Adevěrul, iunie 1930 (Anul 43, nr. 14241-14265)
1930-06-02 / nr. 14241
AHOL 43 No. 14241 * Luni 2 Iunie 1930 6 p&gîni Adeverul FONDATORTI ^ BELDIMANUNDATORI . CONST. MILLE 1888—1897 1897—1926 . 750 lei pe un an ABONAMENTE: 330 lei pe 6 luni .. _____ 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Gonst. Miile (Sărindar) Mo. 1911 TELEFOANEÎ:Î Direcția : 357/72. Administrația : 367/69. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/54. Provincia : 310/66. " Partidul național-țärǎnesc continuă să legifereze. Va mai avea, oare, timp să guverneze? OASPEŢII FRANCEZI După d. Loueheur au venit d. de Saint-Aulaire şi generalul Berthelot. Aceştia au fost sărbătoriţi în amintirea unui trecut de suferinţe şi bucurii comune. D. Loueheur a fost sărbătorit ca purtătorul de cuvânt al politicii viitoare, al politicii aceluia, care este ministrul de externe al Franţei. In fond, în tustrele aceste personalităţi, a fost sărbătorită Franţa. Făţiş nimic nu a tulburat serbările acestea. Dar au fost totuşi două rânduri de întâmplări, cari nu sunt fără semnificaţie şi deci nu pot trece fără a fi relevate. Mai întâi, pasiunile deslănțuite de luptele noastre politice, au făcut că partidul liberal și cel averescan nu au luat parte la sărbătorirea în Cameră a d-lui Loucheur, pe când de la sărbătorirea d-lui de Saint- Aulaire nu a lipsit decât numai partidul liberal. Spectacolul nu a fost frumos. Luptele dintre partide, nu se pot răsfrânge asupra unor oaspeţi reprezentativi veniţi din străinătate. Aceşti oaspeţi reprezentau Franţa şi, desigur, în credinţa lor a fost că vizitează România. Vina partidelor cari au lipsit de la şedinţele neoficiale ale Parlamentului, în cari d-nii Loucheur, de Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au fost salutaţi, este, dacă a rezumat, că oaspeţii ac®ştia, pe cari întreaga opinie publică, ale cărei sentimente nu sunt alterate de meschine ambiţii politice, i-a îmbrăţişat din tot sufletul — au apărut numai ca oaspeţi ai partidului de la cârmă. La un moment dat insă, am avut impresia, că partidele noastre aşa zise de guvernământ, cari imită cu voluptate, tot ce se greşeşte în altă parte, au găsit o splendidă scuză a propriei lor greşeli. „Universul“ publicase un interview al d-lui de Saint-Aulaire, prin care acesta ne deconsilia să urmăm politica pacifistă a aceluia care de zece ani conduce, aproape neîntrerupt, politea externă a Franţei şi cu care singur, guvernul român poate trata chestiunile politice dintre cele două ţări. Mărturisim că acest interview ni s-a părut şi nouă, cel puţin curios. Tocmai fiindcă il cunoaştem pe d. de Saint-Aulaire ca pe un diplomat fin şi foarte preocupat de paza formelor, fără de cari însuşi fondul îşi CINE? prelungit sesiunea Guvernul a pierde valoarea, ne-am îndoit din aparlamentului, capul locului, dacă nu de autentici- ! Cine s’a prelungi oare șederea gutarea interviewului, apoi de faptul [ vernulul • că ilustru! oaspete, a admis într’a-* Ki a devăr ca opiniile d-sale, de altfel cunoscute, să fie publicate a doua zi după plecarea d-lui Loucheur. Și într'adevăr, îndoiala noastră s’a dovedit a fi justificată. Căci un comunicat dat de d. Saint-Aulaire ne-a anunţat că d-sa nu înţelege să ia răspunderea unor declaraţiuni pe cari nu Ie-a semnat. Cu aceasta incidentul era violat şi partidele noastre de guvernământ nu mai pot invoca, pentru scuza faptul că au dus disensiunile lor până in incinta unde au fost salutaţi oaspeţii României, cu faptul că aceşti oaspeţi au dus şi ei polemicile lor politice până în aceiaşi incintă. Ne bucură aceasta, căci conţine o învăţătură pe care, sperăm, că politicianii noştri o vor accepta cu atât mai mare plăcere, cu cât s’au arătat mai dispuşi să primească şi azi sfaturile aceluia, ale cărui consilii ne-au fost atât de utile, în momentele cele mai grele, prin cari a trecut ţara noastră. De altfel, nici d. Loucheur nu a spus, cum nu susţine nici d. Briard, că pentru a urmări federalizarea Europei, trebuie renunţat la menţinerea şi desvoltarea, la întărirea şi aprofundarea alianţelor. Numai că nevoile economice şi primejdiile unui viitor război, indică în mod evident, că extinderea alianţelor până la federalizarea tuturor statelor vechiului nostru continent, este un postulat inevitabil al politicii internaţionale a Europei postbelice. Sunt semne la orizont şi discursul rostit de d. Mussolini la Milano, face parte din ele, că dacă nu vor fi învinse rămăşiţele anachronic© ale vechii democraţii, dacă nu vor fi stârpite vechile concepţii ale politicii internaţionale, apoi marea nenorocire ce s’a abătut odată asupra omenirii şi de care a vorbit Clemenceau, se va abate iar, dar de data aceasta cu efectul unei prăbuşiri care va îngropa civilizaţia noastră iinonata sub ruinele ei, iară posibilitate de resuscitare. Ad. NAZBATI ! GLOSE POLITICE... In politica de partid a debutat ca radical său liberal, ambii termeni cufundându-se în Anglia cum au debutat cei mai mulţi sindicalişti de acolo. Massele proletariene britanice şi-au pus la început speranţa în democraţia radicală, care le asigura de simpatia sa. Dar în curte ori propaganda socialistă-marxistă începu să se întindă în Anglia şi Wheatley, ca atâţia alţii, părăsi pe liberali pentru a participa la crearea partidului laburist şi al lui „Independent Labour Party“. Aci merse tot mai la stânga. Devenise unul din militanţii cei mai cunoscuţi şi ascultaţi. Când d. MacDonald formă pentru întâia oară guvernul — în 1924 — îi încredinţa ministerul sănătăţii publice, unul din cele mai importante din Anglia. In calitatea aceasta, Wheatley izbuti să obţie de la Camera Comunelor votarea unei legi de mare însemnătate socială, a construirii de locuinţe eftine. Discursurile ce ţinu cu prilejul acesta fură o revelaţie pentru partidele adverse cari nu-i însemnările mele, de mai zilele trecute, cu privire la femeia ce şi-a omorât copilul pentru că, din pricina lui, nu-şi găsea stăpân unde să muncească sau fabrică unde să lucreze, pare să fi avut răsunet. Cineva, din Capitală, mi-a cerut amănunte asupra acestei întâmplări, într’adevăr tragice, pentru a se interesa de soarta nenorocitei mame. Ii va da un apărător la proces și se va ocupa de dânsa, fie imediat dacă e achitată* fie după f»„05t?,u decât ca „„ orator do £ dacă iustiîntruniri publici. - -Legea Wheatley, pe care conservatorii o modificară îndată ce veniră la putere, era întemeiată pe principiul că statul este dator să acorde subvenţii pentru construirea de locuinţe eftine. In opinia lui Wheatley, problema locuinţelor eftine era de ordin colectiv-naţional, nu individual. Cu alte cuvinte, statul trebue să fie obligat să contribue cu sume mari pentru că aceia cari nu dispun decât de salarii proletariene şi deci nu pot plăti decât chirii foarte mici să aibă totuşi locuinţe bune şi higienice. REBELII DIN CLYDE După căderea de la putere — în acelaşi an în care venise — Wheatley reintră în ranguri şi începu să combată pe cei din capul partidului său. El reproşa d-lui MacDonald şi acelora cari îl înconjurau: Henderson, Clynes, Snowden, etc., că nu fac o opoziţie destul de energică şi că, în propaganda lor, nu accentuiază îndeajuns caracterul socialist al partidului laburist. Lupta ce ducea împotriva d-lui MacDonald deveni repede extrem de înverşunată. Wheatley, se anunţa încă de atunci ca un rebel. El era convins că socialismul poate fi realizat în timpul nostru şi’l învinovăţea pe d. MacDonald că nu crede şi dânsul aceasta. ’ După cum am arătat cu alt prilej, formula „socialismul în timpul nostru“ joacă un rol mare înăuntrul partidului laburist englez care este divizat pe chestia aceasta fundamentală. In divergenţă de opiniuni cu Duminică 1 Iunie se deschide la muzeul Stelian, expoziţia polonă de artă plastică, sub patronajul reginei Maria. Publicăm cu această ocazie, următorul articol asupra marelui acuarelist polonez Iulian Falat, care născut in 1853 şi mort în vara anului Wheatley . MacDonald nu-1maî 1929, n’a încetat. Pana în ultimele Ywneatley, d. MacDonald nu-i mai luni’ale vieţii saie să lutreze în arta sachemă în guvern când veni din nou la putere acum un an. Ei nu s’ar fi putut înţelege. Nu erau de acord în nimic. Wheatley continuă lupta în contra d-lui MacDonald ca prim ministru cu aceleaşi argumente cu care îl combătuse înainte. In plus îl acuza că nu ţine seama de programul partidului şi că nu face nimic pentru a reduce, pe cale de legi, imensile averi ale celor bogaţi în favoarea celor săraci, împreună cu d. Maxton, preşedintele lui „Independent Labour LA ISMAIL Joi a avut loc o serbare, patriotică la Ismail. A participat şi d. ministru ad-interim la lucrări publice şi director ministerial adinterim la Chişinău, d. Pan Halippa. La serbare au asistat toate căpeteniile civile şi militare. A avut loc şi un banchet. Fireşte s’au pronunţat şi discursuri. In timpul cuvântării sale, un inalt dregător militar, jenat că într’un colţ se auzeau oarecari şoapte, a exclamat: — Tăcere! Cui nu-i place să plece! Şi fiindcă" zgomotul continua, înaltul dregător a exclamatdin nou: — N’ai auzit, domnule! Tăcere. Nu-i vorba, acel dregător era, probabil, enervat, fiindcă un orator civil a pomenit de fraza celebră: „inimă pentru, norod, sabia pentru dușmanii de peste hotare“. Dar serbarea n’a luat sfârșit aci. A avut Ioc și o escursie pe apă. D. ministru şi director adinterim a luat loc pe o şalupă, escortată, la dreapta şi la stânga, de canoniere, care trăgeau salve. D. BOTEZ Pletora de materie ne-a împiedicat să scoatem în relief, la timp, marele succes pe care l-a obţinut Dumineca trecută, cu ocazia întrunirii Uniunii Camerelor de comerţ şi a congresului „Sfatului Negustoresc“, ld. Ion Botez, senator de Iaşi. In calitatea sa de preşedinte al Camerei de comerţ din Iaşi, d. Botez a vorbit atât de documentat, atât de impresionant, şi a înălţat discuţia la un aşa nivel, încât d. Manoilescu, dând cuvântul oratorului, care a succedat, a spus: — „Recunosc situaţia ingrată in care vă aflaţi. Trebue să cântaţi după Carusso“. Secretul succesului ld-lui Botez e simplu. Pe lângă marele talent de vorbire şi verbul înaripat, d. Ion Botez face parte din categoria acelor oameni culţi cu adevărat, care ştiu întotdeauna să înalţe problemele şi să le dea pecetea interesului general şi superior, încă o dovadă că şi în problemele de specialitate, talentul şi cultura generală se impun şi folosesc discuţiunii. Sever. Angajamente pentru viitor Partidul liberal îşi continuă fără oboseală campania pe care o duce împotriva guvernului pe chestia confiscărilor de ziare. Când plângerile adresate justiţiei nu sunt semnate chiar de d. Vintilă Brătianu, sunt introduse de alţi fruntaşi ai partidului. Acţiuni in justiţie, articole fulminante, interviewuri cu specialişti — un întreg arsenal de mijloace folosit cu o adevărată frenezie. Şi toate aceste manifestaţiuni sunt aşezate pe baze juridice, întărite cu argumente de drept, documentate cu texte constituţionale. Niciodată cetitorii „Viitorului“ nu au fost mai amplui îndoctrinaţi cu drepturile presei sub regimul constituţional, ca astăzi. Oficiosul liberal caută să-şi convingă partizanii până la saturaţie, de intangibilitatea libertăţii de a scrie şi de gravitatea abuzului pe care-l face guvernul când mutilează dreptul de răspândire a cugetării scrisului. Inutil să adăugăm că privim cu toată satisfacţia aceste exerciţii ale fruntaşilor liberali, drepte in sine, şi mai ales interesante tocmai fiindcă vin din partea partidului liberal. Le privim cu satisfacţie fiindcă ele comportă un angajament pentru viitor. Dacă există o consecvenţă in viaţa politică a unui partid, liberalii se leagă în faţa ţării prin vehemenţa cu care denunţă păcatele guvernului împotriva libertăţii scrisului, să nu se facă vinovaţi la rândul lor, de asemenea păcate. Aşteptăm, prin. Urmare ca înţelesul textelor constituţionale pe care acum îi descopăr pentru prima oară şi pe care îl tălmăcesc partizanilor cu atâta lux de argumente, să rămâie pe deplin câşgat partidului. Aşadar, e limpede, sub regimurile liberale viitoare nici cenzură, nici confiscare, nici împiedicarea debitului poştal, nici ocrotirea funcţionarilor ce s’ar face vinovaţi de acte abuzive împotriva presei? Fiindcă, altminteri, atitudinea de astăzi a liberalilor ar rămâne o simplă păpuşerie sau o maşinărie politicianistă, cu atât mai odioasă, cu cât se face pe o chestie care merită să fie tratată cu toată seriozitatea. Pan. Moartea lui John Wheatley Rebeliunea împotriva d-lui SiracDonald De la corespondentul nostru Situaţia din ţară, de pildă, arată că la noi terenul nu este proprice pentru rebeliuni pe bază de idei şi convingeri, după modelul Wheatley sau Clyde. Dacă terenul ar fi fost favorabil, am fi avut desigur de mult o dizidenţă naţional-ţărănistă, guvernarea d-lui Maniu fiind dintre acele cari reclamă neapărat o rebeliune din partea unei fracţiuni cel puţin a susţinătorilor ei. Dar nici o grupare dizidentă naţional-ţărănistă nu s’a format şi nu este pe cale să şi a celorlalţi rebeli, — era că un mijloc simplu de a se dezvolta legile sociale şi de a se atenua mizeria celor mulţi este de a se pune impozite mari pe cei cari au mult. Când îi se făcea obiecţia că, dacă o să se pue impozite prea mari, clasele posedante o să fugă cu capitalurile lor, răspundea că fabricile, moşiile şi palatele nu pot fi transportate în străinătate. Am citit o mulţime de discursuri de ale lui în chestiile acestea. Judecând după textul lor, trebue să fi fost într’adevăr un orator mare. Cuvântările lui erau clare, sobre, pline de argumente şi de fapte, de o formă impecabilă. Ziarele englezeşti au adus wes- Party“, a organizat pe deputaţii tea morţii lui John Wheatley, laburişti ostili, guvernului labimembru în Camera Comunelor Trist, începând cu cei mai hotărîţi ministru in primul guvern laburist (1924) şi rebel de frunte;redintre ei, cu deputaţi din regiunea fluviului Clyde (fluviu scoţian pe bel, împreună cu celebrul grup care se află îngrămădite nenumăde la Clyde, în contra conducerii d-lui MacDonald. John Wheatley, născut la 1869, rate uzine şi sute de mii de şomeuri). De aci numele de rebelii din Clyde. Una din ideile lui a început să lucreze în mine la Wheatley, — ca şi a d-lui Maxton vârsta de 11 ani. Dar n’a rămas multă vreme în meseria aceasta, pe care o exercita şi tatăl lui, căci a trecut în comerţ. Nu, bineînţeles, ca patron, ci ca băiat de prăvălie.— Am ştiut de mic ce este sărăcia neagră, obicinuia el să spue şi, ajuns deputat şi ministru, ţin să fiu de partea acelora cari trăesc în nevoi şi în suferinţă. Nu spunea aceasta din demagogie sau ca să se laude, ci pentru a rechema la datorie, aşa cum o înţelegea el, pe şefii de sindicate şi pe deputaţii laburişti carii deşi de obârşie proletariană începeau îndată ce se vedeau sus, să facă o politică socială moderată. Ca aproape toţi conducătorii trades-uniunilor, Wheatley a fost un autodidact. In necroloagele pe cari i le-au consacrat ziarele, s’a ROLUL DIZIDENTELOR CINSTITE Marele merit al lui Wheatley consistă, după noi, nu in ideile relevat că a reuşit să-și însușeas-1 sale, dintre cari unele ni se par se formeze. - - - s—j-— - - - - -1; -1 “ -- -- I î— rtX ~ * Ţărăniştii din vechiul regat şi din Basarabia (nu vorbim de nacă o cultură întinsă şi solidă şi că I confuze, ei în faptul că s’a ridicat •discursurile lui erau interesante I în contra şefilor propriului său nu numai pentru eloquenţa lor — Wheatley a fost un mare orator — dar şi pentru cunoştinţele şi ideile ce exprimau.ţionalii din Transilvania cari sunt de fapt conservatori) au acceptat totul: legea alarmismului, Lupenii, confiscările de ziare, discursurile reacţionare ale miniştrilor, capitularea în faţa partidelor de dreapta, fără să se revolte, fără măcar să protesteze. Faptul acesta dovedeşte că, în fond, oamenii noştri politici nu au convingeri şi că singurul lucru ce-i interesează este puterea. Un Wheatley român este o imposibilitate. LEGEA WHEATLEY partid, că a devenit rebel şi că amintea zilnic miniştrilor principiile şi programul partidului. Miniştrii, din orice, partid ar fi, au nevoe să li se aducă aminte aceasta. Wheatley ar fi putut să fie ori ce ar fi vrut în noul guvern, dacă se mulţumea să figureze în capul unui departament ministerial şi să uite acolo făgăduelile din opoziţie. Dar, nefiind un oportunist şi un profitor a preferat să rămâe în dizidenţă. Rebelii afcpede nu sunt, mulţi abia 30-40 de deputaţi. Dar d-lui MacDonald i-e frică să-i excludă din partid, deoarece ştie că ei exprimă sentimentele şi aspiraţiile masselor. Rebelii din Clyde nu sunt mulţi îndeplinesc de obicei un rol mare. Ei sunt păzitorii principiilor. Dar nu oricare ţară poate produce rebeli de categoria unui Wheatley care este categoria revoltaţilor sinceri şi dezinteresati.. Unele nu pot produce decât dizidenţe provocate pe chestii personale sau puse pe goană după portofolii ministeriale și demnități. IMPOSIBILITATEA UNUI WHEATLEY ROMÂN I. CARNETUL NOSTRU „N AMICII MAMELOR ABANDONATE“ 7agreabile ale unei clipe agreabile. Şi nu sunt încurajaţi nici bărbaţii care lasă, în grija femeii şi a asistenţii sociale, rodul unui capriciu momentan. N’ar strica, prin urmare, în lipsa unei legiuiri, care să permită căutarea paternităţii, înfiinţarea şi a imei alte societăţi: „Duşmanii taţilor care abandonează“. Dacă „prietenii mamelor“ sunt o consolare, „duşmanii taţilor“ ar fi o ameninţare. A. de Her* Corespondentul meu este membrul unei asociaţii de la Paris, numită „Les amis des meres abandonnées“, care se ocupă cu asemenea cazuri, chiemând la ea pe nenorocitele ce-şi strivesc viaţa între ademenirea unui mizerabil şi naşterea copilului ce rămâne o povară. Societatea aceasta îşi are filialele ei în toate ţările. Membrii sunt ţinuţi să se intereseze despre tot ce se petrece în legătură cu scopul urmărit, raportând Centralei care se documentează în vederea congresului din fiecare an. Parisul dispune de fonduri şi organizează salvarea mamelor părăsite fie prin internări în spitale, dacă este nevoie, fie prin găsirea mijloacelor de existenţă plasându-le în fabrici sau prin case particulare. Admirabilă asociaţie, de oameni care se silesc să repare greşelile altora, înlăturând chinul de la patul de dragoste la leagăn, ajutând, mai târziu, pe mama nevoiaşe şi pe copilul nevinovat. Bineînţeles, fiecare caz e studiat cu amănuntul şi cu multă severitate. Nu toate nebunele au dreptul la ajutorul „Prietenilor abandonatelor“ pentru ca să scape de urmările de NOTE U. MADGEARU a afirmat la Senat ca ţara noastră nu are prea mulţi specialişti. împotriva acestei opinii, liberalii protestează, partidul lor e plin de specialişti. E adevărat. Dar nu e vorba de specialitatea specialiştilor liberali! D IN ANGLIA s’a întins obligativitatea învăţământului pentru copii până la 15 ani La noi se desfiinţează clasele adăogate şcoalei primare. Românii e deştept din fire şi n’are nevoe, ca engleza, de carte multă ! ★ OFICIOSUL averescan e nedumerit asupra căilor pe cari d. Iuliu Maniu conduce guvernul. „îndreptarea‘ ‘se aştepta, pe semne, ca d. Maniu să-şi conducă guvernul pe sub vreo streaşină cu cărămizi nefixate bine ! IULIAN FALAT * Maestru polon al aquarelei In anul 1886 a făcut cunoştința, la o vânătoare organizată de prințul Radziwill, cu prințul Wilhelm al Prusiei, ulterior Wilhem Iî, care a prins o simpatie cordială pentru dânsul acordându-i ani de zile prietenia. O amintire artistică a acestei vânători o constituie un important album, care conţine reproducerile operilor lui Falat, editat în anul 1886 la Berlin de „Photographische Gesellschaft“ sub titlul: „Souvenir „de la chasse à Fours donnée à „Nieswier en l’honneur de Son Altesse Royale de prince Guillaume „de Prasse eher Son Altesse le „Prince Antoine Radziwill“. Falat s-a născut lângă Lwow, ca fiu al unui dascăl sărac de biserică de ţară (organist) , a învăţat un timp oarecare la Cracovia a lucrat în Elveţia ca desemnator technic la traseuri de căi ferate, a studiat la Muenchen, dar cel mai mult a învăţat prin observaţiunea directă a naturei în timpul călătoriilor sale: în Italia, Spania iar în anii ! Chiar în această serie de table- 1885—1886 în Extremul Orient, j uri-acuarele, a apărut în toată înainte de toate însă în Palesia şi splendoarea virtuosul technician- Lituania. Cu o uşurinţă şi siguranţă incomparabile artistul scoate din suprafaţa lucioasă a hârtiei, farmecul poetic al chiciurei uşoare, a ramurilor de tufiş şi de copaci des încâlcite, presărate cu zăpadă. Pe acest fond de subtilă dantelă se desemnează prin siluete sombre copaci, figuri de oameni şi de animale ; ele fac impresia de a fi aruncate pe tablou în mod neglijent şi întâmplător şi totuşi după o privire mai apropiată se vede că aceste pete sombre sunt proporţionate reciproc, şi că nestricând nici decum efectul unei simplicităţi a mijloacelor şi al adevărului natural, ele formează o compoziţie bine gândită. Falat a fost un mosafir des la curtea imperială a lui Wilhelm II, însă tot atât de des se refugia din saloanele imperiale în codrii lituanieni şi în smârcurile Poloniei pentru a se deda studiilor naturei. In anul 1894 a pictat împreună cu pictorul de cai Wojciech (Adalberth) Kossak și cu vestitul peisagist polon Stanislawski, un imens tablou — panorama sub titlul : „Berezyna,“ (trecerea lui Napoleon în anul 1812 peste râul cu acest nume). In acelaș an a devenit director al Academiei de Bellearte din Cracovia văduvită prin moartea lui I. Matejko (1893). Falat a reorganizat această şcoală din temelii, a introdus în ea o serie de forţe noi, de tineri excelenţi, reprezentanţi ai impresionismului polon, şi a obţinut asemenea schimbarea denumirei şcoalei în Academie Cum se vede meritele lui Falat ca reorganizator şi renovator al şcoalei din Cracovia au fost uriaşe, întreaga artă a lui Falat a crescut din interesuri pur artistice, pe fond de adâncă iubire a naturii polone şi a unei perfecte cunoaşteri a ei. Prin mijlocirea petelor colorate armonizate în mod convenabil, Falat dă nu un tipar fidel, o copie, ci un echivalent artistic al motivului, luat din natură. Artistul nu plictiseşte prin povestirea detaliurilor ci menţionează numai şi suggerează . (Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI AVALANȘA — Ce faci acolo, d-le deputat ? — Mă silesc să studiez două proecte de-o ««u*, că să le pot isprăvi. Studiile juridice ale d-lui I. Negreanu de IZABELA SADOVEANU Volumul d-lui I. Negreanu cuprinde câteva adevărate studii juridice cu conţinut riguros ştiinţific sub forma curgătoare şi plăcută a unui gazetar de rasă. Ele au fost adunate din diferite ziare şi publicaţiuni, alese fiind numai după cuprinsul lor juridic, printre altele care aveau caracterul •politico-juridi'' și care ar fi de dorit să fie strânse intrămn nou volum, care fără îndoială şi-ar avea însemnătatea sa alături de acesta cu conţinut pur juridic. D. I. Negreanu în studiile sale a tratat probleme din toate materiile de drept: civile, penale, comerciale, fiscale, precum şi o lungă serie de consideraţiuni şi discuţii asupra Libertăţii Presei. Sânt lucruri scrise cu sagacitate, cu spirit juridic şi cu un discernământ, care a atras din prima apariţie, atenţia şi a trezit interesul specialiştilor cari, — se ştie,— nu sunt oameni să se impresioneze uşor, pentru că nu cred să fie ştiinţă care să fi aţâţat mai mult spiritul omenesc şi să fi provocat mai mult judecata şi argumentarea ca ştiinţa dreptului. Studiul său asupra inscripţiunilor ipotecare în raport cu legislaţia românească asupra proprietăţii imobiliare condensează teoriile cadastrului şi ale cărţilor funduare din legislaţia comparată aproape a întregii Europe, pentru a dovedi că nu se poate face nici o îmbunătăţire a sistemului ipotecar şi de transmiteri imobiliare fără existenţa cadastrului. Despre acest studiu vorbeşte şi Take Ionescu in „la Roumanie“ lăudând „marea luciditate“ şi cunoştinţa profundă juridică“ a autorului pe care nici nu-l cunoaşte, cât şi generalul C. I. Brătianu, in volumul său „Cadastrul României“, care insistă asupra „argumentelor temeinice“ aduse în susţinerea acestei teze de necunoscut R. Geny (pseudonimul d-lui I. Negreanu), autorul „acestui studiu savant“ a cărui lectură e recomandată de Take Ionescu tuturor celor ce se interesează de ştiinţele juridice române. Iar d. Hamangiu remarcă, în scrisoarea ce serveşte de prefaţă volumului „Studii juridice“, că citind aceste studii are impresia că citeşte opera unui jurisconsult autentic, deşi autorul este un auto-didact al ştiinţei dreptului, sau cum zice, cu modestie, I. Negreanu, un diletant auto-didact. Adesea studiile sale au influenţat deciziile justiţiei şi au însemnat chiar succese eclatante, ca in cazul procesului lui Iacob Ţăranu din 1896, care, se ştie, fusese dat în judecata tribunalului militar pentru că, soldat concediat, pârâse pe un căpitan, ca pe o bestie care bate soldaţii, intr’o întrunire publică. Studiile asupra „Libertăţii Presei“ au rămas de o actualitate acută din teluh când a fost scris cel întâi până in prezent şi sunt o adevărata delectară pentru orice cititor inteligent prin frumuseţea argumentării şi precisa ei desfăşurare logică. Studiile relative la poziţia juridică a Evreilor in România, deşi se ştie că probleme relative la această chestiune au fost rezolvite prin decretele legii din timpul războiului, ratificate apoi deplin prin articolul 133 din Constituţie, 1923, sunt totuşi foarte interesante şi instructive, dovedind cât de mult se pot agrava problemele sociale prin neglijarea şi neclarificarea chestiunilor juridice in raport cu ele. Cursul de drept internaţional, ţinut de regretatul Petre Missir la Facultatea de Drept din Bucureşti, 1913—1914, rezumat de d. Negreanu, dovedeşte că s’ar fi putut găsi de mult un mijloc juridic, mijloc, pe care-l găsise şi intuiţia juridică ascuţită a d-lui Negreanu, spre a rezolvi chestiunea evreiască fără să fie nevoe de o modificare a Constituţiei. Dacă problema s’ar fi pus din punct de vedere juridic bine şi la timp, multe asperităţi s’ar fi netezit in calea dreptăţii şi multe prilejuri „de a turna gaz peste foc“ ar fi fost înlăturate în această spinoasă şi dureroasă chestiune. Citind aceste studii juridice chiar un profan în această materie e izbit de calităţile înăscute ale autorului. Cu drept cuvânt d. Hamangiu observă în scrisoarea sa : „După cum Dobrogeanu Gherea, fără nici un titlu academic, a fost totuşi unul din reprezentanţii străluciţi ai criticei noastre literare, tot aşa şi d-ta eşti un admirabil reprezentant al criticei juridice, prin simpla intuiţiune şi aprofundata pasiune ce ai avut pentru citirea cărţilor de drept române şi străine, dobândind astfel o frumoasă cultură a dreptului“. Ce caracterizare mai justă, mai precisă şi luminoasă poate căpăta o operă de drept şi jurisdicţie, decât aceste concise şi cuprinzătoare aprecieri ale omului de drept, ale scriitorului de studii juridice, care este (Citiţi continuarea în pag. II-a)