Adevěrul, august 1929 (Anul 42, nr. 13988-14014)
1929-08-01 / nr. 13988
ANDL 42 - No. 13988 * War I IAugust 1929 pagini Adeverul FONDATORI: AL- v- BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1928 750 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate , dubla fidEl 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar No. 7-9-11LEI 3 1 ★ ★ Toate au un sfârşit. Dela această s’a năruit. Ceeace a făcut guvernul regulă generală nu s’a putut abate Îşi partidul naţional-ţărănist In nouă nici ultima sesiune a Corpurilor legiuitoare, care părea interminabilă. Eri, deputaţii şi senatorii au avut imensa plăcere de a asculta mult doritul mesaj de Închidere a sesiunii. Au oftat uşuraţi şi veseli şi s’au grăbit să asiste la ultimul act de procedură — consfătuirea majorităţilor — înainte ca fiecare să-şi indrumeze paşii către căminurile de mult părăsite. luni, este — în ţara noastră — ceva epocal. Mai cunoaşteţi un caz asemănător in toată istoria politică a statului român ? Care partid, care guvern, care parlament a avut curajul şi a putut să reziste atotputerniciei liberale într’o atât de mare măsură ? Când s’a mai întâmplat ca o lege importantă liberală să fie aruncată cu piciorul la hala de vechituri, fără sancţiuni prompte şi drastice cari consistau adesea in schimbarea regimului ? Acum s’a întâmplat şi această minune, care a desvăluit tuturor că tăria partidului liberal a intrat în domeniul istoriei; că situaţia partidelor in viaţa de stat cată să fie normată de relaţiunile de forţă reală şi că, prin urmare, partidul liberal urmează să se aşeze la coadă, acolo unde îl plasează sentimentul public. Caraghioasa lui retragere din parlament a evidenţiat şi mai bine această prefacere, pe care noi am socotit-o de mult necesară. S-au făcut multe ironii — adesea bine plasate — pe seama acestei sesiuni ce nu voia să se termine. Am făcut şi noi, mai ales atunci când am văzut că birourile Camerei şi Senatului sunt inundate de un potop de profete şi „proectişoare“ ce nu-şi aveau rostul acum, la acest sfârşit de sesiune de trei ori prelungită. Trebue să recunoaştem, insă, că parlamentul actual — sub imboldul unui guvern conştient de marea lui menire — a lucrat stăruitor şi, adeseori, bine. Şi, iarăş, trebue să recunoaştem că o întreagă serie de legi importante, cum sunt cele privitoare la reforma administrativă sub diversele ei aspecte, legile financiare, agricole şi vamale nu puteau suferi întârziere. Pentru ca guvernul să se aşeze liniştit la gospodăria ţării, votarea acestor legi era necesară. Aici se cuvine să relevăm un pasaj important din mesajul regal de închidere a sesiunii. Legiferarea naţional-ţărănistă a adus la disperare „partidele de ordine“, cari s’au retras, din această cauză, din parlament. Legea de reorganizare administrativă mai cu seamă avut acest efect şi în jurul ei s’au dus lupte, uneori surde alteori vijelioase, al căror ecou se inărita până la sferele cele mai înalte. S’au speculat până şi gesturile regenţei şi s’a căutat să se facă demonstraţia unor serioase fricţiuni între regenţă şi guvern, cari trebuiau să ducă la o criză de regim. Citind, acum, mesajul de închidere al parlamentului, ne putem da seama şi mai bine de toată mascarada ce se încerca de d. Vintilă Brătianu. Regenţa, sub semnătura tuturor elementelor componente, mulţumeşte parlamentului pentru realizarea acestei opere care, graţie descentralizării, va aduce însănătoşirea vieţii noastre interne. Inutil orice alt comentar. •ic Ne amintim cu câtă convingere prefăcută vorbeau liberalii — până acum un an — despre nepregătirea partidului naţional-ţărănist in arta guvernării. Căci această artă, ca şi patriotismul, fusese monopolizată de partidul in fruntea căruia se eternizează reprezentanţii familiei Brătianu. __ Și iată că n’a trecut anul, de când, . . . , , , . ... .... partidul acesta a dat tării ati gu-1 ce J}\d Prm capul d-lui Vuitila veni, și constatăm că, In lunga lui [Bratianu, opoziţie, el se pregătise pentru toa- * * te problemele vieţii noastre de stat. OFICIOSUL liberal scrie, inşi că nu i-a trebuit mai mult de ordignat, că „ministerele mişuna sesiune prelungită — care se expirî de samsari guvernamentali că şi printr’un început tardiv — pentru a formula soluţii practice în acord cu concepţiunea lui generală. O întreagă legislaţie a răsărit ca din pământ, şi — cum era şi firesc — „opera constructivă“ a liberalilor Parlamentarii, deci, se vor duce acasă. Dar liniştea nu-i paşte. După trudnica lor muncă de la Bucureşti, o nouă activitate li aşteaptă. Ei trebue să ia contact cu alegătorii şi să-i lămurească asupra operei realizate, pe care adversarii politici o speculează în tot felul. La consfătuirea majorităţilor, d. Miharlache a spus : am venit la guvern prin încrederea masseior şi suntem datori să le dăm socoteală de ceea ce am făcut. O concepţie democratică pe care cată s’o subliniem cum se cuvine. Căci, indiferent de cum şi în ce tendinţe va lumina opinia publică, important este că partidul naţional-ţărănist îşi dă seama că este mandatarul naţiunii şi că toată puterea şi raţiunea de a fi a guvernului şi parlamentului său stă in Încrederea alegătorilor. E pentru prima oară când un guvern român afişează asemenea concepţie politică şi asta dovedeşte încă odată că suntem pe calea unei adevărate şi sănătoase evoluţii. Ad. Luni dimineaţa a închis pentru totdeauna ochii doamna Clara Maniu — soră cu Iuliu Coroianu bărbatul politic ce a jucat unul din cele mai frumoase roluri inprocesul memorandului — şi mamă a primului ministru. D-sa era preşedintă a Reuniunei Femeilor Române din Sălagiu şi in şiragul de ani ce păreau că apropie un veac — a ştiut să reprezinte cele mai frumoase calităţi sufleteşti ale femeii române. Simplă la trai şi la port ca acele mari patrie cehe pe mormântul cărora sta scris,şi-a iubit căminul Şi a tors lână“a ştiut să fie dealungul existenţei o pildă vîg dovedindu-se o bună mamă şi,o bună româncă. Soarta i-a răsplătit viaţa în care cu însufleţire şi modestie s’a străduit dându-i prilej după nenumărate suferinţe să trăiască dovedirea tutulor nădejdilor rele-a avut neutru binele ţării — în calităţile alese ale ilustrului ei fiu. Patriarha la viaţa pe care o ducea această doamnă — ar fi fost desigur mult mai Îndelungată — dacă în mijlocul căsuţei umbrite cu meri Inima nu ar fi bătut chinuită cu fiecare nedreptate ce se făcea românilor — şi dacă nu ar fi trăit ca o mamă toată neliniştea şi grija pentru marile lupte de gând ale fiului d-sale în care toată ţara Îşi încredinţase nădejdile. Sufetul ei drept nu se putea opri de a resimţi toate loviturile din frământarea politicei — suferind griji mari pe care numai o mamă ie înţelege — una din acele mame ce Dumineca Îşi pun pe cap o cârpă neagră frumoasă, ca să meargă la biserică să Se roage pentru izbânda copilului care „trebue să fie bun, pentru că ni seamănă“. Pentru că a fi la putere, nu însemna decât o grije nouă — şi asta nu schimbă nici sufletul nici portul — rarelor făpturi omeneşti în care Dumnezeu a înflorit caracter. Pentru Doamna Clara Maniu — izbândă pe care o cucerea preşedintele partidului naţional însemna micşorarea zilelor jumătate în care ar mai fi putut să vorbească îndelung cu fiul ei, pe care tot mai mult îl cerea ţara mamă. Şi acum tot Ardealul plânge moartea Doamnei care semăna atât de mult, în bătrâneţea mândră» — cu bătrâna unui harnic plugar. Căci întruchipa această, supremă nobleţe a murtcei care înaintând cir anii nu uită nici grija florilorLiniei a cărţilor sfinte. ,in ceasul acesta în mii de sate oamenii premenesc busuiocul la icoană şi aprind o lumină pentru sufletul ce cu adevărat senin trece în lumea mamelor fericite. A. CARNETUL NOSTRU A murit doamna Clara Maniu CLARA MANIU Oficiosul liberal publica un articol bogat in cifre despre finanţele Rusiei sovietice... ... De ce nu va fi publicând insă, cifrele referitoare la finanţele României, atât de stăruitor cerute de d. Naniu? rea sesiunii POINCARE Nu putem cunoaşte in mod amănunţit cele ce se petrec in culisele politicii franceze; nu ştim exact ce fapte — pe lângă boala lui Poincare — îl vor fi făcut pe acesta să se retragă de la cârmă• De asemenea nu încercăm să ghicim cum se va rezolva criza. Simţim pur si simplu nevoia sufletească să ne exprimăm înalta stimă pentru bătrânul care pleacă, şi cu atât mai imit simţim această nevoie cu cât Poincaré este universal cunoscut ca un om de dreapta, pe când noi ne ştim ziar de stânga, iar adversarii noştri ne clasează bucuros în extrema stângă. Om de dreapta, Poincaré merită stima oricărui democrat, pentru că înainte de toate este om de idei, cu o doctrină perfect delimitată, aşa încât ştii cu cine ai a face şi niciodată nu te vei pomeni surprins. Un asemenea om politic este deopotrivă de preţios ca tovarăş şi ca adversar. Dar marele om de stat francez are şi o a doua însuşire în aparentă în contrazicere cu cea dintâiu, însă numai în aparentă. D- Poincaré nu confundă ideea constantă cu ideea fixă: d-sa nu se crede profet şi nu socoteşte că tura e datoare să-l urmeze. Işi expune părerea şi-şi dă toată osteneala ca să convingă lumea de iusterea ei. Dacă este admisa, cu atât mai bine, D. R. POINCARE nu este admisă părerea d-sale — atunci se raliază d-sa la părerea celorlalţi, fireşte atunci când e vorba de o chestie gravă în care se cere acţiune imediată. Iată o pildă, mare şi strălucită: politica externă a Franței. Poincaré a fost pentru maniera tare. In acest sens a lucrat el ca prim-ministru și ministru de externe. Faptele au dovedit că lucrul nu e posibil, Poincaré s’a plecat împrejurărilor. Căzut dela putere pe chestia politicii sale externe, el s’a închinat politicii contrare, a lui Briand şi a lui Herriot, a format ui guvern cu amândoi aceştia şi a adoptat pentru întreg guvernul politica lor externă. Se va zice: nestatornicie. Nu. Politică adevărată, aceea care ţine seamă de posibilităţi, i-ar fi fost uşor lui Poincaré să se retragă din viaţa politică■ Ocupase situaţia cea mai înaltă în stat, câştigase maximul de lauri■ Cu toate acestea, el a acceptat din nou postul de răspundere şi muncă, cu sacrificarea nu numai a liniştei sale bine-meritate, dar şi a oricărui rest de amor propriu. Nu ştim dacă va mai avea prilejul să-şi servească tara ca om de guvern. Exemplul pe care l-a dat rămâne in tot cazul unul din serviciile cele mai strălucite. .. NOTE ŞTIŢI de ce d. Mihalache voeşte, prin legea Creditului Agricol, să introducă In ţară capitalul străin? Ne-o spune d. Dinu Brătianu sub propria-i semnătură. Fiindcă d. Iuliu Maniu a fost... botezat in altă credinţă decât credinţa poporului nostru ! Cu alte cuvinte, concepţiile politico-financiare sunt o chestie... de botez ! Trebue să recunoaştem că o a- a semenea trăznae n’ar fi putut treAr fi interesant de ştiut dacă indignarea aceasta izvorăşte din consideraţia că samsarii mişună în adevăr prin ministere, sau din dezolarea că samsarii sunt... guvernamentali şi nu liberali ! / OAMENI F.F.F. SUSCEPTIBILI! Reflecţii de ordin general, cu prilejul unui caz particular Intr’o convorbire cu totul întâmplătoare, un amic al d-lui Dr. L. Trancu-Iaşi ne-a făcut reproşuri amare: într’un număr trecut din „Adevărul“, la rubrica „Note“, d. Trancu a fost luat în răspăr şi chiar în derâdere. Or, spunea interlocutorul nostru, d. Trancu-Iaşi, prin meritele sale reale în diferite domenii şi chiar prin acţiunea sa politică, ar avea dreptul la un tratament mai bun. . .I-am replicat: — E frumos că manifestezi atâta susceptibilitate pe seama unui prietin ; ce-ar mai fi dacă te-am da în tărbacă pe d-ta personal ? — N’aşi obiecta nimic, dacă ar fi pe dreptate; dar în cazul Trancu aţi fost nedrepţi. „Drepţi“ şi „dreptate“ — iată lucruri foarte relative. Este incontestabil că d. Trancu-Iaşi e un om simpatic şi meritos. Desigur, în afară de rostul său politic el are preocupări şi desvoltă acţiuni lăudabile. In politică face şi el ce poate, în limitele obligaţiilor de partid. Nimeni nu-i va tăgădui meritul de a fi organizat — el cel dintâiu — ministerul muncii şi în deosebi asistenţa socială, pe care, din nefericire, urmaşul său la minister, defunctul Mârzescu, în loc s-o mai perfecţioneze încă, a redus-o considerabil. Toate acestea sunt perfect adevărate şi de aceea sentimentele noastre faţă de d. Trancu-Iaşi sunt mai curând amicale, ceea ce d-sa şi amicii d-sale vor fi şi putut să observe câte o dată. Pe de altă parte, rubrica „Note“, rubrică din care umorul şi satira nu sunt excluse, nu e obligată să-şi măsoare inginereşte fiecare silabă, în aprecierea oamenilor şi a întâmplărilor. Dar oamenii politici primesc cu mare neplăcere orice exagerare — când li-i defavorabilă... ★ Şi tocmai asta ne face să relevăm discuţia întâmplătoare pe care am avut-o cu amicul d-lui Trancu- Iaşi : e interesant de relevat susceptibilitatea unilaterală a oamenilor politici. Amicul d-lui Trancu-Iaşi este jignit de un cuvânt inofensiv , inofensiv tocmai prin exagerarea pe care o exprimă, ca şi prin locul unde apare : o rubrică în care nimeni n’ar căuta comunicatele oficiale ale direcţiunii ziarului; şi dacă un om care nu este decât prietinul d-lui Trancu-Iaşi are aceste sentimente, vă închipuiţi ce se va fi frământând în sufletul cuiva care este mai mult decât un simplu prietin, adică în sufletul d-lui Trapeu însuşi. Oamenii fiind atât de sensibili, am fi curioşi să ştim ce impresie le face presa lor proprie ? In presa lor, nu la rubricile amuzante, ci în articole cari exprimă atitudinea oficială a partidului, s’au publicat şi se publică nu numai atacuri violen-te, dar şi grave calomnii Fruntaşii partidului îşi citesc ei propria presă, ori n’o citesc ? Colaborează ei la propria lor presă, ori nu colaborează?. Şi, oricare ar fi răspunsul la aceste două întrebări, vine şi a treia, hotăritoare : sunt ei responsabili —da sau ba ? — de atitudinea partidului, lor, manifestata si prin acte de guvern si prin presa partidului ? . . " Or, după teribila violentă de limbaj, a presei averescane si, mai cu seamă, după odioasa purtare a guvernului averescan fată de presă, este pur şi simplu comic să vezi un fruntaş averescan, cum e interlocutorul nostru ocazional, plângânduse de o mică răutate publicată de un ziar la adresa amicului său Trancu-Iaşi, pe care-l ştie — şi se ştie el însuşi — răspunzător de opera d-lor Averescu şi Goga. Ceea ce spunem cu privire la partidul poporului se potriveşte tuturor partidelor şi tuturor oamenilor politici cei cari am fost, suntem sau vom fi în luptă. Veşnic se cred în drept să se plângă de noi; veşnic ne copleşesc sub reproşurile lor pline de indignare sau cel puţin de melancolie. Dar nici o dată nu-şi fac examenul propriei lor conştiinţe, ca să vadă dacă n’ar avea să-şi adreseze lor înşişie reproşuri mult mai grave şi, desigur, mult mai întemeiate. Excesul de violenţă în cuvinte şi exagerarea pătimaşă a faptelor se vor constata, oricând, nu la noi, ci la adversarii noștri. Atâta numai că noi nu ne plângem. Traian Vlad ■■■TO — I GLOSE POLITICE... Un suflet îndurerat Ed. Iuliu Maniu, In cursul zilei de cri, primul ministru a primit dureroasa veste a morţii mamei sale. Cine cunoaşte legătura ideală dintre ilustra răposată Clara Maniu şi copilul ei Iuliu, îşi poate da seama, cât de greu încercat este primul ministru. In adevăr, d. Maniu a ridicat sentimentul filial la cele mai înalte culmi, ale posibilităţilor de simţire omenească. Respect, dragoste, duioşie, grije de fiecare ceas, de fiecare clipă, au călăuzit întotdeauna atitudinea d-lui Maniu, faţă de venerabila sa mamă. Pentru d-sa, pierderea este capitală. Camera şi Senatul au fost profund emoţionate, de tragica veste. Durerea atât de adânc imprimată pe obrazul d-lui Maniu, a fost împărtăşită unanim. Călduroasa manifestaţie pe care au făcut-o primului ministru, a fost concomitent un omagiu memoriei celei dispărute, şi o încurajare omului lovit, în cele mai scumpe din sentimentele sale „Popularitate“ „îndreptarea" ne spune in numărul său de eri, că la Braşov s’a ţinut o mare adunare averescană, la care au participat una mie oameni. Evident toţi aceşti oameni, au fost fruntaşi distinşi, ai satelor braşovene, aşa cum se cuvine să fie bunii averescani de pretutindeni şi au venit ca să asculte, plini de bucurie sburdaliâcă, prea înţeleptele cuvântări ale d-lor Bacşan, Papacostea, etc. Numărând o mie de oameni, adunaţi într’un singur loc, spre a asculta pe oratorii averescani, „îndreptarea" s’a bucurat insă aşa de mult, încât se pare că — Doamne fereşte — şi-a pierdut... uzul raţiunii, ca să nu zicem altfel. Căci ce concluzie trage organul averescan de pe urma norodului adunat la Braşov? Nici mai mult, nici mai puţin, decât întoarcerea naţiei spre partidul poporului şi revărsarea ei, în coloane lungi şi pline, spre tabăra în care stăpâneşte, deasupra unui mormânt de amintiri. Statul major al partidului. Ce ţi-e şi cu popularitatea asta domnule! Când partidul, naţionalţărănesc finea adunări cu zeci de mii de oameni, „îndreptarea" făcea teoria politicianismului de unul singur proclamând ideia de „autoritate" a unui „șef", care nu numai că se poate dispensa de popularitate, dar e chiar obligat s’o facă... A fost deajuns să li se pară averescanilor că a venit o mie de oameni la adunarea lor, ca să vadă stele verzi de bucurie şi să arunce la coş teoria bietului „şef" cu autoritate. Inchipuiţi-vă ce ar păţi d. general Averescu, dacă „îndreptarea" ar număra intr'a zi nu o mie, ci o sută mii de oameni. Ar fi o jale.. NAZBATII NUMAI 6 Oficiosul averescan e indignat; licitaţia pentru concesionarea cazinourilor n’a produs decât 6milioane şi — spune îndreptarea — ce înseamnă 1i milioane... Desigur, o nimica toată? Averescanii numără dela 13 in sus. In materie de milioane..Kix Buletinul cărţilor “ de CONST. ŞAU NEANU „Literatura împotriva educaţiei“,de D. Kiriţescu *) Paradoxele longevităţii“, de dr. Eraclie Sterian 2) In broşura publicată de curând sub titlul de mai sus şi rostită mai întâi sub formă de conferinţă la Ateneu, d. Kiriţescu cearcă să rezolve o problemă foarte interesantă. Şi anume, dacă menirea unei opere literare este numai pur estetică, indiferent de orice obligaţiune etică, sau dacă ea, ca expresie a societăţii şi a timpului, are de îndeplinit un rol educativ înainte de toate. D. Kiriţescu se referă la o mulţime de opere pe care le socoteşte imorale şi se ridică împotriva lor. 1) ,,Cartea Românească“, Bucureşti. 2). „Socec şi Co.“ S. A. Bucureşti. 1) C. Kiriţescu, „Criza învăţământului secundar“. P. N, nu atât din punctul de vedere al mediocrităţii lor literare, singurul criteriu după care ar trebui judecate, cât din acela că ele sunt pernicioase educaţiunii tineretului şcolar, şi ne compromit bunul nostru renume. Dovadă, zice d-sa, ce au făcut germanii în timpul ofensivii lor împotriva, noastră. Au cules crâmpee din operele, scriitorilor noştri antebelici, şi alăturându-le cu meşteşug ne-au prezentat ca un popor de oameni corupţi, putrezi , şi lipsiţi de simţ moral. Şi concluzia lor era, că „cu asemenea păcate“, România nu putea aspira la realizarea unităţii ei naţionale. Tot aşa de puţin înălţătoare, după d. Kiriţescu, e şi literatura postbelică. Din toată uriaşa opintire a generaţiei care a făcut războiul şi înfăptuit întregirea neamului, scriitorii noştri nu au găsit vrednică de descriere decât laturea cea mai urâtă a societăţii româneşti. Intru dovedirea acestei afirmaţii, d-sa ne analizează câteva romane alese din literatura inspirată de răsboi. Romanul, prin putinţa ce are de a îmbrăţişa un orizont mai vast, este într’adevăr cel mai indicat a ne reda frământările unei epoci, aspiraţiile şi scăderile ei. In toate aceste romane, ne spune d. Kiriţescu, autorii s’au mărginit a vedea o singură faţă a marii drame, şi numai pe cea respingătoare. Care să fie cauza acestei greşite perspective a romancierilor noştri? se întreabă d. Kiriţescu. După d-sa ar fi următoarea: întâi.,scriitorii aceştia n’au avut viziunea totală a naţiunii,, n’au văzut decât un singur colţ al sângeroasei drame, al doilea, ci n’au resfrânt in opera lor, decât propria lor personalitate sufletească; şi al treilea, ei n’au ţinut seama de efectul şi rolul, social al unei opere, de menirea ei educativă. O operă literară, ca orice funcţiune socială, ne spune d- Kiriţescu, are înainte de toate menirea de a fi educativă, de a contribui la formarea sufletului tineretului şcolal în direcţia cea bună, nu să distrugă ceea ce şcoala clădeşte. La obiecţiunea că literatura nu se adresează copiilor, şi că arta nu urmăreşte decât frumosul, în afară de orice interes, d. Kiriţescu, înarmat cu citate din Taine şi Brunetière, se strădueşte a dovedi că arta, departe de a fi absolută şi necondiţionată, e in realitate dependentă de celelalte funcţiuni sociale, şi ca atare trebue să fie, în esenţa ei, moralizatoare. Chestiunea ridicată de d. Kiritescu e într’adevăr interesantă, dar felul cum o judecă d-sa trădează solicitudinea unui păstor sufletesc preocupat numai de pregătirea morală a sufletelor ce conduce. Să ne permită a nu împărtăşi întocmai vederile d-sale. Ca expresie a societăţii, literatura are datoria s’o înfăţişeze aşa (Citiţi continuarea în pag. 6-a) ~. Direcția: 357/72. rr ffîiawf • Administrația 307/69. UABt. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/ Provincia: 310/66. Sicrisorii din Elveţia de dr. A. MIRASHAN Note şi impresii ZÜRICH. — Caracteristica ţărilor cu o veche şi desvoltată cultură şi civilizaţie este stabilitatea, in aparenţă absolută, a instituţiilor, a mersului desvoltării lor culturale, a oamenilor şi a lucrurilor, — pe când, în realitate, nimic nu a rămas aşa cum a fost cu puţini ani in urmă. Numai că totul evoluiază fără sguduiri, creşte fără sgomot, se desfăşoară în ritmul lent şi continuu al adevăratului progres, încât ochiul streinului nu-şi dă seama de aceasta decât numai încet şi după oareşcare dibuire. Revăd Elveţia după un interval de câţiva ani. Alpii, sub minunata lor coroană imaculată de zăpezi veşnice, surâd mereu cu aceiaşi bunătate şi condescendenţă din înălţimile lor nebănuite. In vale, ochii de smarald ai Elveţiei, — lacurile — oglindesc în luciul lor netulburat ca însuşi surâsul eternei făpturi, visuri milenare de libertate şi străduinţe spre mai bine ale sufletului omenesc. Iar din umbra întunecoasă şi vaporoasă a codrilor afundaţi in misterul lor nepătruns, se desprinde suflul de fericire şi de neprihănită statornicie a naturii, în mijlocul unei culturi care învăluie şi îmbrăţişează totul. Zurich, Oraşul ordinei exemplare şi al curăţeniei ireproşabile. Un oraş fără praf, fără murdărie, lucind ca un om în haina de sărbătoare, înflorind ca o nesfârşită grădină. Locurile virane dintre clădiri, acolo unde există, sunt acoperite cu vii în roci, cu pepiniere de pomi şi straturi de flori. Circulaţia, în lunile acestea de plin turism, este enormă, şi totuşi regulată automatic, aproape fără semne exterioare, fără niciun fel de putere coercitivă. Peste tot, fântâni cu apă care curge zi şi noapte, rece ca gheţarii de unde îşi trage obârşia, gustoasă ca însăşisănătatea. * Fiecare cişmea are o căniţă de metal legată de ea, pentru serviciul trecătorilor. In gară se intră zi şi noapte fără bilet de peron, căci în Elveţia, toată lumea călătoreşte veşnic şi controlul se face în tren în aşa mod, încât fraudele sunt excluse. Şi cu toate că traficul şi circulaţia sunt fantastic de mari, liniştea şi ordinea, insuflate parcă de maiestatea însăşi a naturii sublime, sunt atât de desăvârşite încât aproape nu cunoşti ce este sgomotul în acest colţ minunat al omenirii triumfătoare. ★ Dar la Zurich şi un genere în Elveţia îngrijirea pentru confortul şi sănătatea locuitorilor ocupă locul de frunte. O vedem în felul cum este rezolvită problema locuinţelor, ca să nu dau decât un singur exemplu. Am vizitat mai multe locuinţe ale aşa zisei clase de jos, adică a muncitorilor, micilor funcţionari şi micei burghezii în genere. Mulţi dintre bogătaşii de la noi şi-ar dori locuinţe măcar asemănătoare cu aceste „modeste“ apartamente. Trei odăi spaţioase, cu coridor, cu baie instalată, parchet, bucătărie cu sobă electrică, (în locuinţele noui, gazul aerian a fost desfiinţat), apă caldă şi rece din robinet la orice oră din zi sau din noapte, încălzire centrală (calorifer), dulapuri în perete cu rafturi gata puse, şi ce chirie credeţi că plăteşte locatarul unui asemenea apartament într’o ţară cu valuta cea mai forte din Europa? Mi-e şi greu să divulg acest secret, nu de alta, dar, de teamă să nu creadă cumva organizaţia proprietarilor de imobile din Bucureşti, că vreau să le fac morală... Chiria este de lr. elv. 1200 până la 1370 pe an, adică, exprimată în lei, de la 38.400 la 45.840 anual înciudând apă, canal, calorifer, etc. Casele ce conţin aceste minunate apartamente sunt situate în cartierele cele mai frumoase, în susul dealului Zurichberg, având de jur împrejur curţi destul de spaţioase, curate ca un salonaş, iar aerul ce respiră locuitorii acestor cartiere e răcoros şi liber de orice urmă de praf sau cărbuni. Şi cum credeţi că a fost posibilă această minune? Simplu ca bunăziua. Un număr de cetăţeni se întrunesc într’o cooperativă de construcţii, cumpără terenul şi depun la bancă 5 la sută din valoarea imobilului de construit. Odată această operaţie făcută, ei obţin de la municipiul oraşului Zurich un credit asupra restului de 95 la sută din valoarea clădirii pe un număr mare de ani, şi construcţia se face sub controlul arhitectului primăriei, în condiţiuni excelente şi eftine. Capitalul şi dobânzile se plătesc de către societari din chiriile locuinţelor, dobânda neputând niciodată trece peste 5 la sută. Când datoria către primărie e amortizată, imobilul devine proprietatea societăţii cooperative. In schimb, nu există în Elveţia nici o lege a chiriilor, iar proprietarii particulari nu pot şi nu încearcă să exploateze pe chiriaşii lor, căci aceştia pot recurge uşor şi în mod natural la protecţia cooperativelor de construcţii şi a primăriei care stă îndărătul lor, înscriindu-se în aceste cooperative. Aceste lucruri s'ar părea de necrezut, dacă nu aşi avea în mână o dare de seamă a uneia din aceste cooperative de construcţii cu amănunte precise şi cifre exacte asupra gestiunii ei, precum şi statutele unei (Citiţi continuarea în pag. 6a) CHESTIA ZILE! ÎNCHIDEREA parlamentului — Aa ţi-o frântă! Dacă parlamentul nu funcţionează, cum o să se mai bage de seamă că eu m’am retras dintr’însul ?