îşi citesc ei propria pre­să, ori n’o citesc ? Colaborează ei la propria lor presă, ori nu colabo­rează?. Şi, oricare ar fi răspunsul la aceste două întrebări, vine şi a treia, h­otăritoare : sunt ei respon­sabili —da sau ba ? — de atitudi­nea partidului, lor, manifestata si prin acte de guvern si prin presa­ partidului ? . . " Or, după teribila violentă de lim­baj, a­ presei averescane si, mai cu seamă, după odioasa purtare a gu­vernului averescan fată de presă, este pur şi simplu comic să vezi un fruntaş averescan, cum e interlocu­torul nostru ocazional, plângându­­se de­ o mică răutate publicată de un ziar la adresa amicului său Tran­cu-Iaşi, pe care-l ştie — şi se ştie el însuşi — răspunzător de opera d-lor Averescu şi­ Goga. Ceea ce spunem cu privire la partidul poporului se potriveşte tu­turor partidelor şi tuturor oameni­lor politici cei cari am fost, suntem­ sau vom fi în luptă. Veşnic se cred în drept să se plângă de noi; veşnic ne copleşesc sub reproşurile lor pline de indignare sau cel puţin de melancolie. Dar nici o dată nu-şi fac examenul propriei lor conştiin­ţe, ca să vadă dacă n’ar avea să-şi adreseze lor înşişie reproşuri mult mai grave şi, de­sigur, mult mai în­temeiate. Excesul de violenţă în cuvinte şi exagerarea pătimaşă a faptelor se vor constata, oricând, nu la noi, ci la adversarii noștri. Atâta numai că noi nu ne plân­gem. Traian Vlad ■■■TO — I GLOSE POLITICE... Un suflet îndurerat E­d. Iuliu Maniu, In cursul zilei de cri, primul ministru a primit du­reroasa veste a morţii mamei sale. Cine cunoaşte legătura ideală din­tre ilustra răposată Clara Maniu şi copilul ei Iuliu, îşi poate da seama, cât de greu încercat este primul ministru. In adevăr, d. Maniu a ri­dicat sentimentul filial la cele mai înalte culmi, ale posibilităţilor de simţire omenească. Respect, dragoste, duioşie, grije de fiecare ceas, de fiecare clipă, au călăuzit întotdeauna atitudinea d-lui Maniu, faţă de venerabila sa mamă. Pentru d-sa, pierderea este capitală. Camera şi Senatul au fost pro­fund emoţionate, de tragica veste. Durerea atât de adânc imprimată pe obrazul d-lui Maniu, a fost îm­părtăşită unanim. Călduroasa manifestaţie pe care au făcut-o primului ministru, a fost concomitent un omagiu memoriei celei dispărute, şi o încurajare o­­mului lovit, în cele mai scumpe din sentimentele sale­ „Popular­itate“ „îndreptarea" ne spune in numă­rul său de eri, că la Braşov s’a ţi­nut o mare adunare averescană, la care au participat una mie oameni. Evident toţi aceşti oameni, au fost fruntaşi distinşi, ai satelor braşove­ne, aşa cum se cuvine să fie bunii averescani de pretutindeni şi au venit ca să asculte, plini de bucurie sburdaliâcă, prea înţeleptele cuvân­tări ale d-lor Bacşan, Papacostea, etc. Numărând o mie de oameni, adu­naţi într’un singur loc, spre a as­culta pe oratorii averescani, „în­dreptarea" s’a bucurat insă aşa de mult, încât se pare că — Doamne fereşte — şi-a pierdut... uzul raţiu­nii, ca să nu zicem altfel. Căci ce concluzie trage organul averescan de pe urma norodului adunat la Braşov? Nici mai mult, nici mai pu­ţin, decât întoarcerea naţiei spre partidul poporului şi revărsarea ei, în coloane lungi şi pline, spre ta­băra în care stăpâneşte, deasupra unui mormânt de amintiri. Statul major al partidului. Ce ţi-e şi cu popularitatea asta domnule! Când partidul, naţional­­ţărănesc finea adunări cu zeci de mii de oameni, „îndreptarea" făcea teoria politicianismului de unul sin­gur proclamând ideia de „autorita­te" a unui „șef", care nu numai că se poate dispensa de popularitate, dar e chiar obligat s’o facă... A fost deajuns să li se pară ave­­rescanilor că a venit o mie de oa­meni la adunarea lor, ca să vadă stele verzi de bucurie şi să arunce la coş teoria bietului „şef" cu au­toritate. Inchipuiţi-vă ce ar păţi d. general Averescu, dacă „îndreptarea" ar număra intr'a zi nu o mie, ci o sută mii de oameni. Ar fi o jale­.. NAZBATII NUMAI 6 Oficiosul averescan e indignat; licitaţia pentru concesionarea cazi­nourilor n’a produs decât 6­­milioa­ne şi — spune îndreptarea — ce în­seamnă 1i milioane... De­sigur, o nimica toată? Averes­­canii numără dela 13 in sus. In materie de milioane..­Kix­ Buletinul cărţilor “ de CONST. ŞA­U NEANU „Literatura împotriva educaţiei“,de D. Kiriţescu *) Paradoxele longevităţii“, de dr. Eraclie Sterian 2) In broşura publicată de curând sub titlul de mai sus şi rostită mai întâi sub formă de conferinţă la A­­teneu, d. Kiriţescu cearcă să rezol­ve o problemă foarte interesantă. Şi anume, dacă menirea unei opere literare este numai pur estetică, in­diferent de orice obligaţiune etică, sau dacă ea, ca expresie a societă­ţii şi a tim­pului, are de îndeplinit­ un rol educativ înainte de toate. D. Kiriţescu se referă la o mulţi­me de opere pe care le socoteşte i­­morale şi se ridică împotriva lor. 1) ,,Cartea Românească“, Bucu­reşti. 2). „Socec şi Co.“ S. A. Bucu­reşti. 1) C. Kiriţescu, „Criza învăţămân­tului secundar“. P. N­, nu­ atât din punctul de vedere al mediocrităţii lor literare, singurul criteriu după care ar trebui judeca­te, cât din acela că ele sunt perni­cioase educaţiunii tineretului şco­lar, şi ne compromit bunul nostru renume. Dovadă, zice d-sa, ce au făcut germanii în timpul ofensivii lor împotriva, noastră. Au cules crâm­pee din operele, scriitorilor no­ştri antebelici, şi alăturându-le cu­ meşteşug ne-au prezentat ca un po­por de oameni corupţi, putrezi , şi lipsiţi de simţ moral. Şi concluzia lor era, că „cu asemenea păcate“, România nu putea aspira la reali­zarea unităţii ei naţionale. Tot aşa de puţin înălţătoare, du­pă d. Kiriţescu, e şi literatura post­belică. Din toată uriaşa opintire a generaţiei care a făcut războiul şi înfăptuit întregirea neamului, scri­itorii noştri nu au găsit vrednică de descriere decât laturea cea mai u­­râtă a societăţii româneşti. Intru dovedirea acestei afirmaţii, d-sa ne analizează câteva romane alese din literatura inspirată de răsboi. Ro­manul, prin putinţa ce are de a îm­brăţişa un orizont mai vast, este într’adevăr cel mai indicat a ne re­da frământările unei epoci, aspira­ţiile şi scăderile ei. In toate aceste romane, ne spune d. Kiriţescu, autorii s’au mărginit a vedea o singură faţă a marii drame, şi numai pe cea respingătoare. Care să fie cauza acestei greşite perspective a romancierilor noştri? se întreabă d. Kiriţescu. După d-sa ar fi următoarea: întâi.,scriitorii a­­ceştia n’au avut viziunea totală a naţiunii,, n’au văzut decât un singur colţ al sângeroasei drame, al doilea, ci n’au resfrânt in­ opera lor, decât propria lor personalitate sufletea­scă; şi al treilea, ei n’au ţinut sea­ma de efectul şi rolul, social al u­­nei opere, de menirea ei educativă. O operă literară, ca orice funcţi­une socială, ne spune d- Kiriţescu, are înainte de toate menirea de a fi educativă, de a contribui la forma­rea sufletului tineretului şcolal în direcţia cea bună, nu să distrugă ceea ce şcoala clădeşte. La obiecţi­­unea că literatura nu se adresează copiilor, şi că arta nu urmăreşte de­cât frumosul, în afară de orice in­teres, d. Kiriţescu, înarmat cu ci­tate din Taine şi Brunetière, se strădueşte a dovedi că arta, depar­te de a fi absolută şi necondiţiona­tă, e in realitate dependentă de celelalte funcţiuni sociale, şi ca a­­tare trebue să fie, în esenţa ei, mo­ralizatoare. Chestiunea ridicată de d. Kirite­scu e într’adevăr interesantă, dar felul cum o judecă d-sa trădează solicitudinea unui păstor sufletesc preocupat numai de pregătirea mo­­rală a sufletelor ce conduce. Să ne permită a nu împărtăşi întocmai ve­derile d-sale. Ca expresie a societăţii, litera­tura are datoria s’o înfăţişeze aşa (Citiţi continuarea în pag. 6-a) ~. Direcția: 357/72. rr ffîiawf • Administrația 307/69. UABt. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/ Provincia: 310/66. Sicrisorii din Elveţia de dr. A. M­­IRASHAN Note şi impresii ZÜRICH. — Caracteristica ţărilor cu o veche şi desvoltată cultură şi civilizaţie este stabilitatea, in apa­renţă absolută, a instituţiilor, a mersului desvoltării lor culturale, a oamenilor şi a lucrurilor, — pe când, în realitate, nimic nu a ră­mas aşa cum a fost cu puţini ani in urmă. Numai că totul evoluiază fără sguduiri, creşte fără sgomot, se desfăşoară în ritmul lent şi conti­nuu al adevăratului progres, încât ochiul streinului nu-şi dă seama de aceasta decât numai încet şi după oareşcare dibuire. Revăd Elveţia după un interval de câţiva ani. Alpii, sub minunata lor coroană imaculată de zăpezi veşnice, surâd mereu cu aceiaşi bu­nătate şi condescendenţă din înălţi­mile lor nebănuite. In vale, ochii de smarald ai Elveţiei, — lacurile — oglindesc în luciul lor netulburat ca însuşi surâsul eternei făpturi, vi­suri milenare de libertate şi stră­duinţe spre mai bine ale sufletului omenesc. Iar din umbra întunecoa­să şi vaporoasă a codrilor afundaţi in misterul lor nepătruns, se des­prinde suflul de fericire şi de nepri­hănită statornicie a naturii, în mij­locul unei culturi care învăluie şi îmbrăţişează totul. Zurich, Oraşul ordinei exemplare şi al curăţeniei ireproşabile. Un oraş fără praf, fără murdărie, lucind ca un om în haina de sărbătoare, înflo­rind ca o nesfârşită grădină. Locurile virane dintre clădiri, a­­colo unde există, sunt acoperite cu vii în roci, cu pepiniere de pomi şi straturi de flori. Circulaţia, în luni­le acestea de plin turism, este enor­mă, şi totuşi regulată automatic, a­­proape fără semne exterioare, fără niciun fel de putere coercitivă. Pes­te tot, fântâni cu apă care curge zi şi noapte, rece ca gheţarii de unde îşi trage obârşia, gustoasă ca însăşi­­sănătatea. * Fiecare cişmea are o căniţă de metal legată de ea, pentru serviciul trecătorilor. In gară se intră zi şi noapte fără bilet de peron, căci în Elveţia, toată lumea călătoreşte veş­nic şi controlul se face în tren în aşa mod, încât fraudele sunt excluse. Şi cu toate că traficul şi circulaţia sunt fantastic de mari, liniştea şi ordinea, insuflate parcă de maiesta­tea însăşi a naturii sublime, sunt atât de desăvârşite încât aproape nu cunoşti ce este sgomotul în acest colţ minunat al omenirii triumfătoare. ★ Dar la Zurich şi un genere în El­veţia îngrijirea pentru confortul şi sănătatea locuitorilor ocupă locul de frunte. O vedem în felul cum este rezolvită problema locuinţelor, ca să nu dau decât un singur exemplu. Am vizitat mai multe locuinţe ale aşa zisei clase de jos, adică a mun­citorilor, micilor funcţionari şi mi­cei burghezii în genere. Mulţi dintre bogătaşii de la noi şi-ar dori locuinţe măcar asemănătoare cu aceste „mo­deste“ apartamente. Trei odăi spa­ţioase, cu coridor, cu baie instalată, parchet, bucătărie cu sobă electrică, (în locuinţele noui, gazul aerian a fost desfiinţat), apă caldă şi rece din robinet la orice oră din zi sau din noapte, încălzire centrală (calorifer), dulapuri în perete cu rafturi gata puse, şi ce chirie credeţi că plăteşte locatarul unui asemenea aparta­ment într’o ţară cu valuta cea mai forte din Europa? Mi-e şi greu să divulg acest secret, nu de alta, dar, de teamă să nu creadă cumva orga­nizaţia proprietarilor de imobile din Bucureşti, că vreau să le fac mora­lă... Chiria este de lr. elv. 1200 până­ la 1370 pe an, adică, exprimată în lei, de la 38.400 la 45.840 anual înciu­dând apă, canal, calorifer, etc.­ Casele ce conţin aceste minunate apartamente sunt situate în cartie­rele cele mai frumoase, în susul dea­lului Zurichberg, având de jur îm­prejur curţi destul de spaţioase, cu­rate ca un salonaş, iar aerul ce res­piră locuitorii acestor cartiere e ră­coros şi liber de orice urmă de praf sau cărbuni. Şi cum credeţi că a fost posibilă această minune? Simplu ca bună­­ziua. Un număr de cetăţeni se în­trunesc într’o cooperativă de con­strucţii, cumpără terenul şi depun la bancă 5 la sută din valoarea imo­bilului de construit. Odată această operaţie făcută, ei obţin de la muni­cipiul oraşului Zurich un credit a­­supra restului de 95 la sută din va­loarea clădirii pe un număr mare de ani, şi construcţia se face sub con­trolul arhitectului primăriei, în con­­diţiuni excelente şi eftine. Capitalul şi dobânzile se plătesc de către so­cietari din chiriile locuinţelor, do­bânda neputând niciodată trece pes­te 5 la sută. Când datoria către pri­mărie e amortizată, imobilul devine proprietatea societăţii cooperative. In schimb, nu există în Elveţia nici o lege a chiriilor, iar proprietarii particulari nu pot şi nu încearcă să exploateze pe chiriaşii lor, căci a­­ceştia pot recurge uşor şi în mod natural la protecţia­ cooperativelor de construcţii şi a primăriei care stă îndărătul lor, înscriindu-se în aceste cooperative. Aceste lucruri s'ar părea de ne­crezut, dacă nu aşi avea în mână o dare de seamă a uneia din aceste cooperative de construcţii cu amă­nunte precise şi cifre exacte asupra gestiunii ei, precum şi statutele unei (Citiţi continuarea în pag. 6­a) CHESTIA ZILE! ÎNCHIDEREA parlamentului — Aa ţi-o frântă! Dacă parlamentul nu funcţio­­nează, cum o să se mai bage de seamă că eu m’am retras dintr’însul ?

Next