Adevěrul, septembrie 1929 (Anul 42, nr. 14015-14041)

1929-09-15 / nr. 14028

r­r\« GLOSE POLITICE...­ ­,Discordia" Bar sinceritatea „Viitorului" ia forme mai delicioase încă! Am re­produs ieri mărturisirea „Viitoru­lui" că naţional-ţărăniştii incecau şi uneori izbuteau să provoace „fric­ţiuni şi chiar discordii" intre frun­­taşii liberali. Mărturisirea este ex­trem de preţioasă. „Viitorul" recu­noaşte public că a existat discordie intre fruntaşi — adică intre d-nii Vintilă Brătianu şi I. G. Duca, fiind­că de alţii nu poate fi vorba. Această mărturisire a „Viitoru­lui" ne aminteşte o scenă mai ve­che. D. Madgearu, care era atunci în opoziţie, vorbind în Cameră spunea că partidul liberal intrighează în sânul partiduilui naţional-ţărănesc. Că lucrul era perfect exact s’a vă­zut din ceeace a urmat: o lungă se­rie de dizidenţi: naţional-ţărăniste. D. Duca s’a crezut totuşi obligat să protesteze. Zâmbind, d-sa a spus în esenţă cam acestea: D-lor, d. Madgearu exagerea­ză forţa partidului liberal când a­­firmă că noi provocăm disidenţe in partidul naţional-ţărănesc.... Azi, rolurile s’au inversat. D. Da­ca este cel care afirmă că naţional­­ţărăniştii intrighează în rândurile liberale. Mă rog, vrea d. Duca să aibă circumstanţe atenuante pentru mica furtună într’un păhărel de apă provocată de d-sa în partidul libe­ral? Vrea, prin articolul din „Viito­rul", să spună că, atunci când era un conflict cu d. Brătianu, era... vic­tima naţional-ţărăniştilor ? Sau ar­ticolul din „Viitorul" nu este scris de d. Duca, ci — tocmai dimpotri­vă — este îndreptat împotriva d-lui Duca? De ce nu vrea să ne lămu­rească „Viitorul" asupra acestui pi­cant detaliu ? Intermediarii Oficiosul liberal are momente de adorabilă candoare... Cuprins de o stranie sinceritate, „Viitorul" spune tot: — tot ce ştie şi tot ce gândeşte! •Aşa, de pildă, în numărul său de a­seară publică o foarte picantă notă intitulată „Goana după împrumu­turi". Subtitlul notei vă va lămuri cuprinsul ei: „Trei membrii ai ca­binetului caută in trei capitale eu­ropene să contracteze împrumu­turi". Nu ştim dacă faptul este exact. Să zicem că da , ca să-i facem plăcere „Viitorului". Care credeţi dv. că este obiecţiunea, critica pe care o formulează „Viitorul" ? Ascultaţi: „Metoda aceasta care de­sigur nu este de natură să întărească sau să sporească creditul ţării, a sufe­rit o singură modificare. Altă da­tă guvernul o aplica"prin interme­diari, pe când acuma chiar mem­brii cabinetului îşi iau această sar­cină asupra lor". Aşa­dar, „Viitorul" protestează in numele intermediarilor sau — In bună limbă românească — in nu­mele samsarilor. Guvernele de altă­dată lucrau prin intermediari. ,A­­cuma — scris indignat „Viitorul"— chiar membrii cabinetului îşi iau a­­ceastă sarcină asupra lor". Ce guvern odios, care desfiinţea­ză intermediarii! Bieţii interme­diari, care — altă dată —­ luau co­misioane de sute de milioane la fie­care împrumut... ...Și, fiindcă veni vorba de ei, pe cât ne aducem aminte guvernul li­beral n’a negociat prin interme­diari. A negociat prin d. Victor An­­tonescu. Sau — „Viitorul" insinuia­­ză că d. Victor Antonescu este in­termediar? Ca să știm și noi... Int. NAZBAT­I­I SUB PĂMÂNT D. V. P. Sassu, vorbind liberali­lor din plasa Hârşova, le-a spus — Intre altele — că guvernul, pierzân­­du-şi popularitatea, „stă în aer“. ...In cazul acesta, liberalii — care nu se prezintă la nici o alegere par­ţială — stau sub pământ! Kix ANUL 42 — Ho. 14028 * Duminică IS Septembrie 1929 6 pagini Adevărul fONDATOBf AL- V- BELDIMAN 1888-189? FONDATORI. C0NST- MH.LE 1897—1926 730 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 8 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu LEI 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar Mo. 7—9—11 LEI 3 SCHIMBARE DE REGIM ? La ordinea zilei, un mare eveni­ment : sosirea în tară a d-lor Vin­­tilă Brătianu si general Averescu. Cel dintâi a descins la Mihăeşti, unde intenţionează sa rămână câtva timp; cel de-al doilea, după un scurt popas la Turnu-Severin, a şi venit in Capitală spre a lua contact cu a­­micii săi politici. Vă veţi întreba, poate, de ce so­sirea în ţară a şefilor celor două partide de opoziţie este un eveni­ment important. Foarte simplu. De prezenţa lor se leagă speranţei© partizanilor, cari, ştiind că la toam­nă se numără bobocii“, nădăjduesc începerea cu temei a „luptei de răs­turnare“. Căci lupta aceasta trebue să în­ceapă. Nu e în joc numai prestigiul partidelor, cari s’au retras din par­lament cu angajamentul de a se a­­dresa ţării, ci şi existenta ţării în­săşi, pentrucă — după cum ştiu ci­titorii presei liberale şi averescane — ţara e pe cale să fie distrusă de „guvernarea nenorocită“ a d-lui Ma­­niu şi a colaboratorilor săi. Deci, lupta de răsturnare se impune din această îndoită raţiune superioară, căreia rău-i poate rezista pofta ine­puizabilă de putere a clientelei ce­lor doi şefi. Iată, nn cuvinte simple dar ade­vărate şi terţie înice, măreţia eveni­mentului. D-uh­ Vintilă Brătianu şi Averescu vor porni la luptă. * Cum vor da lupta ? Asta e o în­trebare, la care nu putem răspunde precis. E un secret, un mare secret politic, pe care dibăcia reporteri­cească n’a reuşit să-l descopere. Poate nu-l posedă încă nici şefii o­­poziţiei. Poate, tocmai ca să-l afle a rămas d. Brătianu in calma medi­taţie pe meleagurile Mihăeştilor. Se prea poate. Ceea ce ştim până acum — şi asta o datorim ambuţiei sim­patice a d-lui dir. Angelescu — e ca, la congresul liberal din Octombrie, vor veni în Capitală 2.300 de mii de cetăţeni, ca să protesteze, ca să defileze pe străii şi ca să se întoar­că de unde au venit. Ne îndoim că vor veni atâtea sute de mîi, dar suntem siguri că se vor întoarce cum vor fi venit exact atâţia câţi vor fi părăsit căminurile lor spre a-l unge de şef pe d. Vintilă Brătianu, deoarece noi considerăm eşecul a­­cestei comice întreprinderi teatrale ca sigur şi iremediabil. Guvernele nu se schimbă după placul oamenilor. Pe vremea când voinţe „divine" hotărau de soarta lor, jocurile acestea capricioase e­­rau posibile. Când Ionel Brătianu primea­­u dar puterea de a stăpâni ţara românească, totul atârna de voinţa donatorului. Vremea unor a­­semenea acte de liberalitate însă a trecut. Lucrurile s’au mai normali­zat şi la noi, iar guvernele vin şi pleacă atunci când trebue să vină sau să plece. Şi acest trebue nu e la facultatea d-lui Brătianu şi nici a d-lui Averescu. „ ,■jir Această idee o pune şi d. Iorga, in articolul său din „Neamul Româ­nesc“ de aseară, când spune că schimbarea de regim se impune când opinia publică recunoaşte gre­şelile guvernului şi meritele adver­sarilor lui. Cam­ sunt greşelile gu­vernului şi, mai ales, cari sunt me­ritele d-lor Brătianu şi Averescu ? Nu vom spune că guvernul d-lui Iuliu Maniu n’a greşit. Ba, putem dovedi că a făcut chiar multe gre­şeli alături de acte de o incontesta­bilă valoare. Dar cari sunt meritele partidelor celor doi şefi, proaspăt reveniţi pe pământul ţării ? Asta e greu de spus. Atunci de ce să se schimbe dom­nii ? Ca să se bucure,­ „oamenii de ordine“ ? E inutil. Guvernul actual a inaugurat o întreagă legislaţie e­­conomică, administrativă, culturală. E de datoria lui s-o aplice, ca să se constate roadele ei. Numai după ce experienţa va fi dovedit că opera actualului guvern — contrar credin­ţei generale — e rea, se va putea pune problema schimbării de regim. Şi încă atunci, nu vedem cum­ ar pu­tea fi titlurile la succesiune ale d-lor Brătianu şi Averescu. Ad. NOTE D. MADGEARU a pornit o ofen­sivă din cele mai nedrepte impotri­­­­va unei instituţii naţionale cum e­­ bacşişul. Propriu zis, ea nu prea e­­ naţională, fiindcă Strămoşii strămoş I şilor noştri au adoptat-o dela turci,­­dar in atâtea secole de practică a­­siduă, s’a naţionalizat. Ceeace nu înţelegem o de ce so­coteşte d. Madgeara că bacşişul e lucru de ruşine. Se ştie doar că a­­tun­ci când un negustor dă bacşiş u­­nui funcţionar, zice... că-i face cin­ste! Aşa­dar un vameş căruia i se dă bacşiş, e uit vameş... cinstit! * OFICIOSUL liberal ia apărarea operaţiei făcută cu terenul Casei Muncii de la Calea Ferată. El spu­ne că cei ce au procedat după dicto­nul „cine’mparte parte-şi tace", pu­teau sa se înfrupte generos din te­renuri fără să calce prin aceasta legea, de­oarece „nici unul din arti­colele legii­ nu face distincţie între diferitele categorii de funcţionari“. Şi fiindcă legea nu face o aseme­nea distincţie, au făcut distincţia domnii liberali cu împărţeala, au luat ei tot şi celorlalţi nu le-au lăsat nimic. D. N. IORGA scrie că in aceste momente, ţara nu are nevoie de par­tidul liberal. Se poate. In schimb însă, partidul liberal are straşnică nevoie de ţară, fiindcă zilele de opoziţie sunt prea amare. " De când social-democraţia atacă guvernul pe ches­tia Lupenilor, VIITORUL le reproduce toate protes­tele... ...Să nu mai fie social-democraţii una cu comuniştii, cum afirma până ieri oficiosul liberal? OFENSIVA MAGHIARĂ S’A INTENSIFICAT Roma ne contestă latinitatea? Asistăm de câteva săptămâni la intensificarea ofensivei maghiare contra statelor succesoare şi în pri­mul­­rând contra noastră. Contele Albert Apponyi a ţinut, săptămâna trecută, o conferinţă la universita­tea din Zuerich, vorbind despre... necesitatea revizuirii dispoziţiunilor teritoriale ale tratatului de la Tria­non. Iar câteva zile după această „expunere ştiinţifică“ a repetat în faţa adunării generale a Ligii Naţiu­nilor declaraţiuni, pentru cari nu de mult statele Micii înţelegeri au fă­cut cunoscutul demers la Buda­pesta. In calitate­ de prim delegat al Ungariei, Apponyi a formulat în faţa Ligii crezul politic al actualului regim de la Budapesta, utilizând fra­ze mai domoale, dar spunând în fond aceleaşi lucruri, pe cari con­tele Ştefan Bethlen le-a rostit cu o­­cazia desvăluirii monumentului pen­tru soldatul necunoscut maghiar... Leitmotivul acestor declaraţiuni, pe cari le-a susţinut într’una din co­­misiunile adunării generale de la Ge­neva şi talentatul director al oficio­sului „Pester Lloyd“, d. Josef Wészi, este tendinţa de a prezenta statele succesoare ca elemente de inferiori­tate în domeniul cultural şi civiliza­tori. Astfel, tipurile reprezentative ale Ungariei, caută să dea agitaţiei revizioniste un fel de bază morală superioară şi să-i găsească o justi­ficare în domeniul intereselor gene­rale de progres general. In acelaş scop a fost organizată la Geneva, tocmai în timpul sesiunii Ligii,­ o ex­poziţie de artă naţională maghiară. Contele Apponyi n’a ezitat să tur­bure, prin afişarea categorică a ten­dinţei revizioniste, atmosfera înse­m­nată de discursurile d-lor Macdo­nald şi Henderson şi de propunerile îmbucurătoare ale d-lui Briand. In momentul când lumea vedea zorii unor timpuri de pace şi de amicala colaborare europeană, delegatul Un­garei a tulburat atmosfera cu dis­cursul său agresiv. Cu abilitate de orator şi de diplomat de şcoala bună, Apponyi a vorbit despre ne­­stabilitatea înfăptuirilor omeneşti, despre prăbuşirea imperiului habs­­burgic şi prin urmare de năzuinţa, plină de speranţe, spre o Ungarie refăcută în vechile graniţe. Diso­nanta asvârlită de contele Apponyi in calmul desbaterilor dela Geneva, a avut nevoe de un răspuns, pe care i l-a şi dat ministrul nostru de externe, d. Mironescu. S’au prăbuşit imperii, s’a modificat harta Europei. Insă numai spre a se repara ne­dreptăţi istorice. Calvarul de o mie de ani al poporului românesc, îm­pilat de unguri, dă dreptul poporu­lui român unit să apere energic o­­pera de dreptate, care stă la baza tratatului de la Trianon. * Replica aceasta hotărâtă, din partea României, era necesară. Căci după abandonarea metodei zgomotoase rotheruieriste, persona­­giile reprezentative ale Ungariei au început o propagandă mai subtilă şi mai primejdioasă. Savanţii unguri strecoară săgeţi otrăvite în reviste­le străine de specialitate şi mai ales în acelea a căror menire este să slujească de îndreptar oamenilor politici şi intelectualilor din ţările respective. In revistele din Anglia teoriile maghiare şi-au găsit inter­preţi englezi,­­ bine inspiraţi de la Budapesta, iar în Italia, de curând, revista istorică şi politică a „­Insti­tutului pentru Europa Orientală“, condusă de d-nii Amedeo Giannini, consilier de Stat, ministru plenipo­tenţiar, profesor al universităţii re­gale din Roma şi de Ettore Lo Gat­­to, profesor al universităţii regale din Neapole,­­ a publicat, la loc de frunte, un lung articol al d-lui Benedetto Jancsó sub titlul :Alcu­­ne osservazioni critiche sulla storia antica del popolo romeno" (Câteva observaţiuni critice asupra istoriei antice a poporului român). Dar d. Benedetto Jancsó nu este decât d. Jancsó Benedek, de la Budapesta, pe care-l cunoaştem prea bine. In ultimele decenii d. Jancsó, cel mai înverşunat şi notoriu adversar al românilor, a fost, în cele mai multe cazuri, inspiratorul măsurilor de persecuţiune contra românilor tran­silvăneni. Jancsó Benedek a organi­zat conferinţe şi campanii împotri­va poporului român şi a luptat prin toate mijloacele pentru distrugerea şi pentru coborârea noastră morală. D-sa nu face, prin urmare, decât să-şi continue opera, scriind despre .I­istoire des Roumains et de leur Civilisation" a d-lui profesor Nicu­­lae Iorga, că este cel mult „un ro­­m­anzo storico d’un’esuberante fan­tasia di poeta" şi reeditând teori­ile arhicunoscute ale lui Roessler şi Thumann, contestându-ne, în coloa­nele revistei italiene dela Roma, la­tinitatea noastră. După d. Jancsó nu suntem decât o adunătură de popoare balcanice, cari s’au strecu­rat în vechia Dacie, după ce o ocu­paseră ungurii. In consecință nu a­­vem nici un drept de a stăpâni acel ținut, cu atât mai mult, cu cât po­porul român este anti-cultural şi necivilizat Abia de la unguri am mai prins şi noi oleacă de spoială! Concluzia? Fireşte: revizuirea imperioasă şi grabnică a tratatului de la Trianon. Nu vom polemiza cu d. Jancsó Benedek. O vor face, desigur, alţii, mai competenţi. Ne exprimăm însă mirarea că „L’Europa Orientale“ a putut să publice,­in fruntea număru­lui pe Iulie-August ofensele unui scriitor maghiar şovin la adresa na­ţiunii noastre, şi batjocuri la adresa d-lui profesor Iorga. Noi, în ciuda d-lui Jancsó Bene­dek şi, a revistei de la Roma vom re­peta vorbele înţelepte ale lui Ana­­tole France: „Partea cea mai dună a sângelui nostru este faptele lupoaicii legen­dare“. Liviu P. Nasta CEEA CE LIPSEŞTE Avem o nouă lege a Capitalei, iar in curând vom avea şi regulamentul acestei legi. Alcătuită in concordanţă cu prin­cipiile de descentralizare din legea administrativă, votată in sesiunea trecută a parlamentului, noua lege cuprinde norme ce privesc adminis­traţia propriu zisă, poliţia şi diferi­tele servicii municipale. Sectoarele municipiului rămân tot un număr de patru, însă au fost su­puse unei nouă delimitări. Sectorul care suferă de pe urma acestei deli­mitări este sectorul de Galben. La ciuntirea acestui sector au intrat şi consideraţiuni, cari n’au nimic de a face cu Interesele unei mai bune gospodării Sunt consideraţiuni cu caracter de partid. E o afirmaţie sprijinită pe decla­­raţiuni provenind chiar dela făuri­torii sau inspiratorii nonei legi mu­­nicipale. Că s'a făcut bine sau nu, in privinţa aceasta viitorul se va în­sărcina să ne lămurească. Deocamdată, reţinem doar faptul că avem o nouă lege a Capitalei şi că în curând vom avea şi regula,­montul ei.­­ Mai avem Intenţii bune. Nu pro­priile noastre Intenţii, căci oricât or fi ele de excelente, n'au, prin forţa­ lucrurilor, o putere hotărâtoare. Es­te vorba despre Intenţiile bune ale persoanelor cari compun actuala co­misie interimară, a Municipiului Bucureşti. In deosebi, preşedintele d­. d. Dem­. Dobrescu, care şi la manifestă şi prin gram­ viu şi pe calea scrisului deţine un adevărat record în privin­ţa intenţiilor bune. Ceea ce spune d-sa că urmăreşte să realizeze, este un miraj, o nouă minune ce se adaugă celor şapte mi­nuni din antichitate. Vrea să refacă din temelie Capitala, aşa ca, vă­zând-o, să n'o mai putem recunoaşte chiar noi, cari locuim aicea. O Capitală înconjurată de coline împădurite, cu periferii curate şi sănătoase, cu parcuri şi grădini cât mai multe. In aceiaşi ordine de idei, vrea sa facă să dispară Dâmboviţa, căreia par­că i­ a ruşina că e o gârlă aşa de mică şi neînsemnată, şi, din depozit de praf şi noroiu, cum sunt încă, să transforme Bucureştii într’un ele­gant port la Dunăre. D. Dem. Dobrescu ţinteşte chiar mai sus. Vrea ca Bucureştii să devi­nă „Geneva intelectuală a Orientu­lui", pentru a întrebuinţa propria d-sale expresiune. Dar dacă avem lege nouă şi inten­ţii aşa de frumoase, sunt anume lu­cruri cari lipsesc, împiedicând reali­zarea vastelor planuri. In primul rând banii, înfăptuirea unei opere In proporţiile arătate ne­cesită sume, am putea spune fantas­tice. Cine va procura mijloacele ma­teriale ? Iată o Întrebare şi nu de puţină importanţă. Al doilea. O asemenea Întreprinde­re nu poate şi nu trebuie să fie con­cepută un spirit de partid sau ca o manifestaţie a unui partid Împotri­va altui partid. Politicianismul trebue izgonit cu desăvârşire din gospodăria comuna­lă, unde se impune şi un program, acceptat de toţi, şi un spirit de con­tinuitate. In afară de aceasta, mai Înainte de a se gândi la lucruri prea mari, edilii noștri ar aduce un serviciu mai real, ocupându-se de satisfacerea nevoilor, ce-i drept, mai mărunte, dar în tot cazul mai izbitoare. N. Batzaria Cunoaşteţi povestea omului care a pus, într'acelaş butoi, mere bune cu mere putrede, pentru ca şi cele pu­trede să se facă bune. Şi totuş ! Merele ca merele, dar par­că despre oameni iţi vine a crede că reţeta omului cu pricina nu este chiar aşa de absurdă şi de neghioa­bă cât pare la prima vedere. Căci oare nimic să nu insemnie Învăţătu­ra sănătoasă şi pildele cele bune? Adică numai omul cel cuminte şi a­­les din fire să se influenţeze de pil­dele rele un rău, iar cei păcătoşi, să nu profite niciodată de cuvântul îna­ripat, de ideia dreaptă şi de fapta ge­neroasă? E adevărat că moraliştii continuă a bate apa în piuă, de când lumea. Iar evangheliile seamănă de două mii de ani tot pe piatră şi pe mar­gine de drum. Nici un fel de educa­ţie şi de pilde nu pot înrâuri in mod apreciabil asupra ticăloşiei ome­neşti. Pe câţi i-a reţinut frica iadu­lui de la fărădelege? Acestea şi, alte asemenea gânduri mă bat adesea la descoperirea nu­meroaselor şi grozavelor fapte unite ale unora­. Căci nu toate se pot scuza şi nici măcar pricepe, ci multe din ele miră, indignează şi te lasă nedu­merit şi adânc Întristat. De pildă. Te întrebi cu mirare şi scârbă sufletească, cum de s’a putut ca o femee să bată cu cleştele înro­şit în foc nişte bieţi orfani de răz­boi­­ şi să-i ţie flămânzi? Cum un ofiţer a putut sustrage şi cheltui, în chefuri, banul menit apărării ţării? Cum au fost în stare nişte funcţio­nari superiori, educaţi şi învăţaţi aşa de îndelungă, vreme şi cu atâta cheltuială, să deturneze de la scopul lor terenurile destinate nenorociţilor de mici slujbaşi ca să-şi construias­că modeste căsuţe pe ele? Pilde de acestea se pot înşira pe toate coloanele unui ziar fără a le da de capăt. Aşa, dar, iată persoane multe, con­ştiente de ce e rău şi bine, ieşite a­­desea din familii cinstite, educate prin citire, discursuri şi exemple, de azi şi de întotdeauna, care poate nu odată s'au declarat patrioate Înflăcă­rate, iubitoare de oameni şi de neam, săvârşind totuşi acte de acelea care sunt cumplit necinstite, adânc ne­drepte, făţiş şi direct antipatriotice, pe cari le cred, mai cu seamă, ne­­umane. Ce se petrece, oare, în minţile şi în sufletele acestora? Nici o urmă să nu­ fi lăsat în ele morala, cultura şi educaţia? îşi dau oare seama ele de oroarea celor comise? Să nu putem deci nici­odată nă­dăjdui ca fabula cu merele să fie adevărată, aplicată la oameni? De ce morala nu face aceiaşi paşi ca ştiinţa? CARNETUL NOSTRU IAR POVESTEA CU MERELE Pe şoseaua Târgovişte-Sinaia, lângă Moroeni, s-a deschis, de curând, o poartă spre o vale de nebănuită frumuseţe. Foarte pu­ţini alpinişti şi călători exaspe­raţi de restriştea oraşelor noas­tre se refugiază pe aici, pentru a-şi răcori capul înfierbântat, şi pentru a-şi odihni văzul şi auzul în singurătatea aceasta tonică. Am coborît, deunăzi, pe ser­pentina săpată în stâncă drum de 12 kilometri. N’am bănuit nici­odată că în prelungirea Carpaţi­­lor se mai găsesc munţi şi văi stăpânite de tăcerea impresio­nantă a pustiului. Impresia — în­văluită de un sentiment de a­­dânc regret — că am făcut o in­cursiune Intr’o regiune dominată odinioară exclusiv de familii feu­dale de urși, mi-a fost confirma­tă de exploratorii care au pătruns prin partea locului. Pe coasta muntelui, zvârcolin­du-se ca o râmă, aleargă şoseaua, străjuită de mesteacăni şi brazi, iar în fundul îngust şi adânc al râpei spumegă apele verzi ale Ia­­lomiţei. Retina prinde jocul izvo­rului de munte şi distinge, de la înălţimea vertiginoasă a drumu­lui, dâra albă a jghiabului de lemn pe care alunecau altă dată stâlpi de telegraf smulşi din creş­tetul codrilor; timpanul, însă, nu poate prinde foşnetul undelor. Inginerii, care au încercat să pătrundă pentru întâia oară pâ­nă în cutele singurătăţilor de aici, au suit cu bocanci ţintuiţi dru­mul din vale, pe albia jghiabului de lemn, construit de o veche în­treprindere forestieră dispărută azi. La punctul Pobreşti, valea se lărgeşte şi se transformă intr’un cazan apocaliptic în care s’ar pu­tea fierbe, în smoala clocotitoare a iadului, toate acele suflete pe care le apasă păcatul că din vina lor astfel de domenii au rămas pustii până acum, — nelocuite de oameni şi neexploatate în folosul obştesc. „ In Dobreşti, maşina stopează şi şoferul smulge furios pompa claxonului. Suntem parcă în plin Far-West. Şoseaua e baricadată de sute de oameni. Siluete de pio­­neri americani. Predomină că­maşa de culoare închisă, cu mâ­necile suflecate şi cureaua cu pafta de metal ce strânge trupul, elastic şi vânjos. Pantaloni scurţi ghetre şi bocănci. Bărbaţi tineri cu faţa rasă, cu trăsături ciopli­te ca din lemn, — figuri arse de soare. Vin pe poteci înguste, ră­sar din desişuri, pe pante repezi, călăreţi pe cai mici de munte, — tipuri de cow-boy. Parcă ai fi în California, prin­tre căutătorii de aur. Lipsesc nu­mai revolverele, în tocurile de la brâu şi franjurile de la panta­lonii de piele. Toţi sunt pudraţi de o pulbere fină, alburie, de granit măcinat. Mişcare şi privelişte de cinemato­graf. Barăci de lemn — veritabile blockh­aus-uri — se înşiră dea­­lungul drumului şi se caţără pe versantul munţilor. Tarabe cu fel de fel de mărfuri: de la lampa e­­lectrică de buzunar, cămaşa de pionier şi pantalonii de rips până la cutii de conserve şi păt­lăgele roşii... E o zi de odihnă şi pionierii au coborît din munţi, au ieşit din văgăuni şi tuneluri, să-şi târgu­iască provizia pe o săptămână. Atmosfera e saturată de pul­bere de ciment. Aerul miroase a praf de puşcă şi din depărtare se aud bubuituri de lavine de pia­tră. Undeva, pe culmea munţilor, echipe speciale de muncitori fac să explodeze blocurile de granit şi deasupra pânzei de pădure se ridică mereu nori de fum şi de praf. ~­­ * Toata valea e zguduită de o viaţă febrilă, sănătoasă, puterni­că. Până mai deunăzi, nu întâl­neai picior de om pe aici. Pentru vânători lucrările de azi sunt, desigur, o pierdere ireparabilă. Pe fundul ceaunului dela Do­(Citiţi continuarea în pag. II-a)­­ . I. T. PE VALEA IALOMIŢEI de F. DUMA Direcția 357/72, Administrația 307/69. TELEFOANE : centrala: 309 67, 324/73, Provincia : 310/66, 346/79, 333/54. CHESTIA ZILEI BOBOCII D-LUI VINTILĂ... .nu se lasă număraţi REDUCEREA SERVICIU MILITAR de general ALEXE ANASTASIU O informatie greşita, care, după cum era indicat şi de aşteptat, a fost repede desmintită oficial, a provo­cat o vie canonadă ziaristică îm­prejurul chestiunii reducerii servi­ciului militar, adică a reducerei termenului de serviciu activ sub drapel, aşa denumit „serviciu per­manent" de la doi şi trei ani, la un an, pentru toată oştirea. Ceiace s’a scris în ziare cu acea­stă ocaziune, mai mult sau mai pu­ţin entuziast şi optimist, mai mult sau mai puţin sceptic, caustic, sen­tenţios şi insinuant, face dovada talentului cu care presa noastră ştie să facă din „ţânţar, harmasar“ şi a facilităţii cu care profesioniştii condeiului nemilitari, pot face in­cursiuni în domeniul tehnic mili­tar, abordând chestiuni fundamen­tale de organică, asupra cărora nici chiar majoritatea militarilor de ca­rieră, nu au, numai prin această calitate, căderea pentru a-şi da a­­vizul cu deplină competinţă. Ne­greşit, aceasta explică modul de­plasat, fals sau neexact, cum se pun chestiunile şi se discută prin­cipiile şi prin consecinţă şi nete­meinicia concluziilor. Astfel că, da­că nu se poate contesta interesul unora din comentariile şi teoriile emise, ceia ce de­sigur este îmbu­curător, problema pusă, a rămas în tot cazul neclarificată. Bizuindu-mă, nu numai pe consi­­deraţiunea poziţiunii mele de fost ofiţer activ de Stat Major, de fost şef al biuroului de „Organizare“ de la Marele Stat Major g­rav al Ar­matei şi de fost profesor al cursu­lui de „organizare militară“ la cel mai înalt eşelon de învăţământ mi­litar ce­ a existat în oştirea noas­tră: cursul comptimitar de stat Major, ci mai ales pe faptul spe­cializării mele ca publicist în presa militară și civilă de la 1911 încoa­ce, asupra chestiunilor de organi­zare militară, voi încerca să pun în lumina adevărului chestiunea reducerii duratei serviciului militar activ sub arme, de care anume m’am ocupat, spre a înlătura o la­cună de justă interpretare ce per­sistă la noi, asupra acestei ches­tiuni. Opinia publică­­este profund confuzionată de argumentele „pro" şi „contra" emise zilele acestea, cinstit, dar profan şi simţitor insu­ficient pentru a fixa o convingere. * De chestiunea reducerii servi­ciului militar, deosebit de artico­lele ce am publicat în „Neamul Ro­mânesc“ in 1920-24, ,Adevărul“ 1923-29 şi alte ziare, iar am ocupat special şi în conferinţele ce am ţi­nut la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte în 1922 şi la Cer­cul de studii al partidului Naţional în 1926, precum asemenea şi în broşura .­Noile curente politice so­ciale şi armata". Asupra cuprinsului acestei publi­­caţiuni, criticul de la revista Ro­mânia militară (Februar 1923), re­vistă condusă şi redactată la Ma­rele Stat Major, se pronunţă astfel: „Lucrarea d-lui general Alexe A­­nastasiu trebuie citită şi învăţată pe deasupra de fiecare cetăţean. Ea cuprinde crezul nostru al tuturor şi mai cu seamă al d­iterimei. De a­­ceea nu avem cuvinte pentru a o recomanda camarazilor noştri; ea se impune singură prin ideile rezu­mate mai sus şi prin modul clar şi concis în care sunt scrise". Am încorporat aci detaliul critic de mai sus, nu cu scop de reclama, ci numai ca un temeiu de scuză la adresa autorilor recentelor articole din ziare asupra chestiunii reduce­rii serviciului militar, pe cari fără a știrbi stima ce le port, voi avea ne­plăcerea să-i contrazic cu preten­ția de mai multă competinţă. Stă­­pânit cel puţin de o egală bună cre­dinţă şi bună intenţie, voi căuta în câteva articole următoare, să edific pe cititori cât mai deplin asupraa subiectului în cauză, astfel ca echie­vocul să fie înlăturat. Deocamdată, ţin să declar cu sinceritate şi profundă satisfacţie, că-mi convine a fi denumit şi eu pacifist profesionist. Cum mi-am câştigat steaua de general, în tranşee pe toate fron­turile şi în special la Muncelu (Mărăşti-Mărăşeşti), nu mi se poa­te pune pe seama laşităţii faptul că apreciez ca o deosebită onoare pentru cineva, profesiunea de pacu­tist şi că am oroare de războiu. De a­test profund pe apologiştii războiu­lui şi pe belicoşii cultivatori ai sen­timentelor de ură, de vrajbă şi de conflicte armate între popoare şi cred că cea mai nobilă lozincă a ci­vilizaţiei omeneşti este­ lozinca păcii. Incontestabil, din punctul de ve- CCInitî continuarea în pag. II-a) iro'mwnmjiiimiwxinimwnnii-nni'iii iii illuujli

Next